Maria şi Gheorghe Gociman
Gheorghe GOCIMAN, "Batrânul", a fost copil sărac, însă isteţimea lui l-a făcut pe învăţătorul satului să-l trimită cu o scrisoare de recomandare la un director al liceului Andrei ŞAGUNA din Braşov, în ideea de a-i facilita urmarea cursurilor liceului. A primit o bursă şi un loc la internat, având astfel posibilitatea de a studia la liceu. Bani de buzunar, de acasă, nu a primit tot liceul, fiindcă părinţii aveau copii mulţi şi probleme care-i depăşeau, aşa că era obişnuit să facă servicii colegilor, de la lecţii, până la curăţatul pantofilor, pentru a face rost de un ban de buzunar. În vacanţe, directorul îi mai îngăduia să rămână la internat, ca să poată lucra, pe ici, pe colo şi să strângă fonduri pentru timpul şcolii. După terminarea studiilor medii, din cele trei soluţii posibile pentru un băiat sărac: preoţia, armata sau Căile Ferate a ales-o pe ultima. La şcoala feroviară avea cazare, casă, masă, îmbrăcăminte, manuale gratuite şi în plus o sumă de bani pe care o considera importantă. După absolvirea şcolii cu brio, a fost repartizat impegat de mişcare la Sighişoara cu un salariu bun, aşa că a găsit de cuviinţă că a venit vremea să se căsătorească, iar Maria fata protopopului Constantin DIMIAN şi a preotesei Paraschiva i-a convenit, fiind bine educată, plăcută şi cu o zestre importantă, lucru care nu putea fi neglijat la vremea aceea de un tânăr sărac.
    Bunica mea Maria, "Buca", era o femeie mică de statură, cu o figură plăcută, accentuată de un ten pe care şi l-ar dori orice top model, fără riduri, până la o vârstă înaintată. Era o fire domoală, nimic nu o putea scoate din ritmul ei de ceasornic lent şi acest lucru îl făcuse chiar în momentele dramatice ale vieţii de care nu a fost ocolită. Educată într-o familie de preot, era religioasă fără însă a fi habotnică, dar cu toate acestea avea accese de enervare explozive pe care aspectul ei general nu le‑ar fi trădat. Fiind crescută într-un mediu fără griji materiale, era lipsită de caracterul aprig al oamenilor care s-au luptat din greu cu viaţa, aşa că seninătatea ei părea chiar senilitate, cu toate că nu era nici pe departe aşa. Fiind de o blândeţe ieşită din comun, era tot timpul în conflict cu bătrânul, care dorea o educaţie spartană pentru copii lui. Bătrânul l-a dus pe tata la o şcoală militară destul de departe de casă, unde a asistat la echiparea lui în uniformă, după care a plecat liniştit spre casă. Imediat după ce tata a rămas singur, a apărut un gradat care a început să profereze ameninţări şi tata care nu stătea mult pe gânduri a fugit. S-a dus la gară de unde a luat un tren, fiindcă era băiat de şef de gară şi cunoştea toate amănuntele, mecanicii, conductorii. Cum bătrânul a mai întârziat, tata a ajuns acasă înaintea lui şi bunica a îngheţat când l-a văzut echipat militar, dar ce să-i facă, i-a dat să mănânce pitindu-l sub masa compactă din bucătărie. La venirea bătrânului acesta povestea entuziasmat:
            - Să vezi Mariţi, ce bine îi stătea lui Eugen îmbrăcat militar şi ce bine o să-i fie acolo, fiindcă ăia o să scoată om din el 
           Tata sub masă, bunicul entiziasmat, iar bunica îngrozită de frică şi tremurând ca varga. Când bunica i-a spus că Eugen este acasă, bunicul a făcut un acces de furie şi a promis că o să-l bată soră cu moartea, tata de frică a ridicat capacul mesei de bucătărie, a vărsat totul de pe masă şi a fugit de acasă revenind numai după vreo trei zile, când lucrurile deveniseră mai calme. De bătaie nu a scăpat, fiind uşurat de bunica, ce intervenea la urmă ca să nu-l bată prea tare.            
    Bunica avea o slăbiciune ieşită din comun pentru primul născut Aurel, care nu-i crease vreo problemă, se realizase strălucit profesional, îi vorbea cu mare blândeţe, spre deosebire de ceilalţi membrii ai familiei, inclusiv tata. Spre sfârşitul vieţii locuia la Sfântul Gheorghe şi având gratuitate pe tren, ca soţie de inspector general CFR, trecea pe la Ploieşti şi Bucureşti să-şi vadă cei doi copii, dar totdeauna oprea la Ploieşti la trecere, pentru ca aproape tot ce-i dădea tata să lase la Aurel, care era sufletul ei. În cei şase ani cât am fost student în Bucureşti, la Aurel şi soţia sa Lica, am fost invitat o singură dată, dar când am ajuns acolo am aflat imediat motivul, trebuia dusă bunica la gară şi urcată în tren. Am fost aşa de scârbit de gest, încât mult timp nu am mai trecut pe la ei. La moartea bunicii, am fost la Sfântul Gheorghe şi cum pe vremea aceea eram inginer, cu un salariu bun, am contribuit substanţial la înmormântare şi fiindcă Aurel era sărac, l-am convins pe vărul meu Dan ŢÎNŢU, fiul lui Jeni Gociman - Ţînţu, să-i lăsăm lui totul. Am plecat de la bunica numai cu cinci furculiţe, fiindcă pe a şasea mi-o făcuse cadou dânsa. Renunţarea la averea care consta dintr-o casă destul de mare, s-a făcut cu o singură condiţie, după şapte ani bunica trebuia mutată într-unul din cavourile familiei de la Braşov sau Bucureşti. După vreo nouă ani văzând că Aurel nu a întreprins nimic în acest sens, am încercat să o recuperez eu şi să o aduc la Ploieşti, dar în cimitir se făcuseră modificări şi cum pe acolo nu a mai dat nimeni, a fost mutată într-o groapă comună. Când Cornel a fost asasinat de legionari, tata a cumpărat o parcelă la Belu unde l-a înmormântat, după care, mormântul fiind în grija lui Aurel, au mai îngropat acolo pe cumnatul lui, domnul POPOVICI, soţul Genei sora lui Lica. Cu toate că locul era al lui tata, Aurel m-a pisat foarte mult până a primit de la mine, pe o hârtie neoficială, o declaraţie de renunţare la locul de veci. La ani de zile după moartea lui Aurel, soţia lui Lica, a încercat probabil să vândă şi locul, aşa cum au vândut ei toate lucrurile primite de la familia GOCIMAN, la care nu ţineau fiindcă nu investiseră nimic în ele, nu contribuiseră nici măcar afectiv la firmele GOCIMAN din Braşov şi Ploieşti. Cu hârtia neoficială nu a putut să vândă locul de veci, aşa că a tot încercat să fac un act legal de cedare pentru a-l vinde, dar nu recunoştea acest lucru. Când am întrebat‑o de ce vrea să fie proprietară a îndrugat fel de fel de explicaţii, care mai de care cusute cu aţă albă. Eu îi spusesem că se poate îngropa liniştită acolo, eu sau Alexandru nu o să vindem locul într‑un viitor destul de îndepărtat, fiindcă acolo vor fi îngropaţi trei GOCIMANI, Cornel, Aurel şi Lica. De data asta nu am mai cedat şi locul este acum în proprietatea ultimilor GOCIMANI în viaţă Mircea şi Alexandru, iar Lica se odihneşte şi ea împreună cu soţul şi cei doi cumnaţi.
            După moartea lui Cornel, care era coproprietar la hotelul GOCIMAN cu tata, prin moştenire au primit : Mimi (soţie) 12.5%, Bunica (mamă) 12,5%, Eugen, Aurel, Jeni, Miţi(fraţi) câte 6.25%. Mimi, Aurel şi Miţi s-au repezit şi au vândut lui Gheorghe MOCIORNIŢĂ sau rudelor lui, ca să scape de grije şi să toace nişte bani picaţi din cer în mod nemeritat. Jeni din principiu nu vindea nimic şi bunica sfătuită de Jeni şi Aurel i-a vândut tatălui meu pentru ca cineva din familie să deţină o majoritate, care să-i permită o putere de decizie importantă. Bunica a primit nişte bani pe care i-a dat aproape toţi lui Aurel, dar a continuat să primească chiria până la naţionalizare, prin clauza de uzufruct.
            Bunicul meu Gheorghe Gociman, "Bătrânul", a plecat de jos, de la condiţii limită de viaţă, şi-a construit totul prin talent, capacitate, voinţă, dar mai ales muncă, era un om aprig care nu ştia ce-i aia compromis sau comoditate. Era adeptul ideii că munca trebuie să aducă performanţa, total devotat familiei lui, firmelor de autobuze, neprecupeţind absolut nimic pentru atingerea ţelului propus, dispus la sacrificii totale. Pentru copii a fost un tiran care în dorinţa de a face oameni întregi din ei i-a împins tot înainte, cu mai mult sau mai puţin succes, fără a avea însă consimţământul lor prealabil. Comportamentul lui a exemplificat plenar faptul că cel care îţi doreşte binele te face să suferi. Din păcate, nu a avut timp pentru analize cu copii lui sau nu a înţeles că trebuia să-şi facă acest timp, aşa că între tendinţele sale şi faptele copiilor a fost întotdeauna o imensă prăpastie. Deoarece era de neclintit, neînţelegând faptul că ceilalţi au nevoie de o vorbă bună, a fost mai simplu pentru copii să-l mintă, decât să ducă tratative, la care el nu marşa vreodată, dorind să spună mereu ultimul cuvânt, cel decisiv. Îi plăceau femeile frumoase pe care nu le-a ocolit, fără să facă din lucrul aceasta un element principal în viaţa lui, în care urmărea lucruri cu mult mai importante.