Alexandru
Gociman și mijloacele de transport
Cu
toate că avea la dispoziție mașina mea, Dacia 1100 2 PH 447, în
primăvara anului 1995, destul de curând după ce a terminat facultatea,
Alexandru și-a dorit un mijloc de transport al lui. Avusese serviciu încă
din anul III de facultate la firma PRESCO, primea bursă de merit pentru
media mai mare de 9,50, așa că pusese deoparte ceva, fiindcă bani
"de buzunar" primea de la noi, care o duceam încă destul de
bine. Evoluând absolut normal, după ce a mers pe bicicletă, prima idee a
fost să-și cumpere un Scuter. Era firesc, fiecare lucru trebuie să fie făcut
la timpul lui, după cum o carte se citește prima dată la vremea ei, dacă
este citită mai târziu își pierde savoarea, mai devreme nu este înțeleasă
sau poate deveni chiar nocivă. Observasem că lucrurile nefăcute la
vremea lor se transformă ulterior în vicii, așa cun s-a petrecut din păcate
cu Alexandru și fotbalul pe care nu l-a putut juca destul în copilărie,
acum la peste 30 de ani joacă în fericire cu oricine, oricând și
oriunde. Singura mea consolare este faptul că știu despre suma viciilor că
este aproximativ constantă, așa că poate fotbalul îl va ferii de alte
vicii. Eu făcusem același lucru la vârsta de 28 de ani și cu toată opoziția inițială a tatălui meu, îmi cumpărasem o motocicletă MZ 175 de care m-am bucurat în mod deosebit, rămânând legat sentimental de ea toată viața și cu foarte mari regrete după ce am vândut-o. Perioada cât am avut motocicleta a fost una dintre cele mai fericite din viața mea, așa că puteam să înțeleg pe deplin această dorință a lui. Mi se rupea inima între riscul pe care îl prezenta un Scuter și plăcerea lui de a-l avea, dar răspunderea mea de părinte a înclinat, cu regret trebuie să recunosc, către siguranță, știind că în viață se poate pierde o singură dată, o singură greșeală decisivă poate fi fatală. Când Alexandru, la 27 de ani, mi-a spus ce intenționează, mi s-au derulat în mare viteză prin minte toate întâmplările legate de achiziționarea motocicletei, cu argumentele pe care mi le prezentase tata ca să mă facă să renunț. Îmi spunea, săracul, că în toată activitatea lui de șofer profesionist, nu a avut nici un accident cu mașina. Cu motocicleta, pe care a avut-o doar doi ani, luată tot în pofida sfatului tatălui său, a avut însă două accidente. A derapat la o curbă și a căzut, dar fără urmări serioase, iar pe o porțiune de drum accidentat, spre Nedelea, a pierdut-o pe mama de pe motocicletă, realizând acest lucru abia după câteva sute de metri. S-a întors destul de repede și a găsit-o pe mama plângând, mai mult de necaz decât de durerea provocată de căzătură. Încerca să-mi explice tata, că dacă într-o mașină șoferul este protejat de caroserie, pe motocicletă caroseria este chiar pielea motociclistului, motiv pentru care se poartă îmbrăcăminte mai consistentă, deobicei din piele, pentru o oarecare protecție a acestuia.
Căzusem și eu tot de două ori cu motocicleta, odată la 100 de metri de casa noastră pe o mâzgă zdravănă, când eram cu chiriașul nostru căpitanul Gheorghe VASILE și ne-am întors acasă plini de noroi, a doua oară în fața IRMAMC-ului când făceam stânga către locul de parcare, am alunecat pe niște pietriș căzut dintr-o basculantă. În ambele incidente nu aveam viteză și am scăpat teferi atât eu cât și motorul. Pericolul accidentului a fost cel mai important motiv pentru care după vreo doi ani am vândut motocicleta. Constatasem că după un timp, câțiva dintre cunoscuții mei motoriști făcuseră accidente, deoarece văzând că totul merge bine, nu mai conduceau cu aceeași atenție ca la început. Pentru mine, bolnav de arterită, un accident chiar mai puțin grav, ar fi putut conduce la amputarea unuia sau a ambelor picioare și cât mă luptasem eu ca să le salvez. De multe ori îl vedeam, în gând sau în vis, pe minunatul profesor Tantinel ILIESCU, care a avut o mare contribuție la amânarea amputării, făcându-mi morală că îndrăznesc să mă urc pe o motocicletă. După ce am gustat din plin plăcerea motorului, în final, rațiunea și-a spus cuvântul, cu regrete imense plus lacrimi de crocodil, am renunțat de bună voie la această periculoasă plăcere.
Când era mic, nu pot să mă vait că am avut cu Alexandru probleme disciplinare deosebite, îi spuneam clar că nu are voie un anumit lucru, uneori îi explicam de ce și copilul era destul de ascultător ca să nu îl facă. Este drept că l-am bătut de câteva ori cu o nuielușă sau cu cureaua, dar acest lucru nu a fost ceva obișnuit, s‑a petrecut de câteva ori când era mic și am evitat să-l pedepsesc în momentele când eram nervos. Era foarte greu să-l bat de față cu mama, aceasta intervenea în ajutorul lui și îmi amintesc cum odată încercând să-l apere de curea am lovit-o pe ea peste mână și a avut semn câteva zile pe care-l arăta la toți ca să vadă de ce sunt eu în stare. După absolvirea celor patru clase primare, lucrurile s-au schimbat însă radical. Alexandru învăța foarte bine, fără vreun sprijin din partea noastră sau a vreunui meditator, era o vedetă a șahului ploieștean și chiar național, iar personalitatea lui a erupt pe măsura valorii și talentului lui. Dacă îi intra în cap să facă un lucru, era exclus să-i spun direct că nu-i dau voie, că nu sunt de acord, fiindcă apăreau mari probleme. În faza inițială, am reflectat destul de serios, eram un om căruia îi plăceau provocările, dar m-am consultat și cu Ica hotărând că nu este potrivit să intervin brutal, cu bocancii în viața lui. Motivația principală a acestei decizii a fost probabil intenția mea de a rămâne în memoria lui măcar ca un tată bine intenționat. Dacă am făcut bine sau rău nu știu și din păcate nimeni nu va putea face o evaluare a acestei hotărâri, nu pot realiza dacă a fost o alegere fericită sau un moment de mini inspirație. După această decizie, văzând că strategia directă este greu de aplicat, primele acțiuni de opunere erau legate de temporizare, în sensul că trebuie să ne mai gândim, să discutăm și cu Ica, sau că nu este rău, dar poate mai amânăm o perioadă. În răstimpul câștigat cu aceste stratageme, mai aduceam vorba din când în când despre subiect și mai infiltram câte un argument împotriva respectivei acțiuni. O altă metodă era pasarea la Ica, deoarece mama lui avea o strategie destul de bună în a-l îndepărta de lucruri pe care noi le consideram nocive, din motive bine întemeiate. Mai aveam la dispoziție un argument puternic de a mă opune, când îi spuneam că la acțiunea respectivă nu am motivația susținerii din punct de vedere material. Uneori, cu toate că nu aveam șanse serioase de reușită, o puneam pe mama să acționeze, cu toate că la prima vedere, Alexandru nu se prea sinchisea de ce spunea ea, considerând cele spuse de ea ca pseuoargumente, dar informațiile venite din mai multe surse se acumulează și spre surprinderea mea, de câteva ori mama a avut mare succes în schimbarea unor decizii ale copilului deosebit de încăpățânat.
Cu toate că eram destul de severi cu el, nu am exagerat și din unele puncte de vedere eram chiar libertini, exagerat de libertini. Nu ne-am ferit vreodată să ne dezbrăcăm în fața lui, am mers de câteva ori la nudiști și nu-mi dau seama cum de Alexandru a devenit extrem de pudic chiar față de mine. Probabil că acest lucru iese de undeva din interiorul individului fiind ceva predestinat genetic. De luat îl luam cu noi în toate locurile și îmi amintesc despre un lucru cu totul ieșit din comun la intrarea pe stadionul din Plopeni. Dan COE, colegul lui Miți TORJESCU, care era legitimat în perioada aceea la Rapid sau la Galați, juca un meci cu Metalul Plopeni și am mers să-l vedem jucând, deoarece eram prieteni. La intrare era o înghesuială de nedescris și după ce am luat biletele am constatat că la intrare era foarte greu de intrat cu un copil, așa că am vorbit cu casierul și l-am băgat pe Alexandru prin deschizătura ghișeului, cum se bagă pâinea în cuptor, iar eu cu Ica am intrat cu greutate împreună cu toată lumea. Cu toate că nu era prea mare, l-am găsit pe Alexandru vânzând bilete cu casierul, l-am recuperat și ne-am căutat niște locuri convenabile. În perioada cât avea 3-4 ani, Alexandru fiind blond și frumușel era acostat pe stradă de tot felul de babete cunoscute ale mamei care aveau tendința să-i pună mâna pe față ori să-l pupe. Pentru a evita acest lucru l-am învățat să înjure strașnic ori de câte ori încerca cineva să-l agreseze și am primit numeroase reclamații de la persoane pe care le înjurase, dar nu se lăsa pupat. Poate că aceasta a contribuit la faptul că încetul cu încetul nici cu noi, cei apropiați, nu era prea lipicios, devenind distant. De înjurat înjura pe mulți și destul de ușor, și-mi amintesc de Puiu SENTENAI, în perioada cât era directorul Liceului Cuza îi spunea lui Alexandru dacă își mai amintește cum îl înjura câteodată la fotbal pe Stadionul Petrolul. Doamna Tatiana STĂNESCU, mama lui Nichita, îmi povestea odată, că pentru a-l feri pe băiatul ei de același lucru, o soră a ei îi făcuse o bărbiță pe care scrisese "TE ROG NU MĂ SĂRUTA", la noi în familie nu a avut nimeni această idee.
Nu pot spune că nu am avut încredere în Alexandru și în posibilitățile lui de a decide ce este bine și ce este rău pentru el. În privința puterii lui de analiză, Alexandru avea o capacitate precoce deosebită, cu o viziune clară a fenomenelor ieșită din comun, adună fel de fel de argumente, le pune cap la cap de ți-e mai mare dragul și trage concluzia corectă, cu maturitate. După o analiză strălucitoare urmează uneori, din păcate, o decizie stranie, dictată prin ... dar eu nu fac așa și se trezește că sare peste un cal verde. Este foarte limpede, după îndelungata experiență pe care o am cu el, că Alexandru are zone interioare inaccesibile pentru mine, măcar din punctul de vedere al înțelegerii lor. Și ca să nu rupem relațiile, ca să rămânem conectați, constatând că nu se poate muta soarele am mutat fereastra și m-am aliniat la el în speranța că astfel o să pot să-l mai influențez măcar din când în când. Recunosc faptul că fac acest lucru uneori cu mare dificultate, deoarece Alexandru are uneori tendința de a deveni incomod cu tot dinadinsul, pur și simplu fiindcă așa vrea el, iar acest lucru mă îngrijorează în privința relațiilor lui cu străinii, care în general, nu sunt dispuși să treacă cu vederea nici un lucru mai deplasat.
În privința Scuterului, eram împotrivă întrucât în comparație cu mine, un tip mai așezat datorită loviturilor primite în viață, care m-au aruncat de câteva ori între extaz și agonie, Alexandru este mai agitat, mai apucat, lucru pe care l-am constatat din felul în care conducea mașina și în multe alte ocazii. Pentru mine, unica speranță în regimul comunist era viitorul lui, așa că eram obligat să gândesc și să acționez fără milă, fără sentimente, în vederea atingerii acestui deziderat. Sigur că trebuia să fie o diferență între noi, era vorba de două generații diferite, dar parcă mai era și o componentă temperamentală, moștenită probabil de la tatăl meu. Nu pot să mă vait că a luat de la tata numai lucrurile rele, deoarece îndemânarea, energia, vrenicia și bucuria de a termina un lucru început, erau tot de la el. Este drept că a mai luat de la tata și de la mama lui dorința de a realiza lucruri la limită, mai mult decât îl duc puterile, dar tot de la ei a luat și calitatea de a nu căuta necazurile acolo unde ele nu există. Cu toate că o face în mod conștient, ar dori să fie la bar cu prietenii, la fotbal cu fotbaliștii, la basket cu basketbaliștii, la schi cu schiorii, la chefuri cu colegii, pe internet, la serviciu și multe altele, pentru care i‑ar trebui două vieți, însă rar se lasă copleșit. Pe lângă toate aceste calități și defecte are din plin o caracteristică a celor din familia Gociman care cred cu tărie că nu există lucru inaccesibil pentru ei, pot să facă orice, totul le este la îndemână. În realitate nimeni nu a avut destul de mult timp, atât cât și-ar fi dorit, nu este nici primul nici ultimul care are această problemă, din acest motiv trebuie să acceptăm, chiar cu regret că nu putem avea totul, suntem obligați să pierdem momente importante, dar toți trebuie să se supună acestei reguli implacabile. Când îi intră în cap să facă ceva, Alexandru, o face totdeauna din tot sufletul, bine și repede, dar dacă nu este perfect convins de oportunitatea acțiunii ... să te ferească Dumnezeu. Din toate aceste motive, analizând prezentul cu un ochi în trecut și cu altul în viitor, mă temeam pentru integritatea lui corporală, în cazul în care urma să conducă un vehicul pe două roți. Doamne, ce lupte dificile am dus, la început parcă călcam pe cioburi, câte amânări s-au produs, ce strategii am mai aplicat, dar mi-au ajutat rugăciunile la Dumnezeu și când a spus că a renunțat, am mers, fără să spun la nimeni, la Mânăstirea Ghighiu unde o cunoșteam pe Maica Stareță și am aprins o lumânare, mulțumind lui Dumnezeu pentru ajutor, conștient că aceasta fusese doar o încercare, întrucât omul vâslește și Domnul cârmește. Știam de la mama mea că șansa este mai aproape de cei care luptă, dar mai știam că orice problemă are o soluție, chiar dacă trebuie căutată cu asiduitate. În lupta cu viața mama îmi dovedise de multe ori prin exemple concrete aceste lucruri. Cu toate că nu avea o educație deosebită, mama știa multe despre viață și reușise, aproape inexplicabil, prin perseverență, lucruri nemaipomenite. Așa am reușit și eu cu Scuterul, deoarece în viață este esențial ca în unele momente ale vieții, să știi să aștepți și să te rogi. Este important să faci lucrul potrivit la momentul potrivit și dacă despre multe din lucrurile făcute de mine nu sunt convins că au fost perfecte, în privința Scuterului am convingerea că am procedat bine.
După o perioadă destul de scurtă de timp, mi-a comunicat că vrea să-și cumpere o mașină veche pe care să o pună la punct, iar eu eram în culmea fericirii. Dar clipele de fericire sunt scurte, volatile și s‑au destrămat în momentul în care mi-a spus că intenționează să cumpere un Volkswagen 1200 Broscuță, la care m-a dus și mi-a arătat-o, fiind parcată undeva pe strada LOBACEVSKI, lângă noi. Nu eram de acord, deoarece implica reparații multe, piese greu de găsit, energie risipită, dar nu am îndrăznit să mă opun pe față de frica ... Scuterului. Cu chiu cu vai, a trecut peste ideea cu Broscuța și a venit într-o zi acasă încântat că a găsit o Dacie 1100 gri, în stare de funcțiune pe care având în vedere faptul că eu aveam multe piese de schimb urma să o facă ... bec ! Fără să fiu entuziasmat, întrucât pusese ochii pe piesele mele de schimb, am fost de acord, am convins-o și pe Ica, dar cu oarecare dificultate. Soluția era desigur destul de fericită, deoarece soluții perfecte nu există în lumea reală, poate în cea virtuală. Am mers împreună "la vedere" și am văzut mașina care se prezenta aceptabil, iar prețul era convenabil, mai ales că i se ofereau și câteva piese de schimb. În plus, proprietarul era un tânăr aparent serios, care spunea că o dă ieftin fiindcă are o oarecare oportunitate care implica nevoia de a procura bani prin vinderea ei de urgență. Tânărul era coleg cu Bujorel STĂNESCU, un prieten apropiat și făceau naveta la Otopeni, alternativ cu mașinile personale, deci știam cu siguranță ca aceasta a funcționat, nu doar o zi două, ci timp îndelungat.
În relațiile mele cu Ica și Alexandru, cu toate că erau pline de dragoste și căldură sufletească nimic nu a debordat, așa că băiatul a evoluat spre un temperament ceva mai reținut. Poate că și mariajul nostru deschis, eliberat de conveniențe să nu-i fi plăcut lui Alexandru care a reproșat, prin atitudine, acest lucru mai mult mamei lui decât mie, care am fost mai discret în relațiile extraconjugale. Am regretat totdeauna sentimentele și exteriorizarea reținută dintre Alexandru și Ica, dar caracterul puternic al ambilor nu mi-a permis decât o mediere prin care să le mențin la un nivel acceptabil, nimic mai mult. Dacă vreodată ambii aveau aceeași părere, contrară cu a mea, nu mai exista vreo șansă pentru mine, trebuia să capitulez necondiționat, eram în situția celui care ar vrea să aprindă lumina într-o cameră unde toți ceilalți doresc să fie întuneric. Așa s‑a întâmplat în vara anului 1983 când un ghem de pisică, urâtă, dar extrem de vioaie, s‑a aciuiat la mama, iar cei doi au hotărât să o păstrăm. A devenit Pițicato sau Catze sau Cracas, pisica deșteaptă a noastră, a familiei, a făcut o mulțime de pisoi și așa a rămas 18 ani, până când s-a prăpădit de bătrânețe pe data de 5 Aprilie 2001 și Alexandru a îngropat-o în fața casei noastre alături de un alt cotoi răsfățat de toți ai casei, Coto, motanul gri de rasă Arhanghelsk.
Cu toată reținerea pe care în mod surprinzător o manifesta încă din fregedă copilărie, Alexandru avea momentele lui în care își trăda parcă bucuriile sau supărările interioare inerente. Îmi amintesc cum pe la 4 ani, jucându-se cu o mașinuță de Poliție germană, comandată printr-un cablu, a căzut peste ea și a stricat-o. A rămas înmărmurit, de necaz, de teamă să nu-l bat sau mai știu eu de ce. L-am luat imediat în brațe și ne‑am apucat să o reparăm cu un preparat special de lipit. Pe măsură ce mașina se apropia, cât de cât, de ce fusese inițial, figura lui Alexandru se însenina și mult timp m-a lăudat la toți cunoscuții ce bine i-am reparat mașina. Când primea un cadou din partea cuiva, i se lumina întreaga figură, iar ochii își schimbau parcă expresia din cauza bucuriei. Îmi amintesc de ziua în care s-a jucat aproape o oră la Magazinul Copiilor cu Nichita STĂNESCU, ce figură extraordinară avea, era complet destins, fericit, dar pe cine nu a reușit să facă fericit măcar pentru o clipă bunul Nichita cu sufletul lui mare, cu înclinația lui nativă de a elibera bucurie fără limite pentru alții, uneori chiar în detrimentul lui. Consider că pe lângă șansa de a avea jucării cumpărate și făcute cadou de Nichita, Alexandru a primit de la acesta pe căi oculte, bucuria cu care știe să dăruiască, lucru pe care l-am observat la el cu mare satisfacție.
Când m-am dus să văd mașina și a observat din privirile mele că sunt de acord, ba chiar îmi place, fața lui Alexandru s-a luminat de bucurie. În fond ar fi putut să o cumpere și fără asentimentul meu, deoarece o lua cu banii munciți de el, puși cu grijă deoparte. Consimțământul meu a însemnat probabil, la vremea aceea, un lucru însemnat pentru el, așa că s-a bucurat, a devenit extrem de bine dispus, totul i se părea probabil în roz. La cumpărarea mașinii, am mers amândoi cu mașina mea, iar la întoarcere el și-a condus-o pe a lui. Cu câtă bucurie i-a prezentat mașina maică-si de la care a așteptat o laudă destul de mult fiindcă Ica se lăsa greu. Cum se lumina la față când mama lui îi spunea un lucru bun despre " mașina lui" și cum se înciuda când ea, severa verificatoare de prioect, îi descoperea un defect.
În primele zile după cumpărare a urmat o curățenie generală extrem de minuțioasă, "făcută nemțește". Cum arterita de care sufeream nu-mi permitea eforturi deosebite, Alexandru mă ajuta de multe ori să fac toaleta mașinii, ba chiar o făcea singur cu destulă conștiinciozitate, așa că era calificat. De data asta, felul în care o îngrijea pe a lui depășea orice închipuire, era mașina lui și se vedea că ține mult la ea. După câteva zile, când mașina lui era "lună", bună pentru expoziție, ne-a invitat pe mine și pe Ica la o plimbare de probă spre Păulești. Mașina mergea bine, motorul suna rotund, tăblăria se se ținea fără să zdrăngănească, vopseaua se prezenta acceptabil ca și cauciucurile. A fost o plimbare agreabilă pentru toată lumea cu excepția câtorva observații ale mamei lui făcute în urma unor manevre mai brutale în conducere. În general, încă din primele momente când s-a așezat la volan, mi-am dat seama că Alexandru conduce bine având tot ce-i trebuie unui șofer: sânge rece, curaj, vedere periferică și o suficientă doză de prudență. Era normal să fie așa întrucât în familia GOCIMAN au avut carnet de conducere: Eugen, Gheorghe, Cornel, Miți, Aurel, Jana, Mircea și Viorica, era deci al nouălea. Chiar din primul drum făcut cu mașina lui, am constatat cu surprindere o manieră de conducere mult mai atentă, se observa de la o poștă că menajează mașina deoarece e a lui, nu a mea. Când le-am spus lucrul acesta, amândoi s-au amuzat și au recunoscut că am dreptate. L‑am rugat să ne lase și pe noi să conducem, luasem carnetele de conducere cu noi, dar a spus că nu este vreo urgență și a condus doar el. Au trecut câteva luni bune până când am reușit să conduc mașina lui când ne-a lăsat-o nouă, nu mai știu de ce. Am mers cu Ica cu mașina noastră și la întoarcere, Ica a condus-o pe aceasta, iar eu pe a lui. Mult mai târziu a lăsat-o să-i conducă mașina pe mama lui care în realitate conducea acceptabil, nu ca noi, deoarece nu avea practică, conducând mult mai puțin decât noi.
Cu toate că mașina era funcțională, a urmat o perioadă în care Alexandru s-a ocupat cu asiduitate de tot felul de îmbunătățiri necesare ori pur și simplu mofturi. Era ca în primele zile cu o femeie pe care o iubea și se făcea că nu-i vede defectele, dar căuta să o facă mai bună, mai frumoasă. Privindu-l mi-am amintit cu nostalgie de primele mele zile de amor cu motocicleta, căreia nu știam ce să-i mai fac ca să fie mai altfel. Mi-au defilat prin fața ochilor o serie de întâmplări, care de care mai amuzante sau de suflet. Neavând carnet de conducere, am mers la București la un meci Petrolul A. S. Monaco disputat pe Stadionul Republicii. A condus colegul meu de serviciu Gheorghe GIURGIOIU. După meci am constatat cu neplăcere faptul că niște hoți îmi furaseră farul, dar cel puțin îl scoseseră cu mult profesionalism nederanjând nimic altceva. Pe lângă ancheta de la Secția de Miliție, drumul de întoarcere făcut deabia după ce s-a făcut ziuă, îmi amintesc de marea durere sufletească pentru faptul că motocicleta fusese violată în mod brutal. Farul l-am pus chiar a doua zi, fiindcă responsabilul de la magazinul auto era nea Ion CRĂCIUN chiriașul nostru. Cum pe vremea aceea examenul de conduceree se dădea numai pe o motocicletă de capacitate mare, Sezi MILIUTIN mi-a înlesnit un schimb temporar cu motocicleta IJ 350 rusească, a lui Klaus WELTER. Cu toate că eram bun prieten cu neamțul și știam că o va îngriji cel puțin la fel de bine ca mine, m-am despărțit de ea cu o mare durere în suflet, ca și cum părăseam o iubită pe care nici nu apucasem să o descifrez ca lumea. După ce am luat examenul de conducere și am recuperat-o am fost fericit de două ori. Cum pe vremea aceea lucram la IRMAMC, o întreprindere de mare capacitate tehnică, i-am făcut fel de fel de dispozitive auxiliare, care de care mai sofisticate. Despre starea în care o țineam și felul în care o dichiseam îmi amintesc cu nostalgie. Apoi am rememorat plăcerea cu care am investit sentimental în primul Trabant, apoi în următoarele două, apoi prima Dacie 1100 și îl înțelegeam perfect pe Alexandru. Cu toate că uneori nu era nevoie, Alexandru a băgat serios mâna în piesele mele de schimb pe care le-a împuținat în mod evident. La vremea aceea piesele respective nu se mai găseau în magazine, iar situația mea materială nu era roz, ieșisem la pensie și de la firma GOCIMAN SRL, pe care o deschsesem după pensionare, nu câștigam prea mult, mai ales că nu-mi puteam permite un regim de lucru în forță, fiind limitat de starea sănătății mele precare. Am trecut peste toate aceste lucruri și l‑am lăsat să ia toate piesele la care a poftit, era plăcerea copilului meu. Ica era mai agresivă, dar am căutat să o temperez aminindu-i că am fost și noi tineri, fără minte, făcând lucruri care cu greu ar putea fi explicate, unele fiind chiar inexplicabile. Cum Ica ținea mult la odrasla ei, fără să i-o arate însă, nu a fost greu să o conving să-l lăsăm în pace, să-și trăiască și el momentele de tinerețe, de nebunie juvenilă, la nivel maxim mai ales că Alexandru nu era un tip exuberant, exploziv, lucru pe care l‑am regretat mereu, fără însă să pot face ceva pozitiv în acest sens.
Dragostea lui Alexandru pentru PH 02 NPS a durat doi ani buni, în care aceasta i-a adus bucurii și griji mai mari ori mai mici. Probleme deosebite nu a avut cu ea, mașina a fost bună, problemele de defectare nu au depășit nivelul obișnuit al colegelor ei de generație. Mașina a fost rezistentă, cu toate că Alexandru o conducea mai brutal decât ași fi dorit eu. A circulat cu ea destul, a făcut numeroase drumuri la Brăila, unde locuia o fată cunoscută la un ceai la Dan MIHĂILĂ și de care se atașase. Când s‑a despărțit de brăileancă, a mers cu mașina la mare, unde spunea că s-a distrat foarte bine. Cum în acea perioadă Alexandru specializat parcă în amorurile la mare distanță, s‑a lipit de o fată din Cluj. Mihaela era fata lui Nini RĂDOI, văr de-al doilea cu mine și o cunoscuse la bunica ei, tanti Lenuța, care locuiește la Ploiești. A fost amor mare și de durată, iar mașina a făcut destul de multe drumuri, până când vărul meu Nini, i-a spus să vină cu trenul că în Cluj și prin împrejurimi în dă mașina lui. Nini avea o Dacie 1300 și odată a fost cu Mihaela și mama ei la o expoziție canină la Târgu Mureș. Poate că acesta a fost momentul în care și-a dat seama că mașinuța lui era mai modestă și sentimentele lui pentru ea s-au atenuat, văzând cum merge o Dacie 1300 bine pusă la punct cum era cea a lui Nini.
Printr-o firmă bucureșteană, Alexandru a făcut rost de un contract de lucru în Emiratele Arabe cu un salariu de 850 $, dar având masa, casa și transportul asigurate, plus un concediu de trei săptămâni cu drumul plătit pentru a veni acasă. A încercat el să obțină mai mult, însă cei din București erau experimentați în exploatarea tinerilor români, deoarece după cum s-a aflat mai târziu ei primeau peste 2000 $ pe lună pentru fiecare proiectant, așa că reușeau să câștige gras de pe urma lor. Șmecheria prin care l-au păcălit a fost pretextul că datorită vechimii mici în muncă nu poate fi angajat decât ca tehnician, dar în afară de salariu, restul condițiilor le va avea ca un inginer ceea ce s-a și petrecut. După ce s-a stabilit plecarea, Alexandru, prins puternic de legătura cu Mihaela, nu a fost tot așa de entuziasmat ca la începutul tratativelor, mai ales că termenul după care venea acasă era de șase luni. L‑am condus la Aeroportul Otopeni și m-am bucurat că a plecat în același avion cu colegul meu de liceu Ion CIOBANU de la IPIP, coleg de serviciu cu Ica. Acesta fusese de multe ori la Abu-Dabi, m-am gândit că dacă va avea probleme în primele zile are cine să-l ajute, nu este chiar singur. Afară de aceasta în oraș locuia Atef, un egiptean care fusese ajutat la doctorat, în București, de cumnatul meu Călin, era căsătorit cu o româncă, fiind un obișnuit al casei la Popești în anii de doctorat și la o adică îl putea sprijini pe Alexandru într-o eventuală situație delicată ce s-ar fi putut ivi pe parcurs. Cu Atef chir s-a întâlnit odată, dar acesta a fost extrem de rezervat și în plus la plecare i-a dat o sumă de bani pe care spre surprinderea mea Alexandru a primit-o. Când l-am întrebat cum a putut să facă așa ceva, să primescă un bacșiș de la un arab, s-a justificat prin faptul că a fost foarte surprins de gestul egipteanului încât nu a avut reacție. El se aștepta să fie invitat acasă la ei, să-i cunoască soția și fata, adică să fie primit așa cum era primit el la Lala și la Călin în București, unde îl cunoscusem și noi, deoarece ne-am întâlnit de vreo câteva ori. Din aceste motive Alexandru nu l-a mai contactat vreodată pe Atef.
Mașina a rămas în grija mea și din când în când mai făceam câte o cursă cu ea ca să fie funcțională la întoarcerea stăpânului. Cu Alexandru vorbeam destul de des la telefon, ne scria scrisori extrem de lungi și pesimiste, din care reieșea clar că situația nu-i pria, îi era dor de țară sau poate mai mult de Mihaela. Greu de stabilit dacă dorul era de plaiurile natale, de părinți sau erau strict sentimentalo-hormonale. Acolo avea condiții excelente de trai, locuia într-un campus având o garsonieră cu televizor, frigider și aer condiționat. Un negrișor avea grijă de curățenie, îi spăla și călca. Masa o servea tot în campus și putea să mănânce tot ce dorea în cantități nelimitate. Dacă ieșea o perioadî din cameră, la întoarcere, micuțul om la toate făcea curat și găsea totul pus la punct. Se atașase chiar de un cotoi negru pe care în ciuda restricțiilor impuse de conducerea campusului îl primea la el în cameră, fiind extrem de lipicios. De fapt poate că lucrurile erau explicabile pentru un tânăr care nu plecase de acasă făcând facultatea la Ploiești și numai cât timp a făcut armata a lipsit mai mult de acasă.
După șase luni Alexandru a venit acasă, dar mi-am dat seama că nu va face purici mulți în Emirate și după starea lui de spirit m-am temut să nu facă o depresie nervoasă, așa că am fost de acord cu el să se întoarcă acasă în caz că nu mai rezistă. Nu trecuseră nici trei luni de la plecarea lui, când am primit un telefon de la el cu rugămintea de a face curat în apartament, deoarece urma să vină să locuiască acolo un arab, prieten de-al lui. M-am mirat puțin, dar m-am conformat, mai ales că în apartament era destul de curat și nu a fost mare lucru șă-l pun la punct. Într-o zi, spre surprinderea mea, m-am trezit la ușa cu Alexandru împreună cu Mihaela, care îl întâmpinase la Aeroportul Otopeni. Efectiv, Alexandru fugise de la serviciu deoarece susținea că nu mai rezistă. Culmea că a venit la București în același avion cu șefa lui care nu știa că plecase de la Abu Dhabi cu gândul de a nu se mai întoarce, dar s-a ferit să dea ochii cu ea. Ce să mai zicem, m-am mirat împreună cu Ica, mai ales că inițial nu știam că este hotărât să nu se mai întoarcă. Această aventură s-a soldat cu o pierdere serioasă materială, a recuperat cu mare greutate Cartea de Muncă în momentul angajării la o firmă italiană PROGECO. Aceasta a avut sediul pentru o perioadă la București, după care s-a mutat la Ploiești. La puțin timp după întoarcere și după ce a primit o mulțime de cadouri, Mihaela i-a sugerat lui Alexandru că sunt despărțiți de o distanță prea mare și nu au un viitor așa că relația s-a destrămat. Alexandru a adus multe cadouri la toată lumea, de la noi până la Leta, care a fost chiar surprins de această manifestare de atenție. În anul 2002 pe când scriu aceste rânduri am primit un telefon de la inginerul BĂRBULESCU din Câmpina, colegul lui Alexandru din Emirate care nu știa cum să ia legătura cu Alexandru. După ce l-a contactat și au discutat împreună, Alexandru mi-a spus că acesta are acolo o situație materială strălucită, cu un salariu de 5000-6000$ lunar, iar familia este cu el acolo. Întrebându-l dacă nu regretă, mi-a mărturisit, nu prea convingător, că i-a mers bine în țară, s-a distrat, a jucat fotbal, baschet, tenis, a mers la ski. La remarca mea că până la urmă și-ar fi făcut rost și acolo de distracție a recunoscut, fiindcă tot de la el auzisem că acolo erau multe asistente medicale românce, sănătoase, tinere și prezentabile, care duceau mare lipsă de distracție și probabil de un contact sexual, erau dispuse la orice pentru a avea o relație cu români.
Văzându-se cu bani la teșcherea, băiatul meu a începuit să caute o mașină mai mare, la nivelul pe care îl simțea el că îl are la ora respectivă. A contactat nu mai știu cum pe Iulian CADAR, fost portar la echipa de fotbal Petrolul Ploiești. Acesta era un tip extrem de atașat de mașina lui și numai o situație extremă îl făcea să vândă mașina. L-a ales pe Alexandru, după câteva săptămâni de discuții interminabile, din vreo șase amatori, nu din motive financiare, ci din cauza faptului că era convins că el o să îngrijească cel mai bine mașina. Este drept că mașina, cumpărată de la un tip din Pitești, era o Dacie 1300 neagră cu multe amenajări făcute suplimentar în uzina producătoare, unde proprietarul inițial avea mari relații. Geamurile erau fumurii, deasupra mașina are un capac transparent ce se poate deschide, iar bordul este plin de butoane ca la un avion. Încă înainte de vânzare CADAR, l-a amenințat pe Alexandru că o să-l controleze dacă are grijă așa cum se cuvine de mașină. Formele de vânzare-cumpărare s-au făcut greu, mai ales din cauza parbrizului și geamurilor fumurii pe care a trebuit să le împrumute de la un prieten pentru verificarea și eliberarea documentelor la Registru Auto Român.
Din momentul cumpărării Daciei 1300, cu un număr special PH-13-CIA, interesul pentru mașina Dacia 1100, cea mică, a scăzut exponențial. A fost parcată în fața casei lângă a mea și nimeni nu s-a mai atins de ea cu toate că era perfect funcțională. Pe el nu-l interesa, eu aveam mașina mea care mergea destul de bine, așa că cea mică s-a degradat încetul cu încetul prin nefolosire. La un moment dat am încercat să o vindem, dar prețul primit pe ea era așa de mic încât am considerat că este mai avantajos să luăm la nevoie unele piese de schimb pentru a mea. Cu toate că se vedea de la o poștă că este nefolosită, nu s-au furat piese din ea, cu toate că țiganii mici au descuiat-o ca să-și facă mâna probabil și din când în când îi mai găseam stând în ea ca să se joace. Cel mai nostim episod s-a petrecut într-o dimineață când, plecând la piață, am constatat că mașina mică este plină cu câini pe care copii îi încuiaseră înăuntru din seara precedentă. Am deschis ușa, iar vreo șase cățeii au plecat în mare grabă, bucuroși că au scăpat din închisoarea improvizată, cei din spate au sărit peste scaunele din față așa că nu a trebuit să deschid și ușile din spate. În mașină era un miros insuportabil, așa că la întoarcere, am lăsat ușile deschise ca să se aerisească și i-am povestit lui Ica, făcând mult haz împreună, cu toate că numai de întâmplări haioase nu ne ardea nouă în situația grea prin care treceam. Când m-am dus peste vreo oră cu mătura să curăț, am constatat cu stupoare că în spate mai era un cățeluș cu urechile clăpăuge care fiind așa de mic nu reușise să plece și a trebuit să-i deschid ușa din spate, dar spre deosebire de ceilalți nu se grăbea deloc să plece, probabil se obișnuise cu confortabilul coteț motorizat.
Deoarece mașina mea avea revizia tehnică expirată, am încercat diverse variante ca să o obțin, dar am fost refuzat în mod repetat. Nici intervenția unui colonel de poliție, un prieten al lui Dan NICOLESCU, nu a reușit, așa că aproape mă resemnasem. Știam însă de la mama mea că dacă insiști obții în mod categoric ceva în plus și că orice lucru are o soluție, dar trebuie căutată cu insistență, că fiecare problemă trebiue abordată din toate direcțiile. La rugămintea mea, Gigi DĂNESCU, impresionat de situația dramatică pe care o traversam, m-a trimis la cineva de la Serviciul Circulație, care a promis că o să mă ajute să-mi restitue talonul dacă îmi va fi luat, dar numai până la începutul anului 2000. Eram disperat și cu toate că știam că trebuie să existe o soluție, nu o găseam, dar am făcut bine că mă văitam la toată lumea. Cum Ica avea un cancer la esofag, toată lumea încerca să mă ajute, dar fără rezultat. Într-o discuție cu Marian BARBU, acesta a vut o revelație și mi-a propus să se ocupe el de mașină pentru suma de 2.000.000 lei. Urma să o pună el la punct, să o prezinte la verificare, dar nu îmi promitea nici un termen urmând a lucra la ea numai în timpul liber. Altfel, dacă lucra continuu numai la ea, operația ar fi putut costa peste 5.000.000 lei. Nu numai că am fost de acord cu el, am fost chiar fericit fiind sigur că se va ține de cuvânt, în plus faptul că îi dădeam banii când aveam posibilitatea era alt avantaj. De fapt în condițiile inițiale am stabilit ca va prezenta la verificare una din cele două mașini, cea care se va preta mai bine la reparație. Alexandru a fost și el de acord cu lucrurile, deoarece acum venise momentul să plătească pentru piesele de schimb pe care le luase de la mine în prima fază când și-a cosmetizat mașina. Din păcate reparația și formalitățile au durat excesiv de mult din Octombrie 2000 și până în Iunie 2001. Nu a trebuit decât să merg la poliție cu formele de eliberare a numerelor și când am făcut primul drum nu mi-a venit să cred. Păcat că Ica se prăpădise pe 23 Noiembrie 2000 și nu a mai apucat să vadă mașina mergând. Numerele au fost și ele schimbate din 2 PH 447 în PH 06 NSM, așa că s-a încheiat și acest capitol. Alexandru, ajutat de Marian, a predat șasiul la o întreprindere de colectare a metalelor și cu adeverința de acolo a radiat mașina, prima lui mașină.
Cu Dacia 1300, din fericire, nu a avut probleme deosebite, ieșite din comun, bucurându-se de ea din plin. Cu carnetul de conducere a avut însă probleme, după un joc de fotbal a băut o bere și a fost oprit de un echipaj de poliție care l-a pus să sufle în bășica pe care a înverzit-o și i-au suspendat carnetul. Inițial au spus că pentru o lună, dar în realitate a avut carnetul din suspendat din Noiembrie 2000 până în Februarie 2001. În acest timp l-am ajutat cum am putut, îl mai duceam pe ici pe colo, la fotbal tocmai la Școala de Petrol Chimie, iar el spunea că întâmplarea a fost spre norocul meu care aveam mașina la reparat și m-am putut folosi din plin de a lui. Ica a murit cu grija lui și la înmormântarea ei, Alexandru nu a putut să conducă, așa că l-a rugat pe prietenul lui Mihai MOCANU care ne-a ajutat luând preotul de acasă ca să-l aducă la cimitir și l-a dus apoi acasă. Când a murit mama în Martie 2001, mașina mortuară cu care o dusesem pe Ica era ocupată, mașina mea era la reparat, așa că am apelat la Alexandru. Am luat de la Cimitir doi oameni ca să aducem coșciugul de la un magazin, să o aranjaze pe mama și să o coboare de la etaj. Cum portbagajul de pe mașina mea nu a putut fi montat, Marian a împrumutat un portbagaj de la un vecin pe care l-a montat pe mașina lui Alexandru. Erau de făcut un drum la coșciug, lângă Spitalul Schuler și apoi acasă, iar în final drumul la cimitir. Am convenit, după lungi discuții să conduc eu deoarece Alexandru avea la activ un precedent neplăcut. Prin anul 1995 raftul din bucătăria mamei s-a dizlocat și a căzut, iar lucrurile care stăteau pe el s-au spart în marea lor majoritate. Motivul acestui eveniment a fost mediul umed în care raftul a stat, iar materialul cu care fusese lipit a cedat. L-am dus cu mașina mea la un tâmplar care locuia pe lângă "Pomul Verde" pentru a fi reparat. Nu mai știu de ce când l-am adus înapoi la mama am apelat la Alexandru, dar am mers împreună și am pus raftul pe portbagaj fără să-l asigurăm, comițând astfel o mare greșeală. La ducere îl transportasem la fel, dar am condus cu mare atenție, lucru pe care i l-am comunicat și lui Alexandru. Acesta a condus cu foarte mare atenție și totul a decurs normal până la curba din spatele Magazinului Omnia. Luând curba mult prea repede, raftul a sărit de pe portbagaj și s-a făcut pulbere, așa că fără să-i spunem nimic mamei, l-am adus la noi acasă și a fost dezafectat definitiv. Drumul către Cimitirul Viișoara a decurs fără incidente cu toate că era mare polei pe stradă, dar coșciugul fusese legat pentru a preveni un accident dramatic. În discuția avută cu el, l‑am rugat să mă lase să o duc eu pe mama mea, iar el mă va duce pe mine când îmi va veni vremea, așa că văzându-mă și destul de abătut a cedat, lucru rar în comportamentul lui din ultima vreme.
Cu Dacia 1300 nu a avut probleme deosebite, de ea s-a ocupat un mecanic de-al meu din tinerețe, Ionuț VOICU, cu atelier în curtea unde locuiau și erau proprietari, familia Bucur STROIE, părinții lui Sorin. Ionuț, un meseriaș deosebit și un om de caracter s-a înțeles destul de bine cu Alexandru, nu l-a taxat exagerat, iar mașina a avut de câștigat. Cu toate că reparațiile mele le fac la Marian BARBU, mă duc la Ionuț, în special după vreo intervenție la aprindere. Nu știu ce îi face Ionuț, dar în două, maximum trei minute, umblă puțin la carburator și mașina merge altfel, mult mai bine. Desigur că în cadrul vechilor relații pe care le-am avut ani la rând, aceste reglaje nu numai că mi le face gratuit, dar îi fac mare plăcere, dovedind că numai el îi știe rostul bătrânei doamne, Cecilica, după cum o numeau cei din familia PÂRVU, care o luaseră de nouă de la Pitești.
Prin Decembrie 2001, Alexandru mi-a cerut numărul de telefon al lui Gheorghe STAN, fost mecanic la Autoservice și ulterior instructor auto, cel cu care a luat lecții suplimentare înainte de examenul de conducere auto. Alexandru îl apreciază foarte mult deoarece spune că a învățat de la el lucruri deosebite pe care instructorul lui nu i le spusese. Motivul acestui interes era faptul că Ramona a urmat un curs de conducere și a picat la examen. A dat de domnul STAN și au început lecții de conducere deoarece posesia unui carnet de conducere este un lucru obligatoriu în zilele noastre. Mi-a propus și mie să o învăț, dar am declinat propunerea din cauza faptului că ambreajul mașinii mele nu este grozav. Nu cred că ar suporta șocurile evdente suferite la acțiunile inerente ale unui începător așa că nu am putut să accept cu tot regretul de a nu putea ajuta copii într-o acțiune importantă pentru ei.
Aceste întâmplări m‑au făcut să-mi amintesc de zilele în care am dat eu examen la motocicletă și am picat la primul, cum m-am pregătit în continuare, de mersul prin oraș cu CHIRU, șoferul șefului secuirității, prieten cu Mircea DRIDEA și Costică TABARCEA. Mi-a trecut prin fața ochilor examenul pentru carnetul auto luat cu brio cu toate că am dat examen cu cel mai sever examinator căpitanul BOCIOACĂ. Apoi am revăzut cu mintea episodul când tata a dat și el examen de conducere, deoarece pe al lui scria proprietar de autobuze și a trebuit să-l arunce de frică să nu fie depistat ca fost exploatator.
Le-am povestit copiilor cum la prima lecție de conducere auto, făcută în parcul din fața Rafinăriei Onești cu Ica, aceasta a făcut o greseală gravă și enervat i-am dat o palmă. Cu toate că a fost mai mult un gest decât o palmă, am regretat mult, dar explicația consta în stresul la care eram supus la pornirea Instalației de Reformare Catalitică care mă solicita la maximum fizic și psihic. Ica a scăpat câteva lacrimi și după ce am sărutat-o nu a mai zis nimic, însă în continuare a condus destul de bine, inexplicabil de bine. Mi-am amintit și de ziua în care am mers cu Alexandru să dea examenul de conducere auto și după proba de îndemânare pe care a executat-o în mod strălucit, cu unul din cei mai buni timpi și manevre sigure, a venit către mine, iar eu entuziasmat am deschis brațele și l-am strâns la piept spunându-i probabil bravo! S-a desprins destul de repede din îmbrățișarea mea și aproape că m-a respins spunând lasă chestiile astea ! Când a a auzit relatarea mea Ica a spus așa îți trebuie, de, oamenii sunt făcuți din alt aluat decât mine. Și astăzi mă deranjează de multe ori răceala și impulsivitatea lui, dar nu mai am ce să fac trebuie să-l iau așa cum este. Este copilul meu, băiatul meu, eu l-am crescut, l-am educat, așa că a venit vremea să beneficiez de multe lucruri din partea lui și mulțumesc lui Dumnezeu că marea lor majoritate sunt lucruri pozitive.
Evenimente neplăcute, din fericire minore, am avut cu mașina toți trei. Într-o iarnă, Alexandru mi‑a spus că în apropiere de Două Tramvaie (intersecția de lângă Biserica Sfântul Vasile, poreclită așa întrucât în perioada în care începuseră să se amplaseze liniile de tramvai și nu existau linii către depou, singurele două tramvaie din Ploiești erau parcate în rondul din centrul intersecției) a frânat unul în fața lui și nu a mai putut opri. Nu l-a atins prea tare deoarece pe mașina mea aproape că nu se observau urmele impactului. Important a fost faptul că au făcut formele legale la poliție ca să nu fie pasibil de contravenție. La câteva zile după eveniment, cel lovit de Alexandru a venit la mine acasă cu mare scandal că vrea despăgubiri, crezând că mă intimidează. În primul rând i‑am spus, de la geam, deoarece nu l-am primit în casă, că dacă nu discută civilizat nici nu stau de vorbă cu el, așa că s‑a potolit. După ce s-a liniștit, am reușit să aflu de la el ce pretenții materiale avea. Mi s-a părut extrem de mult pentru ce-mi spusese Alexandru că îi stricase, iar legal nu eram obligat să-i dau nimic, întrucât toate pagubele urma să le suporte, conform legii, Asigurarea de Stat în urma faptului că eram asigurați contra daunelor provocate terților. I-am spus că, deoarece mi se pare că are pretenții prea mari, trebuie să mă gândesc și i-am cerut numărul de telefon pentru a-i comunica răspunsul. Nu a vrut să‑mi dea telefonul spunând că va trece el pe la mine în următoarele zile. Între timp m-am sfătuit și eu cu unul, cu altul și am stabilit că, pentru a nu rămâne fără obraz în fața lui, îi voi oferi o anumită sumă, pe care o lua în plus față de ce urma să încaseze de la asigurări. Tipul a venit și a fost neconciliant spunând că mă dă în judecată, dar fără să stau prea mult pe gânduri, i-am comunicat că în cazul în care este dispus să primească suma oferită, corect estimată după părerea mea, să vină cu o chitanță și îi dau imediat banii, după care am închis geamul. Tipul a plecat proferând amenințări și nu am mai auzit nimic despre el.