Anul 1983

1983, ca toţi anii sub regim comunist adus cu căruţele şi impus cu tancurile de la Moscova, sub patronajul vinovat al aliaţilor englezi şi americani, a fost un an apăsător pentru poporul român, cu excepţia unui număr redus de oportunişti care reuşiseră să se "aranjeze". Erau membrii ai partidului comunist român, ocupau funcţii de conducere şi duceau o viaţă mult mai bună decât oamenii obişnuiţi. Executau însă indicaţiile de la organele de partid şi de stat fără comentarii, indiferent cât de imbecile, lipsite de sens ori de bun simţ, chiar dacă erau păgubitoare din punct de vedere social sau economic nu numai pentru societate sau pentru ceilalţi, dar chiar şi personal, pentru cel care le punea în practică.

Situaţiile hilare deveniseră normale şi prima care îmi trece prin minte este că, pe vremea când lucram la filiala din Ploieşti a Institutului de Proiectare şi Cercetare pentru Utilaj Petrolier, IPCUP Bucureşti, pentru a merge la Bucureşti ne urcam în microbuzul filialei din Ploieşti cu care mergeam până la graniţa dintre judeţul Prahova şi judeţul Ilfov, unde aşteptam microbuzul care venea cu cei din Bucureşti şi ne transbordam. Microbuzul din Bucureşti lua ploieştenii, iar cel din Ploieşti lua bucureştenii, ducându-ne pe fiecare la treburile noastre, după care la sfârşitul zilei, ne reîntâlneam tot acolo şi schimbam mijloacele de transport. Lucrurile se încurcau însă dacă unul din microbuze se defecta sau dacă unul din participanţi întârzia câteva ore, ori dacă în ziua respectivă spre Bucureşti nu mergea nimeni şi atunci microbuzul din Bucureşti aştepta toată ziua la hotarul dintre judeţe întoarcerea celor care veneau de la Ploieşti. Vara mai era cum mai era, dar iarna, îl găseam pe bietul şofer aproape congelat, cu toate că mai pornea din când în când motorul să se încălzească. Fiecare microbuz, ca toate mijloacele de transport, avea o cotă fixa de benzină pe lună, dar exista în plus restricţia ca maşinile întreprinderilor să nu părăsească raza judeţului în care erau înmatriculate fără o aprobare specială care se obţinea cu foarte mare dificultate. Acest lucru a durat aproape un an, până când absurditatea prevederii a făcut să fie abrogată chiar de cei care o născociseră. O ciudăţenie era chiar existenţa IPCUP în Bucureşti, deoarece activitatea de proiectare şi cercetare a acestuia se exercita asupra echipamentelor sau instalaţiilor produse de către uzinele de utilaj petrolier din Târgovişte, Câmpina, Zalău, dar mai ales Ploieşti, unde existau filiale. Grosul institutului se afla însă la Bucureşti, unde pe lângă un nucleu extrem de puternic din punct de vedere ştiinţific, se lipiseră o groază de de pile şi relaţii la un loc călduţ în capitală. Romania era pe vreme aceea al doilea exportator de utilaj petrolier din lume, fără ca institutul sau uzinele producătoare să cumpere licenţe de fabricaţie din străinătate, ceea ce reprezenta un unicat în sectorul tehnic românesc. Din punct de vedere valoric IPCUP era o forţă, cu oameni de un înalt profesionalism şi un consiliu ştiinţific de omologare a lucrărilor (CTE) despre care îmi aduc aminte cu plăcere şi mândrie. Am colaborat şi am fost apreciat de astfel de oameni de înalt profesionalism şi o conduită exemplară, cu toate că nu erau chiar uşi de biserică ori oameni încuiaţi, dimpotrivă.

În privinţa programului de lucru nu puteai avea nici o siguranţă, fiindcă sub pretextul că judeţul nu şi-a realizat planul, printr-un simplu telefon de la organele judeţene de partid, erai obligat să vii duminica la serviciu, chiar dacă nu era de lucru în săptămâna respectivă decât pentru 2 sau 3 zile şi ardea gazul în cursul săptămânii. Culmea tâmpeniei consta în faptul, că dacă soţia lucra la altă întreprindere, se putea întâmpla ca tu să lucrezi în duminica respectivă, iar nevasta să fie liberă sau invers, iar viaţa mergea înainte sub faldurile socialiste victorioase. Uneori dispoziţia de lucru se contramanda destul de devreme şi veneam degeaba la serviciu sau se primea pe la prânz un telefon că puteam pleca acasă, însă pentru bieţii navetişti ziua era ratată, fiindcă ei aveau mijloace de transport pentru acasă numai după amiaza.  Când însă din cauza unor termene presante trebuia să rămânem la lucru peste program sau să venim duminica, trebuia să obţinem aprobări speciale de la director, care le dădea sau nu după cum avea chef. La locul de muncă aceşti directoraşi făceau şi ei pe micii dictatori ca să se răzbune pe ceea ce îndurau ei de la şefii lor, care în general se purtau nedelicat şi în general le vorbeau tare urât, ca la slugi. Amatori pentru posturile de directori erau destui, fiindcă din punct de vedere al avantajelor materiale era convenabil, aşa că la plăcinte şi pupat în fund era mare înghesuială. Câtă dreptate avea Regele Carol al II-lea când spunea … "Nu am eu un cur destil de mare, câţi ar vrea să mi-l pupe". Am asistat în cariera mea la momente penibile în care directorii erau făcuţi cu ou şi cu oţet, în termeni inacceptabili, de reprezentanţi ai ministerelor sau ai organelor locale de partid, fără ca aceştia din urmă să riposteze, chiar dacă aveau dreptate în mod evident.

Am avut ocazia să cunosc şi directori, activişti, directori generali, miniştri: Ion ANGELESCU director economic la Uzina " 1 Mai", Nae IONESCU şi Ionică TUDOSE miniştri din Ministerul Petrolului sau chiar conducători de stat şi de partid ca Gheorghe GHEORGHIU‑DEJ, care aveau un comportament real sau măcar aparent exemplar, dar aceştia erau excepţii. Majoritatea şefilor, conştienţi de puterea lor, erau nu numai proşti şi inculţi, dar mai ales mârlani, bădărani, prost crescuţi, lipsiţi total de bune maniere, despre care unii nici nu avuseseră ocazia să audă. În general directorii fără studii erau de preferat deoarece proveneau din muncitori care îşi cunoscuseră bine meseria lor iniţială, iar un om care cunoaşte o meserie le respectă pe toate celelalte şi implicit respectă pe specialiştii din alte domenii. Din această categorie făceau parte Directorul DUMITRU de la Electromontaj Câmpina, Manea IONESCU de la Rafinăria Astra din Ploieşti, Ion BOCIOACĂ de la GSCMRIC Ploieşti, care a fost o perioadă chiar primarul Ploieştiului, sau un alt fost primar al Ploieştiului, Gheorghe VIDRAŞCU în relaţii bune cu profesorul Ion GRIGORE şi pe care l-am cunoscut la aniversarea a 70 de ani a dânsului pe care am organizat-o pe 22 februarie 1978. La numirea sa ca director al Rafinăriei Astra din Ploieşti, după naţionalizare, Manea IONESCU un fochist priceput, cu toate că la şedinţa inaugurală mulţi aşa zişi revoluţionari strigau să fie daţi afară şi băgaţi la puşcărie inginerii, că au lucrat cu străinii, că sunt burghezi, i-a oprit spunând că fără ei o să dea foc la rafinărie. În plus, a angajat câţiva ingineri de mare valoare, daţi afară de la alte rafinării care picaseră pe mâna unor directori idioţi. Din acest motiv atmosfera de lucru şi rezulatele la Astra, rebotezată Rafinăria Nr. 1 pe vremea aceea, erau superioare şi mult diferite de cele de la alte rafinării. Mulţi directori erau făcuţi din ingineri pe puncte care, direct din uzine fuseseră trimişi la Braşov, la o şcoală de doi ani, care ţinea loc de liceu, după care la facultate promovau examenele prin dispoziţia organelor de partid, deoarece având o pregătire de bază precară erau nevinovaţi profesional.  În Politehnica bucureşteană erau însă obstacole de care nici dispoziţiile de partid nu puteau trece şi spre cinstea lor, la Facultatea de Electronică nu se putea trece de profesorul Tudor TĂNĂSESCU fără cunoştiinţe solide, iar la Faculatea de Chimie de profesorul Costin NENIŢESCU. Acesta a refuzat să semneze lucrarea de doctorat a analfabetei elena ceauşescu după care a avut mari probleme, din care i s-a tras moartea, dar a murit ca un copac în picioare, spre deosebire de profesorul Radu VOINEA care, în calitate de preşedinte al Academiei Române a acceptat ca elena ceauşescu să devină membră a Academiei pe nedrept şi mai ales fără să ţină discursul inaugural tradiţional. Cei care ocupau funcţii de conducere puteau fi recunoscuţi după aerul special pe care-l degajau cu bună ştiinţă sau nu în jurul lor, miroseau pentru un observator atent a directori fiindcă aveau ceva în plus. Câţiva dintre colegii mei de liceu sau de facultate, ori prieteni din lumea carierei mele sportive, au devenit cu timpul persoane cu funcţii importante sau chiar directori şi am avut din fericire relaţii excelente cu ei fiind primit de la foarte bine în sus şi fiind ajutat cu sfaturi tehnice, materiale sau oricum cu o vorbă bună şi o primire caldă indiferent cât de aglomeraţi erau la momentul respectiv. Printre aceştia menţionez pe Elena STĂTESCU – Ing. Şef Electromagnetica, Lică JUNCU – Dir. Inst. Cercetări Radiocomunicaţii, Sandu NECULA Ministrul Construcţiei de Maşini, Paul APOSTOL , Dan CUNIŢĂ din Centrala MICM, Radu PAPINA – Institutul de Fizică Atomică, Constantin SPIRIDON, Ion RISTEA, Valeriu CĂLINESCU, Nuţi ENACHE-TĂNĂSESCU - IPRS Băneasa, Florin Tudor TĂNĂSESCU – Dir. Inst. de Cercetări şi Proiectări Electrotehnice, Mircea BROZICI – Şef Service Fabrica de Elemente de Automatizare şi ulterior şef compartiment de cercetare la Fabrica de Calculatoare Electronice, Irinel CODREANU – Fabrica de Calculatoare Electronice, Bombonel GONŢESCU – Director la Buzău, Vasile STAN – Ing. Şef Piteşti, Gabi CĂLINESCU – Ing. Şef Piteşti, Sandu şi Ion CRISTIAN, Victor NEGRESCU – Intrep de Prospecţiuni Geologice şi Geofizice, Ion ŞTEFAN – Şef Serviciu RADIO POPULAR, Ion OLTEAN  - Dir. Electromureş, Cornel JIPA ; Valerică POPESCU – IPIP, Viorel BOGATU Dir. TIAB, Traian SACHELARIE - Dir Institutul de Proiectări pentru Automatizări Bucureşti, Nelu POPA Dir. DSAPC Ploieşti, Măiţă RADULESCU – IFLGS, Mircea DUMITRESCU Dir. Termocentrala Brazi, Mişu ARGHIR – Ministrul Agriculturii, Dir. Nicolae COSTACHE, Dir. Stelică TEODORESCU, Victor VÂLVOI - Uzina 1 Mai Ploieşti, Pache VLĂSCEANU Dir. Centrala de Utilaj Petrolier, Irina FRIM, Doru MOCIORNIŢĂ - TEHNOIMPORT, Ică SCĂRLĂTESCU - Cooperativa Radio, Nicuşor PETRESCU - Dir. Inst. Cerc. Proiect. Automobile şi Tractoare Braşov, Bebe BULIGESCU - Ing. Şef ICM, Dan DRAGOMIRESCU - Ing. Şef Energomontaj Câmpina, Mircea Petrescu - Prorector şi Şef de Catedră la Facultatea de Automatică a Politehnica din Bucureşti. Spre deosebire de aceste exemple pozitive am cunoscut din păcate directori care aveau unul sau două din defecte ca: dorinţă de parvenire prin orice mijloace, invidie, subaprecierea subalterinlor, luare de mită de la subalterni, slabă pregătire profesională, lipsă de curaj în apărarea subalternilor, agresiune sexuală asupra subalternelor, slabă pregătire profesională, ocuparea postului pe bază de ciubucuri, legături de rudenie sau de colaborarea cu securitatea ( Gheorghe FAVA, Mihai TELEAŞĂ, Alcibiade MIHĂILESCU, Ion M. NICOLAE, Fredi FELDMAN, Dan ROMAN, Vasile BALTAG, Eugen CRISTESCU, Ciprian GÜRTLER)

Un capitol special trebuie să acord medicilor de la care am avut un sprijin nelimitat, în condiţii deosebite atât pentru mine cât şi pentru tata, mama, băiatul sau soţia mea şi dintre aceştia menţionez pe colegii mei : Bebe STĂNESCU, Gigel GEORGESCU, Valerică PÂRVAN, Ştefan şi Nani LUCINESCU, Dorin CALOTĂ, Valentin ZENTENAI, Ion GĂUCAN, Dan şi Mimi PĂSCULESCU, Fredi şi Dorina MERTL, Boby BOTESCU. Dintre ceilalţi prieteni sau rude pe : Mircea NICULESCU, Horia NICULESCU, Ionel ANTONESCU, Valentin IVAN, Viorica şi Victor BOSIE şi mulţi alţii.

Lumea era atât de schimonosită încât într-o sală plină se spuneau lucruri pe care nu le credeau nici cei care le spuneau, cu atât mai puţin auditoriul, dar la sfârşit se aplauda "în unanimitate" din teamă de a nu fi denunţaţi de turnătorii care colaborau cu securitatea. Am avut şansa să lucrez în acea perioadă la Fabrica de Prototipuri din Ploieşti, FPPT, cu celebrul fondator al primelor sindicate libere de dincolo de cortina de fier, Vasile PARASCHIV. Îmi fusese prezentat chiar de unul din secretarii de partid, maistrul Aurel MOISE, fost subaltern al meu, un om de mare omenie şi înalt profesionalism. La partid fusese numit mai mult cu forţa şi nu o lua prea în serios cu toate presiunile care se exercitau asupra lui, dar i se trecea cu vederea fiindcă era un strălucit profesionist care nu putea să fie înlocuit cu nimeni. Cu nea Vasile PARASCHIV nu discutam în acea perioadă, însă ne salutam cu deosebit respect şi cum eu nu eram omul să aştept neapărat să fiu salutat primul de muncitori, salutul se desfăşura prin: - Salut nea Vasile, vă salut dom¢ inginer sau - Vă salut dom¢ inginer, salut nea Vasile. Luările de cuvânt ale lui Vasile PARASCHIV erau pe vremea aceea ca un trăznet, deoarece pe lângă faptul că era un vorbitor excelent, spunea lucrurilor pe nume spre groaza celor care conduceau şedinţa şi a conducătorilor, dar spre bucuria nemanifestată însă pe faţă a tuturor celorlalţi care aveau şi ei inima cât un purice de spusele lui nea Vasile. Vasile PARASCHIV nu avea vreo teamă deoarece fusese arestat şi bătut de nenumărate ori, însă era sigur că era puţin probabil să fie lichidat deoarece era monitorizat de la Paris de către un comitet special "Vasile PARASCHIV" ceea ce îi dădea o relativă siguranţă. Ceea ce se petrecea la FPPT Ploieşti era incredibil, nevereosimil şi de domeniul fantasticului. La şedinţe era o voce care în unisonul jenant de coşmar comunist, vorbea despre gândire liberă, despre conştinţă, libertate, despre evenimentele care se petreceau în estul sau vestul cortinei de fier, relatate adevărat, fără a fi mutilate de cenzura comunistă ca în mass-media românească a acelor vremuri de jalnică amintire. Deoarece "verba volant", cele mai sfruntate minciuni păreau a fi cele din ziarul oficial al partidului comunist român, cotidianul Scânteia, le citeai de două trei ori şi nu-ţi venea să crezi cu câtă neruşinare se minţea şi cât de imbecil era considerat poporul român căruia i se turnau gogoşi de un asemenea calibru. Şi când te gândeşti că au fost câţiva ani buni când se venea la serviciu cu un sfert de oră mai devreme pentru a se citi articolul de fond din Scânteia. Apelul se făcea mai serios ca la lucru, deoarece absenţele se raportau la forul superior de partid, iar măsurile erau drastice, puteai fi transferat pentru o perioadă sau definitiv la Oneşti, la o schelă sau cine ştie unde. Se vehicula un banc ce spunea că femeia ideală trebuie: Să se-ntindă ca Rusia, Să se dea ca România, Să se ardă ca Coreea şi Să mintă ca Scânteia. Despre Vasile PARASCHIV şi felul în care se manifesta mă întrebau toţi apropiaţii mei findcă erau extrem de curioşi să afle adevărul despre acest personaj care ocupa capul de afiş în programul postului de radio Europa Liberă. Era cel mai ascultat şi apreciat post de radio, care depăşea evident audienţa posturilor Deutsche Welle, BBC sau chiar Voice of America, ce emitea cu o putere deosebită şi se prindea mai facil. Culmea culmilor era faptul că baleind banda de unde scurte a aparatului de radio cădeam uneori peste postul de radio Moscova, emisiunea în limba română, iar relatările acestora erau mult mai apropiate de realitate decât cele de la radio Bucureşti. La Europa Liberă, lideri de opinie în acea perioadă erau: Monica LOVINESCU cu tonul şi textele sale acide, Neculai Constantin MUNTEANU cu tonul său molcom şi textul bine echilibrat la care adăuga întotdeauna finalul devenit celebru "Să auzim numai de bine", Virgil IERUNCA ce aducea un aer proaspăt, de adevăr, fără acea înverşunare specifică altor colegi ai lui şi profunzimea care amintea de regretatul Noel BERNARD, soţul Ioanei MĂGURĂ, mai era Emil HUREZEANU, Neagu DJUVARA, Sorin CUNEA şi o întreagă pleiadă de oameni care ne-au susţinut moralul în acele vremuri grele prin care am trecut. Unii dintre ei au fost ameninţaţi, bătuţi sau au plătit chiar cu viaţa precum Cornel CHIRIAC comentatorul muzical, asasinat de oamenii  trimişi de la Bucureşti. La vremea respectivă o discuţie despre Vasile PARASCHIV putea să te coste libertatea sau să‑ţi pierzi serviciul, aşa că unor cunoscuţi pur şi simplu nu le răspundeam, făcându-mă că plouă cum se spunea în argou, şi am discutat cu foarte puţini prieteni apropiaţi despre acest subiect fierbinte. Cu toate că eram extrem de apropiat cu Nichita STĂNESCU şi a amintit de vreo două ori despre Vasile PARASCHIV, spunând că îi admiră curajul, nu am zis nimic, nu am suflat nici o vorbă deoarece ar fi trebuit să recunosc că lucrăm împreună, plus alte amănunte, iar locuinţa lui Nichita era probabil permanent ascultată şi nu am vrut să risc nimic. (Când dorea să-mi spună ceva vehement împotriva regimului o făcea pe balcon sub pretextul admirării prietenului sau, copacul Gică, sau pe stradă). Îmi amintesc deasemeni cu neplăcere de presiunile făcute de securitate asupra mea pentru a obţine informaţii despre Vasile PARASCHIV şi părerea colegilor lui de muncă despre el, dar am rezistat cu destul curaj şi până la urmă am fost lăsat în pace. Prin aceleaşi momente trecusem şi în legătură cu Nichita STĂNESCU, Ştefan LUCINESCU, Mihai ARGHIR, profesorul Ion GRIGORE şi culmea chiar cu căpitanul de miliţie Ion George DĂNESCU (viitorul ministru de interne). Îl cunoscusem la un amic Miţi NEDELCU-TORJESCU, cu care fusese coleg de liceu, dar poziţia mea a fost de neclintit, nu era străin, nu aveam ce discuta despre el. Şi în timpul nenumăratelor discuţii cu profesorul Ion GRIGORE s-a discutat des despre Vasile PARASCHIV, dar am ţinut strict secret faptul că eram coleg de serviciu cu el, deoarece de la profesor, care nu excela în discreţie, ar fi putut răsufla. Când după revoluţia din 1989 i-am mărturisit, mi-a făcut o morală sănătoasă şi s-a supărat pe mine destul de serios. Este drept că dânsul îmi dăduse să citesc memoriile, printre care şi pe episoadele despre canal, lucru periculos pentru  amândoi, mai ales că le luasem acasă unde le-au citit Ica şi Alexandru, dar cu consemnul că nu o să recunoască vreodată acest lucru … în orice eventualitate. Până la urmă profesorul m-a iertat, dar îşi mai aducea aminte uneori şi-mi mai trăgea o săpuneală pentru faptul că nu am avut încredere în el.

La  IPCUP, fiind unul din liderii în specialitatea aparatura de măsură şi control pentru foraj ai Ministerului Petrolului şi autor al primului studiu din România despre forajul cu presiune echilibrată şi subechilibrată, aveam contacte cu străinii cel puţin săptămânal şi trebuia să prezint informări amănunţite direct căpitanului MIHALACHE, care răspundea de IPCUP la securitate. După ce m-am mutat, nemaiavând contacte cu străinii, pe care chiar le-am evitat, am scăpat de coşmarul infromărilor care îmi ocupau foarte mult timp cu consum de energie nervoasă. Prin 1982, cu ocazia venirii la Ploieşti a ziaristului francez Bernard POULET care intenţiona să-l contacteze pe Vasile PARASCHIV, acesta a fost bătut pe data de 11 februarie 1982 aparent de nişte pungaşi, dar în realitate securişti care l-au împiedicat să-l vadă pe militantul român. Pe de altă parte nea Vasile nu a mai putut ieşi din intreprindere deoarece la poartă îl aşteptau securiştii cu o dubă ca să-l aresteze, cu aceeaşi intenţie de a-l împiedica să ia legătura cu ziaristul francez. Securiştii au încercat să-l aresteze în întreprindere, însă strungarii l-au adăpostit la ei în hală, unde băieţii cu ochii albaştri nu au îndrăznit să intre. Încă de atunci securitatea ştia ce va urma, aşa că nu mai apăsa aşa de tare pe acceleraţie, deoarece se temea de reacţia oamenilor care ajunseseră la limită din toate punctele de vedere şi explozia putea să se producă extrem de uşor. Din punct de vedere istoric, cred că relatarea prezintă primele semne de nesupunere pe faţă după Braşov 1977, de împotrivire a muncitorilor, tot a muncitorilor, contra securităţii şi din câte ştiu eu problema a fost muşamalizată chiar de securitate fiindcă nu au fost nici anchetaţi strungarii care l-au protejat pe nea Vasile. După ce ziaristul a fost bătut şi a părăsit Ploieştiul, nea Vasile a putut părăsii întreprinderea şi după două zile când l-am văzut, nu avea urme sau vânătăi ca altă dată, semn că ori a fost lăsat în pace, ori a fost anchetat cu grija de a nu-i lăsa urme după bătăile de la interogatoriu. După evenimente, a venit un maior care mi-a cerut infromaţii despre Vasile PARASCHIV, cu toate că aveam inima cât un purice de frică şi emoţie, i-am spus clar că relaţiile mele cu instituţia pe care o reprezintă au fost totdeauna strict în cadrul legii care spunea că sunt obligat să să prezint informări asupra oricărei întâlniri cu cetăţeni străini, iar Vasile PARASCHIV era român şi nu fac aşa ceva. Mi-a fost teamă mult timp după această întâmplare, dar din fericire s-a dovedit că fusesem inspirat, întrucât a fost ultimul contact din viaţa mea cu un reprezentat al securităţii.

O altă situaţie hilară mi-a fost relatată de colegul meu de liceu Ion RĂDULESCU, pe vremea aceea mecanic şef la Uzina de Utilaj Chimic din Buzău. Profitând de vizita în uzina lor a primului ministru de atunci, Manea MĂNESCU, directorul Eugen TOMA îl cheamă în birou pe colegul meu care îi explică primului ministru de ce nu poate realiza obiectivul pentru care venise în mod special la Buzău acesta. Îi lipseau 8 ambreaje din import pentru un utilaj, iar acestea se găseau în ţară numai la TMUC Bucureşti, fiindcă soluţia aducerii lor din import cerea foarte mult timp. Primul ministru cere să se facă o comandă, pe care scrie personal directorului general să livreze imediat ambreajele cu pricina. Mulţumit, colegul meu pleacă la Bucureşti, unde intră în audienţă la directorul general care îl refuză categoric spunând că cedarea acestor ambreaje s-ar putea face numai demontându-le de pe un utilaj care pleacă la export, că primul ministri le ştie pe ale lui, dar nu cunoaşte situaţia reală din uzină. Nelu RĂDULESCU se întoarce cu coada între picioare la Buzău şi raportează directorului eşecul hârtiei primilui ministru, la care acesta îi spune că este fraier, îi acordă pe loc o primă consistentă, din care trimite şoferul să cumpere două damigene din cel mai bun vin de la o cramă din zonă şi îl îndrumă pe colegul meu să contacteze pe şeful de depozit al uzinei bucureştene. Zis şi făcut, omul meu se duce la Bucureşti, ia legătura cu şeful de depozit căruia îi explică toată schema, îşi dau întâlnire la 200 metri de poarta uzinei, unde omul meu primeşte ambreajele, după care se duce cu şeful de depozit acasă unde lasă cele două damigene, iar acesta îi spune … tovarăşe inginer sunt convins că nu mă cunoaşteţi, nu ştiţi cum mă cheamă !

Deoarece soţilor ceauşescu le intrase în cap ideea că trebuie să-şi plătească datoriile externe cât mai repede, pentru a evita dobânzile, din România se trimitea la export tot ce era vandabil în valută la preţuri uneori derizorii. Oamenii regimului nu s-au dat în lături nici de la a vinde oameni şi la început au fost lăsaţi să plece, pentru o taxă substanţială, nemţi în Germania, evrei în Israel, iar când aceştia s-au cam terminat au trecut şi la români, aşa că ori cine avea în străinătate rude cu stare, putea fi plătit şi primea paşaport foarte repede pentru a se stabili în Vest. Am fost coleg la IPCUP cu inginerul PERJU, nepotul celebrului inventator în domeniul auto, primul care a introdul roţile în şasiu. Unchiul lui l-a invitat să se stabilească în Franţa pentru a-i conduce şi continua afacerea, dar acesta nu a fost de acord deoarece dorea să rămână în ţară cu tatăl şi mama lui. Fără ştirea lui cei doi PERJU, tatăl şi unchiul, au aranjat plătirea taxei pentru plecarea tânărului cu soţia şi copilul, iar acesta a fost somat cu brutalitate de lucrători de la Ministerul de Externe şi obligat să părăsească ţara în mare grabă. Colegul meu de liceu Jean-Claude RĂDULESCU a fost şi el cumpărat de o mătuşă din Franţa. Dintre produsele cele mai căutate la export un loc important ocupau însă alimentele, aşa că în ţară se făcea o foame cruntă. Procurarea alimentelor se făcea cu o greutate de nedescris stând la cozi interminabile care puteau dura ore întregi şi uneori alimentul respectiv se termina înainte să-ţi vină rândul. O situaţie privilegiată avea Ardealul, unde pentru ca diferenţa dintre Ungaria şi România să nu fie discrepantă, se trăia mai bine şi desigur în Bucureşti capitala ţării, plină de străini şi într-un fel oglinda României. Deoarece în perioada respectivă mă deplasam frecvent în interes de serviciu la Bucureşti, mă foloseam de aceste ocazii ca să fac aprovizionarea cu alimente din capitală. Atât la venirea în capitală, dar mai ales la plecare, împreună cu colegii mei, făceam câte o coadă la câteva magazine de unde ne aprovizionam cu unul sau două sortimente de brânză, caşcaval, unt, untdelemn, mezeluri, carne, paste făinoase, măsline, orez, zahăr, cafea, conserve diverse, fiindcă în fiecare zi se puneau în vânzare două sau trei sortimente (magazinele cele mai convenabile nouă erau cele de lângă Arcul de Triumf, Televiziune, Piaţa Amzei sau Piaţa Matache). Pe vremea aceea pentru cei care nu aveau obligaţii de serviciu frecvente la Bucureşti, o deplasare în capitală era o mană cerească deoarece oricât de proastă ar fi fost piaţa în ziua respectivă, se alegeau cu ceea ce ar fi putut cumpăra în Ploieşti într-o săptămână. Unii dintre ei după ca făceau piaţa împreună cu ceilalţi, lăsau cumpărăturile unui coleg din microbuz şi rămâneau în Bucureşti fiindcă seara se mai băga un rând de marfă şi se alegeau cu ceva în plus. Eu care veneam la Bucureşti mai des, uneori cu maşina personală, pentru care primeam un decont, devenisem mai sofisticat deoarece mai mergeam şi pe la librării, unde dacă aveam şansă puteam găsi o carte mai bună pe care în Ploieşti o prindeam mai greu din cauza tirajelor reduse, ca urmare a crizei de hârtie creată în urma exportului. În librării nu se găseau de vânzare cărţi bune care din cauza tirajului redus se epuizau în câteva ore, după care cu dificultate se puteau procura "de sub tejghea" la suprepreţ. În schimb librăriile erau pline de cărţi cu tentă politică mai mult sau mai puţin voalată, iar cele mai multe cărţi erau volume omagiale despre partidul comunist român, dar în special cărţi scrise de elena sau nicolae ceauşescu. Despre acest subiect strălucitul epigramist Ion GRIGORE a reuşit să strecoare în volumul său de epigrame următorul distih: Când văd ce‑apare-n librărie, Nu cred în criza de hârtie … spre uimirea tuturor distihul a trecut de cenzură. Tot Ion GRIGORE scrisese şi epigrama: Bătrâne Bucur bun străbun, La tine mă gândesc acum, Mai vino iar prin urbea ta, Şi adu nişte telemea … dar aceasta, evident, nu fusese tipărită.

Strălucitul meu coleg de liceu şi prieten, inginerul tehnolog Alexandru CONSTANTINESCU era fiul celebrului profesor Mihai CONSTANTINESCU de la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti (fost director al Rafinăriei Româno-Americana din Ploieşti, motiv pentru care făcuse cuvenita puşcărie) şi nepotul compozitorului Paul CONSTANTINESCU. "Puiu" CONSTANTINESCU lucra la Institutul de Cercetări Chimice din Bucureşti unde directoare era elena ceauşescu şi a fost o piesă importantă în colectivul care a elaborat studiul despre polimeri pe care autoproclamata savantă şi-a pus semnătura. (În realitate elena ceauşescu era o incultă, absolventă a două clase primare cu note execrabile aşa cum rezulta din publicarea unei foi matricole a elevei Elena PETRESCU, păstrată cu riscul vieţii lui de unul din învăţătorii ei). Circulau discret expresiile idioate ale "savantei" care spunea bioxidului de carbon codoi de la CO₂ sau despre apă se exprimase cu "hâ doi zero" de la H₂O. După ce cartea semnată de elena ceauşescu a fost pusă în vânzare, se pare că Puiu a scăpat ceva într-un cerc destul de restrâns, că  probabil "savanta" nu ţine minte nici măcar numele capitolelor şi acest lucru a ajuns la urechea ei conducând la hotărârea de a-l elimina, pentru a opri scurgerea de informaţii asupra autorilor reali ai lucrării. S-a stabilit o cale de eliminare a lui extrem de rafinată pentru a nu fi alarmaţi ceilalţi membri ai colectivului care nu se ştie cum ar fi reacţionat la o politică de tip Meşterul Manole şi s-ar fi putut adresa ambasadelor sau agenţiilor de presă străine, dacă s-ar fi simţit ameninţaţi cu exterminarea fizică. Cum Puiu era amator de băuturi bune, s-a considerat că acesta este călcâiul lui vulnerabil şi i s-au oferit din belşug, sub formă de cadouri de la diverşi prieteni, care erau în realitate lucrători de securitate sau colaboratori. Pe fondul consumului excesiv de alcool în diverse locuri, alese cu grije de securitate, unde nu lipseau nici femeile frumoase, a fost fotografiat cu acestzea. S-a creat o documentaţie pentru convingerea soţiei de a-l părăsi. Aceasta a fost convinsă pe baza documentelor fotografice că soţul ei este un alcoloi şi un afemeiat irecuperabil care trebuie internat pentru dezalcoolizare, după care putea obţine uşor divorţul în favoarea ei. Pentru securitate important a fost să reuşească să-l interneze prima dată, deoarece acolo, prin intermediul unor medici criminali care ignorau total jurământul lui Hipocrate şi ascultau numai de patronii lor lipsiţi de scrupule, în loc să fie dezalcoolizat, a fost alcoolizat de-a binelea printr-un tratament distructiv. După externare era într-o stare mai gravă, întreţinută de securiştii care se ocupau de el şi de şefii lui care nu îl dădeau afară din serviciu, dar nu mai primea de lucru. Ca ideea să fie tentantă i s-a propus restituirea casei naţionalizate de la Ploieşti şi un serviciu la un institut de cercetare din Ploieşti. Mai de bună voie, mai constrânşi, Puiu împreună cu mama lui, profesoare Eleonora CONSTANTINESCU s‑au mutat la Ploieşti în vechea lor casă care le-a fost restituită suspect de facil şi repede. Fiind instrucţiuni de "sus de tot", casa a fost parţial renovată gratuit ceea ce subliniază încă o dată că totul se desfăşura după un plan diabolic al unor profesionişti ai crimei. La institutul unde lucra nu a primit niciodată de lucru şi la cea mai mică migrenă era învoit fără a i se reţine din salariu chipurile pentru contribuţia la "lucrare". Băutura i se procura din plin şi din timp în timp mai trecea pe la "dezalcoolizare" aşa că destul de repede ficatul i-a cedat şi s-a prăpădit. Fiind foarte apropiat de el, ştiu o parte din aceste lucruri de la el care mi-a spus unele lucruri, nu acasă, ci pe stradă. Încă din liceu frecventam casa familiei CONSTANTINESCU, unde am cunoscut-o pe distinsa lui mamă, profesoară de fizică şi colegă de facultate cu profesorul Ion GRIGORE. După moartea lui Puiu am vizitat-o destul de des fiind foarte bine primit, deoarece depănam amintiri de pe vremea când eram coleg de liceu cu băiatul ei (împreună cu Griguţă SAVU şi Radu PAPINA ei luau premiul I, iar eu luam premiul II) cu care jucasem şi volei. Mai discutam despre colaborarea pe care o avusesem cu soţul ei în cadrul Ministerului Petrolului. La început chiar după revoluţie treceam des pe la dânsa, mai ales că Fundaţia "Nichita STĂNESCU" avea sediul chiar lângă casa dânşii, pe care prin donaţie o transformase în Muzeul Paul CONSTANTINESCU. Speriată probabil de ameninţarea securităţii, evita cu discreţie să discute despre soarta tragică a fiului ei, dar încetul cu încetul, mai ales după ce s-a convins că ştiu unele lucruri de la el, a început să-mi spună câte ceva. După ce am aflat multe lucruri i-am propus să facem înregistrări explicându-i că aşa am procedat şi cu doamna Tatiana STĂNESCU mama lui Nichita. A fost efectiv îngrozită şi nu a acceptat, dar după câţiva ani simţind probabil că i se apropie sfârşitul a acceptat să înregistrăm discuţia însă eu am întârziat şi dânsa a decedat, aşa că am pierdut o mare şansă de a prezenta un document zguduitor despre acele vremuri de groază. Griguţă SAVU care absolvise Facultatea de Aeronave din IP Bucureşti fusese pilot militar pe reactoare şi pilot civil, iar datorită profesionalismului său ajunsese consilier aviatic al flotei prezidenţiale şi se ocupa personal de acestea. La o întâlnire cu el, la vărul lui arhitectul Ion LUCINESCU, Griguţă ne-a povestit cum la achiziţionarea primului Boening 707 prezidenţial, analfabeta, ca să spună şi ea ceva a dispus mutarea closetului de pe partea stângă pe cea dreaptă. Realizarea acestui lucru de către firma producătoare a costat multe milioane de dolari deoarece a inclus proiectarea şi experimentarea, dar de plătit nu plătea ea personal.

Mergând des prin Bucureşti, reuşeam să prind câte o revistă sau un ziar străin deoarece aveam avantajul că puteam să mă descurc în franceză, germană, engleză şi bineînţeles rusă. Rusa ne fusese impusă cu forţa atât în liceu cât şi în facultate aşa că o studiasem 7 ani. În plus avusesem anii buni de contact cu ruşii care au rechiziţionat casa noastră, lăsându-ne pe noi în două camere şi asta printr-o minune, deoarece aveau nevoie când plecau la serviciu de cineva care să se îngrijească de casă, să facă focurile, să îngrijească copii şi cei mai potriviţi au considerat că sunt proprietarii.

Agenţiile de turism organizau excursii în Bucureşti la spectacole şi în special la matinee, în cursul săptămânii, cu program de cumpărături, atât înainte cât şi eventual după spectacol, iar pentru bieţii oameni care nu aveau maşină proprie faptul că puteau face cumpărături şi să le aducă cu autobuzul la Ploieşti era un mare chilipir. Unii încercau să vândă biletele pe nimica toată şi în timpul spectacolului făceau cumpărături în linişte, iar dacă spectacolul era vreo piesă de teatru de mare succes pe bilet se putea lua un suprapreţ consistent şi excursia devenea foarte rentabilă. Cu toate că eu mergeam des la Bucureşti încât eram chiar saturat, am mers la câteva spectacole cu autobuzul, deoarece era greu de procurat bilete la ele şi am văzut cu tristeţe jalnicul spectacol al aprovizionării şi chiar tentat am cumpărat câte ceva, fiindcă nu aveam acasă suficient sau deloc din sortimentul respectiv.

Soţia mea lucra ca inginer proiectant principal gradul III la Institutul de Proiectări pentru Instalaţii Petroliere - IPIP Ploieşti, dar fiindcă fusese transferată cu întregul colectiv de proiectare de la Uzina de Utilaj Chimic din Ploieşti şi nu mai era loc pentru ei în sediul central a lucrat 11 ani într-o clădire pe strada Nicolae BĂLCESU lângă tribunal, în buricul centrului. În această clădire, o perioadă nu a existat portar şi chiar după angajarea unei portăriţe ieşirea angajaţilor era destul de lejeră mai ales că aceştia se duceau frecvent la sediul central. Cum din atelierele de proiectare se vedea direct pe geam fornarea eventualelor cozi la magazinul condus de un anume ROTARU, în câteva clipe atelierele se goleau şi toată lumea se aşeza la coadă procopsindu-se cu fel de fel de produse greu accesibile. Când în 1989 au fost mutaţi în incinta institutului faptul că nu se mai putea face aprovizionarea pe această cale simplă s-a simţit drastic şi ne-a fost extrem de greu, mai ales că se răriseră serios şi deplasările mele la Bucureşti în interes de serviciu. Organele de partid se aprovizionau însă de la magazile speciale unde se putea cumpăra orice şi în cantităţi importante oferind astfel avantaje activiştilor de partid pentru strădania de a imprima linia partidului pe spinarea bietului popor român. Pentru activiştii comiteteului central al partidului existau magazine speciale unde se aduceau produse de import care mergeau până la automobile pe care şi le puteau permite însă numai unii tovarăşi deoarece trebuia o aprobare specială. Tot ei comandau la librăria din circuitul închis, orice fel de manuale, reviste româneşti sau străine pe care le primeau într-un termen destul de scurt şi în mod gratuit.

O altă găselniţă prin care se făcea chipurile economie era faptul că maşinile particulare, înmatriculate cu numere speciale pentru a putea fi recunoscute uşor aveau voie să circule o duminică din două. Într-o duminică circulau maşinile cu număr par (cu soţ) şi în următoarea cele cu număr impar aşa că grupurile se formaseră după numărul maşinii pentru a putea ieşi duminica la o iarbă verde sau la Snagov. Cei cu relaţii importante şi-au schimbat numerele de înmatriculare ca să poată ieşi cu prietenii lor deoarece peste restricţie nu se putea trece decât cu o aprobare specială sau având pentru a prezenta la control un certifiact de deces pentru justificarea iminenţei transportului.

La Snagov mergeam  la Vila 24 unde nu se putea ajunge decât cu maşina personală, dar la intrare se cerea o legitimaţie specială eliberată la Bucureşti. Eu intrasem prima dată cu doctorul Bobi BOTESCU posesorul unei astfel de legitimaţii, iar ulterior spuneam celui de la poartă că sunt din grupul doctorului BOTESCU şi îi dădeam un bacşiş gras, aşa că după un timp mă cunoştea bine şi intram fără probleme. Avantajul consta din faptul că era foarte puţină lume, existau toate amenajările necesare, iar în minihotelul existent funcţiona un restaurant cu preţuri rezonabile şi în zilele când camerele nu erau ocupate de membrele lotului olimpic de canotaj se putea înnopta la un preţ convenabil. Cum noi aveam o barcă pneumatică mare, cumpărată la camping de la nişte olandezi, iar cu Alexandru nu aveam probleme fiindcă se pregătise peste doi ani la centrul de înot al clubului Petrolul din Ploieşti de la Rafinăria Vega, la Snagov erau ore extraordinare de relaxare. Când aveam de lucru sau de învăţat ceva, îmi luam materialele cu mine şi lucram cu un spor deosebit, întrerupt din când în când de o baie relaxantă într-o apă superbă şi un mediu ideal.

Revenind la lucrurile neplăcute, îmi amintesc cum eram obligaţi să participăm la defilări de "1 Mai", "23 August" sau uneori "7 Noiembrie" când, grupaţi pe întreprinderile unde lucram, treceam prin faţa unei tribune oficiale special amenajate pe bulevard la primul rond, cu lozinci şi tablouri în mână fiind obligaţi să strigăm lozinci sau măcar să ovaţionăm după ce oameni desemnaţi strigau anumite slogane. În tribune luau parte notabilităţile oraşului şi în decursul anilor am văzut acolo o serie de prieteni sau colegi de liceu printre care: Mişu ARGHIR directorul Direcţiei Agricole Judeţene Prahova, ulterior ministrul agriculturii, Mircea DUMITRESCU directorul unei centrale din cadrul Ministerului Energiei Electrice din care făceau parte Termocentralele Brazi, Teleajen, Doiceşti, Nelu POPA directorul Institutului de Proiectare Prahova sau Arhitectul şef al Judeţului Prahova, Gică ANDRONACHE director în cadrul CFR, Bebe STĂNESCU directorul Spitalului CFR Ploieşti. Cu toate că eu sufeream de arterită, nici nu se putea pune problema de a fi scutit, dar mi se făcea hatârul că nu trebuia să mă prezint la întreprindere unde colegii mei aşteptau ore întregi până erau încolonaţi şi intrau pe bulevard. Eu mă aşezam pe o bancă pe bulevard şi când apăreau colegii mei mă alăturam lor având grijă să atenţionez secretarul de partid că am venit pentru ca să nu fiu trecut absent, fiindcă a doua zi listele absenţilor se trimiteau la organele superioare de partid. În ultimii ani ai perioadei de aur ceauşeştiene se organizau megademonstraţii la Bucureşti unde participau zeci de mii de oameni care se pregăteau cu vreo două luni înainte pentru aceste demonstraţii de masă. Greul îl duceau elevii, dar mai ales militarii din toată ţara care se antrenau vreo două luni în oraşele de reşedinţă ale judeţului, iar cu două săptămâni înainte erau cantonaţi la Bucureşti pentru repetiţii. La astfel de manifestaţii scopul principal era elogierea soţilor ceauşescu prin toate metodele imaginabile: lozinci, poezii, tablouri, portrete de mărimea faţadei unui bloc sau două, lozinci scrise cu corpurile demonstranţilor. Îmi amintesc cu tristeţe de bietul nea Gică PETRESCU, cel mai mare cântăreţ de muzică uşoară românească, care a fost obligat să interpreteze o melodie stupidă şi lipsită de melodie, dar intitulată "Cincinalu-n patru ani şi jumătate". Puţini din figurile importante ale teatrului şi ale culturii au scăpat de elogiile la adresa familiei ceauşascu, iar dintre ei îmi amintesc de prestaţiile penibile ale lui: Adrian PĂUNESCU, Corneliu Vadim TUDOR, Silviu STĂNCULESCU, Eusebiu ŞTEFĂNESCU …

Cu mult timp înainte, unchiul meu care era şeful ginerelui lui Tudor ARGHEZI, îmi povestea cum acesta văitându-se socrului lui că are bătături de la purtatul unor tablouri la demonstraţii a fost uluit de replica acestuia:

- Bine, dar voi nu aveţi servitori ca să le ducă ?

În emisiunile televizate unde apăreau personalităţi din diverse domenii, reporterii care conduceau emisiunile îşi împingeau invitaţii spre elogierea familiei ceauşescu. Îmi amintesc cu mare plăcere de un interviu luat lui Nichita STĂNESCU la o expoziţie anuală de pictură şi sculptură. Reporterul îl încolţise pur şi simplu pe Nichita, iar acesta cu mare artă reuşea să nu spună cuvintele elogioase reuşind cu bine cunoscuta-i măiestrie să evite momeala de a omagia pe ceauşeşti, iar eu îi ţineam efectiv pumnii ca la o lovitură de 11 metri şi am fost fericit că a reuşit acest lucru până la sfârşit. A doua zi am comentat pe larg secvenţa cu profesorul Ion GRIGORE care era şi el încântat de dibăcia lui Nichita care nu s-a lăsat atras în cursă. După ce că în unele perioade ajunsesem să beneficiem de numai 4-5 ore de emisie zilnic la televiziune, o pondere importantă a acestor emisiuni erau destinate omagierii marilor conducători aşa că toată lumea care locuia la mai puţin de 150 de kilometri de graniţă îţi făceau sau procurau fel de fel de tipuri de antene şi toată lumea urmărea programele bulgăreşti, ruseşti, poloneze, ungureşti sau sărbeşti care erau mult mai interesante.

Dacă pe vremea studenţiei mele metodele erau mai dure, în anii 80 metodologia de îndoctrinare evoluase devenind mai sofisticată. Când eram eu student în seara Învierii se organizau în diverse locuri reuniuni studenţeşti cu prezenţa obligatorie, iar prezenţa era consemnată de un responsabil al uniunii tineretului comunist, acum reuniunile fuseseră înlocuite cu spectacole de mare interes aşa că studenţii erau atraşi să participe la spectacole la care în mod normal avea acces greu. În ambele situaţii însă, înfruntând riscurile studenţimea participa masiv la slujba de Înviere cu toate că şi în biserică puterea organiza bande de tineri care disturbau slujba, dar dacă întreceau limita, credincioşii îi goneau şi cu toată sfinţenia momentului le trăgeau uneori o chelfăneală sănătoasă. Când scriu aceste rânduri (prin 1999-2000), cu toată admiraţia pe care o am pentru poporul sârb, pe baza comportamentului din timpul ocupaţiei naziste şi atitudinea faţă de tendinţa de hegemonie a ruşilor, nu pot să nu am un sentiment de jenă faţă de modul în care au fost păcăliţi de regimul Miloşevici. În perioada în care se anunţaseră mari mitinguri de protest contra regimului comunist, televiziunea oficială a programat o serie de filme nominalizate la premiile Oscar şi o serie de potenţiali demonstranţi în loc să iasă în stradă au preferat să stea în faţa televizoarelor făcând ca respectivele demonstraţii să se transforme în semieşecuri. Bieţii iubitori de libertate amatori nu au nici o şansă în faţa profesioniştilor din serviciile de securitate, lucru dovedit în nenumărate rânduri şi în istoria post decembristă a României, când poporul român a fost dus de nas straşnic de maşinăria bine pusă la punct a securităţii schimbată la faţă. O altă metodă de îndoctrinare era învăţământul politic ce consta dintr-o lecţie de două ore care se ţinea lunar şi unde unul din colegii noştri era pe post de lector, prin prezentarea unui material asupra căruia fusese instruit la partid în cadrul cursului de instructori. Atmosfera la învăţământul politic era hilară, dar în anumite limite deoarece unii din colegii mei care depăşiseră limitele au fost chemaţi şi admonestaţi la sediul organizaţiei de bază a partidului comunist. Culmea culmilor era faptul că oricât de mare ar fi fost criza de spaţiu, o cameră era dedicată sediului de partid şi de sindicat şi stătea permanent neocupată, dar de acea cameră se foloseau organele de securitate când avea de lucru cu salariaţii, mai ales pentru a lua rapoartele despre întâlnirile cu străinii.

Dintre grozăviile auzite sau trăite care îmi mai trec prin minte, este circul care se făcea la congresele partidului comunist unde totul era regizat până la ultimul amănunt pentru glorificarea familiei ceauşescu. Cifrele statistice din rapoarte nu aveau nici o legătură cu realitatea fiind dictate de cum ar fi vrut ei să fie, numele şi ordinea celor care urmau să ia cuvântul erau stabilite cu mult timp înainte, iar discursurile erau scrise de oameni specializaţi. Nichita STĂNESCU îmi mărturisea că ciuguleşte un ban bun scriind astfel de discursuri pentru cei care veneau din agricultură. Când la un astfel de congres cel mai în vârstă dintre comuniştii români a luat cuvântul discutând împotriva acestor metode folosite de familia ceauşescu şi cei din clanul lor, a fost declarat nebun şi i s-a făcut un tratament de spălare a memoriei după care nu a mai luat cuvântul niciodată şi când trecea peste el camera de luat vederi, ca să vadă proştii că participă, arăta mai mult ca un exponat din Muzeul de Ceară al Personalităţilor doamnei TISAULT, decât a om. Asemenea lui Constatin PÂRVULESCU, mulţi militanţi pentru libertate su fost supuşi la tratamente asemănătoare care înlocuiau metoda exterminării din lagărele staliniste de pe vremea lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, care practic a decapitat poporul român de valorile sale intelectuale şi artistice, iar acest vid a fost agravat de exodul masiv spre Europa de Vest al celor care au ales calea libertăţii.

De la domnul profesor Ion GRIGORE am aflat că lipsa premiului NOBEL pentru matematică, această temelie a ştiinţelor exacte, este urmarea aventurii dintre doamna NOBEL şi un tânăt matematician aşa că domnului Alfred NOBEL îi era lehamite de cel care în jocul cu cifrele o inclusese şi pe soţia sa şi a răsfrânt răzbunarea asupra tuturor metematicienilor contemporani şi viitori. Drama matematică-sex s-a manifestat şi în familia ceauşescu deoarece Zoe, mezina celor doi, a avut o legătură şi cu un coleg de la Institutul de Matematică, iar printre măsurile punitive luate ca urmare a refuzului ei de a renunţa, a fost şi desfiinţarea Institutului de Matematică (!) ceea ce a creat un exod încurajat de putere al matemeticienilor români. Noroc că Zoica nu s-a încurcat cu un militar, că România rămânea fără armată, sau cu vreun ţăran că tatae şi mamae ceauşescu ar fi desfiinţat ţăranii, a fost blândă duduca cu poporul român.

Nici terenurile de sport nu au fost ocolite de umbra roşie, aşa că au fost lungi perioade în care echipele româneşti nu aveau voie să învingă pe cele sovietice, fie că se lăsau bătute, fie că erau oprite, uneori în mod brutal de arbitri de a face acest lucru. La Radio Europa Liberă, Mircea CRIŞAN, celebrul comic refugiat in vest, transmitea un meci imaginar spunând … cehii au introdus pucul în poarta sovieticilor de 3 ori, sovieticii au introdus pucul în poarta cehilor de 2 ori şi se aşteaptă rezultatul final de la Moscova. La Festivalul Tineretului din anul 1953 de la Bucureşti, celebrul boxer român Dumitru CIUBOTARU în finala categoriei grea i-a scăpat un pumn campionului mondial sovietic şi l-a făcut K.O., după care a avut ceva probleme, la fel cu colegul lui de club de la Dinamo, Constantin ENE, care la un meci de fotbal la Moscova a egalat echipa sovietică care juca cu România în ultimele minute şi scorul a rămas 1-1. La acelaşi Festival din 1953 în finala de volei dintre români şi sovietici, într-un meci care a durat peste 2 ore, în ultimul set de la 13-9 pentru români, arbitrul ungur a terminat meciul în două minute fluierând toate mingiile în favoarea sovieticilor. Cu echipa de volei Progresul Ploieşti am jucat un meci amical cu selecţionata armatei sovietice din Ploieşti şi de la început ni s-a atras atenţia să nu cumva să-i batem. Jocul s-a desfăşurat fără public şi cu toate că am fi putut să câştigăm pierzând maximum 6-7 puncte pe tot parcursul meciului, ne-am conformat indicaţiilor şi am cedat cu 2-3. După meci, un maior din echipa sovietică, singurul jucător de valoare al lor, a venit la noi şi ne-a felicitat spunând că pentru vârsta noastră jucăm extraordinar şi vom avea un viitor strălucit în volei (eram 8 elevi şi un medic proaspăt absolvent, doctorul Gheorghe VÂLVOI).

Plecările în străinătate, mai ales peste cortina de fier, în vest, erau imposibile pentru mine care nu eram membru de partid şi cu toate că soţia mea a primit o invitaţie de la mătuşa ei pentru a merge în Germania de Vest în anul 1979, a obţinut viza şi a plecat numai ea deoarece eu nu am primit viza de ieşire. A mers la Viena unde a stat la tanti Hilde şi la Regensburg unde a stat la tanti Visia, cea care o invitase în Germania.

Din punct de vedere profesional, eram oarecum aranjat şi realizat, fiind unul din cei mai buni specialişti din ţară în aparatură pentru foraj şi din 1979 lucram la Fabrica de Prototipuri din Ploieşti unde la solicitarea şefului proiectării, inginerul Iulian LUPU, fost coleg cu mine la IRMAMC Ploieşti, creasem din nimic un laborator de electronică cu 4 ingineri, 3 tehnicieni şi 3 muncitori, dar mai ales realizasem câteva aparate spectaculoase. Deoarece aparatele erau proiectate, experimentate, omologate şi realizate în serie zero de către laboratorul creat şi condus de mine eram foarte apreciat şi respectat de toată lumea din întreprindere. ( … ceva mai puţin de directorul Mihai TELEAŞĂ, care era un închipuit şi nu se respecta nici pe sine, însă relaţiile dintre noi erau totuşi acceptabile cu toată gelozia lui pe realizările mele care îl puneau cumva în umbră, deoarece şi el personal realizase unele lucruri remarcabile). Cel mai important lucru era faptul că practic făceam tot ce doream eu, în sensul că abordam în procent de peste 70% aparatura pe care doream să o realizez stabilind termenele şi alte amănunte, iar aceasta îmi dădea o mare siguranţă şi mulţumire din punct de vedere profesional. La o vizită făcută în laboratorul nostru, primul secretar de partid judeţean, care era conducătorul absolut al judeţului, a rămas uimit de prezentarea făcută de mine şi colegii mei, spunând că nu-şi imagina că are un colectiv atât de avansat în judeţ, ne-a felicitat iar pe mine m-a pus să iau legătura cu Centrul Teritorial de Calcul Electronic pentru o colaborare (acest eveniment a fost germenul transferării mele la CTCE, deoarece pe de o parte directorul Mihai TELEAŞĂ nu a înţeles ce viitor şi impact va avea tehnica de calcul nepermiţând implementarea în cadrul întreprinderii a unui sector de calcul, iar la CTCE era director un prieten al meu, Fredi FELDMAN, care a îmbrăţişat imediat ideea de a încerca ceva în acest sens).

Ica, soţia mea lucra la Institutul de Proiectare şi Cercetare Instalaţii Petroliere - ICITPR sau IPIP, unde avea un post de inginer proiectant principal gradul III, iar ca verificator de proiect ISCIR autorizat avea o situaţie soloidă şi respectată. Singurele probleme ale ei constau în faptul că întârzia permanent la serviciu şi cu toate insistenţele şefilor ei nu au reuşit să obţină de la ea o îmbunătăţire în acest sens. Am încercat şi eu să fac tot ce pot, dar a fost imposibil, aşa că am lăsat-o aşa cum a picat, mai ales că săturaţi până peste cap au renunţat şi şefii ei, tot ce au făcut o cam săreu atât la prime, iar după revoluţie la creşterea de salariu, fiindcă aveau nevoie de ea, fiind fără cusur din punct de vedere profesional. Ajutată de o memorie prodigioasă, chiar la mult timp după pensionare, când primea câte un telefon de la colegele ei de serviciu, le spunea cu mare precizie situaţia unui anumit proiect, situaţia derogărilor şi uneori chiar locul exact în dulap unde puteau găsi documentele de care aveau nevoie.

Alexandru, fiul meu, absolvise clasa VIII la Liceul Alexandru Ioan CUZA din Ploieşti şi reuşise să intre, prin concurs, la o clasă de fizică-matematică la Liceul Ion Luca CARAGIALE din Ploieşti şi eram foarte mulţumiţi cu toţii deoarece atât eu cât şi Ica absolvisem acest liceu şi eram legaţi sentimental de el. (De fapt din punctul de vedere al învăţăturii Alexandru nu ne-a creat probleme, trecând prin şcoală uşor, cu note mari, totul culminând cu examenul de admitere la Facultatea de Utilaj a Institutului de Petrol şi Gaze din Ploieşti, unde a intrat primul şi l-a absolvit tot printre primii, având permanent medie peste 9,50 ceea ce i-a permis să ia bursă de merit, fiindcă bursă obişnuită nu putea lua din cauza plafonului ridicat al salariilor mele şi a mamei lui). În acea perioadă, Alexandru juca şah fiind inclus în lotul republican de juniori şi era jucător de bază la echipa Petrolul Ploieşti sun bagheta maestrului Cornel BUTNARU un artizan al creşterii tinerilor şahişti.

De obicei, pe 31 martie, aveam, n-aveam treabă, treceam pe la Nichita STĂNESCU să-i spun "La mulţi ani" cu ocazia zilei de naştere. Îmi luasem liber de la serviciu, dar de dimineaţă, m-am trezit cu febră mare, transpiraţie şi un cap de o tonă. M-a cuprins un sentiment de dezamăgire, în special datorită faptului că nu era un 31 martie oarecare, ci unul în care prietenul meu Nichita împlinea 50 de ani. Ce să fac, cu tot regretul m-am băgat în pat, am băut un ceai fierbinte şi am tras o transpiraţie, după care m-am simţit uşurat şi am tras un somn până la ora 10. Am pus mâna pe telefon să-i urez măcar la mulţi ani, prietenului meu dacă nu puteam merge la el să mă ia în braţele lui imense. Mi-a răspuns chir el, într-o dispoziţie excelentă, după ce a asculat urările şi scuzele mele mi-a mulţumit spunând că mă iartă dacă trec pe la el imediat ce-mi expiră motivarea medicală. A mărturisit că i-am făcut o deosebită bucurie deoarece, spunea el, primii care s-au gândit la el erau şi printre cei mai apropiaţi din Ploieşti. Mircea PETRESCU era la el şi trecuse să-l felecite iar eu eram al doilea. Mi-a urat multă sănătate iar plin de curtoazie cum era, a spus că mă aşteaptă să mă imbrăţişeze şi dacă pot, să-l aduc pe scumpul de şahist, pe Alexandru. După vreo două săptămâni, când am trecut pe la Dora şi Nichita, mi-au povestit cu lux de amănunte maniera extraordinară, fastuoasă, dar mai ales spontană în care fusese sărbătorit la împlinirea unei jumătăţi de secol. Dacă ne gândim la atmosfera apăsătoare din 1983 când nimeni nu avea voie să fie sărbătorit, cu excepţia ceauşeştilor, ceea ce s-a petrecut în jurul apartamentului lui Nichita pare neverosimil, pare izvorât dintr-un scenariu de poveste combinat cu unul ştiinţifico-fantastic. Sărbătoarea a durat din dimineaţa lui 31 martie până în zorii zilei de 1 aprilie. Curtea interioară şi scările până la apartamentul în care locuia Nichita erau tixite cu flori, dar mai ales cu tineri care veniseră să-şi omagieze poetul pe care îl iubeau. Cum de mulţi ani nu mai adulaseră pe nimeni din suflet, plini de curăţenie şi nesiliţi de nimeni, mii de bucureşteni, în marea lor majoritate tineri, au trecut prin Piaţa Amzei intrând în curtea interioară a blocului în care locuia Nichita, să-i ureze la mulţi ani idolului la împlinirea a 50 de ani. Din jumătate în jumătate de oră, Nichita ieşea la balcon şi-i saluta pe cei din curtea interioară care îl ovaţionau aşa că puţini vecini au dormit în acea noapte. Impresionant este faptul că nici unul din vecini mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi nu au reproşat zgomotul sau vânzoleala creată, au fost mândri că locuiesc în cuartalul Nichita STĂNESCU din Piaţa Amzei. Tot în acea perioadă Nichita a mai fost sărbătorit grandios de poetul Adrian PĂUNESCU în cadrul cenaclului său. A fost, din păcate, ultimul an din tumultoasa viaţa lui Nichita STĂNESCU, dar finalul a fost realmente apoteotic.

Mama mea, văduvă de 11 ani, locuia în fundul curţii într-o casă ce fusese construită pentru bunica şi era compusă din două camere, baie, bucătărie şi o cameră adăugată ulterior. Cum dânsa avea un instinct deosebit de suprevieţuire, care o ajutase să depăşească greutăţile unei familii de "foşti" timp de 30 de ani, avea casa plină cu chiriaşi. Aceştia îi aduceau un venit frumuşel pe care-l punea cu mare grijă la CEC, dintr-un presentiment care s-a dovedit salvator, fiindcă la demolare, cu puţin ajutor de la mine a reuşit să plătească prima rată la un apartament chiar în buricul centrului. Curtea era permanent animată fiindcă jos locuia Coana Lola, o femeie veselă şi plină de viaţă, care cumpărase apartamentul de la parter. Noi am vândut deoarece nu era voie ca o familie să posede două apartamente şi eu încă nu mă însurasem, aşa că apartamentul a fost cumpărat pe numele fiului ei Georgică RĂDULESCU, cel ce a dat şi marea majoritate a banilor.

Animaţia era întreţinută nu numai de cei 4-5 chiriaşi permanenţi, dar şi de anturajul lor pe care mama nu-l descuraja. Într-o după amiază de mai stăteam în curte cu Alexandru, cu mama şi două din chiriaşele ei. Curtea era curată, plină de verdeaţă şi flori, iar liliacul, nucul, zarzărul şi vişinii creau o atmosfreră plăcută. În timp ce stăteam de vorbă şi Alexandru căsca gura la noi, din grădină apare în mare fugă un pisoi, cu toate culorile posibile pe el, făcând tumbe şi deplasându-se în mare viteză. Alexandru încearcă să-l prindă, dar nu reuşeşte, însă pisoiul nu a fugit în grădină, se vedea că are chef de joacă şi nu se deplasa decât atât cât să nu fie prins de copilul care se îndârjise. Una din fete, Nuţica, mai experimentată, a luat o pătură şi pisoiul a fost prins imediat. După atâta agitaţie, mă aşteptam ca pisoiul să fie agresiv, însă de unde, după ce a fost prins în loc să zgârie sau să se zburlească, mica creatură a început să se răsfeţe şi să toarcă. După ce a primit într-o farfurie puţin lapte, pisoiul, care s-a dovedit a fi o pisică, s-a comportat de parcă ar fi fost la ea acasă de când lumea şi aşa a rămas. Cu toată opoziţia mea de a o păstra, totul s-a dovedit inutil fiindcă mama şi Alexandru erau foarte hotărâţi şi imediat li s-a alăturat Ica pe care băiatul a chemat-o în ajutor, aşa că a rămas pisica noastră. Pisicuţa era caraghioasă, vioaie şi extrem de simpatică cu toate că la prima vedere era destul de puţin arătoasă iar faptul că era crăcănată nu era un avantaj în favoarea ei. De la această poziţie caraghioasă a picioarelor şi-a primit primul nume "Cracas" iar mai târziu a fost alintată de Ica cu "Katze" şi de mine cu "Piţicato". Nenea Dică, un văr al mamei, jucându-se odată cu ea i-a spus "Urechi de Catifea". Deoarece era extrem de deşteaptă, Piţicato a devenit curând un membru de bază al familiei noastre. O calitate deosebită a constat în faptul că a făcut pisoi foarte frumoşi pe care i-a îngrijit cu multă afecţiune fiind o "mamă bună", cum o recomanda Ica tuturor. După ce ani de zile am făcut fel de fel de eforturi de a plasa cei 8 pisoi făcuţi în două tranşe, Ica a început să-i înece aruncându-i apoi la closet. La această operaţie nu am participat niciodată, de obicei celălalt călău era Traian CONSTANTINESCU fiindcă el o asculta orbeşte pe Ica. După ce că era urâtă, Piţicato şi-a pierdut ochiul drept într-o luptă cu un şobolan şi a fost umflată mult timp, crezând că o pierdem, dar şi-a revenit însă rana de la ochi a continuat să supureze. Într-un an, după ce a născut trei pisoi, pisica a intrat într-o stare de letargie şi împreună cu Alexandru, Ica a dus-o la veterinar unde a suportat o Cezariană pentru al patrulea pisoi mort şi fiind într-o stare foarte grea i-a scos şi uterul. Pisica şi-a revenit destul de repede, dar s-a schimbat comportamental devenind şi mai ataşată de noi şi a început să iasă afară din ce în ce mai rar.

La moartea lui Nichita, am simţit în suflet efectul unei eclipse totale prelungite, fiindcă patronul promoţiei, mai marele nostru mă lăsase singur, dar nu o făcuse din laşitate ci îşi urmase ceea ce îi era scris încă de la naştere. Plecase omul ce avea un fel unic şi generos de a interpreta lumea înconjurătoare, cu o infinita bunătate şi frumuseţe a sufletului, care a încercat să facă numai ce i-a dictat conştiinţa şi talentul lui, cel ce a ştiut că orice succes are pe fundal un risc, dar şi l-a asumat în deplină cunoştiinţă de cauză, cu abnegaţie şi curaj. Ne părăsise prea devreme fiindcă tăria lui de caracter s-a menţinut numai cu o cheltuială internă majoră, care trăgea în jos bilanţul rezervelor biologice. Moartea i s-a tras dintr-o răceală contactată sau agravată după deplasarea la nunta lui Alexandru CONDEESCU, care a avut loc la Turnu-Severin, unde a fost chiar naş. Cu toate că i s-a făcut rău chiar acolo şi starea lui s-a agravat pe drum, la întoarcerea spre Bucureşti, nu s-a dus imediat la spital, iar când a fost dus era prea târziu, nu a mai putut fi ţinut în viaţă.

Ultimele cuvinte i le-a spus unui medic tânăr care încerca să-l încurajeze:

            - Doctore, ca să supravieţuiesc ar trebui să poţi să-mi dai din tinereţea dumitale, dar acest lucru este imposibil !

            Flacăra geniului s-a stins pe 13 decembrie 1983 ora 2 noaptea şi în pofida intenţiilor diriguitorilor vremii, a fost dus dimineaţa la Biserica Silvestru din Bucureşti, pe riscul Părintelui GALERIU, al fiului său Rodion şi al pictorului Sorin DUMITRESCU. În ziua înmormântării a fost depus la Uniunea Scriitorilor unde s-a desfăşurat solemnitatea oficială, din pricina unui ger năprasnic, iar Adam PUSLOJIC a rostit cuvintele rămase celebre " iartă-ne, iartă-ne, dragă Nichita, că mai suntem în viaţă". Cortegiul funerar s-a deplasat la Cimitirul Belu, fiind înmormântat lângă cel pe care l-a stimat toată viaţa, poetul naţional Mihail EMINESCU, sub o troiţă făcută în Muzeul Maramureşului de la Sighetul Marmaţiei.