Tatăl tatălui mamei mele era Stan MINCULESCU, un negustor din Ploieşti, cu casa şi magazinul pe calea Târgoviştei, care a avut cu soţia lui Neaga trei băieţi şi două fete. 

        Prin anii 1970 am cunoscut la Clubul Fileteliştilor un bătrân cu numele de Minculescu cu care m-am împrietenit. După o vreme, discutând despre familie, mi-a mărturisit cu bucurie că eram rude şi mi-a povestit despre un stămoş comun, celebrul negustor Minculescu – Brânci. Acest negustor ploieştean îşi făcea o vacanţă cu nevasta prin Crimeea (Odesa sau Sevastopol) cum era la modă prin vremea aceea. În timpul unei croaziere cu un vas cu zbaturi, de pe punte a căzut o fetiţă, iar ploieşteanul nostru a sărit în apă şi a salvat-o de la înnec. Cum copila era vlăstarul unui nobil rus extrem de bogat, Minculescu a fost invitat acasă la acesta şi a primit o mare sumă de bani cu care şi-a dezvoltat afacerea. Mai mult, rusul a venit de câteva ori pe la Ploieşti şi negustorul nostru a devenit celebru. Răutatea şi spiritul de băşcălie ploieştean a lansat însă zvonul că Minculescu nu a sărit de bunăvoie în apă, ci i s-a făcut brânci de cineva şi aşa a rămas cu poprecla de BRÂNCI, încât nici numele mic nu l-am putut afla. Nu-l mai ştia nici ruda mea filatelistul.

Stan Minculescu a rămas notoriu în familie pentru faptul că era un mare pofticios, destul de des era alungat din bucătărie de nevasta lui, deoarece trecea pe acolo ca să guste din vasele cu mâncare în timp ce se preparau. Cel mai mare, Ioan-Jean bunicul meu, împreună cu Stroe şi Costică erau geambaşi de vite, iar Lina s-a căsătorit cu Stefan NICOLESCU, proprietal al localului Pomul Verde din Ploieşti, despre Drina nu ştiu prea multe, decât că împreună cu soţul ei, nea Gheorghe, l-au găzduit şi îngrijit în tinereţe pe viitorul demnitarul comunist Gheorghe PANĂ. Ulterior acesta nici nu-i primea pe la el, nu le dădea vreun ajutor cu toate că o duceau foarte greu. Aşa s-au comportat demnitarii comunişti cu cei care i-au ajutat în viaţă, au aplicat celebra teorie a "tovarăşilor de drum", să te foloseşti de ei la nevoie, după care să-i părăseşti, ori chiar să-i elimini.
 Bunicul mamei mamei mele, părintele ANTON, era preot şi desigur învăţător în comuna Nedelea Judeţul Prahova. Părinţii mamei mamei mele Gheorghe NICULESCU–VESELU şi Sia ANTON din comuna Nedelea judeţul Prahova au avut 18 copii dintre care au ajuns la maturitate 14. Familia era celebră fiindcă trecând spre vânătoare prin zonă, mulţi dintre marii potentaţi ai vremii opreau la un vin rece la VESELU, care plin de mândrie îşi alinia copii în faţa oaspeţilor. Regele Carol I care venea la vânătoare prin acea zonă, era încântat să fie primit de moşierul şi cârciumarul din Nedelea, care-i alinia pe numeroşii lui copii, iar regele dădea fiecăruia câte un galben de aur spunând, că toate familiile din România ar trebui să ia model de la familia NICULESCU-VESELU, cu copii mulţi, bine îngrijiţi şi sănătoşi.
I-am cunoscut personal pe:
Averche, morar la Ariceşti-Rahtivani arestat de comunişti şi condamnat.
Nicu, primul taximetrist din Bucureşti, coautor al primului ghid al Bucureştiului.
Vasile, absolvent al liceului, căpitan, erou al serialului Memorialul Durerii, realizat la Televiziunea Româna de Doamna Lucia HOSU–LONGHIN.
Pavel, cârciumar la Nedelea condamnat şi închis.
Filipache, morar la Nedelea, politician care s-a recăsătorit la vârsta de peste 60 de ani cu o ţărancă din Nedelea mai tânără decât băiatul lui Gheorghiţă şi a făcut încă 3 băieţi şi o fată care-i semănă leit, ca să nu fie nici un fel de vorbe. A murit în puşcărie, arestat de comunişti.
Petre, singurul intelectual din familie, preot la biserica Maica Precista din Ploieşti, o figură bine cunoscută în Ploieşti şi prin faptul că a fost profesor de religie la şcoala numarul unu din centrul oraşului. A fost şi el arestat pentru o scurtă perioadă. A avut trei băieţi doctorul Cornel, tehnicianul petrolist Florian şi avocatul Dan Nicolae cel mai apropiat de mine, deoarece am fost colegi de liceu în promoţia 1952 Nichita STĂNESCU, din eroare în acte figurează cu numele de NICOLESCU-VESELU în loc de NICULESCU-VESELU ca restul familiei.
Miţa, Stanca, Lina, Alexandrina, Maria şi bunica mea Florica.
Toţi aceştia au avut copii mulţi, aşa că nu cred că am reuşit să cunosc mai mult de o treime din rudele mele, adică veri de gradul doi din familia NICULESCU-VESELU.
 Ţaţa Lina sora bunicii a rămas văduvă de război când era însărcinată cu Lenuţa şi s-a descurcat foarte greu cu creşterea celor opt copii şi a rămas celebră expresia ei, când seara, dacă se spunea la masă că lipseşte unul fiindcă doarme, în loc să-l scoale "Mămăluţa" zicea: - Bine că doarme. Cu toate acestea şi-a crescut cu frica lui Dumnezeu cele trei fete Victoria, Florica şi Lenuţa. După ce Aurel, băiatul cel mare a terminat liceul şi s-a angajat la o bancă, a sprijinit pe ceilalţi trei să facă studii superioare. Cristea, cu studii superioare în Germania a fost inginer minier, decan la Timişoara, Ionel avocat, iar Nae s-a preoţit. Doar Gogu a terminat numai liceul. Fiind atât de numeroşi, Veselii nu se comportau totdeauna după canoanele bunei purtări. Au bătut spre exemplu pe ziaristul Eugen IONESCU în centrul Ploieştiului, fiindcă scrisese ceva împotriva lor în gazeta locală. Unui pretor care le făcuse mizerie la Nedelea, i-au slăbit piuliţele de la şaretă şi una din ele a căzut chiar la trecerea prin vadul râului Prahova, iar individul a picat în apă, făcând o baie memorabilă. Pavel însoţit de câţiva din familie, au plecat la Ţintea de unde au furat-o pe Leana fata lui PAZICĂ, cu care ulterior s-a căsătorit. Tradiţia aceasta de derbedei simpatici a fost dusă mai departe de băieţii lui Filipache, Costică preotul şi fratele lui Matei şoferul, au snopit în bătaie nişte vagabonzi care s-au legat de ei la Restaurantul Berbec din Ploieşti şi la Miliţie, când au văzut că unul din combatanţi este preot, miliţienii s-au crucit, dar au fost imediat eliberaţi.
Bunicului din partea mamei, Ioan MINCULESCU, când i-a venit sorocul, s-a dus în comuna Nedelea de lângă Ploieşti, fiindcă a auzit că moşierul şi cârciumarul Gheorghe NICULESCU-VESELU are o fată frumoasă de măritat, deşteaptă, cu ochi albaştri şi părul negru. Florica, fata cea mai mare era într-adevăr foarte frumoasă şi de o inteligenţă ieşită din comun, aşa că Ioan când a văzut-o, fără să asculte de sfatul unchiului lui, Petre MINCULESCU, bogătaş din Ploieşti care-l însoţea la peţit, a spus că o ia şi mai ales că nu pretinde zestre decât ce poate să-i dea socrul lui. Acesta din urmă ia dat-o mai ales pentru că era cunoscut ca un om de treabă, dar şi pentru că nu a pretins zestre prea mare, din cele peste 100 de hectare, moară, grădini, livezi şi locuri de casă, frumoasa Florica a primit numai 4 hectare în Nedelea şi o livadă cu pruni. Gheorghe era zgârcit, având grija a şapte fete de măritat pe cap, cu şapte dote, aşa că a fost extrem de fericit că a scăpat uşor de una din ele. Bunica avea o minte strălucitoare şi o memorie ieşită din comun. Carte învăţase pe furate de la bunicul ei preot şi învăţător, care depistând inteligenţa nepoatei o îndemna să vină la şcoală, dar nu reuşea mai mult de două ori pe săptămână, fiindcă mama ei care avea mari probleme cu gospodăria, o bătea de fiecare dată când se ducea la şcoală şi cu toate astea a fost tot timpul premianta şcolii. Ştia pe de rost toate sărbătorile şi posturile, făcea calcule cu o rapiditate de neimaginat şi avea o memorie de magnetofon. Mătuşa mea Ica, sora mamei, a moştenit toate aceste calităţi de la coana Florica, terminând facultatea de medicină cu brio. A luat nota 19 numai la câteva examene, restul le-a promovat cu nota maximă 20. Aceşti doi tineri, s-au stabilit pe strada Târgoviştei, actuala Gh. Gr. CANTACUZINO din Ploieşti, într-o casă modestă din paiantă, cu prispă şi trei camere, beci, apă la pompa de prăvălie, cu privată în spatele casei şi un grajd mare în fundul curţii, necesar găzduirii temporare a vitelor care urmau să fie revândute la Oborul din Ploieşti sau în localităţi apropiate. Pentru puritatea acelor vremuri pe care cu greu le-am putea imagina în zilele noastre, amintesc că bunica povestea cuiva, iar eu am tras cu urechea, că ambii erau virgini şi mama mea a fost concepută de doi tineri care au descoperit împreună, singuri, bucuriile pe care viaţa le poate oferi, secretele sexului. La nici un an după căsătorie, pe 25 august 1911, s-a născut Ioana (Jana), mama mea, urmată pe 24 februarie 1915 de Maria-Ica şi în 1919 de Dorina. Dintre treji participanţii cheful prilejuit o asemenea ocazie era unchiul, vecinul tatălui, moşierul Petre Minculescu, destul limpede la plecare, dar care pe parcurs, cu toate că se deplasa cu birja a oprit sărbătorească evenimentul la câteva din zecile cârciumi de pe strada ducea spre primărie, aşa că a ajuns beat criţă. După ce cu greutae s-a lămurit cei acolo pentru ce a venit şi cu mai mare greutate au sexul copilului, au început tratativele pentru stabilirea numelui. Cheflii au spus să-i pună numele oricum, dar funcţionarul conştiincios, cum erau ei prin 1911, a întrebat cum îl cheamă pe tată şi aflând că Ioan, a zis că Ioana e bine şi s-a căzut de acord rapid. Mai greu a fost cu numele de familie, fiindcă oricât i-a întrebat cum îl mai cheamă pe tată, adică numele de familie a fost imposibil să obţină un răspuns coerent. În disperare de cauză, funcţionarul a întrebat atunci cum îl cheamă pe bunicul fetei şi la răspunsul Stan, s-a convenit că numele de familie STĂNESCU este potrivit. Petre MINCULESCU a achitat taxele, a luat cu el certificatul de naştere şi a fost urcat în birja care l-a adus acasă. A doua zi, pe trezie, când au văzut actul de naştere, au râs pe chestia asta şi s-a mai tras un chef în cinstea Ioanei STĂNESCU, prima fată a lui Ioan şi Florica MINCULESCU. A doua fată născută după patru ani a fost botezată Maria şi după experienţa primei a fost declarată la starea civilă de unul treaz, a primit numele de familie corect, adică MINCULESCU, la fel s-au petrecut lucrurile şi cu a treia născută care a fost botezată şi declarată Dorina MINCULESCU. Mama îşi amintea cu nostalgie de simplitatea şi bunătatea tatălui ei, de căldura pe care le-o transmitea atunci când se întorcea acasă după perioade care durau şi peste două luni, când era asaltat de cele trei fete care abia îi încăpeau în braţe. Într-o zi, după ce a alergat o vacă în călduri la obor şi a transpirat, s-a spălat la o pompă cu apă rece, a căzut la pat şi s-a prăpădit în câteva luni, cu toate îngrijirile medicale primite, lăsând în urmă o nevastă tânără şi trei fetiţe. Bunica mea, coana Florica, se descurca foarte greu ca văduvă cu trei fete mici, cu toate că avea patru hectare de pământ şi o livadă, aşa că a mai obţinut autorizaţie pentru un debit de tutun, pe care l-a deschis într-o gheretă la stradă, cu banii obţinuţi rotujindu-şi câştigurile pentru a putea duce o viaţă decentă. Pe lângă acestea, bunica şi mama mai brodau pentru diferite cucoane, dar lucrările nu aveau continuitate, aşa că a trebuit să închirieze camera de la stradă unor chiriaşi care erau de obicei militari de la şcoala de ofiţeri din apropiere. Familia a mai fost ajutată de fratele bunicii Filipache zis "Boeru", care a făcut-o pe Florica administratoare la o moşie arendată de el la Scăieni, dar a pus-o să-l împrumute cu puţinii bani rămaşi de la bărbatul ei, bani pe care nu i-a mai văzut decât sub forma unui teren cedat de acesta la Nedelea, iar de la moşie au trebuit să fugă într-o noapte, fiindcă Filipache a devenit falit. O bună perioadă bunica a fost ajutată de cumnatul ei Costică MINCULESCU, fiind pusă să lucreze casieră la o măcelărie, situată la două case spre centru şi lucrurile mergeau binişor. Când Costică s-a despărţit de nevasta pe care a prins-o cu băiatul din curte şi s-a mutat la Roşiorii de Vede, această sursă suplimentară de venit a încetat şi efectiv o duceau foarte greu, fiindcă toate fetele erau la şcoală şi ajutau mai puţin la treabă. În acea perioadă este cert că bunica şi fetele au făcut multe sacrificii pentru a trăi o viaţă decentă fără să facă compromisuri morale, luptând din răsputeri pentru a păstra cinstea cu majuscule într-o lume dificilă. De la bunica mea am învăţat multe lucruri importante printre care faptul că "Lupta cu viaţa este o chestiune personală, la fel ca şi cea cu moartea". Peste timp sunt dator să-i mulţumesc pentru acest adevăr pe care mi l-a explicat ca şi pentru multe altele. Relativ la dânsa, zicala că trebuie să-ţi cumperi bătrâni dacă nu ai, are o valabilitate maximală.
Fratele bunicii, Nicu, era şofer taximetrist la Bucureşti, printre primii din România şi trăia într-o manieră specială "la vie en troi" împreună cu Eliza, o femeie de o frumuseţe rară şi colonelul Vasilică CARŞINESCU, şef al cartografiei militare române, unul din marii fotografi ai Bucureştilor acelor vremuri. Colonelul şi Nicu au realizat împreună primul ghid al străzilor din Bucureşti, de pe urma căruia au încasat o sumă importantă care a stat la baza renovării unei case în Piaţa Puişor. Pe parcurs casa a fost îmbunătăţită, s-a amenajat o imensă baie turcească dreptunghiulară în gresie şi cu trepte, un laborator foto modern, unde se lucra pentru lumea bună din Bucureşti, de la fotografii la tablouri fotografice în alb negru sau colorate manual. Cum Colonelul era căsătorit cu   Eliza şi nu intenţionau să facă copii, din punct de vedere legal, Nicu nu avea nici un drept asupra proprietăţii, aşa că le-a venit ideea să înfieze pe una din nepoatele lui de la Ploieşti şi în felul acesta, averea să revină unui descedent al familiei NICULESCU. Iniţial, după venirea la Ploieşti li s-a oferit pe Dorina care fiind cea mai mică s-ar fi adaptat mai uşor. Eliza a fost de acord, însă aceasta a făcut o criză, a început să plângă, aşa că au luat-o pe Maria-Ica, mijlocia, care s-a oferit imediat, jucându-şi cea mai mare carte a ei, care urma să-i schimbe radical cursul vieţii, să o ducă spre culmile ginecologiei şi obstetricii româneşti. După adopţie însă, Maria MINCULESCU a devenit Maria CARŞINESCU. Astfel, ca o ironie a soartei, fetele lui Ioan şi Florica MINCULESCU purtau numele de Ioana STĂNESCU, Maria CARŞINESCU şi Dorina MINCULESCU. Coana Florica era o femeie deosebită, când am perceput-o eu era o femeie prezentabilă, cu toate că era solidă, era destul de înaltă, iar talia potrivită îi punea în evidenţă o linie plăcută. Avea nişte ochi albaştri ca cerul, comuni la majoritatea celor din familia NICULESCU-VESELU, un ten splendid, o fire veselă şi o voce plăcută. Iubea nespus muzica şi îmi amintesc că în perioada evacuarii la Diţeşti, din cauza bombardamantelor anglo-americane, chema din când în când, fără un motiv aparent, unul sau chiar doi lăutari,   din care satul era plin, pe care îi punea să-i cânte. Fiindcă a rămas văduvă tânără şi se ducea la toate balurile cu mama, a rămas îndrăgostită de dans şi muzică, dar lăutarii îi aminteau de copilăria ei de la Nedelea, unde erau prezenţi în permanenţă la cârciuma lui Gheorghe NICULESCU-VESELU. Bunica nu cunoştea ideea de compromis, motiv pentru care era ştiută de frică de toată lumea, dacă mă trimitea la măcelar să-i aduc ceva anume şi acesta îi livra ceva diferit sau nu de prima calitate, se ducea cu mine acolo şi era vai şi amar de el, fiindcă primea o morală pe care o ţinea minte mult timp...
- Bine mă, jigodie, tu nu ştii că eu am fost casieriţă la măcelăria lu' Costică MINCULESCU, păi ... În perioadele când părinţii mei erau plecaţi eu nu prea îndrăzneam să mişc în front, îmi trăgea câte o chelfăneală fără să se gândească prea mult şi cu toate astea ţineam la dânsa fiindcă ştia să mă alinte când trebuia, având o sensibilitate deosebită. Specialitatea ei era pregătirea mâncărilor, fiind renumită pentru ciorbele de potroace sau perişoare, sarmale, musaca, piftie, fripturi, peşte pregătit în toate felurile, dar mai ales ciulamaua de ciuperci cu mămăliguţă. Nu exista eveniment în familie la care să nu fi fost invitată cu câteva zile înainte, pentru a participa la pregătirea mesei pe care o făcea în stil mare, fără economie, pe care o accepta ca idee, dar nu la o nuntă, de Crăciun ori de Paşte. Una din guvernantele mele, parizianca madame PERON era efectiv dezorientată de risipa făcută de bunica, spunându-i că poporul român o să plătească scump pentru risipa sistematică pe care o face prin regimul său alimentar. Povestea că la Paris dacă ai doi invitaţi cumperi trei pulpe, dar nu tai pentru asta un curcan. Când s-au instalat comuniştii la putere şi eram efectiv înfometaţi, ne-am amintit deseori predicţia doamnei PERON cu privire la risipa pe care o făcusem în vremurile bune. Coana Florica a murit de un cancer cu dureri cumplite, cu ochii la ceas, rugându-l pe tata să-i facă morfina mai des decât o programaseră medicii. Nici atunci, nici acum, nu pricep motivul pentru care nu-i făceau mai des injecţii, ca să o ferească de durerile chinuitoare pe care le avea şi la care reacţiona cu demnitate, fără lamentări exagerate, dar cu ochii plini de lacrimi în permanenţă, blamând nu boala, pe care o considera de la Dumnezeu, ci pe doctorii în frunte cu fata ei care o minţiseră dându-i speranţe deşarte. Ca un semn ceresc, în noaptea morţii bunicii, a luat foc şi a ars o fabrică de carton asfaltat situată la câteva sute de metrii spre centru, oferind un spectacol de o anvergură colosală, cu limbi uriaşe de foc şi mirosul de smoală arsă într-o noapte de vară ciudat de neagră şi liniştită, putând fi auzite numai troznetele sinistre ale acţiunii focului lacom, alimentat din plin de zmoală. Pompierii nu au reuşit să facă nimic, aşa că au contemplat spectacolul, neperturbat de vreo adiere de vânt, care ar fi putut generaliza focul într-un cartier cu case vechi.  Spre prânz când am mai trecut pe acolo, focul încă mocnea păzit de pompierii care păreau că îndeplinesc un ritual cu furtunele alături, gata să prevină extinderea focului.
"Bătrânul" l-a luat pe Cornel să caute o curte unde să adăpostească temporar autobuzele, fiindcă doreau să construiască şi la Ploieşti un garaj cu o casă pentru a doua firmă "Gociman". Întrebând din om în om pe strada Gh. Gr. CANTACUZINO, au dat de o rudă a mamei preotul Nae MARINESCU, acesta s-a gândit că un ban în plus pentru bunica nu ar strica fiindcă avea curte şi grajduri mari. Când au intrat în curte la bunica şi a văzut-o pe mama care era foarte frumoasă, bătrânul i-a zis ... cucoană, dumneata ai o fată frumoasă, iar eu am un băiat de însurat, aşa că ai grije cum te porţi cu noi ... Cum în privinţa chiriei bătrânul a fost generos, înţelegerea s-a încheiat rapid şi în câteva zile curtea s-a umplut cu autobuze şi personal. Cornel locuia undeva alături şi mânca la o şcoală de menaj, însă într-o zi a mâncat mâncare gătită de mama şi de sora ei Dorina şi s-a simţit rău fiind greu pus pe picioare, dar între el şi mama s-a legat o prietenie, Cornel făcându-i cadou un inel de-al lui. Când bătrânul a văzut inelul la mâna mamei i-a spus scurt că trebuie să‑şi ia gândul de la Cornel fiindcă cu el are alte planuri, trebuie să-şi definitiveze studiile prin examenul de licenţă, să facă o altă carieră ... Mama s-a supărat a aruncat inelul şi a zis:
- La dracu cu toţi băieţii dumitale, eu sunt logodită cu sublocotenentul Constantin Butcă, un fost chiriaş al nostru, nici nu mă gândesc să mă mărit cu altcineva... Bătrânul cu marea sa experienţă de viaţă şi înţelepciune a tăcut, a lăsat zilele să treacă. Peste o săptămână a început să vorbească cu mama ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, după vreo săptămână a discutat cu ea şi cu bunica despre faptul că vrea să-l cunoască pe băiatul lui cel mic, doar aşa, fără vreo obligaţie. Bunica era o femeie săracă şi o bătuse de multe ori pe mama fiindcă a avut mulţi pretendenţi pe care i-a refuzat, fiind foarte frumoasă, cu un caracter plăcut şi dansând excepţional. Cariera mamei de vedetă şi regină a balurilor a fost foarte bogată şi mi-a povestit-o de neneumărate ori cu lux de amănunte, nu le scăpa nici un bal din Ploieşti sau din localităţile apropiate unde aveau rude, fiindcă şi bunica era tânără, cu mare dorinţă de viaţă. Cum refuza să se mărite cu unul, cum lua a bătaie bună, dar lucrurile se aşezau încet, încet, la locul lor şi mama reuşea să o manipuleze pe bunica. De data asta perspectiva căsătoriei cu un tip aşa de bogat au ambalat-o pe bunica la maximum, practic derutând-o şi pe mama, fiindcă ele erau fetele unei văduve sărace, sora mijlocie Ica a fost dată spre înfiere la Bucureşti, tocmai din motive materiale, iar toată lumea în cartier, chiar neamurile, le priveau vrând nevrând, ca pe rudele sărace cum de fapt şi erau. Perspectiva de a deveni o doamnă era mai mult decât tentantă pentru o fată săracă căreia aşa ceva nu-i trecuse vreodată prin minte. În prima instanţă, au acceptat ca fiul cel mic, Eugen, să vină la Ploieşti şi să preia firma după care ce-o fi, o fi. Tata a venit însă montat de bunicul şi cum stricase logodna de curând, cu o vagaboandă care-i punea coarne peste coarne, era dornic de o relaţie cu o fată cuminte şi după cum i se spusese frumoasă. Când a intrat în curte, tata s-a repezit la bunica i-a sărutat mâna spunându-i direct mamă, mamei i s-a adrest direct cu Jenico şi a sărutat‑o pe obraz, lăsându‑le complet mască şi fără cuvinte. De fapt tata era un bărbat arătos, atât la corp cât şi la figură, care în plus poseda un caracter deschis cu multă încredere în sine, specifică unui om care reuşise în viaţă prin munca lui, pe picioarele lui. De mâncat nici nu a acceptat să mănânce în altă parte decât la bunica şi imediat a început cu avansurile, ducându-le cu maşina mică prin apropiere la rudele lor. Cine ar fi rezistat în anul 1932, când maşinile erau o raritate, să meargă în vizită cu maşina mică, mai ales nişte sărăntoace care până atunci erau tratate, cel mult cu indulgenţă. Mai mult din invidie, toată lumea a început să lanseze zvonuri cum că sub nici un motiv jidanul-ungureanul ăsta nu poate să o ia pe prăpădita aia a lu' Florica. Pe de altă parte, tata le-a asaltat cu fel de fel de cadouri, parfumuri, cartoane cu prăjituri cu care efectiv le-a ameţit. O ducea la piaţă pe mama cu maşina, îi cumpara flori, rechizite scumpe pentru sora cea mică Dorina, bilete la cinematograf, încât totul a devenit nebulos, incredibil. Firma la Ploieşti mergea foarte bine, mult mai bine ca la Braşov, banii proveniţi din petrol făcuseră în Prahova mulţi oameni bogaţi. Odată, un taxator impresionat de aspectul unei bătrâne i-a spus acesteia că o lasă să meargă fără bilet, la care baba i-a dat banii de bilet şi un bacşiş cât leafa lui pe două luni, fiindcă luase mulţi bani pe o redevenţă (cota parte din veniturile unei sonde, cale de acces, conductă sau un stâlp de susţinere care erau amplasate pe terenul cuiva). Cu concurenţa treaba era simplă, chiar de la început Gocimanii au dat un exemplu pe cursa Ploieşti-Bucureşti unde au înlăturat nişte maşini clandestine printr-o metodă de gratuitate pe timp de aproape două luni, care i-a scos pe aceştia din cursă. Cu strategiile bătrânului Gheorghe GOCIMAN nu era de glumit, acesta era experimentat şi se comporta cu duritate, fără milă. Mama era logodită într-adevăr cu un fost chiriaş, sublocotenentul Constantin BUTCĂ, vorbiseră şi cu părinţii lui care au acceptat să pună o parte din avere ca să completeze dota obligatorie pentru o soţie de ofiţer, pe care bunica nu o avea. Tinerii se iubeau, dar băiatul trebuia să mai urmeze timp de 18 luni o şcoală la Sibiu şi numai după aceea se puteau căsătorii. Bunica i-a explicat ficei ei că era riscant să aştepte un an şi jumătate până termină ofiţerul şcoala, că ce-i în mână nu-i minciună, nici nu a trebuit să o bată sau să folosească metode punitive fiindcă, Jeana era oricum zăpăcită de bogăţia şi noul nivel de trai care i se oferea, plus că nu avea ce să-i reproşeze lui Eugen, decât că nu ştia să danseze, însă acesta s-a înscris imediat la o şcoală de dans, ca să dovedească bunele sale intenţii. Când BUTCĂ a trecut pe la Ploieşti şi bunica i-a spus să-şi ia gândul de la Jeana, acesta nu a luat-o în serios, fiindcă era sătul de scheme din astea, care în cel mai rău caz se lăsau cu o bătaie. Căsătoria s-a făcut destul de repede, s-au căsătorit civil apoi s-au cununat la Catedrala Sfântul Ion din Ploieşti, după care nuntaşii au fost transportaţi cu două autobuze la Braşov, unde a avut loc masa. Iniţial trebuia să-i cunune primarul ploieştiului, BREZEANU, însă un incident al lui Cornel care a împuşcat mortal primarul din Dărmăneşti, a făcut acest lucru imposibil, aşa că au fost cununaţi de familia Ion CHIŢU, oameni cu stare în oraş. Acasă la mireasă, nea Costică MINCULESCU, fratele bunicului a angajat fanfara militară care a cântat câteva ore spre deliciul mahalalei şi a copiilor. Mama a plâns când s‑a cântat celebra romanţă "De ziua nunţii tale-ţi scriu", fiindcă nu putuse să se rupă de sentimentele care o legau de fostul ei logodnic. Din acest punct de vedere tata a fost foarte elegant, fiindcă ori de câte ori s‑au întâlnit cu BUTCĂ, s-a comportat civilizat, chiar l-a invitat să-i facă o vizită, pe care acesta bineînţeles că nu a onorat-o. Îmi amintesc că aveam vreo 9 ani, eram cu mama prin oraş şi ne-am întâlnit cu el, mama m-a prezentat spunând că aş fi putut să fiu al lui, dar am remarcat cum a întrebat-o pe mama dacă tata se poartă frumos cu ea şi la răspunsul ei afirmativ ne-a părăsit cu lacrimi în ochi.
Cadourile de nuntă au fost un vis, mai ales din partea familiei şi prietenilor tatei la care s-au adăugat oamenii legaţi de el prin afaceri. Am şi astăzi pe perete o pendulă elegantă care sună foarte plăcut, a fost primită la nunta părinţilor mei în aprilie 1933. Mama a avut o naştere foarte grea şi deabia a scăpat cu viaţa, iar bunica a făcut un gest pe care l-a regretat toată viaţa, rugându-l pe doctor să-i facă mamei ceva să nu mai rămână gravidă, aşa că am rămas singurul copil al familiei. Viaţa alor mei era destul de dură fiindcă trebuiau să fie disponibili de ore din 24 pentru fel de fel de probleme. De plecat din Ploieşti nici nu se punea problema, dacă plecau prin împrejurimi trebuia neapărat să rămână acasă Cornel, fiindcă Miţi după ce a stat o perioadă, s-a reîntors la Braşov, fiindcă aici se compromisese prin câteva aventuri amoroase scandaloase. Îmi amintesc cum de vreo câteva ori am fost scoşi de la cinematograf, unde s-a întrerupt filmul cu un anunţ prin care se spunea că domnul Eugen GOCIMAN să se prezinte de urgenţă la garaj. Era foarte greu să obţii un ban de la bătrân, aşa că copii imaginaseră fel de fel de metode de a sustrage bani pentru divertisment. Mama a primit într-o duminică seara conţinutul genţii de la un taxator cu o sumă importantă de bani, pe care urma să i-o dea a doua zi lui Cornel. Cornel nu a venit câteva zile pe la Ploieşti, mama a uitat de ce-i dăduse taxatorul şi la sfârşitul lunii a constatat cu uimire că documentele lui Cornel au fost în regula la controlul bătrânului. Avea deci metoda lui de a subtiliza bani fără să fie prins, fiindcă de câte ori ţinea tata banii, ieşeau încurcături, tata uita câte ceva şi avea probleme, dar Cornel le aranja imediat pe toate. Dacă a văzut asta, mama a pus banii într-un ghem de lână şi a început să şterpelească din tot ce se putea, cu sume mai mari pentru alimente nu au avut succes, fiindcă bătrânul compara cu cheltuielile de la Braşov şi atunci mai reţinea din când în când câte un conţinut de la taxatori, care era trecut cu vederea de Cornel. În câţiva ani mama a strâns o sumă importantă de bani care adăugaţi la nişte redevenţe ale unei sonde de la Opăriţi, plus economiile din salariul tatei, au fost baza de la care s-a plecat la construirea casei în care locuim acum. Pe lângă ce lua Cornel, stepelişurile mamei erau o joacă de copil, fiindcă acesta avea acţiuni de mare anvergură cu cadouri la diverse dame, jocuri de noroc la cazinoul din Sinaia şi multe altele. Faptul că nu se depista era datorat şi manevrelor asemănătoare pe care le făcea Miţi la Braşov, aşa că profitul funcţie de numărul de autobuze era similar.
Nicu NICULESCU-VESELU era un bărbat solid şi arătos, fiind primul taximetrist din Bucureşti, un tip vioi şi înfipt ca toţi din familia lui. Când a fost dus pentru vedere la o familie mai bună din capitală la întrebarea cu ce se ocupă a răspuns: - Spotrman madam, motocicletă, maşină, avion. Nicu plictisit de aventura bucureşteană, a găsit la Ploieşti o văduvă cu casă, surdă şi cu o fată, lângă care şi-a petrecut restul vieţii, fiindcă mai pusese câte ceva deoparte cât lucrase în Bucureşti. Cum angajat fiind la firma GOCIMAN Fii încendiase din neglijenţă un autobuz, a renunţa la meseria de şofer, trăind liniştit din pensia pe care o primea.