Alte poveşti cu Alexandru Gociman

Stând mult timp pe la Clubul Petrolul Ploieşti, am fost ales în Biroul de Conducere al Secţiei de Şah şi prima mea acţiune a fost propunerea ca tinerii şahişti să meargă săptămânal la înot. Acest lucru a fost acceptat imediat, deoarece Secţia de Înot ploieşteană aparţinea tot de C. S. Petrolul şi era condusă de soţii MITROFAN. Am făcut cunoştiinţă la Club cu aceştia şi s-a stabilit ca pe baza unui tabel aprobat de preşedintele clubului, şahiştii să participe săptămânal, într-o anumită zi la un antrenament, suprevegheaţi de unul din cei patru antrenori (pe lângă soţii MITROFAN, mai erau încadraţi Mircea CHICEAC şi Stelică IONESCU). În ziua stabilită, am plecat destul de bine dispuşi la bazinul acoperit VEGA. L-am dezbrăcat la vestiar pe Alexandru, i-am pus slipul, i-am dat colacul de plastic şi a fost luat în primire chiar de antrenorul principal Mihai MITROFAN. În ziua respectivă se întâmplase că mai erau încă patru copii ce intrau pentru prima oară la apă. Aceştia au fost aliniaţi la marginea bazinului şi antrenorul le-a dat unele explicaţii după care a încercat să-l bage la apă pe primul. Nu a fost o treabă uşoară nici cu primul, nici cu următorii doi şi antrenorul, un tip coleric s-a cam enervat, aşa că pe al patrulea, cel dinaintea lui Alexandru, fără prea multe discuţii l-a aruncat în apă. După ce s-a asigurat că elevul se ţine bine de bara de protecţie, antrenorul s-a îndreptat către Alexandru. Ce s-o fi petrecut în mintea lui nu ştiu, dar s-a încruntat, i-a tras o uitătură urâtă, a făcut câţiva paşi laterali ca acesta să nu pună mâna pe el şi spre stupoarea antrenorului şi a celor din tribună s-a aruncat singur în apă. Au urmat câteva mişcări, explicaţii şi apoi i-a scos pe margine ca să fie din nou aruncaţi în apă, probabil pentru a se obişnui. La una din aruncări, prins nepregătit, Alexandru a luat o gură de apă şi a ieşit din bazin venind direct la mine. Antrenorul s-a uitat la mine, dar i-am făcut semn să ne lase în pace că rezolvăm noi problema. L-am rugat să se întoarcă la bazin şi fiindcă nu a vrut, cu tot regretul, i-am dat o palmă uşoară, după care s-a dus cuminte la antrenor care l-a aruncat din nou în apă, fără alte incidente, deoarece i-a explicat cum să-şi ţină respiraţia. Despre această întâmplare nu am mai discutat nimic, nici la venire în maşină şi nici acasă, a rămas între noi bărbaţii. Din punctul de vedere al modului de a fi educat, tata mă crescuse destul de dur, iar evenimentele politice ale vremii, plus boala de care suferisem făcuseră din mine nu un om dur, dar în mod cert o piatră tare. Alexandru a beneficiat din fericire sau din păcate de acelaşi tratament aspru din partea mea, deoarece am avut intenţia să-l fac un om adevărat, nu o cârpă. Ca un exemplu extrem, îmi amintesc cum după ce trecuse bine de un an şi umbla prin casă cu viteză, ca un apucat, s-a pus problema de a-l lămuri să nu cumva să pună mîna pe uşa fierbinte a sobei. Acum după atâta timp, nu ştiu dacă a fost cea mai bună idee, dar i-am luat faţa mâinii şi i-am pus-o puţin pe uşa fierbinte arzându-l. Faţă de urma rămasă pe mânuţa copilului, acesta nu a plâns prea mult, dar de sobă nu s-a mai apropiat vreodată. Cea mai vehementă adversară a metodei a fost mama, care m-a făcut criminal şi arăta la toată lumea urma arsurii ce s-a vindecat total numai după vreo două luni de zile. Într-o seară când ne-am întors acasă de la socrii mei, unde nu stătusem prea mult, l-am găsit căzut din patul mare. Stătea sub pat fără să scoată vreun sunet, probabil de frica provocată de căzătură. Atunci m-am hotărât să‑l învăt să se dea jos din pat singur. După câteva zile de repetiţii făcute cu destul efort de copil, l-am învăţat să coboare din pat cu picioarele în jos prin alunecare. După ce a învăţat metoda, o făcea cu mare plăcere şi îl urcam din nou în pat întrucât singur nu se putea urca. Ajunsese să facă demonstraţii vizitatorilor care se mirau cum un copil aşa de mic ştie să se dea jos din pat singur. Închei paranteza extrem de lungă povestind cum a început Alexandru să meargă. Ştiam de la altă lume că la început copii merg în patru labe apoi se ridică în picioare încetul cu încetul. Într-o duminică, cu toate că abia împlinise 10 luni, Alexandru s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a început să meargă cu o viteză ameţitoare, fiindcă încet probabil că nu se putea ţine în echilibru. Mâinile şi le balansa în stînga şi în dreapta cum face un echilibrist cu prăjina pe sârmă, dar se deplasa. Eram de faţă eu cu Ica şi ne-am uitat cu uimire unul la altul, fără să îndrăznim să spunem vreun cuvânt ori să-l oprim. Trecea la câţiva centimetri de diverse colţuri, dar fiecare copil este ocrotit de îngerul lui păzitor şi a avut noroc. Cum ajungea la un obstacol, se sprijinea de el şi se uita la noi zâmbind, iar noi eram topiţi. Când a venit mama la noi sus şi l‑a văzut, a început să se lamenteze că o să se lovească, dar a fost domolită de tata care a fost încântat de performanţele ultimului apărul în clanul GOCIMAN. Cât a trăit tata, la plecarea noastră de acasă, Alexandru îl cam ştia de frică, fiindcă acesta nu se gândea prea mult, ultima dată m-a plesnit de faţă cu Ica, chiar după naşterea lui Alexandru. Am tăcut apoi din gură toţi trei şi nu am comentat în vreun fel evenimentul, asta era procedura în familia Eugen GOCIMAN şi nu i-am purtat vreodată pică tatălui meu. L-am apreciat şi iubit pentru tot ce făcuse în folosul familiei lui, căreia i-ar fi jetrfit oricând chiar şi viaţa.