Armata
eliberatoare sovietică
Ne
mai având încotro, în intenția de a nu transforma întreaga țară într-un
teatru de luptă, Regele Mihai I, împreună cu alți politicieni, au acceptat
armistițiul din 23 august 1944 cu aliații. Inițial, toată lumea s-a bucurat
că s-a terminat războiul, dar în realitate a fost departe de a fi așa,
fiindcă sovieticii au aruncat cu brutalitate și lipsă totală de strategie
ori discernământ, trupele române pe frontul de vest, în locurile cele mai
imposibile și sinucigașe, cu intenția vădită de a le distruge. Pierderile
pe frontul de vest au fost de circa 5 ori mai mari decât cele de pe frontul de
est, unde cu toate că luptele au durat mult mai mult, au fost duse după o
strategie militară, cu care ofițerii noștri erau bine puși la punct. 
Nea
ANTON, un salariat la baia de pe strada Traian, invalid de război, mi-a relatat
cu ochii unui tânăr soldat lipsit de experiență, pățaniile de pe frontul
de vest, unde românii erau mânați înante ca animalele la victorie, dar și
la o moarte sigură, de sovieticii ce conduceau ostilitățile. Ofițerii români
care s-au opus acestei tactici sinucigașe au fost executați pe loc, așa că
trupele române erau împinse în zonele cele mai periculoase de câtre statul
major sovietic, condus de ofițeri politici și mai puțin de militari de
profesie. În plus în primele zile după 23 august 1944, mii de ostași români
au fost luați prizonieri și duși în lagărele de muncă forțate din Asia,
unii din ei întorcându-se acasă după anii 70, când au fost eliberați de
armata chineză, care i-a descoperit în scurtele raiduri făcute pe teritoriul
URSS, după unele conflicte de frontieră. Având informații despre aceste lagăre,
chinezii le-au atacat și au eliberat de acolo câteva mii de prizonieri de
diverse naționalități cu scopul de a demasca în fața lumii adevărata față
a Rusiei Sovietice. Am cunoscut și eu un șofer la Intreprinderea de Carotaj și
cele povestite de el sunt demne de un roman de horor, cum trăiau în bordee, ce
mâncau, regimul de muncă, fiind păziți din fericire de oameni care erau și
ei pedepsiți și astfel se purtau ceva mai frumos, fiindcă orice ostaș putea
împușca un deținut fără a trebui să dea vreo justificare cuiva.
Ce au văzut efectiv civilii, românii a fost o hoardă, venind în marea
lor majoritate în căruțe și puține mijloace auto, puși pe furat, cu toate
că erau aspru pedepsiți, chiar cu moartea, de șefii lor din poliția secretă
sau de ofițerii politici. Printre ei erau foarte mulți asiatici, ca o dovadă
că în primele linii, oamenii de sacrificiu cert, erau soldați din republicile
sovietice neruse, care puteau să moară fără nici o problemă pentru gloria
Generalisimului Stalin și a marii Uniuni Sovietice, devenită ulterior în
limbajul propagandistic al activiștilor comuniști, Marea Eliberatoarea a
Popoarelor Lumii. Primele păcălite au fost curvele, învățate cu nemții
care le plăteau bine, s-au aruncat la ruși, care după ce le-au făcut poște,
lăsându-le late cu toată experiența lor, le-au furat toate obiectele de
valoare din casă, chiar obiecte de pe ele și au plecat. Despre celelalte femei
ce să mai vorbim, dacă picau pe mâna rușilor, erau în cel mai bun caz
violate în grup, dacă cumva se opuneau, erau amenințate cu armele și bătute
cu brutalitate, desfigurate cu bestialitate, iar ca proverbul să fie adeverit,
li se fura tot ce se putea transporta din casă, le luau găinile, animalele și
bineînțeles alimentele.
Barbarii au fost realmente șocați de ce au văzut la noi în țară,
fiind prima țară civilizată în care călcau. Nu mai vorbesc de faptul că
unii beau apă din closete, că habar nu aveau de ce este o chiuvetă sau o
baie, dar am auzit foarte multe cazuri când refuzau să doarmă în casă,
preferând să doarmă în grajd sau în curte. În cramele din jurul Ploieștiului
au fost multe cazuri când rușii au tras în butoaie după care s‑au înecat
în vin, în fond decât să moară împușcați de inamic, o moarte de beție
în vin este mai puțin eroică, dar poate mai plăcută. Alții, după ce se îmbătau,
se împușcau între ei, reglându-și astfel unele conturi, mai ales cu ofițerii
politici, așa zișii politruci. Unii
au avut o soartă tragică, la demolarea din anul 1988, în curtea vecinului
meu, Nicu BLEGEANU, un om certat cu legea, au fost găsite osemintele unui
militar sovietic, iar ancheta făcută nu a dus la vreun rezultat deoarece Nicu,
soția și sora lui, toți persoane foarte dubioase, muriseră între timp, așa
că prinde mortul și anchetează-l.
Mă opresc puțin pentru o paranteză, în care doresc să subliniez
faptul că nu sunt antirus. În
decembrie 1968 am fost într-o delegație la Moscova, unde în prima seară până
la cazare, am stat într-o stație de metro aproape de Balșoi Teatr și am văzut
defilarea de la sfârșitul spectacolului a frumoaselor rusoaice cu hainele lor
de blană inegalabile, într-un spectacol magnific de frumusețe, rafinament și
eleganță. Apoi, la Institutul Unional de Geofizică, am lucrat într-o încăpere
lângă serviciul de traducere și am avut contacte cu traducătoare din toate
limbile lumii, rusoaice din lumea bună a Moscovei, care m-au impresionat prin
frumusețea și educația lor deosebită. Relatările mele sunt din anul 1944, văzute
de un copil care știa bine nemțește, avusese nenumărate contacte cu aceștia
și care dintr-odată a văzut în fața lui alți oameni, cu alte obiceiuri,
veniți parcă dintr-o altă lume, o lume a coșmarurilor. Oameni care peste o
zi puteau să moară și care făceau astăzi totul în speranța că poate nu
vor muri, dar fără o certitudine în acest sens. Diferența dintre nemții
care cântau la pian mai toți, se purtau civilizat, cel puțin cu o parte din
români și bestiile roși m-au aruncat definitiv, nu neapărat în tabăra
germană, dar sigur în cea occidentală. Ulterior, pentru satisfacerea unei
curiozități, am analizat comportarea nemților și a românilor pe frontul de
est imediat după ocupație. Atitudinea unui ocupant dintr-o țară civilizată
față de populația civilă se desfășoară în două ipostaze, prima în care
populația se manifestă evident ostilă, dar numai la limita civilă a acesteia
și o a doua, în care populația nu numai că sprijină acțiunile militare de
gherilă împotriva ocupantului, dar face parte efectiv din aceasta. Din
fericire sau din păcate, în Uniunea Sovietică, acțiunile partizanilor luaseră
mare amploare, așa că trupele de ocupație erau obligate la măsuri drastice.
Cu toate acestea era o mare deosebire, între măsurile punitive luate asupra
populației de trupele române, față de cele luate de trupele germane, dar și
acțiunile partizanilor erau de intensități diferite. Nemții au acționat
drastic, cu brutalilate,
față de civili, chiar în situațiile în care era evident că aceștia nu
aveau vreo legătură cu forțele de gherilă, picând în capcana întinsă de
sistemul de propagandă sovietic, cu intenția ca să-i îndepărteze de populația
care nu trăia în excelente relații cu rușii, cum erau de pildă ucrainienii.
Unele gesturi de bunăvoință față de aceștia, ar fi ușurat situația
armatelor germane, însă aceștia, îmbătați de succesele rapide și
vremelnice, plus propaganda fascistă, au tratat aceste populații ocupate ca
oameni de gradul doi, făcându‑i să lupte cu și mai mare înverșunare.
Când Marele Stat Major al Armatei Române de la Odesa, care fusese minat, a sărit
în aer, represiunea militară a
fost pe măsură, fiind omorâți oameni fără vină, așa că situația în
timpul războiului admite orice, cum spune francezul "à la guerre
comme à la guerre".
Vărul mamei Gheorghiță NICULESCU-VESELU, șofer pe frontul de Est, îmi
relata că într-o localitate unde a stat mai mult, trăia cu o învățătoare
extrem de frumoasă, căreia îi ducea nu numai alimente, ci și alte lucruri
pentru ea, dar și pentru întreaga familie. Relația lor se desfășura în
mare secret, atât față de serviciile secrete române și germane, dar și față
de informatori partizanilor, care împușcau femeile lor pentru aceste relații.
Cu toată grija lui, într-o seară a fost surprins de un partizan care a vrut să-l
împuște și a fost scăpat cu greu de învățătoare care a explicat
acestuia, chiar fratele ei, că fără el ar muri de foame toată familia, au băut
o vodcă și partizanul a plecat cu ceva alimente de pe urma sexului surorii
sale. Am putea să susținem că partizanul era un proxenet sau șoferul român
un trădător care susținea partizanii cu alimente, nici pe departe.
Eram într-un compartiment de tren venind spre Ploiești și un tip
foarte solid pe care nu ași dori să-l întâlnesc noaptea, povestea cum
a fost luat prizonier în Rusia și împreună cu încă doi inși, era păzit
de un tânăr sovietic, într-o groapă de bombă. Tipul chiar după fizicul
lui, se vedea că făcuse parte din forțe special pregătite, deoarece povestea
cum a înfipt un pai în marginea gropii în care stăteau și a pus la capătul
ei casca pentru a strânge picături de apă. Când după vreo două ore a luat
casca să bea, tânărul și nefericitul sovietic, a considerat că el are
dreptul să bea, indreptându-se către casca în care erau câteva picături de
apă. Românul asta a așteptat și profitând de neatenția rusului l-a trăznit
în față, după care l-a omorât prin strangulare, cu toată opoziția
celorlalți doi care se temeau de eventualele urmări în cazul în care ar fi
fost prinși. Povestea a fost relatată cu atâta pasiune și gestică încât
mi-am imaginat totul, chiar ultimele zvâcniri ale mortului, ochii ieșiți din
orbite de groază și lipsă lui de aer. A povestit apoi, prin câte peripeții
au trecut până la revenirea în liniile românești, dar mai ales faptul că a
trebuit să mai omoare câțiva oameni printre care vreo două femei, ca să nu
fie trădați. Tipul era un supraviețuitor și povestea cu mândrie ororile pe
care le săvârșise pentru salvarea propriei vieți, dar pe timp de război. În
compartiment era o femeie simplă, care nu are de lucru și povestește, în
context, că zilele trecute a venit la ea un văr, care acum stă în Ucraina
unde s-a stabilit, deoarece în timpul războiului îndrăgostindu-se de o
tânără, ajuta pe partizani și a rămas în formația lor definitiv. În
clipa aceea solidul s-a înegrit la față și ridicându-se în picioare a întrebat
cu o voce venită parcă de pe alte tărâmuri, dacă vărul ajuta partizanii să
omoare soldați români și fără să aștepte un răspuns de la femeia îngrozită,
a decretat că individul este un trădător de țară, un criminal notoriu care
trebiue imediat lichidat. Noroc că femeia a spus repede, că tipul a plecat
ieri cu avionul, fiindcă se vedea pe fața individului, că dacă ar fi mai
fost în România, trădătorul, fostul partizan, era un om mort, fără vreo șansă
de a mai trăi.
În
spital la București, un oltean îmi povestea cum în timp ce era de pază pe
malul Prutului, s-a apropiat de malul românesc pe o plută improvizată o
femeie și doi copii fugiți de la ruși. Copii dârdâiau de frig mai mult decât
de frică și soldatul i-a învelit cu mantaua lui, iar femeia era goală
deoarece avea hainele ambalate pentru a nu se uda. Femeia l-a îndemnat să o
ia, într-o românească de Basarabia și el fiind demult departe de o femeie,
iar respectiva o minunăție, i-a tras-o fără să se mai gândească, chiar în
fața copiilor, după care a pus-o să se îmbrace și a dus-o la comandantul
lui, care a întârziat vreo săptămână trimiterea ei din linia întâia.
Prin cartier se zvonea despre colonelul Costică STĂNESCU, tatăl colegilor mei
de liceu Lucică și Bebe, că făcea în Basarabia experiențe cu evreii care
la prima retragerea a armatei române făcuseră lucruri reprobabile, chiar
crime. La reîntoarcerea românilor colonelul alinia mai mulți evrei legați la
ochi și experimenta câți poate omorî cu un cartuș.
Marea pasiune a ostașului sovietc erau pe vremea aceea cesurile, așa că
era frecvent să vezi un ostaș cu mai multe ceasuri, dar se pare că au fost văzuți
și cu cesuri mai mari de gât, chiar cu pendule. Nu degeaba marele comic
Constantin TĂNASE a recitat un cuplet devenit celebru:
Rău a fost cu "einz, zwei, drei"
Dar
mai rău e cu davai (davai = dă-mi)
Rău a fost cu "was ist das ? "
Dar
mai rău e fără ceas.
Când a fost atenționat să nu mai atace comportamentul armatelor
sovietice, TĂNASE a apărut pe o scena plină cu ceasuri și din culise cineva
spunea TIC la care Tănase răspundea TAC (a fost ultima apariție pe scenă a
genialului om de teatru, elementele care trebuiau să reprime orice reacție a
poporului român au făcut totul pentru ca gura acestui mare român să fie
astupată pe vecie).
Eram la Nedelea, iar la tata a venit un ostaș rus și i-a cerut un brici
să se bărbierească. Tata în naivitatea lui, i-a oferit cele două briciuri
ale lui, făcându-i semne să-și aleagă unul din ele. Rusul le-a luat
pe amândouă spunând:
- Za ciortii durac !
expresie pe care am tradus-o
ulterior, la dracu prostule !
Când m-am întors din deplasarea, făcută în interes de servici, de la
Moscova, i-am adus tatălui meu două briciuri ieftine, cumpărate special ca să
fac o glumă cu el, spunându-i că m-am întâlnit cu rusul și i-a trimis două
briciuri în locul celor luate cu japca. Tata s-a uitat cu atenție la ele, a
mulțumit, dar a spus că ale lui erau mai bune "Solingen die
Zwillinge", adică doi gemeni.
Eram la Nedelea, un sat la 17 Kilometri de Ploiești, unde funcționa o
unitate antiaeriană germană, cu care băieții din sat jucau din când în când
fotbal. La venire, rușii i-au omorât pe toți răniții care nu au putut să
fugă împreună cu colegii lor și nu s-au împușcat singuri. Unul dintre ei
Erwin, rănit grav și care a făcut
pe mortul, a fost salvat de foștii lui adversari de la fotbal, aciuit prin sat
și după foarte mult timp, după ce și-a perfecționat româna, a plecat spre
zona de vest a țării, poate o fi reușit săracul să ajungă cu bine la ai
lui. Am mers odată cu tata la Ploiești și la trecere pe lângă gara Buda am
văzut într-un lan de grâu o imagine pe care cu greu o voi putea uita vreodată.
Încă înainte să putem vedea ceva, ne-a izbit un miros puternic de cadavre în
putrefacție, după care din lanul de grâu au început să apară trupurile
soldaților nemți morți. Grâul copt era galben, iar morții în marea lor
majoritate blonzi cu uniforme albastre, umpleau lanul de grâu cu trupurile lor,
creind o imagine de apocalips și culmea, printre ei erau câțiva ruși, fiindcă
de morți nu se îngrijea nimeni. Tot la Nedelea, locuind într-o casă nouă și
arătoasă, rușii au ocupat camerele de locuit unde au făcut un fel de
comandament, fiindcă mereu se tot discuta acolo. Într-o noapte, tata este
trezit de o santinelă, care l-a condus spre fundul grădinii, motiv pentru care
săracul de el o cam sfeclise, de la ruși nu știai la ce să te aștepți,
fiind imprevizibili. La lumina lunii a observat un neamț împușcat în ceafă,
iar santinela i-a făcut semn să-l îngroape, lucru care l-a mai liniștit pe
tata, întrucât santinela a plecat. L-a îngropat și a scăpat cu atâta, iar
a doua zi făcând curat prin comandament, mama a găsit actele neamțului
aruncate pe jos, iar tata le-a pitit în pod și după câțiva ani am scris o
scrisoare rudelor lui, cu câteva explicații despre moartea lui. Cu toate că
scrisoarea nu a venit înapoi, nu am primit vreo veste de la nemți. Într-o zi
a venit o femeie maior care îi controla pe ceilalți, fiindcă striga la ei
de-i băgase în sperieți, bâiguia ea câteva cuvinte franțuzești și am înțeles
că vrea să mănânce, așa că mama a invitat-o la masă cu noi. Maiorul era
deosebit de frumoasă și a fost foarte încântată când tata i-a făcut semne
că este frumoasă arătându-i fața, părul, pieptul și șoldurile. La masă
a mâncat foarte frumos, a băut un singur pahar de vin și după ce a mulțumit
mamei, i-a dat lui tata un pachet de țigări, apoi a spus că vrea să merg cu
ea prin grădină. Am vizitat grădina, a mâncat câteva prune din pom, dar cel
mai mult s-a arătat interesată de adăpostul făcut de tata după modelul
celui de la Ploiești, care îi salvase viața. A intrat cu mine în adăpost și
era foarte încântată că avea un pat de lemn cu o saltea curată pe el și
mai ales era conectat la tensiune, având lumină electrică de la un bec. După
masă, când m‑am sculat, am observat că în grădină, la distanță de
adăpost, era o santinelă care mi-a făcut semn să nu mă apropii, așa că am
devenit curios și m-am pus la pândă. După vreo oră, din adăpost a ieșit
un locotenent frumos, iar după câteva minute tovarășa maior, aranjându-și
rubașca și îmbujorată la față. Imediat a plecat și santinela, iar eu m-am
dus să inspectez locul, constatând că uitaseră lumina aprinsă.
Având o casă mare, cu două apartamente de câte patru camere, rușii
au rechiziționat-o, au dat afară pe toată lumea cu excepția proprietarilor.
Ne-au lăsat să locuim împreună cu ei, în două camere, iar eu am învățat
destul de repede rusește, așa că am destule amintiri de la ei. Primii care au
locuit cu noi la etaj au fost doi locotenenți, niște băieți de treabă
(fotografia de la începutul episodului), care
aflând că aparatul nostru de radio a ars într-un incendiu ne-au adus un
aparat INGELEN în stare de funcționare. Când l-am reparat, mai târziu, am
constatat că fusese furat din Ungaria, avea adresa proprieterului scrisă pe
capacul din spate. O perioadă a locuit la noi unul din familia unui general,
aghiotant al țarului, locotenentul Morozov, un rus cult, stilat, un bărbat
frumos, blond, cu părul ondulat, un tip înalt cu o figură plăcută, care
vorbea câteva limbi de circulație mondială. De la el am învățat mai bine
rusește, prin intermediul limbii germane. Locotenentul ținea foarte mult la
mine în care avea mare încredere, fiindcă îi administram, fără exagerare,
o noptieră plină ca bani. Amanta lui, tot locotenent, care îl vizita destul
de des era o rusoaică blondă, cu un trup superb și de o frumusețe ieșită
din comun. Într-o zi, vine repede de la unitatea lui, mă cheamă urgent la el
în cameră, cu toate că rusoaica se îmbrăca în grabă, îmi dă niște bani
luați la repezeală din noptieră, să fac ce vreau eu cu ei și mă sărută
ca de despărțire. După câteva minute a venit o patrulă care l-a arestat, împreună
cu frumoasa lui amantă și de atunci nu l‑am mai văzut.
În locul lui a venit un căpitan de la poliția secretă cu soția și
un copil, pe care l-au crescut părinții mei, fiindcă au stat la noi mai mulți
ani. Căpitanul era un brunet reușit, mic de statură, care era tot timpul încruntat,
apăsat probabil de funcția sa și toți se temeau de el. Se numea Alexandr
LUKIANOV, soția sa Jenia era o rusoaică nu prea frumoasă, dar sexi, cu un ten
mai închis și sâni mari, care se țineau tare bine, fiindcă rusoaicele nu
prea știau pe vremea aceea ce-i aia sutien, iar băiatul lor Sașa era o
splendoare de copil, frumos și deștept, devenit în curând răsfățatul
mahalalei. Primul lucru care l-am aflat de la el a fost faptul că Morozov a
fost arestat fiindcă conducea o bandă de hoți și traficanți care operau în
România și Ungaria. Căpitanul era un tip violent, fiindcă își cam bătea
nevasta mai ales după un pahar în plus. Jenia era profesoară la școala din
unitatea militară, unde preda la copii ofițerilor, dar îi cam plăcea să bea
și atunci făcea destul de urât. Odată când era afumată, a ieșit goală de
la baie, chiar când eu treceam spre bucătărie și a deschis brațele câtre
mine, eu îngrozit de gestul ei, fiindcă îmi era frică de căpitan, m-am făcut
că nu observ intenția, cu toate că m-am uitat lung la ea, care
nu a manifestat nici o jenă, din contră. Am intrat la bucătărie și
mi-a părut bine că nu a venit după mine, fiindcă în starea ei de beție
cine știe ce-i trecea prin cap. A doua zi, spre groaza mea, a venit la mine m-a
luat în brațe, m-a sărutat
mai mult decât pasional și mi-a șoptit spasiba, adică mulțumesc. Sașa
a învățat repede românește, era vedeta mahalalei și umbla cu mama prin
toate locurile, fiindcă mama lui era la servici până după amiaza. Odată s-a
dus la frizer și i-a cerut cu insistență să-l tundă zero spunând că așa
i-a zis tatăl lui. Sașa avea un păr negru ondulat superb și când l-a văzut
căpitanul în curte a început să strige la el, noroc că Sașa a fugit repede
și s-a ascuns la tata în cameră, loc în care căpitanul nu a intrat vreodată.
În apartamentul de jos locuia un maior mai în vârstă împreună cu
amanta lui, cu care făcuse un copil, care era mai mic decât Sașa și se numea
Jecicu. (În rusia maiorul avea nevastă și trei copii). Cu ei în apartament
mai locuia și șoferul maiorului Serghei, un băiat tânăr și frumos, care
suplinea probabil unele lipsuri sexuale ale maiorului. Amanta maiorului avea un
servici mai ușor, fiindcă stătea mai mult pe acasă. La sfârșitul săptămânii
era regulă bine stabilită, jos la maior se trăgea un chef la care participau
pe lângă cei ai casei, un colonel cu nevasta care locuiat prin apropiere în
zona Pisica Albă și din când în când altcineva. Uneori mă invitau și pe
mine, fiindcă tata nu bea, iar mama nu se ducea la așa ceva, chiar și eu
participam numai la prima parte când se și mânca câte ceva, după care urmau cântările, de fapt
foarte frumoase, fiindcă toți aveau voci superbe cu muzica în sânge și spre
sfârșit când se îmbătau, eu plecam, iar informațiile despre desfășurarea
lucrurilor le primeam de la Jenia, cu care, ca și mama, eram foarte bun
prieten. În timpul unui astfel de chef cei doi copii, Sașa și Jecicu am mâzgălit
cu cerneală carnetul de partid al maiorului și a ieșit un mare tămbălău nu
știu cum soluționat, dar după acest lucru, când plecam eu de la chef, luam
cei doi copii pe care-i culcam sus, ca să nu-i deranjeze pe maturi sau să facă
vreo boacănă. Odată, după un chef maiorul a găsit-o dimineața la sculare
pe frumoasa și tânăra lui amantă, goală, dormind cu un colonel, iar dacă
nu interveneau căpitanul și șoferul, cei doi erau gata, gata să se împuște.
Maiorul avea un câine lup, Nord, care ne plăcea foarte mult fiindcă era deștept
și lipicios, iarna trăgea copii cu sania, se juca cu toți cei din curte, dar
vai de vreun străin dacă intra pe poarta pe care scria clar bilingv "CÂINE
RĂU". De la un timp, nu știu din ce motiv, Nord a trebuit să stea la
regiment și foarte rar îl mai aduceau pe acasă, unde lui îi plăcea mai
mult. Venea un soldat cu el și stăteau câteva ore în care Nord se juca cu toți,
dar mai ales cu copii, cărora le ducea probabil cel mai mult dorul. Uneori Nord
scăpa de la regiment și venea pușcă la el acasă, unde aveam grije de el până
venea soldatul să-l ia, pleca fără prea multe mofturi, dar de mârâit, mârâia,
manifestându-și astfel supărarea. Necazul era dacă venea pe neașteptate
noaptea și dimineața intra cineva străin în curte era vai de pantalonii lui,
nu-i făcea altceva decât îi rupea bine pantalonii, nu se arunca la față sau
la alte zone ale corpului decât la fund.
Colonelul care locuia lângă cârciuma "La Pisica Albă", îmi
tot spunea că are la Moscova o fată frumoasă, să învăț mai bine rusește
că o să o aducă într-o vacanță la Ploiești. A venit vacanța, a venit și
Tania de la Moscova, o fată într-adevăr reușită care avea de toate ten, păr,
ochi, siluetă, sâni și șolduri, o rusoaică de care tatăl ei era pe bună
dreptate foarte mândru. La primul chef am fost invitat și așezat lângă
Tania, care a servit pe toată lumea cu o specialitate adusă de ea da la
Moscova, o băutură cu un miros plăcut, incoloră, alcoolică de 65 de grade,
Zubrovca, din care nu am băut prea mult, dar am observat cum toți se uitau cu
mare interes la mine și nu știam de ce. Când am încercat să mă ridic mi-am
dat seama că nu mai aveam picioare, efectiv nu puteam să le mai simt spre
hazul tuturor care mi-au spus să am puțină răbdare că după vreo jumătate
de oră o să-mi revin și așa s-a întâmplat, ciudată băutură. Cu Tania am
petrecut minunat, fata vorbea foarte bine franceza, așa că nu aveam probleme
de comunicație, Jenia mi-a spus a doua zi că trebuie să vină pe la ea
dimineața și că deabia așteaptă să facem sex, să nu pierd timpul fiindcă
nu stă decât două săptămâni și e păcat. Când a venit Tania lucrurile
s-au petrecut extrem de simplu, fără vreun moft, de parcă ași fi invitat-o
la dans. Am rămas la Jenia în casă care a plecat cu Sașa la plimbare și până
să-mi dau seama Tania se dezbrăcase și a fost puțin surprinsă de ezitarea
mea care nu se referea la trupul ei minunat, ci la desuurile ei de o modestie și
calitate sub orice critică. Impulsul sexual a fost însă mult mai puternic decât
vederea unor chiloți din care eu nici nu mai văzusem, niște chiloți cu mânecă
lungă de o culoare dubioasă. Fata avea toată bunavoință și entuziasm, dar
nu prea știa să facă sex, totuși totul a fost nemaipomenit. Uneori tinerețea,
candoarea și naivitatea crează momente mai pline decât o experiență sexuală
care aduce a profesionalism. Ne-am întâlnit de mai multe ori, dar numai la
Jenia sau jos la doamna maior, fiindcă nu a vrut să mă primească la ei acasă
și sub nici un motiv, nu am reușit să o duc să-i arăt orașul, ori să
mergem la un film. Sex în casă la discreție, cu buna știință a tuturor,
care se bucurau din toată inima că ne simțim bine, dar mai mult nu, fiindcă
spunea Jenia că tatăl ei colonelul, este pe un post foarte mare și fata lui
nu are voie să se împrietenească cu un român, motiv pentru care să nu mă gândesc
să-i scriu. Despărțirea s-a făcut cu câteva lacrimi așa cum stă bine unor
tineri care știu că nu se vor mai vedea vreodată, despărțiți de prejudecăți
de naționalitate, dar mai ales de politică. Cât despre colonel acesta a rămas
cu o afecțiune deosebită pentru mine și din când în când îmi mai spunea că
Tania se gândește la mine, iar când se îmbăta mă strângea în brațe și
mă săruta cu ochii pline de lacrimi. Slavii prin firea lor nu au decât
prieteni pentru care își dau viața sau dușmani pe care ar dori să-i
lichideze cu orice preț, cale de mijloc nu există. Când soțiile ofițerilor
au plecat în Rusia în urma unui ordin de la Moscova, ne-am luat rămas bun de
la ei, mama și tata au plâns după Sașa, care era ca și copilul lor, ne-au
promis că o să ne mai scrie, dar afară de vizitele căpitanului, care ne
transmitea salutări de la Jenia și Sașa, dintre care la una mi-a șoptit
salutări speciale de la Tania, nu s-a mai întâmplat nimic. Era forte clar că
nu aveau voie să scrie în România.
Prin 1950 strategia de ideologizare
se făcea destul de discret, astfel la un meci de atletism cu românii,
sovietici au venit cu trenul oprind în localitățile importante, unde au
discutat cu fanii și au dat autografe îmbunătățind astfel imaginea marelui
vecin de la Est.
14
Octomvrie 1950
În
această seară am întâmpinat la gară trenul ce ducea atleții sovietici la
matchul U.R.S.S. - R.P.R.. M'a impresionat mult prezența atleților și conducătorilor
Sovietici, apoi figura de sportivă și femeie a Ninei Dumbadze, mutra de căprioară
a Secenovei, chelia lui Caraculov și în sfârșit statura impozantă a lui
Kanachi. Nina Dumbadze și Kanachi mi-au dat un autograf. Pe Scerbacov nu l-am
putut vedea și îmi pare foarte rău (notă - un mare campion de triplu salt).
Trenul a plecat lăsându-mă pe peron cu două autografe, dar cu o mulțime de
sentimente în suflet.
După cum bine se vede din textul unui copil de 16 ani, scris într-un
jurnal, acest gen de propagandă
era promițător.
În 1958 eram inginer stagiar al Uzina " 1Mai " din Ploiești
și am avut contact cu o grupă de studenți sovietici veniți în practică.
Copii au lăsat o impresie excelentă prin modestia lor, prin felul în care
s-au purtat, dar mai ales prin felul în care arătau, probabil au fost selecționați,
atât fetele cât și băieții erau superbi, niște copii foarte reușiți.
Primele contacte cu cultura sovietică le-am făcut la Ploiești prin
intermediului corului PIATNIȚKI, format din peste 100 de persoane, care a cântat
în centrul orașului pe o estradă special amenajată. Despre acest spectacol
am fost informat de profesorul de muzică și dirijorul corului liceului domnul
profesor Gheorghe IONESCU. Ce am auzit la acest spectacol, susținut în aer
liber și fără mijloace de amplificare a depășit orice așteptări, a fost
încă odată pusă în evidență muzicalitatea și marea dragoste de a cânta
a acestor popoare de stepă, precum și frumusețea muzicii lor. Ulterior
contactele culturale au devenit mai sofisticate și au fost trimiși artiști de
talie mondială în scopul de a demonstra intelectualilor români marea
superioritate a sistemului socialist față de alte sisteme. Așa am putut să
iau contact direct cu mari artiști ca Sviatoslav RICHTER, David OISTRACH și alții,
cărora le port o vie și respectuoasă amintire în pofida trecerii timpului,
aceste genii m-au impresionat până la lacrimi, m-au făcut să vibrez prin
cele mai intime coarde, dar despre superioritatea sistemului sovietic am uitat
repede, dacă voi fi gândit vreodată la ea.
Când am fost la Moscova în 1968, am avut contacte cu multă lume și o
să povestesc ce cred eu că este semnificativ, impresii și oameni. Primul
contact l-am avut cu șeful protocolului de la Institutuul Unional al Geologiei,
un tip versat, bine îmbrăcat, cunoscîtor de multe limbi străine, care
printre multe altele, ne-a făcut teoria popoarelor mari și mici, făcându-ne
să înțelegem că ideile de egalitate sunt vehiculate în special de popoarele
mici. În privința echipamentelor de geofizică, explica faptul că dacă
pentru România sunt suficiente două echipamente de investigație, iar patru ar
fi un lux, pentru imensul teritoriu al URSS, este nevoie de peste 100 de
echipamente și nepermițându-și să cumpere atâtea, trebuie cu orice preț să-și
construiască. Discuția plecase de la faptul că noi nu aveam voie să spunem că
suntem în posesia unei stații Pan Geo Atlas Corporation PGAC (ulterior
firma a fost cumpărată de DRESSER), iar rușii știau sigur că o avem. Din
discuție respectivul a înțeles că nu avem voie să spunem și a zis că nici
nu au nevoie, fiindcă ei primiseră deja toată documentația de la Jugoslavi,
nu înțelegea pentru ce venisem la Moscova să discutăm despre aceste probleme
cu ei, când în domeniu noi eram în mod cert mai avansați, dar nu le spuneam
lor nimic din ce știam, fiind obligați să facem pe proștii. Acesta a fost de
fapt motivul pentru care inițial am refuzat să merg la Moscova și a fost
desemnat un alt coleg, inginerul Aurel DUMITRICĂ, dar acesta a fost operat de
urgență și am fost trimis val-vârtej în ajunul Crăciunului și al
botezului fiului meu Alexandru, de conducerea IPCUP. Mi s-a făcut pașaport
într-un timp record, de teamă de a nu rata deplasarea, lucru grav având în
vedere că era în țara marelui soare răsare și ar fi fost considerată o
ofensă la adresa acestora, a avansatei științe și tehnologii sovietice. După
cum spunea un activist român, noi eram primii în lume și ai doilea în
Europa, după Marea Uniune Sovietică.
Mergând prin institut cu acest șef important, am constatat că pe sală
se juca tenis de masă, nu numai că se juca, dar erau destul de mulți
privitori care nu s-au sinchisit că nu lucrează. După ce am trecut pe acolo
la o difernță de două ore situația era aceeași, unii jucau și alții
priveau, iar producția probabil mergea singură.
Camera în care stăteam noi era în cadrul unui servici tehnic
specializat în traduceri plasat într-o clădire în afara institutului, dar în
aceeași curte. Nu aveam voie să vorbim decât rusește, cu toate că
interlocutorii noștrii vorbeau toate limbile de circulație, discuția se purta
în rusește și în momentul când intervenea un impas se spunea un cuvânt sau
mai multe în franceză, engleză sau germană, rusul o traducea în rusește și
discuția continua. Unul din specialiști, cu mare valoare științifică, nu
ne-a spus cum îl cheamă vreo două zile și l-am surprins când i-am spus
numele, aflat prin imprudența altuia. A insistat mult să știe de unde îi
cunoaștem numele, dar nu i-am spus, ca să creadă că românii au sisteme de
informare la fel de bune cu ei, poate și mai și. Cu traducătoarele vorbeam
tot în rusește cu toate că ele știau și alte limbi, fumam împreună câte
o țigară și după ce le-am servit cu țigări românești Snagov, au
spus că nu le plac fiind prea slabe. Ce fumau ele eu nu puteam să fumez,
fiindcă erau așa de tari că mă înecam și tușeam. Într-o zi, una din ele
a făcut imprudența să spună că știe germana și am schimbat două sau trei
replici, după care a plecat cam încurcată. În zilele următoare a dispărut
și colegele ei au spus că a plecat pentru o lună la o filială îndepărtată.
De atunci am evitat să discutăm cu traducătoarele în alte limbi, fiindcă
era păcat să facem rău unor femei frumoase, educate, numai pentru că
schimbam câteva cuvinte cu ele.
În zece zile cât am stat la Moscova nu am putut să aflăm prețul
benzinei de la nimeni, fiindcă la benzinării nu era afișat, iar taximetriștii
sau interlocutorii noștri cei mai apropiați dacă erau întrebați schimbau
repede subiectul. Pe vremea aceea la Moscova se suferea crunt de secretomanie.
Bilete la Balșoi Teatr a fost imposibil să găsesc, cu toate că am luat cu
mine multe timbre pe care le puteam vinde foarte simplu cu bani buni, dar m-am
întors înapoi cu jumătate din timbre, fiindcă nu am avut ce cumpăra, iar
aur nu am vrut să cumpăr fiindcă traficul cu aur era interzis și nu mi-au plăcut
complicațiile inutile. Aveam eu destule probleme cu originea mea socială, ca să
mai adaug la ea trafic peste hotare cu aur.
La Moscova am învățat de la colegii noștri sovietici termenul de 32
decembrie cu care ei explicau faptul că o lucrare nu putea ieși la termen și
se apela la subterfugii, în realitate se mințea că a fost făcută.
Galeriile TRETIAKOV
Pentru un moscovit, intrarea la oricare muzeu era o problemă destul de
grea din cauza milioanelor de vizitatori care efectiv invadau capitala URSS și
doreau să vadă cât mai multe obiective turistice printre care muzeele. Ca străin,
m-am prezentat la milițianul care menținea ordinea pentru cei peste 1000 de
vizitatori plasați la coadă în perfectă ordine, i-am arătat pașaportul pe
care l-a examinat cu mare atenție, după care mi-a făcut semn că pot intra.
După intrare te mai aștapta încă o încercare, nu foarte ușoară, trebuia să
te așezi la o coadă pentru depunerea paltoanelor la garderobă, unde nu mai
conta dacă ai sau nu pașaport și așteptai cam trei sferturi de oră, după
care puteai în sfârșit să admiri operele de artă rusești, dar fără să
te poți abate de la un traseu stabilit de organizatori și foarte clar marcat,
ca să fie observat chiar de un tâmpit sau de mai mulți. Prima impresie pentru
un inginer care intrase în muzeele din București, Budapesta și Belgrad a fost
de imensitate, prin faptul că sălile erau foarte mari și înalte, iar în
cele mai multe, tablourile erau expuse pe trei sau mai multe rânduri, ceea ce făcea
dificilă privirea lor cu atenție. După scurt timp, am simțit că mă doare gâtul
de atâta privit în sus, așa că pe cele din ultimul rând le-am zărit doar
dacă nu era vorba de ceva deosebit. Alt șoc a fost dimensiunea neobișnuită a
unor tablouri care ocupau un perete întreg și care fuseseră probabil pictate
într-o perioadă destul de lungă, după numeroasele amănunte care ocupau uriașa
lor suprafață. Fiind obosit, m-am așezat pe una din băncile centrale care
erau plasate în fiecare sală și stând am observat oameni mai în vârstă
care de pe bancă se înclinau puțin având astfel o perspectivă mai bună
asupra rândurilor de sus. Vizitatorii erau în majoritate neruși, cu figuri
exotice, oameni simpli care se închinau destul de des, dar pe furiș, minunându-se
de ceea ce vedeau pictat pe tablouri. Era însă destulă lume bună, care se
remarca prin modul în care erau îmbrăcați, modest, dar îngrijit, având în
mână nelpsitele binocluri mici, specifice pentru spectacole. După câteva ore
de vizionare am obosit bine, văzusem tot felul de pictori și tablouri, mă
relaxasem la umbra mestecenilor care îmi aminteau de CEHOV, mă luase cu frig
la vederea aspectelor iernilor siberiene, mă cutremurase piramida craniilor
umane, dar mai ales simțisem un gol în stomac la vederea picturii plasată pe
un perete întreg, care reprezenta o furtună și era semnată de celebrul
AIVAZOVSKI. Nu exista vreun bufet sau bar unde să bei ceva fiindcă
ba ți-e
sete, ba invers
așa că eram efectiv saturat și plictisit cu toate că mă
aflam în fața unor capodopere cu care nu aveam cum să mă mai întâlnesc și
m-am hotărât să parcurg restul într-un ritm alert, cu pauze pe băncile din
mijloc deoarece oboseala asupra unor picioare bolnave de arterită își spunea
cuvântul. Am fost dintr-odată trezit din toropeala care mă cuprinsese, pe
pereți era cu totul altceva, semăna cu ce văzusem până atunci, dar era
genial, era lumea văzută altfel, cu suflet și talent. Deoarece la intrare nu
mă uitasem atent la ce scria, m-am întors afară, pe ușă scria mare pe o
placă de bronz, Ilia Iefimovici REPIN. M‑am trezit pentru puțin timp la
realitate, personajele din tablouri se uitau fix la tine și te îmbiau la
meditație, dacă nu chiar la o conversație, mai ales boieroaica din trăsură
care era vie, adevărat de vie, ca să te facă să o placi pe ea și să-l
invidiezi pe cel care a avut șansa să o cunoască și să o pună pe pânză,
făcând-o nemuritoare. Cu greu am plecat de la REPIN, după care, trezit și șocat,
am vizionat cu atenție muzeul, încă câteva ore bune.
Muzeul PUȘKIN
Cu lecția învățată de la Galeriile TRETIACOV, am făcut o pauză de
două zile și m-am dus de dimineață, după o noapte în care mă odihnisem
bine. Am avut o șansă unică, în perioada respectivă, printr-o colabolare cu
Muzeul Louvre din Paris, aceștia aduseseră la Moscova picturi ale impresioniștilor
din mai multe muzee franțuzești, care împreună cu numeroasele opere din
Moscova erau expuse împreună într-o zonă care purta titlul Muzeul
Impresionismului. Acesta a fost un regal la care nu visasem, aduna la un loc
operele din mai multe muzee, selecționate de specialiști pe criterii artistice
și de reprezentativitate. Am trăit momente de extaz în fața unor opere
despre care deabia auzisem și care erau acum în fața mea pe pânză și în
ramă. Este drept că am putut să profit mai mult datorită cunoștiințelor căpătate
de la filatelie despre pictura impresionistă, deoarece din nefericire rușii nu
aveau un catalog al acestei unice expoziții. Și azi mi-a rămas în minte că
la intrare în acest sector, am fost întâmpinat de tabloul lui Louis DAVID,
pictorul de casă al imperiului, înfățișându-l pe împăratul Napoleon
Bonaparte trecând alpii călare, pe o pictură imensă care ocupa un întreg
perete.
Restul muzeului avea în proprietate opere de mare valoare, de la
pictorii flamanzi până la PICASSO sau alți creatori moderni. Desigur că
ultimele achiziții proveneau probabil din rechizițiile făcute de echipele
criticilor de artă, care însoțeau trupele sovietice în timpul celui de-al
doilea război mondial în drumul lor către Berlin, care printre alte mari orașe
a trecut și prin Dresda. Nici după zeci de ani, rușii nu vor să înapoieze
aceste opere proprietarilor lor de drept, ilustrând din plin strategia lui
Petru cel Mare, care dorea să se întindă și să pună mâna pe tot ce se
poate, iar de dat vreodată înapoi, adio și n-au cuvinte afară de niet și
niznai. Dar și noi am pățit acest lucru cu tezaurul pe care mai marii
vremurilor trecute au găsit de cuvință să-l pună la păstrare tocmai la
Moscova, halal alegere !
Vânzarea pantofilor
Mă plimbam printr-un sector de încălțăminte al unui mare magazin
moscovit, când sunt acostat de un tinerel, care mă întreabă ce limbi știu
și îi răspund răutăcios
english, française, deutsch, no toje pa ruskii
îmi spune rusește, foarte direct că vrea pantofii mei, fiindcă este un
model care-i place și-mi oferă o sumă uriașă. La plecarea de acasă luasem
o pereche de pantofi foarte comozi, dar uzați, cu intenția să-i las în hotel
la întoarcere, așa că propunerea tânărului m-a surprins și i-am răspuns că
nu vreau, la care a mărit suma. Când i-am explicat că este prea mult, a rămas
mască, neștiind ce să creadă și după un moment de uluială s-a oferit să-mi
cumpere o pereche de pantofi noi din magazin și să-mi dea o diferență în
ruble. Pentru mine însă, din motive de marimea bagajelor, pantofii trebuiau
aruncați, iar din cei rusești nu aveam nevoie, așa că l-am invitat să vină
cu mine vreo oră să mai văd câte ceva, după care mergem la mine la hotel și
îi dau pantofii la un preț cam jumătate din cât îmi oferise el. A privit
problema cu mare suspiciune, dar dorind probabil foarte mult pantofii a mers cu
mine prin locurile unde doream să trec. Am aflat că este student la o
facultate de electricitate, deci viitor coleg cu mine, că ambii părinți sunt
tot ingineri, mama lucra la Moscova iar tatăl lui prin Ucraina. Când am ajuns
la hotel a refuzat să intre, spunea că nu are voie, așa că m-a așteptat într-un
parc, dar ca să se asigure că vin cu pantofii a scos banii, iar când a văzut
că nu vreau să-i iau s-a alarmat, așa că a trebuit să-i iau și când i-am
numărat erau mai mult decât cerusem eu. Am întârziat puțin fiindcă am curățat
cât mai bine pantofii, iar liftierul m-a interceptat cu nu mai știu ce, așa că
băiatul era puțin agitat și când m-a văzut s-a luminat la față. De
bucurie a luat pachetul fără să-l deschidă, iar la despărțire mi-a mulțumit
de două ori cu mare căldură, scuturându-mi mâna cu toată încrederea și a
plecat repede.
Tovarășul BORCAN
La Moscova am ajuns seara și cum eram, afară de colegul meu de liceu,
facultate și servici cu care plecasem pentru aceeași temă de cercetare,
Sergiu DUMITRESCU-Dumi Baba, cu inginerul Emil DIMA celebrul șef al FPS din
primul mandat al regimului Ion ILIESCU, care studia pe vremea aceea
compensatoarele în vederea lucrării de doctorat și tovarășul ALEXANDRESCU,
un inginer din minister, care a stabilit să luăm metroul pâna la Balșoi
Teatr, de unde a telefonat la ambasadă. La ambasadă au discutat cu persoana de
servici care s-a recomandat Vasile BORCAN și când am auzit lucrul acesta l-am
pus pe Sergiu să discute cu el și i-a spus clar că suntem de la Ploiești, că
este cu Mircea GOCIMAN, dar tipul a fost destul de sec și ne-a recomandat să
revenim după trei sferturi de oră până ne rezolvă cazarea, deoarece nu
fusesem programați anterior din vina celor de la minister. Acest lucru era
neadevărat, programarea și toate fromele fiind făcute chiar de ALEXANDRESCU,
deci avusese tot interesul să fie totul în ordine. La recomandarea tipului de
la minister, am luat o înghețată uriașă, fiindcă mai mici nu se vindeau, o
marojnoe, constatatând cu surprindere că era foarte bună, fără să pară o
bucată de gheață din cauză că era grasă, nu făcută ca la noi mai mult
din apă. Am telefonat după vreo oră și ne-a trimis la un hotel unde cu toate
că ar fi aranjat ceva, nu aveau camere libere. Cu această ocazie am constatat
că la Moscova era o criză mare de camere la hotel fiindcă, noaptea, holurile
hotelelor era arhipline cu oameni care dormeau pe unde se putea, pe fotolii, pe
scaune și chiar pe jos, iar de pe figurile lor ciudate, se putea deduce că nu
erau europeni. Acel tovarăș BORCAN, era fostul nostru coleg de liceu de la
Liceul Ion Luca CARAGIALE din Ploiești și a fost singurul contact cu un coleg
de liceu care m-a tratat cu sictir motiv pentru care nu l-am contactat eu cu
toate că știa că la celălalt capăt al telefonului sunt doi foști colegi de
liceu. S-a telefonat din nou la tovarășul BORCAN care ne-a îndrumat spre un
alt hotel, dar noi ne documentasem cu ajutorul unei fete frumoase care, după de
i-am oferit un zâmbet și o mică atenție, luată fulgerător ca să nu
observe cineva, se interesase telefonic și găsise două camere libere pentru o
noapte la hotelul Turist, lucru cu care a fost de acord și omul nostru de la
ambasadă. Noroc cu faptul că taxiurile erau la ora aceea destule, iar costul
ridicol de ieftin și ne-am putut deplasa în celălalt capăt al orașului.
Hotelul Turist nu era de fapt un hotel ci un grup de vreo 15 blocuri turn cu o
capacitate de cazare uriașă. Până să ajungem unde trebuie, am intrat în
vreo trei clădiri și toate
holurile erau pline ochi cu sovietici care dormeau pe unde se putea, fiindcă
era decembrie cu o temperatură sub minus 20 de grade. Hotelul era modest, cu
garsoniere având două paturi și o chiuvetă în cameră, iar closetul și dușul
comun pentru un etaj întreg, ni s-a spus că era un hotel de tranzit, dar
pentru noi a fost salvator. A doua zi de dimineață am fost la ambasadă de
unde am luat repartiția pentru un hotel ca lumea, repartiție care exista,
deoarece la plată a trebuit să achităm și noaptea nedormită, deoarece
camerele fuseseră rezervate, culmea că la decontare am plătit camera de la
hotelul Turist din diurna noastră, fiindcă nu puteau fi plătite două camere,
la două hoteluri diferite în aceeași noapte. Hotelul de data aceasta era
central, echivalent cu trei stele, având pe fiecare etaj o supraveghetoare care
nu te lăsa să intri decât cu pașaportul, până desigur începuse să ne
cunoască. De tovarășul Vasile BORCAN nu am mai dat, cu toate că pe la
ambasadă am trecut destul de des, se ferea de noi, că ar fi primit o beșteleală
să ne țină mine mult timp, pentru orele petrecute în stația Balșoi Teatr
și plimbările nocturne complet inutile cu taxiul prin Moscova la o temperatură
sub minus 20 de grade.
Room
service
Probabil ca să nu existe probleme, toate îngrijitoarele de la
hotelurile prin care am trecut, cazați sau în vizită la cunoscuți, erau
tovarășe în vârstă și de încredere, de care nu te-ai fi apropiat cu gânduri
necurate, decât de frica amenințării cu pistolul. Bagajele noastre erau
verificate la milimetru fiindcă, fără jenă, femeile îți cereau să le
vinzi un obiect care era plasat la fundul geamantanului, cu toate că lucrurile
erau aranjate la loc perfect și fără această cerere, cu toate că bănuiam,
nu am fi observat controlul, este cert însă că nu a fost furat nici un
obiect. Le-am vândut și lor câte ceva la prețuri modice, le-am făcut câteva
cadouri, dar nu tot ce vroiau ele, fiindcă am fi rămas în fundul gol. Sergiu
și-a scăpat cu mare greutate o cămașă albă cu pliuri verticale, primită
cadou de la cineva, de două ori pe zi femeile o solicitau insistent, iar prețul
creștea pe măsura refuzului, până l-am învățat să le spună că era cămașa
lui de ginere, o ține ca amintire și așa a reușit să scape.
Piața Taganskaia
Din informațiile cu care plecasem din țară, știam că târgul
filatelic omolog Cișmigiului din București, este undeva într‑o piață
situată pe lângă celebrul Teatru Taganskaia, din stația de metrou cu același
nume, așa că m-am urcat în metrou și
"na Taganskaia". La coborârea
din metrou am început să întreb și am luat-o în direcția respectivă, dar
în zonă erau câteva mii de oameni și m-am gândit că am avut ghinion să
dau tocmai de un miting în loc de piață de timbre. Pe măsură ce m-am
apropiat am realizat însă că nici vorbă de miting, era o piață filatelică
la un nivel de neimaginat pentru cineva care nu locuia la Moscova. Se vorbea în
toate limbile lumii, se dădea din mâini și se încheiau tranzacții la prețuri
fabuloase, deoarece cererea era net superioară ofertei. Am scos la început un
clasor mai mic și timbrele s-au evaporat din clasor la prețuri pe care în țară
nici nu le visasem, așa că m-am dat deoparte și am mai transferat timbre din
clasorul mare care au avut rapid aceeași soartă. La un moment dat s-a lăsat o
boare care șoptea
miliția
așa că m-am retras și odată cu mine
foarte mulți. Când am revenit după o oră, era lume mai multă decât înainte
și am fost contactat de un tânăr care mi-a oferit cam 80% din ce primeam la vânzarea
en detail, pentru a-mi achiziționa en gros, toată marfa disponibilă. Am căzut
de acord și deoarece spunea că nu are toți banii la el m-a invitat acasă
unde am mers fără probleme, fiindcă tipul era o figură de încredere, bine
îmbrăcat, vorbind câteva limbi străine, spunând că este profesor.
Acasă la un filatelist
Am mers destul de mult cu metroul, după care am intrat pe un prospect de
pe care am luat-o pe un gang destul de scurt, am intrat printr-o bucătărie mică
și întunecoasă într‑o cămăruță de 3x2,5 metri. Camera era ocupată
de un pat îngust, cu toate că era căsătorit cu o profesoară, aveau o mică
măsuță pe care stătea o veioză prăpădită, iar fundul camerei era despărțit
de o draperie și era multifuncțional, dulap și bibliotecă. Aveau în casă
un radio portativ, iar televizorul ca și frigiderul erau comune cu o mătușă
a lor cu care locuiau. Lucrurile în cameră erau extrem de modeste calitativ,
iar iluminarea se făcea de la un bec care atârna din tavan. Curând a venit
acasă și doamna profesoară, iar după prezentări nu am remarcat vreo jenă
pentru condițiile lor modeste de trai, cu toate că am stat bine peste o oră,
nu s-a oferit să servească nimic, mulțumindu-se să privească atent timbrele
care erau tranzacționate. Am încheiat afacerea și am făcut schimb de adrese
corespondând 7-8 ani și făcând schimb de timbre, mai mult am trimis pe la el
și câțiva prieteni cu timbre, care au fost foarte mulțumiți de relațiile
cu el. Mult timp în schimbul unor timbre, primeam de la el timbre pentru un
brazilian căruia i le trimeteam în alt plic, fără să-l deschid pe al lui.
Circualția și taximetriștii
Prețul
taxiurilor la Moscova era pentru mine modic, așa că am circulat cu ele până
peste poate într-un trafic însă, infernal, fără regului, cu depășire ori
pe stânga ori pe dreapta, fără respectarea prioritățiilor, de nu mai înțelegeai
nimic. Cu toate acestea, cu tot stratul de zăpadă, care acoperea asfaltul, nu
am avut vreun incident rutier în cele aproape două săptămâni petrecute la
Moscova. Cu tot prețul redus, sau poate tocmai din acest motiv, taxiurile nu
erau la îndemână și ceea ce era mai curios, foarte greu se putea lua unul de
pe traseu, solicitantul fiind obligat să se deplaseze la unul din locurile unde
erau stații fixe și unde se atătea la coadă. Am încercat să iau un
taximetru de pe traseu și numai ideea de a arăta pașaportul unui milițian,
care a oprit unul m-a salvat. Cu câteva zile înainte de plecare, fiindcă rămăsesem
cu destul de mulți bani, am mers într-o stație și am ochit un tip care părea
mai serios și i-am spus că ași dori să vizitez câteva ore orașul, indicându-i
de pe o hartă câteva obiective alese de mine, la care eventual ar putea el adăuga
altele, după inspirația lui. Când m-a întrebat de ce sumă dispun, a început
să râdă zicând că nu putem consuma nici jumătate, fiindcă peste patru ore
iese din tură. Am văzut împreună obiectivele mai îndepărtate și la care
eu nu ajunsesem până atunci, printre care Stadionul Lujniki, Universitatea
Lomonosov, câteva poduri de la periferia orașului unde și orașul arăta
diferit de partea centrală. Am parcurs cu viteză redusă câteva prospecte de
la cap la coadă și consider că a fost o plimbare instructivă. Am remarcat un
lucru comun la toți acești conducători de taxi, faptul că erau extrem de
calmi, în dezordinea și hărmălaia de pe străzile Moscovei, nu se manifestau
zgomotos sau nu păreau iritați. Cele mai multe lucruri despre conducerea unei
mașini le-am deprins de la tatăl meu care fiind șofer profesionist știa
foarte multe lucruri utile pe care mi le-a spus cu dragostea unui părinte. Pe lângă
lucrurile bune, am deprins de la el obiceiul de a înjura pe colegii de trafic,
îi înjuram direct sau în cel mai bun caz înjuram în general, dar cu voce
tare. La contactul cu taximetriștii moscoviți, m-am hotărât să-mi schimb
radical atitudinea, spunându-mi că dacă un șofer din Moscova poate să
suporte un trafic infernal fără să înjure sau să se enerveze, trebuie să
fac și eu acest lucru, dacă nu mai mult, adică să devin chiar amabil la
nivelul educației cu guvernante pe care mi l-au oferit părinții mei.
Biserica Vasilii Blagoev
Situată lângă Piața Roșie, am mers să o vizitez în ziua în care
colegii mei s-au dus în altă parte. Biserica este pe dinafară o construcție
superbă, cu turnuri răsucite și acoperișul aurit, mărturie a bogăției,
dar și a bunului gust al constructorilor și ctitorilor. La interior, biserica
era un fel de muzeu prin care se intra și se trecea într-un ritm grăbit, ici
colo câte un vizitator se închina pe furiș, în țara unde bisericile fuseseră
transformate de puterea sovietică în muzee, biblioteci, depozite și chiar
grajduri, conducătorii comuniști spunând cu răutate că Hristos s-a născut
într-un grajd. Poporul cel mai credincios, chiar habotnic, ortodoxii ruși,
fusese pus sub papuc de un regim criminal care dorea să scoată credința din
sufletele oamenilor. După anul 1990 s-a văzut clar că ce-și propuseseră
Lenin și Stalin, spălarea creierului poporului de credința strămoșească a
fost un lucru imposibil de realizat de acești doi derbedei, care credeau că
viața oamenilor poate fi la fel de ușor de schimbat, fiindcă o viață poate
fi ușor luată de un dictator plin de putere, dar este mult mai greu de
schimonosit, după niște percepte imbecile.
Monumentul
Cosmonauților Pavilionul relizărilor URSS
Monumentul Cosmonauților este o relizare artistică remarcabilă o
construcție lamelară imensă cu baza pe pământ și terminată la partea
superioară cu porțiunea care se îngustează spre vârful monumentului.
Construcția sugerează dorința omului de a cucerii cosmosul și a fost
executată pe vremea când sovieticii erau numărul unu în acest domeniu pe
plan mondial, după lansarea primilor sateliți artificiali cu celebra cățelușă
Laica și apoi având la bord pe primul om care a sburat într-un satelit,
celebrul Iurii GAGARIN. În acea perioadă propaganda sovietică, bine
orchestrată, trâmbița avantajele sistemului socialist asupra celui
capitalist, până americanii au fost jigniți în amorul propriu și au luat în
serios problema. Programul spațial cerea resurse materiale care depășeau
posibilitățile sovietice, din cauza unei economii ineficiente și planificate
centralizat.
Pavilionul realizărilor este o expoziție permanentă și dinamică a
celor mai importante bogății naturale și realizări tehnologice ale
republicilor sovietice. Cu toate că am intrat la noroc, mi-am dat seama că
este un lucru serios, bine gândit și probabil unic, oferind vizitatorului
posibilitatea să vadă de la sateliții originali recuperați după lansarea în
cosmos, până la cristale de cuarț colorate de mărimea unui om de o frumusețe
rară, rezultatul unor fenomene naturale.
În același parc era plasat turnul Televiziunii Sovietice
"Ostankino", o construcție impresionantă cu o înălțime de 540 de
metri, una din cele mai impozante construcții din lume, a doua ca înălțime,
mândria tuturor moscoviților cu care am discutat. La două treimi din înălțimea
lui era un restaurant turnant care ocupa toate cele 3600 și prin
rotația realizată în mod continuu oferea o panoramă asupra orașului
Moscova. Într-o seară am încercat să urcăm la acest restaurant împreună
cu Sergiu DUMITRESCU, dar nu am putut intra, fiind însă programați peste două
zile. După două zile, Sergiu s-a răzgândit și nu a mai vrut să meargă cu
toate că nu costa prea mult. Regret că nu am fost singur deoarece probabil că
am pierdut foarte mult.
Cumpărături
Cu
banii primiți ca diurnă, dar mai ales cu cei obținuți din vânzarea
timbrelor, am cumpărat diverse obiecte pe care le‑am făcut cadouri
familiei, colegilor de servici și prietenilor. Directorilor le-am adus cele mai
scumpe țigări pe care le-am găsit la Moscova, dar ulterior am aflat că ei
erau obișnuiți cu "daruri " mult mai consistente din partea
subalternilor ce se întorceau din deplasări în străinătate.
Pentru Alexandru am adus câteva jucării de nasul lui, deoarece avea puțin
peste o lună, mamei nu-mi mai amintesc ce i-am adus, lui tata două briciuri,
iar pentru Ica am cumpărat, printre altele, un colier de cihlimbar cu mărgele
rotunde și ovale, cele mai mari de circa 15 milimetri în diametru. Se pare însă
că nu i-a plăcut prea mult, fiindcă mai târziu, mi-a cerut permisiunea să-l
dăruiască mamei ei, de la care l-am recuperat după moartea acesteia.
Piesa cea mai grea atât la propriu cât și la figurat a fost o mașină
de cusut electrică pe care am purtat-o cu mare greutate, era așa de grea încât
de două ori am vrut să o abandonez, dar nu m-a lăsat colegul meu Sergiu care
avea și el una. Din păcate la mașină nu a lucrat decât Alexandru de vreo câteva
ori, așa că după mulți ani am vândut-o unei croitorese.
Magazinul Detskii Mir, în traducere Lumea Copiilor, ocupa un bloc imens
cu peste 10 etaje cu încăperi inimaginabil de mari. Când am intrat prima dată,
la parter am văzut într-una din săli un morman uriaș de mașinuțe electrice
de fabricație germană frumos ambalate și de dimensiunea de aproximativ 4m x
4m cu o înălțime de 3m. Vânzarea era făcută de vreo 6-7 persoane care
probau cu răbdare mașinuțele după montarea bateriilor. Am fost impresionat
de ordinea care domnea la coada unde erau circa 200 de persoane dintre care cel
puțin jumătate, ca și în metrou, citeau ceva.
La unul din eatje am surprins o scenă care pur și simplu m-a siderat,
la o coadă de peste 300 de persoane care așteptau disciplinați, un salariat
al magazinului venea la ultimul care se plasa la coadă, îl punea să-și tragă
o limbă pe mână și cu un creion chimic trecea numărul de ordine, nu cu
bilet care ar fi putut fi transmis altcuiva ... am fost atât de uluit că nu
m-am interesat ce se dădea la acea coadă.
A doua zi, am intrat din nou la Detskii Mir și la parter am fost
dezorientat, nu mai cunoșteam nimic, maldărul de mașinuțe fusese vândut și
ca să mă conving că nu visez m-am apropiat de locul cu pricina și vânzătoarea
s-a oferir să-mi dea una din cele 10-20 de mașinuțe care nu funcționau, dar
spunea ea că aveau defecte mici și puteau fi ușor remediate.
Afară
de amintiri, din deplasarea la Moscova mi-au rămas câteva fotografii făcute
în Piața Roșie, la Muzeele Moscovei, un brici și desigur colierul de
cihlimbar
souvenirs, souvenirs !