Maria şi Gheorghe Gociman
Gheorghe
GOCIMAN, "Batrânul", a fost copil sărac, însă
isteţimea lui l-a făcut pe
învăţătorul satului
să-l trimită cu o scrisoare de recomandare la un director al liceului
Andrei
ŞAGUNA din Braşov, în ideea de a-i facilita urmarea
cursurilor liceului. A
primit o bursă şi un loc la internat, având astfel
posibilitatea de a studia la
liceu. Bani de buzunar, de acasă, nu a primit tot liceul, fiindcă
părinţii
aveau copii mulţi şi probleme care-i depăşeau, aşa că era obişnuit să
facă
servicii colegilor, de la lecţii, până la curăţatul
pantofilor, pentru a face
rost de un ban de buzunar. În vacanţe, directorul
îi mai îngăduia să rămână la
internat, ca să poată lucra, pe ici, pe colo şi să strângă
fonduri pentru
timpul şcolii. După terminarea studiilor medii, din cele trei soluţii
posibile
pentru un băiat sărac: preoţia, armata sau Căile Ferate a ales-o pe
ultima. La
şcoala feroviară avea cazare, casă, masă, îmbrăcăminte,
manuale gratuite şi în
plus o sumă de bani pe care o considera importantă. După absolvirea
şcolii cu
brio, a fost repartizat impegat de mişcare la Sighişoara cu un salariu
bun, aşa
că a găsit de cuviinţă că a venit vremea să se căsătorească, iar Maria
fata
protopopului Constantin DIMIAN şi a preotesei Paraschiva i-a convenit,
fiind bine educată, plăcută şi cu o
zestre
importantă, lucru care nu putea fi neglijat la vremea aceea de un
tânăr sărac.
Bunica mea Maria, "Buca",
era o femeie mică de statură, cu o figură plăcută, accentuată de un ten
pe care
şi l-ar dori orice top model, fără riduri, până la o
vârstă înaintată. Era o
fire domoală, nimic nu o putea scoate din ritmul ei de ceasornic lent
şi acest
lucru îl făcuse chiar în momentele dramatice ale
vieţii de care nu a fost
ocolită. Educată într-o familie de preot, era religioasă fără
însă a fi
habotnică, dar cu toate acestea avea accese de enervare explozive pe
care
aspectul ei general nu le‑ar fi trădat. Fiind crescută
într-un mediu fără griji
materiale, era lipsită de caracterul aprig al oamenilor care s-au
luptat din
greu cu viaţa, aşa că seninătatea ei părea chiar senilitate, cu toate
că nu era
nici pe departe aşa. Fiind de o blândeţe ieşită din comun,
era tot timpul în
conflict cu bătrânul, care dorea o educaţie spartană pentru
copii lui. Bătrânul
l-a dus pe tata la o şcoală militară destul de departe de casă, unde a
asistat
la echiparea lui în uniformă, după care a plecat liniştit
spre casă. Imediat
după ce tata a rămas singur, a apărut un gradat care a
început să profereze
ameninţări şi tata care nu stătea mult pe gânduri a fugit.
S-a dus la gară de
unde a luat un tren, fiindcă era băiat de şef de gară şi cunoştea toate
amănuntele, mecanicii, conductorii. Cum bătrânul a mai
întârziat, tata a ajuns
acasă înaintea lui şi bunica a îngheţat
când l-a văzut echipat militar, dar ce
să-i facă, i-a dat să mănânce pitindu-l sub masa compactă din
bucătărie. La venirea
bătrânului acesta povestea entuziasmat:
- Să vezi
Mariţi, ce bine îi stătea lui Eugen
îmbrăcat militar şi ce bine o să-i fie acolo, fiindcă ăia o
să scoată om din el
Tata sub
masă, bunicul entiziasmat, iar bunica
îngrozită de frică şi tremurând ca varga.
Când bunica i-a spus că Eugen este
acasă, bunicul a făcut un acces de furie şi a promis că o să-l bată
soră cu
moartea, tata de frică a ridicat capacul mesei de bucătărie, a vărsat
totul de
pe masă şi a fugit de acasă revenind numai după vreo trei zile,
când lucrurile
deveniseră mai calme. De bătaie nu a scăpat, fiind uşurat de bunica, ce
intervenea la urmă ca să nu-l bată prea tare.
Bunica avea o slăbiciune ieşită din
comun pentru primul născut Aurel, care nu-i crease vreo problemă, se
realizase
strălucit profesional, îi vorbea cu mare blândeţe,
spre deosebire de ceilalţi
membrii ai familiei, inclusiv tata. Spre sfârşitul vieţii
locuia la Sfântul
Gheorghe şi având gratuitate pe tren, ca soţie de inspector
general CFR, trecea
pe la Ploieşti şi Bucureşti să-şi vadă cei doi copii, dar totdeauna
oprea la
Ploieşti la trecere, pentru ca aproape tot ce-i dădea tata să lase la
Aurel,
care era sufletul ei. În cei şase ani cât am fost
student în Bucureşti, la
Aurel şi soţia sa Lica, am fost invitat o singură dată, dar
când am ajuns acolo
am aflat imediat motivul, trebuia dusă bunica la gară şi urcată
în tren. Am
fost aşa de scârbit de gest, încât mult
timp nu am mai trecut pe la ei. La
moartea bunicii, am fost la Sfântul Gheorghe şi cum pe vremea
aceea eram
inginer, cu un salariu bun, am contribuit substanţial la
înmormântare şi
fiindcă Aurel era sărac, l-am convins pe vărul meu Dan ŢÎNŢU,
fiul lui Jeni Gociman - Ţînţu,
să-i lăsăm lui totul.
Am plecat de la bunica numai cu cinci furculiţe, fiindcă pe a şasea
mi-o făcuse
cadou dânsa. Renunţarea la averea care consta dintr-o casă
destul de mare, s-a
făcut cu o singură condiţie, după şapte ani bunica trebuia mutată
într-unul din
cavourile familiei de la Braşov sau Bucureşti. După vreo nouă ani
văzând că
Aurel nu a întreprins nimic în acest sens, am
încercat să o recuperez eu şi să
o aduc la Ploieşti, dar în cimitir se făcuseră modificări şi
cum pe acolo nu a
mai dat nimeni, a fost mutată într-o groapă comună.
Când Cornel a fost asasinat
de legionari, tata a cumpărat o parcelă la Belu unde l-a
înmormântat, după
care, mormântul fiind în grija lui Aurel, au mai
îngropat acolo pe cumnatul
lui, domnul POPOVICI, soţul Genei sora lui Lica. Cu toate că locul era
al lui
tata, Aurel m-a pisat foarte mult până a primit de la mine,
pe o hârtie
neoficială, o declaraţie de renunţare la locul de veci. La ani de zile
după
moartea lui Aurel, soţia lui Lica, a încercat probabil să
vândă şi locul, aşa
cum au vândut ei toate lucrurile primite de la familia
GOCIMAN, la care nu
ţineau fiindcă nu investiseră nimic în ele, nu contribuiseră
nici măcar afectiv
la firmele GOCIMAN din Braşov şi Ploieşti. Cu hârtia
neoficială nu a putut să
vândă locul de veci, aşa că a tot încercat să fac
un act legal de cedare pentru
a-l vinde, dar nu recunoştea acest lucru. Când am
întrebat‑o de ce vrea să fie
proprietară a îndrugat fel de fel de explicaţii, care mai de
care cusute cu aţă
albă. Eu îi spusesem că se poate îngropa liniştită
acolo, eu sau Alexandru nu o
să vindem locul într‑un viitor destul de
îndepărtat, fiindcă acolo vor fi
îngropaţi trei GOCIMANI, Cornel, Aurel şi Lica. De data asta
nu am mai cedat şi
locul este acum în proprietatea ultimilor GOCIMANI
în viaţă Mircea şi Alexandru,
iar Lica se odihneşte şi ea împreună cu soţul şi cei doi
cumnaţi.
După moartea lui Cornel, care era
coproprietar la hotelul GOCIMAN cu tata, prin moştenire au primit :
Mimi
(soţie) 12.5%, Bunica (mamă) 12,5%, Eugen, Aurel, Jeni, Miţi(fraţi)
câte 6.25%.
Mimi, Aurel şi Miţi s-au repezit şi au vândut lui Gheorghe
MOCIORNIŢĂ sau
rudelor lui, ca să scape de grije şi să toace nişte bani picaţi din cer
în mod
nemeritat. Jeni din principiu nu vindea nimic şi bunica sfătuită de
Jeni şi
Aurel i-a vândut tatălui meu pentru ca cineva din familie să
deţină o
majoritate, care să-i permită o putere de decizie importantă. Bunica a
primit
nişte bani pe care i-a dat aproape toţi lui Aurel, dar a continuat să
primească
chiria până la naţionalizare, prin clauza de uzufruct.
Bunicul meu Gheorghe
Gociman,
"Bătrânul", a plecat de jos, de la condiţii limită de viaţă,
şi-a
construit totul prin talent, capacitate, voinţă, dar mai ales muncă,
era un om
aprig care nu ştia ce-i aia compromis sau comoditate. Era adeptul ideii
că munca
trebuie să aducă performanţa, total devotat familiei lui, firmelor de
autobuze,
neprecupeţind absolut nimic pentru atingerea ţelului propus, dispus la
sacrificii totale. Pentru copii a fost un tiran care în
dorinţa de a face
oameni întregi din ei i-a împins tot
înainte, cu mai mult sau mai puţin succes,
fără
a avea însă consimţământul lor prealabil.
Comportamentul lui a
exemplificat plenar faptul că cel care îţi doreşte binele te
face să suferi.
Din păcate, nu a avut timp pentru analize cu copii lui sau nu a
înţeles că
trebuia să-şi facă acest timp, aşa că între tendinţele sale
şi faptele copiilor
a fost întotdeauna o imensă prăpastie. Deoarece era de
neclintit, neînţelegând
faptul că ceilalţi au nevoie de o vorbă bună, a fost mai simplu pentru
copii
să-l mintă, decât să ducă tratative, la care el nu marşa
vreodată, dorind să
spună mereu ultimul cuvânt, cel decisiv. Îi plăceau
femeile frumoase pe care nu
le-a ocolit, fără să facă din lucrul aceasta un element principal
în viaţa lui,
în care urmărea lucruri cu mult mai importante.