Bujor Nedelcovici

       L-am cunoscut pe Bujor Nedelcovici în anul 1950, fiindu-mi prezentat de un prieten comun Mieluţă Ţenea. Pe Mieluţă îl frecventam cu coechipierii mei de la echpa de pitici de la baschet, Sorin Stroe, Ţuli Stan şi Gică Manta, componenţi ai primei echipe de minibaschet din România înjghebată de Arthur Hoffmann. La Mieluţă acasă mai jucam un poker cu miză modică, între prieteni. Bujor era coleg de liceu cu ei şi mai mic cu un an decât mine la Liceul Ion Luca Caragiale din Ploieşti. În perioada respectivă nu am avut o relaţie prea apropiată, cu toate că el era ataşat de doi buni amici de-ai mei, Gabi Călinescu şi Dinu Mihăilescu. Cu toate acestea am rămas destul de legaţi, mai ales prin prietenii comuni, dar în special prin ceea ce reprezintă Liceul Ion Luca Caragiale cu marii lui profesori şi prin oraşul Ploieşti. În timpul facultăţii şi după terminarea ei nu ne-am văzut prea des, stresaţi ambii de originile noastre nesănătoase pe care comuniştii şi lingăii lor doreau să le şteargă din istoria poporului român. Am aflat cu uimire că a fost radiat din baroul ploieştean şi a trebuit să părăsească oraşul pentru a muncii pe un şantier. Era o metodă de reeducare pe care o propuneau comuniştii fiilor unor oameni de vază, pe care doreau astfel să îi îngenunchieze, să-i facă docili sau chiar colaboratori ai lor. După o altă perioadă, fiind bun amic cu Nichita Stănescu am aflat cu regret despre marile greutăţi pe care Bujor le întâmpină în profesia de scriitor pe care şi-a ales-o. Când un amic mi-a spus că a reuşit să plece din Românai şi să se stabilească la Paris, am răsuflat uşurat. L-am considerat un mare curajos, din cauza vârstei la care a făcut-o, dar am fost mândru că este unul dintre amicii mei. După ce am aflat că a reuşit să publice în Franţa, bucuria mea a fost şi mai mare, ca răsplată a încrederii pe care o avusesem în el. După revoluţie, Bujor Nedelcovici a venit destul de des în România şi cu toate că nu cânta în struna celor de la puterea de atunci, a reuşit să apară sporadic la televiziune. Spre surpriza mea, Bujor a păstrat în acele înterviuri o tăcere totală asupra Ploieştiului, ca şi cum ar fi dorit să-i reproşeze ceva, dar din dragoste pentru acel oraş, a preferat să-l treacă sub tăcere. Cu toate că am fost mâhnit, am apreciat că a evitat să arunce cu noroi asupra oraşului care l-a format şi implicit asupra noastră a ploieştenilor, care ne iubim oraşul. Era o speranţă că Bujor Nedelcovici putea fi reconciliat cu Ploieştiul, cu noi ploieştenii şi la început am avut de gând să-i scriu, dar nu am făcut-o şi a fost bine. În anul 2003, Dinu Mihăilescu, colegul meu care a terminat însă liceul cu promoţia 1953, mă invită să particip la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului a promoţiei lor, fiind foarte apropiat de ei în liceu. Am trecut pe la banchet seara şi am fost super încântat să revăd prieteni apropiaţi pe care nu-i văzusem de ani buni.Printre ei: Gabi Călinescu, Ţuli Stan, Adi Roşca, Paul Stoicescu, Ion Tudor, ploieştenii : Sebastian Mihalcea, Mitică Olimid, Petre Tănăsescu, Gigi Praja, Gheorghe Guga, Octavian Tomşeneanu - "Turcu", Florin Nuţu. Dar surpriza cea mare a fost Mieluţă Ţenea, cel care prin intermediul colegului meu Mircea Ivanciu, colaborator la firma lui, mi-a trimis, prin anul 1999, o sumă importantă de bani într-o perioadă grea, când erau bolnave mama şi soţia mea. I-am mulţumit şi a primit cuvintele mele cu delicateţe aleasă. Cu Bujor Nedelcovici revederea a fost caldă şi imediat i-am spus că în clipa când îşi face timp liber doresc să discut cu el ceva serios. Am început discuţia imediat într-un loc mai liniştit şi l-am întrebat direct de ce ţine supărarea pe Ploieşti şi pe ploieşteni. Ştiam motivele, dar nu consider că oraşul nostru şi noi merităm acest tratament de la un fiu şi un vechi prieten. S-a încruntat un pic, timp în care am crezut că o să-mi reproşeze ceva, dar spre marea mea surprindere m-a luat în braţe şi mi-a spus că aveam dreptate. În sinea mea consder şi acum că acea decizie era luată, dar a aşteptat un mic impuls din altă parte ca să o declanşeze. Bujor iubea prea mult ploieştiul ca să-i ofere un astfel de tratament. S-a trecut cu discreţie peste acest moment, fără sublinieri, fără gesturi teatrale, ca între doi bărbaţi, ca între vechi prieteni. Bucuros de prima mea reuşită, dar nu din acest motiv, i-am propus lui Dinu Mihăilescu să dea numele lui Bujor Nedelcovici promoţiei sale, după exemplul serie mele, care poartă numele lui Nichita Stănescu. Dinu a propus imediat acest lucru şi toată lumea a acceptat cu mare entuziasm, iar Bujor a fost emoţionat şi a răspuns cu câteva cuvinte simple, dar din inimă. În continuare am ţinut legătura şi primul lucru realizat, am reuşit să-l aduc, după un timp, la liceul Ion Luca caragiale unde a fost primit fabulos, iar atmosfera din sală a depăşit orice aşteptări. Cireaşa pe tort a fost punerea în scenă a unui fragment din opera lui, interpretată cu mult talent de elevii liceului. Bujor a fost extrem de emoţionat şi mi-a mulţumit pentru sprijinul la această vizită, spunând că nu se aştepta să fie atât de reuşită, mai ales prin nivelul discuţiilor la care s-au ridicat copii. Între timp, eu am făcut ceea ce ştiam de la dascălii mei, am studiat. Studiul meu a constat din lecturarea întregii opere a lui Bujor Nedelcovici pe care am împrumutat-o de la Biblioteca Nicolae Iorga din Ploieşti. Mai mult, am scanat toate coperţile şi am realizat un colaj Bujor Nedelcovici şi Opera sa pe care i l-am trimis la Paris. Am primit de la el o scrisoare, dar mai ales o vedere cu o fată superbă, prin care mi-a mulţumit pentru gestul meu de a crea aceal colaj. În următorii ani ne-am văzut des, m-a invitat în mod special la toate participările lui din Ploieşti şi am rămas în relaţii excelente. Deabia după vreo doi ani, la o prezentare de carte făcută la Biblioteca Nicolae Iorga din Ploieşti am înţeles, din spusele lui cât de mult a însemnat pentru el, numele primit de promoţia sa şi mai ales faptul că momentul a coincis cu cel al concilierii sale cu Ploieştiul. Sper că şi în viitor să am aceleaşi relaţii excelente cu un om de calitatea şi de calibrul lui Bujor Nedelcovici, a cărui prietenie mă onorează ... Prevederile mele s-au adeverit şi întâlnirea de la Festivalul Internaţional de Poezie "Nichita Stănescu" - Ediţia XIX din 2007 a fost la fel de cordială. Ne-am văzut în mai multe locuri, dar cel mai cald moment a fost cel de la liceul nostru. Ştiam că va fi premiat, aşa că mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat şi l-am prins în mai multe imagini. I-am făcut mai multe poziţii pe care le va primi la Paris şi o surpriză "Colajul" cu secvenţe din fericitul eveniment.