Şahistul Alexandru Gociman

    O să descriu câteva secvenţe de la primele lui contacte cu şahul şi înotul. În primele zile ale anului 1973 am mers toţi trei în vizită la Viorel BOGATU, colegul meu de facultate, unde Călin, fiul gazdei l-a învăţat pe Alexandru să joace şah. Cum am venit acasă, în loc să se culce m-a rugat să mai jucăm puţin şah deoarece îi place, fusese o dragoste la prima vedere. Fiind zilele de sărbători de după anul nou, am stat acasă, aşa că am jucat cu el ore întregi fără să se sature. La un moment dat începusem să mă plictisesc, dar nu mai scăpam de el fiindcă ar fi vrut să mă bată, iar eu nu îl lăsam. Trebuie să mărturisesc că nu ne-am făcut vreodată cadouri la şah. La început l-am bătut măr, iar după vreo doi ani, extrem de rar mai reuşeam să-i zmulg câte o remiză, cu toate că aveam voie să dau înapoi orice mutare şi chiar câte două. Prima lui victimă a fost maică-sa care nu juca rău şah, dar plictisită şi probabil cu alte gânduri prioritare în cap a pierdut. După prima lui victorie a venit la mine încântat şi surexcitat spunîndu-mi cu vocea ridicată, aproape strigând de bucurie ... am bătut-o pe mama, am bătut-o pe mama ! A fost prima lui victorie dintr-un lung şir de victorii obţinute într‑o carieră de şahist ce a durat peste 10 ani. În acel moment am văzut pe chipul lui dezgolit de orice reţinere, o expresie radioasă a dobândirii victoriei, a reuşitei, o expresie adevărată pe care nu am avut ocazia să o văd prea des, cu toate că a avut parte de destule succese în multe domenii, dar bucuria îi place să o controleze. După sărbători a venit de la Bucureşti socrul meu care locuia la noi, întrucât după pensionare făcuse rost de un serviciu la Ploieşti. Apetitul pentru şah al lui Alexandru era fabulos, ar fi jucat toată ziua şi cum noi mergeam dimineaţa la serviciu, când ne întorcaem acasă ne lua de proaspeţi şi trebuie să jucăm şah cu el. Ica juca din ce în ce mai rar cu el, deoarece începuse să o cam bată şi nici ei nu-i plăcea să piardă. Când am jucat noi prima partidă, în anul 1961 la ea acasă, după câteva mutări i-am propus pat şi a acceptat bucuroasă, dar apropoul nu l-a acceptat şi nu a picat la pat chiar în ziua respectivă. Apăruse însă socrul meu care ştia şah binişor şi era încântat să joace cu nepotul lui cel mare, cum îi plăcea să spună, întrucât Alexandru GOCIMAN era cu 10 zile mai mare decât Cătălin POPESCU celălalt nepot, fiul Lalei. Faptul că Opa juca cu plăcere lăsându-i la început câte o remiză apoi mai şi pierdea, făcuse ca acesta să devină partenerul preferat al lui Alexandru. Destul de curând am constatat că Alexandru a început să joace bine şi cum nu jucam totdeauna concentrat începuse să ma bată câteodată, spre marea lui bucurie pe faţă, dar spre marea mea satisfacţie interioară că am un copil aşa de deştept.
Eu eram prieten cu Carolică PARTOŞ, unul din marii şahişti ai României, Maestru Internaţional şi întâlnindu-l peste vreu două luni pe stradă, i-am povestit despre pasiunea şi progresele şahiste ale lui Alexandru, pe care îl cunoştea. Mi-a spus să vin la Clubul Sportiv Petrolul ca să ne recomande unui antrenor de copii, domnul Cornel BUTNARU, despre care mai auzisem eu câte ceva. Pregătirea pentru plecarea la şah a fost făcută cu mare entuziasm şi fast, iar în zilele premergătoare Alexandru jucase şah la disperare, chiar şi singur. Ne‑am îmbrăcat frumos, Ica, Opa şi mama ne-au urat succes şi am plecat spre sala de şah. Acolo nu am dat de Carolică, dar ne-a luat în primire domnul BUTNARU care ne-a spus însă că jucând de numai două luni şi având doar 5 ani îl consideră prea mic, ar mai trebui să aşteptăm un an. Văzând figura disperată a copilului, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus antrenorului, mai discret, că nu putem pleca acasă fără să joace câteva partide, aşa că ne-am dezbrăcat şi l-a pus să joace cu copii mai mari decât el, dar probabil cei mai slabi deoarece i-a cam bătut. Domnul BUTNARU a fost surprins în mod evident de desfăşurarea evenimentelor şi l-a pus să joace cu juniori mai răsăriţi, dar de câştigat a mai câştigat vreo două partide din cinci. Ultima partidă a jucat-o cu Cora TĂNĂSESCU, o vedetă a şahului ploieştean, mai mare decât el cu un an şi ceva. După o partidă jucată mult mai încet decât celelalte, deoarece văzând că fata gândeşte mult, Alexandru s-a adaptat din mers şi a început să gândească mai mult, partida s-a încheiat remiză. Aflând că stă pe aceeaşi stradă cu noi, am luat-o cu maşina împreună cu tatăl ei, începând o lungă şi benefică perioadă de amiciţie, cu toate că ulterior Carolică, lucrând cu tatăl ei la Rafinăria Brazi, ne-a spus că tipul este informator la securitate.
Am plecat fără să discutăm alte lucruri şi acasă, cu toate că am povestit secvenţele de vitejie eram cam pleoştiţi deoarece consideram că trebuie să mai aşteptăm un an, să mai creştem, iar Alexandru nu mai avea răbdare. După demonstraţie de forţă făcută de Alexandru, chiar că nu înţelegeam de ce nu fusese primit, dar ce puteam să fac, mă gândeam că am avut ghinion, dacă era Carolică acolo... După câteva zile am primit un telefon la serviciu de la Gică MANTA, coleg de volei şi prietenul meu, care avea funcţia de preşedinte al Clubul Sportiv Petrolul Ploieşti. M-a rugat să trec pe la el la Club după masă în legătura cu Alexandru. M-am bucurat mult, dar lui nu i-am spus nimic, discutând numai cu Ica. Nu doream să-i creem o a doua traumă psihică, deoarece nu ştiam exact despre ce este vorba. La Clubul Petrolul m-a primit Gică în biroul lui, ne-am pupat, ne-am amintiti de tinereţea noastră, am băut o cafea şi a trimis secretara să-l cheme pe antrenorul BUTNARU, care a venit şi cu Carolică PARTOŞ. Această tripletă formată din doi prieteni ai mei şi un antrenor, credeau că eu m-am supărat şi nu mai doream să-l aduc pe copil la şah. În realitate nu ne spusese nimeni să mai venim, aşa că m-am bucurat mult vestea că era aşteptat. Spre satisfacţia tuturor, operativ, am pus mâna pe telefon şi i-am spus lui Ica să-l îmbrace pe băiat că este invitat la şah. Când am ajuns acasă, de bucurie că va merge la şah, Alexandru era gata îmbrăcat, radia de fericire ca şi mama lui care m-a luat în braţe şi m-a sărutat pasional de bucurie că are un băiat deştept care o să ajungă şahist. Am plecat imediat şi în mai puţin de un sfert de oră eram la sala de şah, iar eu am stat de vorbă cu Gică toată lumea fiind mulţumită că s-a trecut cu bine peste momentul de neînţelegere provocat de fapt de domnul BUTNARU. Copilul îi plăcuse mult antrenorului, impresionat de faptul că juca şah cum juca, după numai două luni de practică şi a dorit să-l ia la pregătire.

După ce câştiga o partidă importantă la şah, pe lângă faptul că radia de bucurie, mai adăuga la aceasta afişarea unei nuanţe de superioritate teutonă, moştenită de la mama lui care parcă spunea ... sunt mai bun ca tine sau ... astăzi te-am păcălit. Nicu BARBU, a fost unul dintre marii şahişti care au trecut prin Ploieşti şi fiind student la Institutul de Petrol şi Gaze, o ducea extrem de greu. Am găsit o modalitate delicată de a-l ajuta invitându‑l la noi acasă ca să-l înveţe şah pe Alexandru. De fiecare dată îl opream la masă, iar sumele pe care le primea fără să fie extraordinar de mari, erau superioare valorii unei ore de meditaţie. Pe lângă antrenorul lui, domnul Cornel BUTNARU, Nicu era mentorul lui Alexandru şi îmi amintesc de figura pe care a făcut-o Alexandru când la un concurs de Blitz l-a bătut pe Nicu. Ca să nu piardă prea mult timp cu dusul la şah şi întorsul acasă, l-am dus cu maşina şi tot eu l-am luat acasă de la antrenamente, concursuri la Clubul Petrolul, Clubul Şcolar, Clubul Constructorul sau Clubul Şcolii de Petrol şi Chimie. De cele mai multe ori, ca să nu mai vin acasă şi să mă întorc după câteva ore, îmi luam ceva de studiat şi cum fiind linişte aveam condiţii bune de lucru, studiam până la terminarea antrenamentelor sau a rundei. Am avut ocazia să trăiesc alături de el pe parcursul anilor numeroase momente de agonie ori extaz, de mutări geniale sau gafe incredibile când făcuse o mutare "din mână", cum spuneau şahiştii. L‑am văzut bucuros, încântat sau trist, în funcţie de modul cum jucase şi mă obişnuisem cu exteriorizarea trăirilor lui interioare cu toate că uneori erau destul de bine mascate. A fost fascinant să pot trăi alături de copilul meu câteva din primele sale experienţe de viaţă şi consider că unele dintre ele au reprezentat cele mai fericite momente din viaţa mea, fericirea vlăstarului estompează momentele asemănătoare din viaţa ta.
Un turneu în afara oraşului la care l-am însoţit, a fost triunghiularul interjudeţean ţinut la Braşov, unde tata jucătorului Alexandru CRIŞAN, ulterior jucătorul mult controversat de Federeţia Internaţională de Şah şi care va ocupa după discuţii serioase funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Şah, avea o funcţie importantă în ierarhia comunistă a judeţului Braşov. Din motive pe care nu mi le mai amintesc a trebuit să însoţesc echipa Prahovei în calitatea mea de membru al Consiliului Judeţean de Şah. Ca să ne impresioneze, tovarăşul CRIŞAN ne‑a primit seara în biroul lui somptuos din sediul partidului comunist braşovean. Acolo s-a efectuat tregerea la sorţi a meciurilor şi am participat împreună cu Cornel BUTNARU, antrenorul echipei, cu Ica şi cu marea maestră internaţională de şah, distinsa doamnă doctor Maria ALBULEŢ-POGOREVICI, mama Marinei şi a Cristinei ce făceau şi ele parte din selecţionata judeţului Prahova. Am mers cu Ica la Braşov, pe de o parte să-l urmărească pe Alexandru la un turneu şi apoi din nostalgie pentru Braşov, leagănul Fimei de Autobuze "Eugen GOCIMAN". Am dus-o pe Ica să vadă pe strada Toamnei Nr. 9, casa familiei unde fuseseră şi garajele. Formaţia gazdă, Braşovul, era clar că trebuia să câştige turneul, ca urmare a unei înţelegeri tacite între toată lumea, aşa că lupta adevărată se dădea pentru locul doi între Prahova şi Iaşi. În ultima etapă jucam cu Iaşul, situaţia era extrem de echilibrată la toate mesele, aşa că orice jumătate de punct conta în balanţa victoriei. Alexandru juca la una dintre ultimele mese cu un copil de vârsta lui şi spre sfârşitul partidei ieşeanul era în mare criză de timp având la dispoziţie vreo 3 minute faţă de cele peste 15 rămase lui. Pe tabla de şah situaţia se prezenta cu un avantaj poziţional de partea lui Alexandru şi avînd în vedere criza de timp a micului ieşean deznodământul final se profila clar. La un moment dat, Alexandru a cerut arbitrului voie să meargă la closet fiindcă făcea pe el şi acesta a aprobat fără probleme. Antrenoarea ieşenilor, marea jucătoare şi ulterior marea antrenoare, Maria PEREVOZNIC, nu a fost însă de acord considerând că acolo i s-ar putea sufla vreo mutare sau poate a calculat că, sub presiunea din partea vezicii urinare Alexandru ar putea să greşească, iar arbitrul contrar tuturor regulilor, a revenit şi nu i-a permis să facă pipi. Domnul antrenor BUTNARU şi cu mine nu am intervenit cu toate că ar fi fost cazul, dar am preferat să tratăm cu eleganţă această atitudine nesportivă a unei femei ce nu se manifesta deobicei aşa. Schema era caraghioasă, deoarece ieşeanul muta rapid din cauza crizei de timp, iar Alexandru se mişca de pe un picior pe altul mutând şi mai repede de frică să nu facă pe el. Faptul că Alexandru muta şi el extrem de repede s-a repercutat dramatic asupra ieşeanului care pierdea mult timp cu scrierea obligatorii a mutării pe care altfel o putea face pe timpul de gândire al adversarului. În aceste condiţii de stres, ieşeanul a greşit grav şi Alexandru l-a făcut mat pe tablă. Ostilităţile s-au desfăşurat în mare viteză, după ce a făcut mutarea, Alexandru a spus: Mat şi a plecat în fugă către closet, dar de pe la mijlocul sălii a strigat către arbitru că vine imediat să semneze fişa. Doamna antrenoare a rămas împietrită şi dându-şi seama de lipsa de fairplay, s-a întors îmbufnată către altă masă. Se mai juca la vreo trei mese unde situaţia era echilibrată şi s-a remizat rapid. Alexandru realizase două victorii în două partide, marcase punctul decisiv la victoria echipei Prahovei cu Iaşul aşa că era radios şi umflat în pene, povestea la toţi colegii care nu văzuseră faza cum s-a întâmplat. Cei mai încântaţi au fost cei de la primele mese, Marina POGOREVICI şi Adrian NEGULESCU care l-au felicitat călduros, l-au pupat, lucru ce şi l-a amintit mult timp, fusese salvatorul echipei prahovene, dar în ce condiţii. De fapt aceste stări stresante prin care a trecut i-au folosit mult la toate examenele susţinute, deoarece rezultatele la examenele de treaptă, de admitere, au fost în totalitate cu rezultate peste aşteptări, stresul influenţându-l în mod categoric pozitiv.
Cât timp a fost însă militar, a venit destul de des pe acasă, deoarece a jucat nenunărate turnee de şah sau a participat la simultane de pe urma cărora se alegea cu învoiri grase din partea unui ofiţer responsabil cu sportul care era topit după şah. Faptul că avea în unitate un şahist care obţinea rezultate remarcabile îl făcea să-i dea lui Alexandru învoiri peste învoiri. În această perioadă Alexandru nu a pierdut nici o partidă de şah, a câştigat toate turneele militare la care a participat, iar la un simultan ţinut la Casa Centrală a Armatei din Bucureşti a reuşit o victorie la marele Maestru Internaţional Teodor GHIŢESCU. Ştia băiatul că dacă joacă bine este învoit de la cazarmă şi juca cu toată atenţia pentru a câştiga ca să fie învoit. În această perioadă a obţinut ultima notă de Candidat Maestru, iar la Campionatele Naţionale Militare ale României a câştigat medalia de argint la mare luptă cu un ofiţer cu care a remizat.