Despre bătăi în familia Gociman

Istoria bătăilor are o poveste lungă şi veche în familia noastră. Tata era în copilărie mare bătăuş, nu stătea prea mult pe gânduri la acest capitol. Din păcare fratele lui Cornel, cu toate că era cu doi ani mai mare decât el, din cauză că erau îmbrăcaţi la fel, încasa multe poliţe ale tatălui meu fiindcă era un băiat extrem de liniştit. Ştiindu-se cu musca pe căciulă, tata a făcut tot posibilul să nu îl moştenesc, cu toate că era clar că educaţia primită de la guvernante, plus temperamentul meu, mai puţin virulent decât al lui mă făcea să nu mă angrenez în dispute de acest gen. Pe la 5 ani m-am bătut cu Dănel, un nepot al coanei Lenuţa ŞTEFĂNESCU-Păstrămuţă, din cauză că a jignit-o pe prietena mea Viorica VASILESCU cu toate că aceasta nu era de faţă. Meciul l-am câştigat la puncte, însă coana Lenuţa a aflat întâmplarea de la nepotul ei, nu că acesta a reclamat, însă l-a dibuit deoarece era cam mototolit, plin de praf, cu hainele murdare. Fiind informat despre bătaie, tata mi-a spus destul de categoric că de data asta, fiind prima, trece cu vederea, dar la următoarea o să primesc o corecţie de o să ţin minte. Prin clasa a doua primară, la şcoala catolică, verii Dinu şi Bazil MIHĂILESCU încercau să pună stăpânire prin forţă pe clasă profitând de faptul că ei erau doi. Eu mă consideram şeful clasei întrucât învăţam cel mai bine, aşa că nu puteam să accept această situaţie, dar nu intenţionam să o rezolv prin forţă, încercând soluţii paşnice cu toate că uitasem de ameninţarea tatălui meu. Într-una din zile însă, soluţia paşnică s-a dovedit imposibilă şi după ce am luat câţiva pumni buni, i-am bătut serios pe băieţi, dărâmând cu Bazil un cuier plin cu haine. Analiza făcută la şcoală m-a găsit mult mai puţin vinovat, deoarece ceilalţi copii mi-au ţinut partea împotriva oilor negre reprezentate de verii MIHĂILESCU, dar conform obiceiurilor şcolii au fost convocaţi cei trei părinţi la o discuţie comună. Mamele celor doi, obişnuite cu boacănele odraslelor nu s‑au sinchisit, însă tata amintindu-şi de promosiunea făcută mi-a tres o bătaie pe care nu am uitat-o toată viaţa, aşa că mi-am propus să fac orice numai să nu mă mai bat. Prin clasa a doua de liceu am avut o scurtă altercaţie cu Gigel GEORGESCU care mi-a dat un pumn în nas, cu toate că mi-a curs sânge am preferat să nu ripostez de frica lui tata. În clasa a IX-a, când noul venit, Mişu ARGHIR, de la Brăila, a încercat să facă ordine în clasă, am uitat de promisiunea făcută tatei şi l-am altoit. Toată viaţa Mişu nu a uitat acest incident şi cu toate că am devenit buni prieteni, la o beţie mi-a amintit incidentul. Din fericire, acest incident nu a ajuns la urechile tatălui meu, altfel cine ştie ce mai păţeam. În vara aceluiaşi an, într-o tabără de vară a liceului făcută la Sinaia, am luat o palmă de la Gheorghe BUCURICĂ, un coleg de liceu cu un an mai mare. Am înghiţit-o cu regret, dar am considerat că aşa este bine. După vreo două zile, fiind de serviciu pe tabără, Nelu RĂDULESCU m-a plesnit după un incident provocat de faptul că în loc să se culce juca şah, iar eu i-am răsturnat piesele. Se auzise în tabără despre faptul că nu ripostasem la palma lui BUCURICĂ şi nu am dorit ca acest lucru să devină un statut al meu, aşa că l-am bumbăcit bine pe Prazu şi culmea, în clipa în care l-am pocnit cu clopotul cu mâner al elevului de serviciu, a apărut domnul profesor Nicolae SIMACHE. Acesta mi-a făcut o morală, a vrut să mă trimeată acasă, dar am scăpat la intervenţia profesorului Nicolae LIPCAN. Acesta, care ţinea fără limite la mine, a făcut mai întâi o analiză a desfăşurării evenimemtelor, văzând cu nu am început eu, apoi a discutat cu mine. Impresionat de mărturisirile mele legate de istoria incidentelor cu tata şi toate celelalte, în special problema cu BUCURICĂ şi ambiţia mea de unul din cei mai buni copii din clasă, de sportiv valoros şi om de onoare, l-a determinat nu numai să mă ierte, dar să-l convingă pe domnul SIMACHE să nu cheme pe unul din părinţi la începerea şcolii. Săracul profesor Nicolae LIPCAN, ce mult ţinea la mine, orice aşi fi făcut mă ierta tratându-mă ca pe copilul lui.
Când Alexandru era de vârstă preşcolară, am avut cu el unele evenimente deosebite din punctul de vedere al comportamentului cu alţi copii. De fiecare dată când mergeam în vizită la Mihaela şi Mircea DRIDEA, fata lui cea mică Dana îl bătea, fară ca el să riposteze, dar nici nu se lamenta. Dana era o bătăuşă notorie pe care o ştiau de frică, sora ei mai mare şi verişoara ei fata lui Virgil DRIDEA. După un eveniment asemănător la Clubul Filateliştilor, unde a fost bumbăcit de Răzvan TOPCIU, am avut acasă o discuţie cu el. Scopul acestei discuţii a fost exact invers ca cel dintre tata şi mine. I-am explicat că este bărbat şi nu trebuie să se lase călcat în picioare. I-am povestit chiar despre ce ne învăţa strălucitul profesor Nicolae TAŞCĂ, o mână de om, care spunea că dacă este să mănânce bătaie de la cineva, măcar să dea el primul şi chiar l-am învăţat cum să dea. La câteva luni după această discuţie, eram împreună la Forţele de Muncă unde încercam să găsim o femeie care să-l îngrijească dimineaţa cât timp eram noi la serviciu. La un moment dat a apărut lângă el o fetiţă mult mai mare decât el, care se manifesta destul de agresiv fără nici un motiv. Începuse să îl îmbrâncească şi îi adresa cuvinte neplăcute spre marele amuzament al mamei sale care nu era dispusă să intervină. La început Alexandru a îmbrâncit-o şi s-a întors cu spatele la ea, dar după un timp, probabil încurajată de privirile mândre ale mamei sale, fetiţa s-a întors şi fără alte elemente preliminarii l-a plesnit. Reacţia băiatului a fost fulgerătoare, i-a aplicat un pumn în figură şi viteaza a căzut lată la podea. Imediat mama ei s-a repezit şi a început să-l apostrofeze pe Alexandru, dar nu a fost nevoie să intervin eu deoarece toată lumea care urmărise scena, poate 15 persoane, au luat apărarea băiatului, reproşând mamei de ce nu intervenise în fazele în care fetiţa îl agresase pe el. Oricum am plecat de la Forţele de Muncă renunţând la femeie pentru Alexandru, iar acasă nu am discutat în trei întâmplarea, dar i-am povestit mamei lui care a fost încântată de schimbarea de comportament a fiului ei.
Având în vedere antecedentele, nu i-am făcut mare morală lui Alexandru, dar i-am explicat că este bine să rezolve, dacă se poate, lucrurile în mod paşnic.