Boala

Prin luna Iulie, a anului 1983, vin într-o după amiază să mă aşez în pat şi găsesc locul ocupat de proaspăta achiziţie, tânăra noastră pisicuţă "Cracas" sau "Piţicato". Ica stătea la locul ei, în partea din stânga patului dublu, citind ceva, iar când a văzut că mă apropii de pat s-a uitat la mine, s-a uitat la pisicuţă şi fără să spună nimic, m-a rugat din ochi să nu deranjez animalul. După o clipă de ezitare, i-am făcut semn că las pisica în pace şi m-am dus pe partea cealaltă a patului înghesuindu-ne amândoi pe partea ei. Cum stăteam lipiţi unul de altul, îmbrăcaţi destul de sumar, am uitat repede de somn, aşa că încetul cu încetul, am început ritualul plăcut al pregătirii pentru sex. Am pus mâna pe ea, am dezbrăcat-o şi am început să o palpez şi să o sărut conştiincios, pentru a o pregăti după toate regulile. În timp ce-i sărutam sânii şi sfârcurile, mâna dreaptă, cea în care îi ţineam sânul ei stâng, a sesizat o zonă mai dură în partea exterioară a sânului. Brusc erecţia s-a estompat, sângele mi s-a urcat la cap şi am simţit o uşoară ameţeală. Ştiam că un asemenea nodul pe sân era un semn destul de grav care nu prevestea nimic bun. Cu toate că a sesizat ce am observat, ambalată bine, mi-a spus cu deosebită convingere să nu mă opresc, fiindcă îi este tare bine, aşa că mai mult din inerţie, am continuat ceea ce începusem, dar fără prea mult chef. Faptul că nu am reuşit să-mi scot integral grozăvia din cap, a făcut să avem un act lung, depăşind bine o jumătate de oră, şi culmea ironiei, Ica a avut unul din cele mai reuşite momente sexuale din viaţa ei, după cum mi-a mărturisit mai târziu. Pentru mine a fost începutul unui coşmar care avea să planeze asupra întregii familii o perioadă foarte lungă, mult mai lungă şi încărcată de dramatism decât îmi imaginasem eu iniţial. Am încercat să adorm şi chiar am reuşit, mai mult de frică să nu mai gândesc, după care am început să abordez cu ea în mod serios această problemă extrem de spinoasă. Când am început să discut despre nodul, s-a schimbat brusc la faţă, după care a luat o atitudine nevinovată, aşa cum făcea întotdeauna când o dibuiam cu ceva în neregulă. Din discuţiile purtate, am aflat că depistase nodulul de peste o lună, dar că nu a vrut să spună de frica iminentei operaţii de mamectomie. Extirparea sânului ar fi putut-o lăsa fără unul din frumoşii ei sâni, cu care se mândrea din totdeauna şi avea motive, fiindcă, cu toate că nu erau foarte mari, aveau o formă şi o consistenţă carnală remarcabilă. Sânii erau de fapt merele ei de aur la care ţinea enorm. Senzaţia avută a fost extrem de neplăcută, făcându-mă să simt că nu am aer suficient, plus faptul că eram stăpânit de o profundă emoţie şi milă pentru soţia mea, peste care picase beleaua asta la numai 43 de ani, când era plină de energie, optimism şi speranţe de viitor. După ce am depăşit momentele de uluială şi incertitudine, am început să discut cu ea pentru a putea stabili cea mai bună metodă de abordare. Ştiam de la mătuşa mea, Dr. Maria ŞERBAN, eminentă profesionistă, specializată ca şi soţul ei, Alexandru-Marcel, în ginecologie-endocrinologie, acesta lucrând ca şef de secţie la Institutul Profesor C. I. PARHON din Bucureşti, că abordarea trebuie făcută cu extremă rapiditate, pentru a stopa extinderea care putea avea efecte devastatoare. Mătuşa mea, cunoştea problema nu numai teoretic, pierduse un sân cu circa 15 ani în urmă şi numai intervenţia chirurgicală rapidă o salvase de la un dezastru. Cea mai mare şi neaşteptată problemă am avut-o însă chiar cu Ica, iniţial nu a vrut să audă de o vizită medicală, susţinând că nu are mai nimic şi chiar dacă are ceva, o să-i treacă de la sine. Starea aceasta se datora faptului că Ica nu fusese vreodată bolnavă, ea nu ştia ce-i aia febră, migrenă, deranjament stomacal sau vreo afecţiune serioasă. De 23 ani de când o cunoscusem a fost în permanenţă sănătoasă, putea să mănânce orice, inclusiv fructe cu iaurt sau apă, fără vreo conseciinţă. În timpul sarcinii nu a avut vreun disconfort, nu a poftit la nimic, nu a durut-o nimic … a consumat ceva mai puţin alcool şi a redus fumatul. A purtat destul de multă vreme un corset pentru a nu se cunoaşte sarcina, lucru cu care mătuşa mea a fost de acord spunând că în Franţa această practică este curentă. De născut a născut extrem de simplu, "ca o ţigancă", cum spunea prietenul familiei noastre, directorul maternităţii din Ploieşti, doctorul Ionel ANTONESCU. După sarcină a avut puţin lapte, dar a avut, apoi şi-a revenit rapid ca formă şi greutate, iar consistenţa sânilor şi-a păstrat-o spre marea ei bucurie, fiindcă era categoric o mondenă.

            Desigur că această nerecunoaştere era un amalgam de inconştienţă, datorată unei sănătăţi perfecte şi a temerii de a nu-şi pierde un sân, lucru considerat de ea o invaliditate, mai ales că se mândrea foarte mult cu sânii ei frumoşi la vedere şi … foarte plăcuţi la pipăit. Probabil că este destul de greu pentru o femeie frumoasă şi cochetă, care se simte dorită de majoritatea bărbaţilor cu care vine în contact şi care nu este indiferentă la aceste avansuri, să se imagineze fără unul din sâni, lucru care ar transforma-o într-o infirmă. Ştiam cu câtă plăcere savura faptul că era privită şi dorită aşa că eu unul am înţeles destul de bine acest lucru, deoarece boala de care sufeream, arterita, mă transformase brusc din marele jucător de volei, cu veleităţi de echipa naţională şi dorit de numeroase femei care frecventau arenelele de volei din Bucureşti, într-un probabil om cu picioarele amputate. Nu mi-a venit uşor deloc, ba a fost al dracului e greu, am trecut prin momente dramatice de care nu vreau să‑mi amintesc, fiindcă îmi face rău, iar conform principiilor de "positive thihking" pe care le-am învăţat de la prietenul meu, doctorul psihiatru Valerică PÂRVAN, este imperios necesar să-ţi aminteşti numai de lucrurile bune din viaţă, cele care îţi fac plăcere, de la care poţi spera să fii încărcat cu energie pozitivă atât de benefică. Având această experienţă făcută pe pielea mea, am luat-o cu binişorul şi am încercat toate strategiile din lume pe care le cunoşteam ca să o conving să mergem la doctorul pe care urma să îl aleagă mătuşa mea, fiindcă mergeam integral pe mâna ei în această problemă. Cu toate insistenţele mele, Ica nici nu voia să audă de aşa ceva, invocând de la argumentele cele mai serioase, cele mai sensibile, până la lucruri puerile, fără sens, nu accepta această idee şi gata. Când am văzut că nu o scot la cap în nici un fel, mi-a venit ideea de a apela la soacra mea Oma, mama ei, care s-a dovedit o femeie înţeleaptă şi fără alte discuţii preliminarii, ne-a invitat la dânsa la Bucureşti unde, poate datorită faptului că trecuse o zi şi între timp mai reflectase, Ica a acceptat să dăm telefon la mătuşa mea. Ne-am deplasat imediat la mătuşa mea acasă, care după ce a examinat-o a promis că va fi programată la profesorul Ion TRESTIOREANU, cel mai bun specialist, cu care, din fericire, unchiul meu colabora frecvent, aşa că problema era ca şi rezolvată. Am fost avertizaţi să nu cumva să încercăm să-i ducem profesorului altceva decât flori, deoarece se supără şi ne-am conformat. După vreo două zile, ne-am deplasat la Bucureşti la Spitalul Filantropia, unde după examinare, profesorul a programat-o pentru internare şi operaţie peste vreo două săptămâni, dar ne-a atenţionat că dacă cumva apare între timp vreun loc liber o să-l anunţe pe unchiul meu şi Ica să se prezinte la noua dată fixată, fiindcă nu trebuia pierdută nici măcar o zi. Strategia era următoarea … urma să fie operată, iar pentru început se preleva o porţiune mică din nodul care urma să fie trimisă la laboratorul anatomo-patologic pentru o investigaţie rapidă. În cazul în care rezultatul era suspect de cancer, urma să se extragă sânul împreună cu eventualii noduli aferenţi, dacă rezultatul era bun urma să fie extras numai nodulul. Ca să se răcorească, Ica şi-a "aranjat" o deplasare la Rafinăria Midia din Năvodari, unde proiectase nişte utilaje şi mai fusese şi în alte ocazii. După vreo două zile însă, am primit un telefon de la mătuşa mea, care m-a anunţat că s-a făcut un loc liber şi Ica este programată să se interneze luni dimineaţă. În aceeaşi zi, sâmbătă după amiază, am telefonat la bunii mei prietenii, familia Gabi şi Dan CUCU, în speranţa că o găsesc acolo, iar dacă nu, să-l rog pe Dan să treacă pe la "Brotăcei" locul unde era cazată şi să o anunţe. Spre şansa mea, Ica era chiar la ei şi am anunţat-o să vină acasă, veste pe care a primit-o cu destulă greaţă, dar duminică seara am aşteptat-o la gară.

            Am internat-o la Spitalui Filantropia, unde după 8 zile de analize şi investigaţii, a fost operată de profesorul Ion TRESTIOREANU. La ieşires din operaţia care a durat vreo două ore, profesorul a venit la unchiul şi mătuşa mea, care aşteptaseră cu emoţie rezultatul operaţiei spunând cu regret … "cancer doamna doctor", dar a asigurat-o pe mătuşa mea că boala fusese depistată într-o fază incipientă şi că a fost extirpat tot ce putea deveni periculos în viitor, printre care toţi ganglionii. Piţicato o salvase pe Ica, din cauză că nu am vrut să o deranjăm, m-am aşezat pe partea cealaltă lângă ea şi am palpat sânul stâng într‑un loc, plasat probabil într-un "unghi mort", pentru o poziţie normală de preludiu şi apoi de sex, în cazul în care stăteam, ca de obicei, în partea ei stângă. (Poate că acesta a fost motivul astral, care a făcut-o pe Ica, după câţiva ani, să insiste foarte mult să ducă pisica la doctor, după ce născuse numai trei pisoi şi se simţea rău. A fost supusă unei operaţii prin care i s-a scos al patrulea pisoi mort şi a fost totodată, castrată, dar i-a fost salvată viaţa.) Data operaţiei o ştiam, iar la Ploieşti aşteptam cu nerăbdare rezultatul, aşa că de la servici, am sunat din jumătate în jumătate de oră şi poate mai des, la mătuşa mea, până când am prins-o şi după ce mi-a comunicat rezultatul a spus că nu are rost să mă duc după masă să o văd, dar a doua zi puteam să o vizitez. Am primit cu destulă greutate şocul provocat de rezultatul operaţiei, aşa că m-am învoit imediat de la servici şi am plecat acasă unde m-am recules în linişte şi rugăciune. Nici lui Alexandru nu i-am spus nimic despre rezultatul operaţiei, iar el era prea mic pentru o analiză de acest gen. A doua zi am plecat la Bucureşti destul de devreme, am condus încet, cu mai multă prudenţă ca de obicei, parcă nu doream să ajung la spital pe de o parte, dar pe de alta, îmi imaginam cu câtă nerăbdare mă aştepta ea să vin, să fie cu cineva apropiat. Cu toate că înainte să intru în salon făcusem câteva cicluri de respiraţie Yoga, la vederea ei, cu greu mi-am putut controla starea emoţională şi în mod cert în fiecare ochi s-a format măcar o lacrimă, iar în gât m-i s-a pus un mare nod. Se spune că întâmplările grele te eliberează de presiune, poate că aşa a fost atunci. Eu eram cu sănătatea la limită, ca rebut uman aveam performanţe remarcabile, dar mă susţineam, supravieţuiam numai datorită regimului vegetarian şi al curei lui Luis KUHNE, gimnastică BÜRGER, a ceaiurilor de 14 plante preparate de Costică GEANTĂ din comuna Bătrâni, nu fumam, nu beam alcool şi consumam cât puteam de puţină sare. Mă aflam în faţa soţiei mele, monument de optimism şi  sănătate, cea care nu avea nici o restricţie de viaţă sau alimentară, dar care acum fusese operată de cancer şi suferise o mamectomie a sânului stâng, lucru care urma să o afecteze serios. Când am văzut-o prima dată, era uşor palidă cu privirea puţin "dusă", iar ceea ce era mai puţin plăcut era faptul că avea un tub, o drenă de la locul operat, care stătea cu celălalt capăt într‑un borcan unde era un lichid cu dezinfectant de o culoare dubioasă. În continuare, timp de peste patru săptămâni, am vizitat-o de cel puţin două ori pe săptămână şi cel puţin odată il luam cu mine pe Alexandru. Dacă am văzut că se simte bine şi mai ales că, cel puţin pentru moment, acceptă cu tărie exemplară situaţia, m-am mai liniştit şi ţinându-ne de mână … fără să vorbim prea mult la început, ne-am întărit unul pe altul, aveam nevoie unul de altul …"la bine şi la rău". Ica avea un moral excelent, cu toate că afişa o mină mai tristă, mai pleoştită, care nu o caracteriza înainte, în situaţia ei ar fi plâns şi pietrele. Faptul că era permanent vizitată, de mama ei, de sora Lala, de cumnatul Călin, de cumnata lui Călin, Puicuţa, de Rodica verişoara şi fina ei, a dovedit că lumea se interesa de starea ei şi i-a făcut probabil bine. La următoarele vizite, când a scăpat de drenă şi de borcanul caraghios, ieşeam afară şi stăteam pe o bancă, deoarece curtea spitalului era un mediu plăcut. Apoi, mai târziu, parcam maşina pe trotuar lângă poarta spitalului şi stăteam în maşină, unde ne simţeam "la noi acasă". Încetul cu încetul, Ica şi-a revenit complet, iar când într-o zi, în maşină, m-a sărutat pasional, mi-am dat seama că totul era aproape în ordine. Era greu de decelat cât la sută era totul în ordine şi cât la sută se prefăcea faţă de mine, dar era cert că lucrurile mergeau către normalizare şi stabilizare, erau aproape în ordine, iar ea făcea totul pentru aceasta. Eu care suferisem mult în urma arteritei, cea care mă aruncase cu brutalitate de la ospăţul tinerilor sportivi talentaţi şi cu mare viitor, ştiam multe lucruri, pe pielea mea şi am căutat să o ajut printr-un comportament plăcut, cu discreţie, fără să-i las impresia că o fac din milă. Datorită lungii mele cariere de pacient, din cele discutate direct cu mătuşa şi unchiul meu, ştiam acest nodul este numai un început pentru majoritatea bolnavelor şi că durata de supravieţuire se aprecia, la cunoştiinţele şi tehnologia medicală a vremii, sub 20 de ani cu foarte mici excepţii. Am gândit mult la cele două alternative: de a-i spune totul şi să o fac să trăiască un coşmar sau să-i spun mai nuanţat fără să o alarmez şi … Dumnezeu cu mila. Deci fără să-i spun nimic dur despre această "Sabie a lui Damocles" am căutat să o încurajez extrem de discret deoarece cu inteligenţa ei ieşită din comun ar fi sesizat imediat că nu doresc să o alarmez. Este cert că din acel moment, cu toate că şi până atunci în căsnicia noastră lăsasem destul de multe de la mine, trebuie să recunosc că din milă, i-am permis aproape totul şi cum nici o femeie nu ar refuza aşa ceva, încetul cu încetul a devenit o mică dictatoare care făcea în casă, în familie, aproape tot ce dorea … o demnă urmaşă a SS-istelor create de Hitler, cum îi spuneam eu în glumă. Totul s-a desfăşurat, din fericire, în limite rezonabile, destul de civilizate, ca într-o familie de intelectuali, aşa că dictatura matriarhală era suportabilă, puţin evidentă şi când se întrecea măsura, datorită faptului că mai răbufneam, Ica îşi retrăgea puţin ghearele, dar îşi revenea destul de repede la "normal". Şi ca să nu mi se plângă prea mult de milă, mărturisesc sus şi tare că nu o duceam cu mult mai sub papuc faţă de cei mai mulţi dintre colegii sau prietenii mei. Aceştia nu aveau însă curajul să mărturisească situaţia reală, dar acest lucru se vedea de la o poştă în diverse situaţii, Ica era mult mai rafinată, în public crea aparenţele unei soţii supuse, în realitate nu era chiar aşa. Aveam în schimb marea libertate la hobby-urile mele: filatelia, foto, muzica, promoţia de la liceu, Fundaţia "Nichita STĂNESCU", unde mă relaxam.

            Din acea perioadă, am început să o ajut mai mult la bucătărie, unde am preluat în totalitate spălatul vaselor, iar uneori făceam curăţenie. Având în vedere că de mult îmi spălam singur lucrurile mele şi câte ceva de la Alexandru, făceam destule, dar mai rămâneau multe de făcut, după cum aveam să constat ceva mai târziu. Această apropiere a mea de treburile casnice, plus faptul că făcusem destul de des piaţa împreună, experienţa de cumpărături din Bucureşti, pe vremea când în Ploieşti era o cruntă criză de alimente, mi-a folosit foarte mult în perioada critică ce a urmat în 1999 şi în continuare, când am preluat integral toate obligaţiile casnice şi administrative ale familiei, sau ce mai rămăsese din ea.

            În acea perioadă, după mulţi ani în care nu ne văzusem, primesc un telefon de la Sorin STROE care mă invită la el cu ocazia aniversării a 48 de ani şi accept cu plăcere deoarece îmi era tare dor de el şi de soţia lui Marichi, împreună cu ei având amintiri plăcute "cu carul". Între timp, a intervenit internarea soţiei la spital şi era destul de clar că nu puteam să mă duc la o petrecere când ea era internată, cu toate că ea a vrut să mă duc, însă eram departe de a avea starea necesară. I-am telefonat lui Sorin şi am anulat invitaţia, cu toate că el a insistat foarte mult, mai ales că eu nu i-am spus motivul real, fiindcă Ica nu a vrut să afle nimeni despre boala ei.

            Când m-am dus să o iau de la spital am găsit-o într-o stare excelentă, radia de mulţumire că pleacă din spital şi merge la ea acasă, a suportat foarte bine totul, a trecut incredibil peste această situaţie dificilă. La o examinare mai atentă, am sesizat o umbră pe chipul ei, dar m-am prefăcut că totul este perfect şi nu am observat nimic. Este drept că în spital, cu toate că ea nu era prea comunicativă, a intrat totuşi în contact cu alte bolnave care reveneau la alte operaţii, după mai mulţi sau mai puţini ani, trebuiau să-şi scoată celălalt sân sau uterul, aşa că mici umbre şi îndoieli au apărut probabil, dar fiind o optimistă incurabilă a trecut peste toate, aparent, repet aparent, a lăsat impresia că a trecut cu bine peste toate şi a mers înainte "şi mai tare, cu viteza cea mai mare". În plus, cu timpul, şi-a construit o teorie prin care susţinea că ea nu a avut cancer, că profesorul i-a scos sânul preventiv ca nu cumva să păţească ceva şi asta datorită relaţiei speciale cu unchiul meu (lucru absolut imposibil deoarece înaltul profesionalism l-ar fi împiedicat pe profesor să gândească măcar la aşa ceva, dar să o facă).

            Am externat-o într-o sâmbătă şi mi-am luat liber de la servici vreo două zile aşa că am stat aproape patru zile acasă, împreună, fără să facem sau să primim vizite, singurele contacte fiind telefonice cu mama ei, cu sora ei şi bineînţeles cu mătuşa mea pentru a-i mulţumi că ne-a ajutat. (problema cu mulţumirile au fost cu cântec, deoarece iniţial nici nu a vrut să audă de aşa ceva … ce, să le mulţumesc că datorită lor am ajuns fără un sân … şi multe alte chestii din astea idioate, dar până la urmă s-a comportat civilizat, a vorbit chiar de unchiul meu căruia i-a mulţumit ). A rămas însă cu o răceală faţă de ei pe care nu o manifestase până la operaţie, am reuşit cu greu să aplanez acest conflict, iar mătuşa mea, care suferise cu ani în urmă aceeaşi operaţie, s-a dovedit extrem de înţelegătoare cedând de la ea, fiindcă ani de zile Ica a susţinut-o pe a ei, până când nu s-a mai discutat despre acest lucru. Revederea cu Alexandru a fost plăcută, cu mama treaba era mai complicată deoarece aceasta era mai vorbăreaţă, mai curioasă, însă i-a fost retezată destul de brutal orice încercare de dialog şi lucrurile au rămas aşa, nu s-a mai discutat cu dânsa vreodată acest capitol delicat. Seara, când am rămas singuri, numai noi doi, cu toate că nu făcusem sex de peste o lună, în atmosferă plana ceva nou, un disconfort, ceva ce nu mai fusese şi ne încurca. Nu ştiam cum să mă descurc în noua situaţie, o simţisem la distanţă ceva mai mare ca de obicei, chiar de pe drum. Altădată, pe drumul către casă, era destul de agresivă în maşină şi de pe dreapta de unde stătea, obişnuia să ţină mâna pe piciorul meu, pe pulpă … ba chiar mai sus, uneori în pofida faptului că aveam vreun pasager de la "ia-mă nene", lucru care o excita şi mai tare. De data asta, cu toate că avusesem o conversaţie plăcută, la întoarcere în maşină planase în atmosferă ceva nu foarte apăsător, dar jenant.

            Cu toate că eram puţin derutat, i-am luat mâna stângă şi am pus-o pe faţa mea, pe buzele mele, apoi încetul cu încetul am pus-o în dreptul inimii ca să-mi simtă bătăile. Aveam un comportament straniu … de parcă eram pentru prima dată în situaţia asta şi mi-am amintit că o făcusem pentru prima dată cu mult timp în urmă, dar în aceeaşi cameră, pe 18 martie 1961, acum 22 de ani, dar atunci lucrurile se desfăşuraseră tumultuos, ceea ce acum era exclus. Am stat cu mâna ei pe inima mea mult timp până când ea a spart vraja creată, spunându-mi că inima s-a mai liniştit. M-am apropiat de ea ca de un ou crud, cu multă prudenţă, am sărutat-o şi realizând situaţia specială în care ne aflam mi-am scos numai chiloţii şi ei la fel, rămânând cu bluzele pe noi. După ce am pregătit-o, mai puţin ca de obicei, am găsit o poziţie cât mai comodă pentru amândoi şi am început treaba, binecunoscută de noi, deoarece eram un cuplu cu vechi state în materie. Cu toate că eram după o perioadă de abstinenţă destul de lungă, s-a derulat un act sexual de vreo 15 minute cu rezultate bune, fiindcă după ce am ejaculat m-a mai reţinut doar câteva minute până a terminat şi ea. A doua oară a fost, ca de obicei, mult mai bine şi ambalaţi, am uitat de orice altă problemă şi ne-am concentrat, cu rezultate pe măsură. După un pui de somn, scurt, dar profund şi odihnitor, m-am apropiat din nou de ea, dar de data aceasta a început să plângă şi să se lamenteze … că uite ce am făcut din ea, dintr-o femeie normală am transformat-o într-o infirmă care nu se va mai putea dezbrăca în faţa unui bărbat. A urmat o lungă discuţie în care am încercat cu tact şi blândeţe să-i explic că nu se pune problema chiar aşa, din contră, prin această operaţie a fost salvată, i s-a prelungit viaţa. Nu am reuşit să o conving deoarece Ica era o fire care ţinea cu tărie la ideile ei şi mai în glumă, mai în serios îi spuneam că "are idei puţine, dar fixe". După acest neobişnuit de lung duel verbal, am considerat că era cazul şi am încercat să mă retrag, dar am fost oprit cu hotărâre şi chiar brutal deoarece mi-a spus … după toate astea, acum vrei să şi pleci şi să mă laşi … aşa că am trecut la repriza a treia care în boxul amator era şi ultima … dar noi nu eram amatori. Ea programase probabil meciul pentru 4 reprize şi doar în cea de-a patra, uitând probabil de toate necazurile reale, al dracului de reale, s-a dezlănţuit, a pus mâinile şi buzele pe "băieţel", s-a ocupat cu mare atenţie de "creşterea" lui şi finalul a fost cu gemete ca în vremurile foarte bune. La vremea aceea făceam sex zilnic, un meci de două reprize, pe care cu toate că uneori îl începea cu mofturi, odată început îl realiza profesional şi la cel mai înalt nivel. Pentru a începe trebuia neapărat nu numai să-l solicit cu insistenţă, trebuia chiar să-l cerşesc, ceea ce uneori mă enerva cumplit. Rareori, când venea la culcare şi mă găsea dormind, mă trezeam cu o mână uşor tremurândă care mă pipăia la locul potrivit, amintindu-mi că pe ziua respectivă nu-mi făcusem datoria şi mi-o făceam cu sârguinţă. Ica bea din păcate cu cea mai mare plăcere o tărie şi cu toate că nu mă dau în vânt după umorul negru, spuneam uneori că am o nevastă credincioasă, fiindcă bea cu sfinţenie. Dacă primeam o vizită, după plecarea musafirilor, puţin magnetizată de alcool, îmi dădea târcoale, deoarece ca poeţii sau în general artiştii, intra în acea stare de graţie în care odată cu venirea muzelor, atrase păcătoasele de alcool, îşi putea etala tot talentul din punct de vedere sexual. La pat era bună, fiindcă în afară de ce a ştiut din experienţele dinaintea contactului cu mine, a învăţat destul de repede ce ştiam eu din experienţa mea destul de bogată şi în plus am creat împreună lucruri noi … aşa ni se părea nouă, deoarece nu le mai făcusem vreodată. Era extrem de simpatică atunci când era aburită sau "benebelt", cum îi spuneam eu, fiindcă avea obiceiul să nu vină la mine să-mi spună că vrea să facem sex, îi făcea plăcere să mă rog de ea, să mă refuze, probabil că era modul în care se încărca, era maniera ei de a se excita şi i l-am respectat mereu ca să-i fac plăcere. Uneori mă făceam că nu pricep şi urmau scene care mă amuzau profund văzând că şi-ar dori tare de tot un sex, dar mândria ei de nemţoaică o oprea să spună direct. Se foia într-o parte şi în alta, îşi descheia un nasture de la bluză, făcea fel de fel de fiţe, doar, doar o să mă rog de ea şi era pregătită să mă refuze. Era micul meu joc în care mă angrenam, dar trebuia să fiu atent deoarece, dacă împingeam lucrurile prea tare se îmbufna şi se culca fără să spună nimic, dar pentru seara respectivă relaţiile îngheţau în mod categoric. După ce o lăsam să se foiască puţin, începeam să mă rog de ea şi în asemenea situaţie "ceda" mai uşor decât în mod obişnuit.

            În mod normal, Ica era dominată inexplicabil de o stare de răceală care se instaura uneori în preajma unui act sexual, iar această răceală se transforma într-o barieră ce trebuia trecută printr-o pregătire temeinică în vederea unei reuşite depline. Uneori această barieră cădea inexplicabil, iar când nu eram exact pe fază eram atenţionat cu un … haide acuma. Mie mi-a plăcut întotdeauna preludiul şi uneori mă temeam că il fac cu mai multă plăcere decât penetrarea propriuzisă, aşa că mi s-a întâmplat să treacă momentul în care îi cădea bariera şi atunci, destul de repede, se instala o nouă barieră care de data asta era mult mai solidă, greu de depăşit şi nu odată a trebuit efectiv să renunţăm la sex, deoarece spunea că nu mai are chef. Ca dovadă a ciudăţeniei femeilor stă faptul că într-o seară, înainte de a ne căsătorii, veneam de la Club spre casă şi trecând prin faţa casei ei, văd lumină la ea în cameră, cu toate că trebuiea să fie la Facultate la Bucureşti. Sun la uşă şi-mi deschide doamna GRECUL, care îmi comunică că Ica de abia a sosit, a dat telefon la mine acasă şi nu m-a găsit, aşa că s-a apucat să lucreze la un proiect. Afară era un frig pătrunzător şi când am intrat la ea în cameră am dat de o căldură plăcută, plus faptul că la vederea mea, mi-a sărit de gât cu mare bucurie aşa că m-am trezit cu o erecţie straşnică. Fără să-i spun nimic, am aruncat paltonul şi haina de pe mine, am aşezat-o pe o măsuţă de pe care am aruncat lucrurile, i-am scos chiloţii şi fără să-mi scot pantalonii am penetrat-o, scurt, fără explicaţii. Ica a fost complect uluită, lucru care i se vedea clar în privire, nu s-a opus în nici un fel, dar nici nu a manifestat vreun entuziasm. Cum stăteam eu în picioare şi ea pe măsuţă, cu spatele rezemat de perete s-a întâmplat un lucru deosebit, după numai vreo patru, cinci minute de acţiune s-a declanşat la ea un orgasm de o virulenţă neobişnuită. Mai păţisem lucruri din astea la ea acasă şi ca să nu scoată sunete compromiţătoare îi puneam palma stângă pe gură, dar acum în poziţia nouă, o ţineam de fund cu ambele mâini aşa că i-am acoperit gura cu propria gură şi senzaţia a fost magnifică. După această stranie experienţă, am înţeles că uneori, luată pe nepregătite, rezultatele erau strălucite şi am mai încercat de câteva ori cu destul succes. Ambalaţi cum eram nu ne-am mulţumit numai cu atâta, şi bine am făcut, am pus pe podea o haină a ei care avea o mesadă de blană albastră foarte plăcută şi am continuat încă un număr care a avut aproape acelaşi succes, din cauză că probabil bariera psihică odată depăşită rămânea deschisă o perioadă de timp. Altădată, după ce ne-am ciondănit pentru cine ştie ce fleacuri, la încercarea mea de a mă apropia de ea am fost refuzat extrem de brutal şi poate mai violent decât ar fi fost cazul, lucru care m-a îndârjit extrem de tare, fiindcă eram şi nervos în urma discuţiei. M-am apropiat de ea şi nici nu ştiu cum am apucat-o, dar am reuşit să o imobilizez pe pat şi deoarece nici nu se putea pune problema să-i scot chiloţii, fiindcă o scăpam, fără să-i scot, am reuşit printr-o minune să o penetrez şi am rămas surprinşi amândoi. A fost o penetrare brutală, fiindcă s-a văitat de durere, dar profitând de acel moment m-am instalat definitiv şi nu a reuşit să mă dea afară (poate că nici nu şi-a dat toată silinţa). De teamă să nu fiu dat afară, am ţinut-o foarte strâns, iar mişcările au fost de foarte mică amplitudine şi am rămas la acest nivel mai bine de zece minute, după care simţind că opoziţia s-a redus, dar fără să dispară total, am mărit puţin amplitudinea. În tot acest timp nici unul din noi nu a scos vreo vorbă sau vreun sunet, aşa că nu se auzeau decât respiraţiile noastre accelerate şi ticăitul pendulei. După încă un sfert de oră, în care mai mult am ţinut-o strâns în braţe decât să-i fac ceva a început să tremure, la început aproape imperceptibil, apoi din ce în ce mai tare totul însoţit de contracţii evidente. Am accelerat şi eu mişcările, am mărit amplitudinea şi m-am relaxat puţin aşa că după încă trei minute, probabil după depăşirea orgasmului, s-a trezit la realitate şi profitând de relaxarea mea m-a dat afară fără ca eu să fi terminat. Când m-am văzut expulzat, am strâns-o din nou şi am continuat mişcările afară, timp în care Ica a început să plângă, rar am văzut-o plângând, poate a fost singura dată când am surprins-o într‑o stare de slăbiciune. Eram prea excitat aşa că nu m-am sinchisit până nu m-am uşurat şi eu … afară, între picioare, după care în timp ce ea plângea am continuat să o ţin în braţe şi am adormit amândoi. Am fost vreo două zile "en froid", în sensul că totul se desfăşura după programul normal, dar nici vorbă de mângâieri sau sex, iar la întrebarea mea de ce a plâns mi-a mărturisit că de necaz că a avut orgasm, cu toate că se certase cu mine şi a regretat că oarecum mi-a dat satisfacţie la acel pseudoviol. Când i-am propus să face sex a acceptat surprinzător de uşor, din prima, m-am aşezat comod pe o parte şi a lucrat ireproşabil, dar după ce am ejaculat mi-a spus clar să continui şi m-a lucrat cu răbdare aproape o jumătate de oră după care am avut din nou erecţie, am ejaculat din nou şi a continuat să mă frece interminabil, până am simţit o durere în testicole şi m-am rugat de ea să mă lase … în sfârşit se răzbunase în felul în care a crezut ea că trebuie să o facă. În general, până să intru, prin volei, pe pista artistelor din Bucureşti, făceam sex aproape normal, clasic, însă la contactul cu lumea bună, aceasta a început să mă dezbrace, să mă laude că arăt bine … cu fese drăgălaşe ai … ce picioare superbe ai … are ăsta o ştangă de neam prost … eram sărutat pe picioare şi … măcar mângâiat penisul meu de 17 centimetri. Cu timpul, nici nu concepeam să fac sex decât la pielea goală şi la început după vreo două, trei şedinţe cu Ica am constatat că este destul de ruşinoasă cu tot renumele ei, fiindcă fusese căsătorită şi apoi a avut o viaţă plină de experienţe, cel puţin aşa se zvonea, dar după comportarea ei "la pat" aceste lucruri nu păreau veridice. Plăcerea de a dezbrăca, de a alinta o mică timidă a fost foarte mare şi mi-a procurat o plăcere deosebită, care a durat, deoarece am început să o dezbrac treptat, apoi am scos totul de pe noi pe semiîntuneric, după care încetul cu încetul am mărit lumina până la "a giorno". În noua situaţie însă, fără un sân, mi-am dat seama că va fi deosebit de greu să o dezbrac din nou, însă nici nu mi-a trecut prin minte să renunţ şi am procedat cu mult tact, deoarece era foarte sensibilă la acest capitol şi pe bună dreptate. O lună încheiată, nu am întreprins nimic în această direcţie, se dezbrăca în baie ferindu-se de mine să o văd goală chiar şi de la spate. S-a bucurat foarte mult când şi-a procurat un înlocuitor, o proteză de sân pe care am reuşit să o văd şi să pun mâna pe ea de abia foarte târziu, prin anul 2000, când trebuia să o ajut la îmbrăcat deoarece avea o semipareză pe stânga. După ce s-a prăpădit am constatat cu consternare, în timp ce aranjam unele lucruri împreună ce Alexandru, că avea în realitate trei asemenea proteze, fără ca eu să ştiu despre existenţa lor. După încă o lună, a progresat singură, în sensul că la cererea mea de a scoate sutienul se întorcea cu spatele, fără să mai plece pentru asta la baie, iar mult mai târziu am reuşit, după ce ne-am întors de undeva şi era puţin magnetizată, să pun mâna peste bluză si să-i mângâi locul unde fusrese sânul drept. Datorită faptului că urmez cura lui Luis KUHNE, eu nu consum băuturi alcoolice, dar după un timp, am cumpărat o sticlă de vermut Cinzano Alb, vechea mea pasiune şi i-am spus că am chef să ne distrăm puţin. Nu a fost foarte greu, fiindcă Ica era mare amatoare de băutură, poate prea mare, aşa că am deschis pe lângă sticla de vermut şi una de vodcă şi am tăiat o lămâie. Eu nu am băut prea mult, dar fiind neobişnuit m-am magnetizat bine, iar ei, dacă i-am turnat a băut cu încredere aşa că ne-am făcut bine. Am mers în cameră unde am dezbrăcat-o însă am lăsat bluza pe ea, iar eu pentru prima dată în ultimele luni m-am dezbrăcat complet. Ne-am sărutat, ne-am ţinut strâns în braţe şi după momente prelungite am trecut în pat la un 69, ea având însă bluza pe ea. Când s-a încins suficient a spus, ca de obicei, acel "haide" şi atunci am luat poziţia noastră obişnuită, dar în mare viteză i-am desfăcut nasturii de la bluză. Nu a spus nimic decât că în partea în care fusese operată a ţinut "peste", tot timpul, mâna stângă. Stadiul de sex la pielea goală cu mâna pe operaţie a mai durat până când, superexcitată şi-a luat mîna de acolo, iar eu, într-un moment de inspitaţie, i-am spus că în partea dreaptă este fetiţă, iar în stânga băiat şi că vreau să-i sărut pe amândoi. Nici nu arăta aşa de rău, i-am sărutat pe rând, alternativ sânul drept şi operaţia de pe partea stângă, din acel moment s-a spart pur şi simplu gheaţa şi a început să se dezbrace în faţa mea, la început cu oarecare sfială şi după un timp destul de lung, cu dezinvoltură ca pe vremea când eram amanţi. Ica a avut sâni extrem de apetisanţi şi deaceea s-au bucurat de mare atenţie din partea mea, iar după operaţie, toată afecţiunea şi semnele de dragoste au fost revărsate asupra singurului rămas, cel drept, care a profitat din plin de acest avantaj. Dacă stau şi mă gândesc bine, încă din primele momente când am dezbrăcat-o, la primele noastre şediinţe de sex din tinereţe, am constatat cu surprindere că pe sânul stâng îi creştea în jurul sfârcului un păr mult mai gros decât cel de pe sânul drept. Acele câteva fire erau extrem de excitante, dar cu timpul, nu-mi dau seama de ce, unul câte unul au dispărut. Încă de la spital, doctorul de salon MITREA sau MITU îi spusese în glumă … cucoană, nu ţi-a făcut nimic la păsărică aşa că regulează-te cât poţi că timpul trece! Cu toate că peste noi plana o umbră, cu gândul la celebrele versuri … vremea în loc n-o poţi opri, mai trece-o zi şi înc-o zi … sau … să ne iubim cât suntem încă tineri şi părul nostru este castaniu … am mers înainte făcându-ne că nu ne pasă. După operaţie am devenit mult mai apropiaţi, analizam cu grije să nu confundăm, cum se spune, sula cu degetul, în sensul că nu luam în seamă toate nimicurile pentru care înainte ne necăjeam, ne ciondăneam, necazul ne-a strâns şi ne-a întărit, fiindcă asta este soarta omului să‑şi ducă cu curaj crucea care îi este destinată.

            La părăsirea spitalului profesorul TRESTIOREANU îi spusese direct ei şi îmi transmisese prin unchiul meu, cu care se întâlnea destul de des, câteva sfaturi ca să nu apară din nou această groaznică, nemiloasă şi devastatoare afecţiune pe neaşteptate:

            Control la trei luni, ulterior la şase luni, apoi la un an.

            Evitarea sângerărilor în orice zonă a corpului ca: hemoroizi, răni la picioare, sângerări bucale.

            Interdicţia totală a expunerii la soare.

            Continuarea regimului de viaţă anterior cu evitarea exceselor de efort fizic sau intelectual.

            Interdicţia fumatului.

            Evitarea mediilor cu toxicitate ridicată.

            Interdicţia fumatului nici nu a intrat în discuţie, poate că datorită avertismentului primit din partea organismului acesta a fost redus, dar a fumat chiar în spital destul de curând după operaţie. Cum la servici Ica lucra însă într-o cămeruţă mică şi prost aerisită, unde mai erau doi fumători înrăiţi, a muncit într-o atmosferă insuportabilă, nocivă. Când treceam pe la ea la servici, numai faptul că intram să-i salut pe ceilalţi doi colegi ai ei inginerii Traian CONSTANTINESCU şi Rodica CÂRLAN, simţeam instantaneu un disconfort, dorind să ies cât mai repede de acolo, iar când venea acasă, dar mai ales când treceam să o iau cu maşina, hainele îi miroseau a tutun.

            Evitarea statului la soare … asta a fost cu adevărat o problemă, fiindcă amândoi eram îndrăgostiţi lulea, fascinaţi de mare şi aveam restricţii, eu din cauza unei hepatite care lăsase sechele. Eu am văzut mai bine marea la şase ani, cu ocazia unui turneu prin ţară făcută cu maşina lui tata, un Opel Kadet, împreună cu mama şi bunica mea, coana Florica. Iminenţa războiului şi faptul că urmau să se facă rechiziţii masive, au favorizat hotărârea tatălui meu de a vinde maşina unui maior de la Comandamentul Teritorial Prahova, care era scutit de o eventuală rechiziţie. Înainte de a-i vinde maşina, tata a vrut să mă ducă într-un tur al României şi pentru asta şi-a luat o învoire de la serviciul militar pe care îl efectua la Cluj, ca sergent major, şofer al unui colonel, dar conducând maşina proprie. La vânzarea maşinii, tata a depus cei 200.000 lei la CEC, bani pierduţi, fiindcă şi astăzi, în anul 2000, când scriu aceste rânduri, am carnetul emis de CEC într-o cutie. La mare am stat numai trei zile la hotelul Rex din Mamaia, deoarece tata ca proprietar de hotel avea o reducere de 50% în toate hotelurile din cadrul unei asociaţii a hotelierilor, iar Rex-ul făcea parte din aceasta ca şi hotelul nostru, GOCIMAN de lângă Gara de Nord din Bucureşti. Prima dată fusesem vreo două săptămâni la mare cu câţiva ani înainte, dar eram prea mic şi nici nu am dat prea mare importanţă evenimentului. În următorii ani, statutul nostru de "foşti" ne-a pus în situaţia de a fi mulţumiţi dacă aveam ce mânca şi să ne îmbrăcăm decent, prin modificarea hainelor vechi de la tata, aşa că mersul la mare era exclus (în două cuvinte, după cum spunea cu mult haz amicul meu Cornel ŢANEA). Am revenit la mare în 1953, după operaţiile de flebită, când acest lucru mi-a fost facilitat de echipa unde jucam volei, Progresul ITB Bucureşti, plecând trei săptămâni cu o parte din colegii de echipă la mare într‑o vacanţă de neuitat. Printre aceşti colegi era şi unul din medicii care mă operaseră şi care mă urmărea, doctorul Dody LAZĂR, care m-a băgat la apă cu rănile de pe urma operaţiei încă nevindecate, însă în apa de mare s-au cicatrizat foarte repede. Cum pentru boala mea medicii îmi prescriseseră cura marină, am mai fost la mare în anul 1956 la Vila Rafinăriei Vega, unde tata lucra atunci ca probagiu şi în 1958 prin intermediul unei întreprinderi unde tata era paznic şi care îl transferase la Eforie la o vilă care trebuia păzită. În anul 1961 când eram inginer şi-mi cumpărasem o motocicletă MZ 175, am fost bineînţeles la mare, unde motocicleta atrăgea femeile precum hârtia de prins muşte şi am petrecut un concediu minunat, de care îmi voi aminti mereu cu deosebită plăcere. Ica provenea dintr-o familie cu stare socială şi materială foarte bune, tatăl ei era inginer şef al unui trust de construcţii, apoi arhitectul şef al raionului Ploieşti, cu un salariu substanţial şi în plus, mai proiecta câte o casă pe care lua bani buni. Ica s-a dus la mare anual de la vârsta de 7 ani cu mama ei (împreună cu sora Lala de 1 an), în tabere speciale, organizate pentru familiile salariaţilor Sfatului Popular din Ploieşti, aşa că avea marea în sânge şi îi era extrem de greu să renunţe la ea.

            Cum prin vara lui 1964 aveam o relaţie destul de stabilă, în sensul că, în ciuda libertinajului nostru ne petreceam majoritatea timpului liber împreună, am invitat-o la mare unde am locuit la o gazdă într-un bloc apropiat de Mamaia. Aveam destulă vechime ca amanţi însă până atunci nu fusesem mai mult de două, trei zile împreună. Văzându-ne singuri fără motive de restricţie, tineri eram, aveam destulă atracţie unul pentru altul aşa că am tras tare de noi şi făceam sex până nu mai puteam, după care picam laţi şi adormeam profund. În anul următor, deoarece îmi cumpărasem o maşină, un Trabant, am plecat la mare şi am stat la camping, iar de dormit, dormeam în Trabantul special amenajat pentru acest lucru. Cu saltelele potrivite nu numai că dormeam bine în maşină, dar protejaţi de perdelele făcute special aveam condiţii destul de bune pentru sex, deoarece schimbătorul de viteze era sus lângă volan şi nu ne incomoda. Singura problemă consta în faptul că nu puteam trage frâna de mână care s-ar fi ridicat la picioare între noi aşa că băgam maşina în viteză, dar trebuia să asigur maşina şi prin pietre la roţi, că de, era mare mişcare. Seara însă ne îmbrăcam frumos şi ne duceam la diverse localuri, în fiecare seară altul, unde mâncam câte ceva, Ica servea o băutură alcoolică şi dansam deoarece ne făcea mare plăcere. Fără să fie o strălucită dansatoare, Ica dansa bine şi mai ales elegant. Îmi aduc aminte cu plăcere cum într-o seară am făcut furori la un restaurant dansând Cha-cha, un dans apărut de curând, pe care numai noi ştiam să-l dansăm aşa că, la început, toată lumea s-a uitat la noi, după care au început şi ei să danseze, dar noi fusesem vedetele serii. În anul 1964 am fost la mare şi separat, Ica a fost într-o tabără studenţească la Costineşti, iar eu am fost vreo 5 zile cu nenea Aron, un ungur prieten al tatălui meu cu soţia, cu tata şi mama, fiind cazaţi la Hotelul Pelican. Acolo l-am cunoscut pe responsabilul Complexului Pelican, un tânăr de vârsta mea care mi-a facilitat o relaţie cu o suedeză care era singură şi venise la mare ca să facă schimb de hormoni. Femeia era cu vreo 5 ani mai în vârstă decât mine, era căsătorită cu trei copii şi cu toate că venise de vreo trei zile, era necuplată şi se alarmase teribil. Responsabilul, care le ştia pe toate, m-a recomandat pe mine şi m-am conformat deoarece femeia era pur şi simplu apetisantă, vorbea mai bine decât mine germana aşa că am renunţat la programul de vizitare a litoralului cu nenea Aron şi cu părinţii mei şi am stat toate cele 5 zile cu suedeza mea, pe care din păcate nu ştiu cum o chema, fiindcă o alintam "Liebling" aşa că doar acest apelativ l-am reţinut. Că am făcut cu ea fel de fel de experimente după o revistă suedeză cu care venise de acasă nu e de mirare, acum când scriu aceste rânduri mă îngrozesc însă de faptul că ambalat de situaţie nu am făcut sex protejat, fără să mă tem de contactarea vreunei boli venerice, deoarece "liebling" era de o curăţenie desăvârşită, iar despre SIDA pe vremea aceea nici nu se auzea. Femeia s-a lipit extrem de tare de mine şi nu mai vrea să mă lase să plec, însă obligaţiile mele de la servici nu-mi permiteau mai mult de cinci zile aşa că s-a despărţit de mine cu lacrimi în ochi, dar mi-a smuls promisiunea ca anul următor să venim din nou în aceeaşi perioadă cu toate că urma să vină şi cu soţul ei, dar să nu am grije de nimic, fiindcă totul va fi în ordine. În acelaşi an mi-am mai aranjat vreo 10 zile la Pelican unde prietenul meu responsabilul m-a introdus într-un grup de suedezi. Am avut relaţii cu una din suedeze, însă în anturaj erau fel de fel de bărbaţi dubioşi, vagabonzi din Constanţa, câţiva ţigani, deoarece suedezele erau turbate după bruneţi. Eu căutam însă să mă izolez cât puteam de grup unde regula era îmbătarea, cuvinte triviale ale bărbaţilor în româneşte, pe care străinii nu le înţelegeau ceea ce mie nu îmi pica bine. Un fenomen curios era absoluta fidelitate în timpul sejurului, deoarece românii au încercat sex în grup sau poşte, dar au fost refuzaţi în mod politicos, categoric, femeile îşi doreau un singur amant pe perioada concediului. La plecarea seriei, am prins o nouă serie şi o nouă suedeză, dar nu mi-a lăsat amintiri deosebite cu toate că lucrurile au fost extrem de agreabile, singurele amintiri le am de la prezervativele speciale pe care le foloseam în compania lor. Atunci am văzut prima dată, prezervative cu ghinturi, cu mustăţi şi alte minuni de genul ăsta. În anul următor, mi-a scris responsabilul şi am plecat la Mamaia unde am stat aproape tot sejurul cu "liebling" şi soţul ei care era un tip extrem de simpatic, dar se îmbăta bine şi se ducea la culcare lăsându-mi nevasta pe "mână". Când a plecat într-o excursie de patru zile la Istanbul m-a rugat chiar să dorm cu nevasta lui, fiindcă nu suporta să doarmă singură … şi am dormit cu ea. Afară de patima beţiei, motivată pe vremea aceea de faptul că la ei în ţară primeau băuturile tari cu mare dificultate … pe un gen de cartelă şi la preţuri exorbitante, suedezii sunt nişte oameni minunaţi cu un comportament deosebit de libertin şi se făcea un haz teribil de unul dintre ei care era "gelos" pe logodnica lui deoarece, la ei fidelitatea se ţine cu stricteţe numai în perioadele în care fac copii.

            Chiar după ce ne cuplasem bine, Ica a mai făcut un concediu în taberele studenţeşti de la Costineşti şi a cunoscut un neamţ, Walter, care a plăcut-o aşa de mult că i-a propus să o ia de soţie. Când s-a întors dintr-o excursie la Istambul, neamţul i-a adus "coupe-papier" pe care îl păstra cu mare plăcere, ale tinereţii valuri. Totul s-ar fi aranjat, dar când a venit neamţul în al doilea an şi au început să discute despre viaţa ei în Germania, acesta, care era maistru, nici nu se gândea să o lase să-şi continue studiile de inginerie şi aici s-a stricat clişeul, fiindcă a rămas ca el să se gândească şi dacă acceptă ca ea să-şi termine facultatea în Germania sau în România să-i scrie şi să se căsătorescă. Ca dovadă asupra libertinajului nostru, în anul în care Walter a venit din nou în România, Ica s-a dus şi l-a aşteptat la Oradea, cum a ajuns cu o zi înaintea lui, a trecut pe la un coleg de facultate ungur, dar a fost primită foarte prost de soţia acestuia, aşa că a hotărât să se răzbune pe ea şi la plecare i-a spus lui la ce hotel locuieşte şi acesta a trecut mai târziu pe la ea şi au făcut sex. Tot de la Walter, pe lângă multe alte cadouri aduse din Germania, Ica a purtat cu mare plăcere un pulover reuşit, cu dungi orizontale frumos colorate care îi venea de minune. La rândul meu, eu i-am povestit excursia din Jugoslavia şi din cele trei aventuri i-am relatat-o numai pe cea cu curvele şi cu franţuzoaica din campingul de la Belgrad. De obicei nu discutam despre aventurile noastre, dar ca să confirmăm regula aceasta a fost o excepţie când ne-am confesat, după care a urmat însă … dar nu se compară cu tine … şi cum cei doi tineri nebuni aveau a lor "joie de vivre" mai trăgeau un sex, considerându-l cel mai bun dintre cele mai bune. După ani şi ani, ne mai aminteam cu plăcere de unele secvenţe din viaţa noastră, iar când am început să scriu îi citeam câteodată unele pasaje din memoriile mele şi se bucura împreună cu mine, ca doi copii nebuni ori ca doi bătrâni nebuni. Am ţinut unul la altul, iar amintirile plăcute au făcut să nu ne destrămăm odată cu trecerea timpului din contră, parcă odată cu trecerea timpului, trecutul nostru comun ne-a apropiat din ce în ce şi poate acesta a fost suportul moral al trecerii mai uşoare prin flăcările vieţii care nu ne-au ocolit.

            În 1966 mi-am cumpărat un cort mic şi mergeam tot cu Trabantul la Camping, dar ne instalam cortul şi dormeam în el care era casa noastră, intimitatea noastră, cuibul nostru de nebunii nocturne deoarece ziua intram în cort foarte rar, când ne excitam prea mult pe plajă şi simţeam nevoia să ne uşurăm. Era un cort românesc din primele generaţii, fără cameră de dormit, în două ape şi care nu avea fermoare, acestea fiind înlocuite cu capse şi şnururi. Ca mărime era însă acceptabil deoarece prietenul meu Dan CUCU din Constanţa, venit la noi la camping în vizită, a băut puţin mai mult cu Ica şi în starea în care era, a rămas să doarmă cu noi. Am dormit destul de comod în trei, ba mai mult, trezit de sforăitul lui, am tras o partidă cu Ica de mama focului fără să-l deranjăm pe vremelnicul chiriaş. În acel an am cumpărat de la nişte nemţi două paturi pliante colorate superb, unul roşu, altul albastru şi un umbrar galben cu beţe solide, lucru nemţesc. Prin relaţiile mele filatelice am canalizat nişte sume de bani la mătuşa Visia din München, iar prietenul meu Nicuşor PETRESCU şi soţia lui Cati, au făcut marele sacrificiu de a lua banii şi mi-au cumpărat un cort superb de trei persoane care a fost mândria campingului timp de patru ani, până au apărut noi generaţii de corturi. Devenisem deci oameni de camping unde mergeam cu regularitate împreună cu Alexandru şi credeam că totul va fi mereu aşa … dar nu a fost să fie. Interesant este faptul că primul camping l-am făcut lângă hotelul Pelican, ultimul hotel spre nord în anul acela, apoi an de an, Campingul a fost mutat spre Nord, odată cu extinderea hotelurilor din Mamaia, până am ajuns la Năvodari de unde se vedea noua rafinărie Midia, în construcţie şi bateriile antiaeriene. Campingul era un lucru aparte, ne cunoşteam între noi, ne ajutam, ne programam concediul următor. Cu domnul Willy, un austriac ce lucrase în Statele Unite şi cu care vorbeam englezeşte, am fost împreună vreo patru ani. Noi campam totdeauna pe prima linie … la malul mării (eram mărari), cu toate că de două ori am fost inundaţi de creşterea valurilor, plus o inundaţie provocată de o ploaie torenţială. Tot la Camping am cunoscut o familie de olandezi, Ria şi Rien Plÿter, cu care ne-am împrietenit destul de bine, ei ne-au vândut la un preţ modic barca lor pneumatică de o rară frumuseţe. Alexandru se îndrăgostise de ea şi au insistat să o luăm, cu toate că le-am spusn că nu avem bani pentru asta, iar în anul următor au venit la noi la Ploieşti şi am luat de la ei radiocasetofonul Philips care dăinuie şi astăzi. Am continuat să ne scriem de sărbători, iar ei în amintirea României şi a noastră au botezat copii Mircea şi Ileana. De la nişte cehi pe care îi ajutasem cu benzină, într-o perioadă în care străinii nu primeau benzină decât pe valută, am cumpărat un cort mare "Mamaia" şi am rămas în relaţii excelente deoarece ne-am suprapus vreo patru sezoane cu ei. Acasă, în amintirea campingului, iubitului camping, ne aşezam în nişte fotolii de plajă confortabile cumpărate de la nişte polonezi simpatici, de la care cumpăraseră fotolii de acelaşi tip atât Dan CUCU cât şi domnul Willy.

            Când în 1972 am contactat o hepatită, cu toată interdicţia de a merge la mare am fost totuşi o săptămână în toamnă, aşa cât să ne satisfacem … damblaua … e drept că în anii următori, porţia de soare a fost raţionalizată şi aveam grijă ca o bună parte din timp să stau la umbră, creată sub o pânză proiectată special de mine, "vaporul", pe care o întindeam în fel şi chipuri.

            În 1983, după ce Ica a fost operată, cu toate că starea ei fizică şi morală erau excelente, nici nu s-a pus problema de a merge la mare, aşa că am renunţat toţi trei din spirit de solidaritate cu ea. În concediu am înlocuit marea cu trei sau chiar patru ieşiri săptămânale la Snagov, găsisem un loc minunat la Vila 24 unde mergeam cu barca pneumatică şi în afara plimbărilor scurte cu barca şi a băilor prelungite pe care le agrea, Ica stătea la umbră pe paturile pliante sau în fotolii şi ne-am mulţumit ca şi cum am fi băut o cafea decofeinizată. Nevoia copilului de a merge la mare, plus faptul că pentru arterita mea cura marină era benefică ne-a făcut să gândim alte soluţii. Să fac camping numai cu Alexandru era practic imposibil deoarece erau probleme destul de mari, mai ales la instalarea taberei, unde priceperea şi tenacitatea nemţoaicei era greu de înlocuit. Nici gospodăria nu era prea uşoară, dar în schemă am înlocuit o nemţoaică cu a altă nemţoaică şi noua echipă arăta astfel: eu, Alexandru, cumnata mea Lala cu nepoţii Cătălin şi Vlad. Soluţia era bună deoarece noi aveam două corturi, în cel mic stătea Lala cu Cătălin, iar noi ceilalţi în cel mare. Cum cumnatului meu Călin nu-i pria marea, iar pentru Ica era interdicţie, soluţia a fost destul de bună şi convenabilă pentru toţi. Probabil că multe lucruri i-au picat rău bietei femei după mamectomie, însă interdicţia de camping era în mod cert o lovitură extrem de grea. Campingul intrase în viaţa noastră şi era unul din puţinele locuri şi momente unde ne încărcam realmente bateriile, fiindcă în anul în care colegii mei doctorii ne‑au convins să mergem cu ei la mare, am simţit lipsa campingului. Am evadat într‑una din zile la camping unde am dat de mulţi cunoscuţi şi era parcă aşa de frumos, încât era cât pe aci să înoptăm acolo la ei, în locul pe care îl iubeam, unde ne simţeam cel mai bine, dar ne-am întors cu regret la hotel unde ne aşteptau amicii noştri doctori, cărora din delicateţe nu le-am spus nimic. Sigur că atmosfera cu prietenii mei din copilărie, din liceu, era minunată, dar faptul că de trei ori pe zi trebuia să te îmbraci pentru a merge la restaurant, contrasta puternic cu libertatea totală de la camping, unde nu puneai pe tine haine ca lumea uneori chiar şi o săptămână, dacă nu chiar tot concediul, fiindcă o plimbare sau o vizită prin Constanţa se puteai face în pantaloni scurţi, în şort. Într-o dimineaţă mergând la servici, am văzut cum sub podul de la gara din Ploieşti un ţigan ieşea din căruţa lui cu coviltir cu o faţă extrem de mulţumită de parcă părăsea Intercontinentalul. Meditând odată, la camping, asupra acestei secvenţe l-am înţeles pe om mai bine şi i-am dat dreptate, se simţea stăpân pe soarta lui, fără şefi, fără pontaj şi alte obligaţii, pentru el stupide. În anii următori, datorită faptului că băieţii crescuseră şi mă puteau ajuta din plin, plecam în maşină cu Alexandru şi Cătălin, iar Lala venea cu trenul cu bagaje cât putea să ducă ea cu Vlad. Nu am avut vreo problemă cu instalarea taberei sau vreo problemă disciplinară cu băieţii, din contră s-au comportat excelent, chiar dacă uneori îi ţineam din scurt, poate mai mult decât trebuia. La camping se lucrează destul de mult şi permanent se iveşte ceva de făcut, dar cum eram cinci persoane lucrurile au ieşit bine şi tot restul vieţii o să-mi amintesc cu plăcere de acele momente. Băieţii erau tare cuminţi şi destul de rar ieşeau din vorba lui "Onkel Mircea". Ica venea şi ea în inspecţie, uneori neopinată, profitând de câte o deplasare la Rafinărie Midia din Năvodari, lipea de deplasare o duminică şi vreo două zile de liber şi ne bucuram că eram cu toţi, mai ales că odată s-a întâmplat să treacă pe acolo şi Doru cu Ştefan şi Călin. Cu toate că aveam fel de fel de umbrare, care nici ele nu te protejau eficient de soare, Ica nu manifesta vreo grijă în expunerea la soare, iar dacă îi era frică de ceva, se temea să se bronzeze ca nu cumva să o vadă profesorul TRESTIOREANU la controlul periodic.

            Prima dată după operaţie, Ica s-a dus la control din trei în trei luni, apoi la şase luni şi în final anual, profesorului îi ducea un buchet de flori, deoarece era singurul lucru pe care îl accepta, fiindcă după terminarea programului, punea toate florile în maşină şi le ducea la mormântul soţiei lui, ce om! Prin 1988 în timp ce consulta o bolnavă, profesorul Ion TRESTIOREANU i-a pus acesteia capul în braţe şi a murit subit. Pentru Ica decesul profesorului a fost crucial, deoarece de atunci nu s-a mai dus la control, iar încercările mele timide au fost respinse sistematic cu mult tact, prin minciună sau chiar brutal, violent. Ce rău îmi pare acuma că am cedat la acest capitol … dar după operaţie cedasem atâtea încât …

            În 1989, fiindcă Ica a insistat foarte mult să mergem cu toţii la mare, renunţasem la schema cu campingul deoarece familia POPESCU se pregătea să emigreze în Germania şi l-am rugat pe prietenul nostru Dan CUCU, un om cu relaţii serioase în Constanţa, să ne facă rost de o cameră la un hotel cât mai aproape de plajă. Am considerat că astfel Ica va sta mai puţin la soare, fiindcă în condiţii de camping stai în bătaia soarelui toată ziua, de dimineaţă până seara. În general a fost un concediu agreabil, mai degajat, iar faptul Dan, Gabi şi Radu au venit aproape zilnic pe la noi, uneori conform obiceiului de la camping rămânând şi noaptea, a contribuit la faptul că a fost un concediu de neuitat. De unde să ştim atunci că era ultimul concediu pe care-l petreceam în şase, fiindcă în vara lui 1990 nu ştiu de ce am sărit marea, iar în decembrie 1990 m-am procopsit cu un puseu de flebită care m-a pus la pat şi din rău în mai rău m-am pensionat, nu am mai putut să merg la mare, Dan a murit subit în 1991, Ica în 2000 şi multe altele. Dacă am fi ştiut poate am fi încercat să profităm mai mult, dar probabil că atâta ne-a fost dat. Ca să o protejez pe Ica, în unele după amieze, îl lăsam pe Alexandru să plece singur şi noi rămâneam amândoi profitând de condiţiile bune pe care le aveam, dar mai ales de posibilitatea de a face duşuri fierbinţi, trăgeam câte un agreabil experiment sexual, aşa că îmbinam utilul cu plăcutul. Ica nu a renunţat însă la mare şi an de an, şi-a făcut rost de cel puţin o repriză de 5-6 zile la mare, mai cu o deplasare prelungită, mai cu o bucăţică de  concediu pe care în ultimii ani le-a făcut la Gabi, înainte şi după moartea lui Dan.

            Regulile primite de la regretatul profesor TRESTIOREANU nu le-a respectat, fiindcă a continuat să bea băuturi tari şi să fumeze câte un pachet de ţigări Snagov, iar cafelele erau nelipsite. Uneori eram pur şi simplu uluit când o surprindeam dimineaţa cum îşi pune vodcă într-un păhărel de ţuică şi dacă o întrebam, îmi răspundea că l-a pus ca să-l bea în tot cursul zilei, de urmărit nu o puteam urmări, fiindcă avea mai multe sticle deschise puse în diverse locuri. Ca şi în alte capitole am abandonat bunele oficii şi m-am rugat la Dumnezeu să o ajute cât o crede el de cuviinţă, fiindcă ea nici nu credea, cu atât mai mult nu se ruga, ba mai spunea şi vorbe de genul … la ce foloseşte ? Lucrurile pozitive au fost mierea şi laptele de dimineaţă, regimul alimentar regulat şi deosebit de sănătos, fără prea multe rântaşuri, grăsimi sau dulciuri, spălatul cu apă rece dimineaţa şi probabil moştenirea biologică viguroasă a locuitorilor din Bucovina de Nord.

            Din păcate uitarea a jucat un rol foarte important în drama care urma să se deruleze în următorii ani, uitarea bat-o vina. Din partea ei nici nu este de mirare, totdeauna a tratat cu mare indiferenţă problema sănătăţii şi numai cu mare efort, după lungi discuţii la limita sau peste limita scandalului, am mai împins-o din când în când să treacă pe la un medic, de care nu duceam lipsă deoarece aveam cel puţin 10-12 colegi de liceu sau soţiile lor medici apreciaţi în Ploieşti. Dar eu ? … cel care a avut în permanenţă grije de toţi ceilalţi, cum să-mi explic această nepermisă eroare, această oboseală, cedare în faţa încăpăţânării ei de a nu se duce la un medic cunoscut de mine. Există destule explicaţii pentru această penibilă situaţie, pe primul loc se situează declinul meu fizic şi chiar psihic, apărute după pensionare, nu declinul s-a datorat pensionării ci reciproc în avalanşă. A trebuit să lupt din răsputeri să mă stabilizez la un nivel acceptabil prin regim alimentar strict, cura lui Kuhne, respiraţie YOGA, gimnastică Bürger, consumarea ceaiurilor de 14 plante preparate de nea Costică GEANTĂ din comuna Bătrâni de lângă Vălenii de Munte, la care în ultima vreme se adaugă curăţarea limbii de dimineaţă şi gargară cu o soluţie de bicarbonat de sodiu. O stabilizare propriuzisă nu am reuşit, deoarece în fiecare an mai pierd câte puţin din nivelul de sănătate, vitalitate sau mobilitate, am început să mă obişnuiesc cu durerile de picioare odată cu venire anotimpului rece şi încă multe alte probleme. Al doilea motiv este în mod cert faptul că mama şi-a fracturat în decembrie 1996 colul femural, după care a stat imobilizată la pat aproape patru luni, iar îngrijirea ei a fost pentru noi o problemă dramatică. Spălatul, plosca, pemperşii, vomatul, sculatul noaptea au fost lucruri care ne-au dezorganizat şi dintr-o familie care o ducea greu, am ajuns să o ducem şi mai greu. Pe lângă alte disconforturi, noul post de ţucălăreasă mi-a dat ficatul peste cap şi cu toate că între timp mi-am revenit, au rămas sechele, ficatul meu nu mai este ca înainte, a devenit mult mai vulnerabil, mai sensibil. Din cauză că mama a ocupat camera lui Alexandru, aceasta a trebuit să se mute la ea la bloc şi am fost lipsiţi de prezenţa şi chiar ajutorul lui, iar el de un regim mai regulat de viaţă, ca mese ordonate şi altele. Cu toate că îmi vine greu să recunosc, accidentul mamei a fost startul destrămării vieţii noastre de familie. Trebuie să afirm cu sinceritate că în această perioadă extrem de grea din viaţa mea, Ica a fost în totalitate alături de mine comportându-se extraordinar, a făcut cele mai scârboase munci fără să crâcnească, ştiind că mirosul de fecale eu îl suportam mai greu, a preluat integral aceste lucruri, până când, văzând cum şi ea începuse să nu mai suporte, am inventat un sistem cu nişte măşti speciale în care pulverizam o substanţă puternic mirositoare pentru a contracara mirosul insuportabil.

            Situaţia materială era dezastruoasă, cu pensia mea derizorie faţă de cerinţele unui intelectual, a fost iniţial mai mică decât cea pe care o avea Ica şi pe ici pe colo, acest lucru se vedea că îi face mare placere, iar când s-au recalculat prin 1999 pensiile şi a mea a devenit puţin mai mare decât a ei s-a mirat. Mai compensam câte ceva cu banii obţinuţi de la cursurile de calculatoare pe care le ţineam la diverse firme sau întreprinderi, la care s-au adăugat, deloc de neglijat, meditaţiile particulare făcute acasă şi întreţinerea programului de salarii la S. C. AUSTRIA SERV S.R.L., la care administrator era prietenul meu Horia Roşca şi S. C. TIAB S. A. unde director era prietenul şi colegul meu de facultate Viorel BOGATU. După căderea mamei, am avut din ce în ce mai puţin timp, mai ales că Ica avea servici de unde aducea bani serioşi, comparativ cu prăpădita mea de pensie. Mama, chiar după ce a putut merge la baie cu sprijinul unui suport primit de la o societate de binefacere din Olanda, făcea destul de des pe ea cu toate că i-am amenajat un scaun special cu o găleată şi capac, un fel de miniprivată. Faptul că mama a fost recalcitrantă la orice încercare de a aduce pe cineva să facă gimnastică recuperatorie sau să facă unele mişcări cu noi, a făcut ca declinul ei fizic şi chiar psihic să devină evident. Când Ica încerca să facă unele mişcări cu ea, urla ca din gură de şarpe, aşa că am renunţat la recuperare şi am făcut câte ceva măcar să fie în stare să poată merge la baie ziua, ca să ne mai scutească de mizerie. Ce să mai spun despre cheltuielile cu pemperşii, păturelele şi alte produse din acestea, care au luat proporţii alarmante şi nu se întrevede posibilitatea de a le diminua. În 2000-2001 cheltuiam cam 1000000 lunar (1$=25.000-27000).

            Dacă de la Ica nu au venit semnale negative în privinţa sănătăţii şi cum celelalte semnale erau destul de puternice, imperioase, despre problemele ei am uitat ca de necazuri, acum îmi pare sincer rău, regretele tardive nu au vreo valoare sau influenţă asupra dramaticei desfăşurări a vieţii. Aparent, Ica s-a simţit bine în aceşti ani, a fumat, a băut, a făcut anual unul sau chiar două sejururi la mare, şi-a făcut Revelioanele şi excursiile aşa cum şi-a dorit, în limita pungii ei, acasă nu avea mari problema, fiindcă făcea aproape tot ce voia. Trebuie să menţionez un lucru esenţial, a avut grijă de noi … cu toate că despre casa noastră nu se poate spune că era un model de curăţenie … era destulă ordine, iar felul în care ne-a hrănit a fost exemplar, deoarece mâncam permanent lucruri proaspete, sănătoase şi gustoase. Ica nu era o vrenică şi nici măcar iute la treabă (Călin, cumnatul meu, spunea mai în glumă mai în serios despre cele două surori, că le făcuse mama lor cu două mâini stângi), dar în momentul când aceste lucruri mi-au revenit integral, mi-am dat seama că a făcut foarte multe şi trebuie să-i fiu recunoscător pentru toţi anii în care ne-a îngrijit, pe mine şi mai ales pe Alexandru. Recunoscător îi sunt şi mamei mele care ne-a ajutat mult şi din tot sufletul pe o perioadă extrem de lungă, fiind bunica, mama, soacra, servitoarea iubitoare, devotată şi neplătită. Ba din contră, din chiriile pe care le-a luat cu mari eforturi, fiindcă chiriaşii ei îi creau mari probleme, o necăjeau ziua şi chiar noaptea, făcând chefuri sau ascultând radioul prea tare, a strâns banii cu care a plătit avansul la apartamentul din centru. Ca să fie sporul şi mai mare, a apucat să depună bani, chiar la început, la nişte fonduri de ajutorare, loterii, îndemnată de vecinul ei, maiorul SRI Nicolae OPREA, şi a câştigat o groază de bani deoarece, a avut intuiţia de a se opri la timp, lăsând în joc o sumă modică pe care desigur că a pierdut-o, dar a pierdut din câştig. Apoi, la intuiţia ei s-a adăugat şi a mea care, după o perioadă în care am depus banii cu dobândă importantă la Banca Agricolă, am simţit parcă ceva şi i-am scos cumpărând valută pe care am depus-o la bancă, fiindcă mi-a fost teamă să-i ţin în casă. Am luat şi noi o plasă destul de importantă cu un coleg şi bun prieten al lui Alexandru, Florică NEAGU care ne-a convins să împrumutăm cuiva cunoscut de el, bani cu dobândă de 5% pe lună, plătibilă trimestrial. Când persoana a încetat să ne mai dea dobânda, recuperasem practic cei 1000 DM ai mei însă Ica nu a recuparat decât vreo treime din cei 800 $ pe care i-a depus, fond la care adăugasem şi eu 400 $. Faţă de atitudinea ei generală nu s-a manifestat prea virulent la adresa lui Alexandru, poate din compasiune faţă de el, care a băgat şi pierdut în afacerea asta vreo 3000 $, o parte din agoniseala lui din ce a lucrat în Emirate şi nu cred că a recuperat jumătate. Nu vreau să mă laud singur, dar dacă nu eram eu şi intervenţia mea promptă, Alexandru ar, fiindcă băgat mai mulţi bani, dar eu i-am spus că am riscat o sumă destul de importantă şi e bine să ne oprim. Văzând starea mamei lui şi situaţia noastră, Alexandru s-a oferit să preia el datoria şi a rămas, teoretic, că urmează să ne dea 1000 DM şi 1200 $ din care chiar ne-a dat 200 $ spunând el că e mai bine să rămână dator cu o sumă rotundă.

            În anul 1997 Ica s-a pensionat, iar în viaţa noastră a început un nou capitol, cu toate că din punct de vedere al organizării, modificările nu au fost radicale şi nu am simţit vreun şoc puternic. A fost chiar plăcut, fiindcă aveam mai mult timp unul pentru altul şi aşi putea afirma că eliberaţi de stresul ajungerii la servici la oră fixă, am simţit o mare, foarte mare eliberare. Despre ajungerea la servici a soţiei mele se pot spune foarte multe lucruri, însă în nici un caz că se prezenta la ora fixată. Cât timp a lucrat la proiectare în cadrul Uzinei de Utilaj Chimic din Ploieşti nu a fost vreo problemă, întrucât acolo, directorul Eugen TOMA era o mână de fier, care dispusese ca la ora 7.05 să fie închise porţile care se mai deschideau doar înainte de ora 8 şi în plus, evidenţa prezenţei se făcea cu ceas de pontaj cu cartele, aşa că singura soluţie era să te duci la timp la lucru. Şi în perioada Uzinei, destul de des intram în alertă şi făceam curse de raliu ca să ajungem la timp la poarta principală, unde o depuneam în ultima clipă, dar în general nu erau probleme frecvente sau majore. La Ica nu problema sculatului era lucrul cel mai important, fiindcă se scula cam pe la 5.30, dar făcea un lapte cu miere, bea cafeaua, fuma vreo două ţigări şi stătea interminabil pe closet fiind cam constipată, la propriu. Apoi urma aranjatul şi îmbrăcatul, care parcă nu se mai termina, cu toate că nu se farda sau ruja, iar eu aşteptam în maşina pornită ca să putem pleca şi ea … nu mai venea, nu mai venea … de câteva ori m-am enervat şi am plecat singur abandonând-o. Dacă am încercat să discut mai serios cu ea această problemă îmi răspundea în două feluri: candid, nevinovat şi minţind fără pic de jenă sau drastic tip Hitlerjugend, adică impertinent, de sus, aşa că am renunţat la acest capitol la fel ca la alte multe lucruri. În cei 7 ani cât am trăit împreună înainte de a ne căsătorii, am remarcat unele defecte, nu dintre cele mai mici, care nu mă deranjau prea mult la o amantă. Când a rămas însărcinată, fără posibilitatea unui chiuretaj, exclus pe vremea lui ceauşescu, în discuţia serioasă pe care am avut-o înainte de căsătorie i-am smuls unele promisiuni, crezând că o parte importantă din ele vor fi onorate, dar m-am înşelat amarnic. Cu regret trebuie să constat, retrospectiv, faptul că mariajul nostru nu a început cu fastul şi sentimentele obişnuite pentru această ocazie, a fost un lucru de pură convenienţă, făcută în grabă şi fără prea multe comentarii, cu toate că ţineam destul de mult unul la altul, eram practic un cuplu având o vechime de 7 ani. Poate că ne-am fi căsătorit şi fără această presiune a sarcinii, dar după mai mult timp, fiindcă eu nu eram hotărât la acest pas din cauza sănătăţii mele, pe care nu puteam să pun mare bază, aşa cum aveam să constat din păcate pe parcurs. La căsătoria civilă, amânată din cauza numelui ei Viorica Ruxanda care fususe scris greşit Viorica Ruxandra, a participat numai Lala sora ei, iar cununia am făcut-o la Schitul Darvari, fiind cununaţi de familia ŞERBAN, mătuşa şi unchiul meu. După cununie am fost invitaţi la masă de naşi la Casa Oamenilor de Ştiinţe şi am venit la Ploieşti de unde am plecat în grabă către Sibiu, unde stabilisem să ne petrecem noaptea nunţii. Pe drum, am luat până la Sinaia doi lăutari pe care i-am dus gratis cu condiţia să ne cânte, aşa că am avut parte şi de lăutari, interesantă coincidenţă. La Ploieşti familia ei a organizat o masă la care se pare că au fost invitaţi şi ai mei, dar nu ştiu nici dacă s-au dus, nici alte amănunte, deoarece nu am discutat cu nimeni despre acest lucru. La Sibiu ne-am instalat la Hotelul "Împăratul Roman", iar seara am luat masa la restaurantul hotelului, unde am întâlnit familia Ion CRĂCIUN, chiriaşii noştri din Ploieşti, cu fata lor Vali şi ginerele, aşa că am avut parte de o masă plăcută cu antren, muzică, dans. Deoarece nu reţinusem locuri din timp, am găsit cu mare greutate şi ciubuc, o cameră mică cu un singur pat, lucru care nu ne-a deranjat prea mult, pentru o noapte a nunţii care oricum nu era destinată somnului. Sexul din acea noapte a fost devastator, nu numai din cauza semnificaţiei speciale pe care o avea, eram proprietar de mustăcioasă cum se spunea prin cartier, dar a fost amplificată din cauza unei perechi vecine ale căror gemete se auzeau prin peretele de lângă patul nostru. Probabil că nu numai ei ne-au stimulat pe noi, dar în mod categoric şi noi pe ei, aşa că am strigat cât am putut şi la un moment dat chiar ne-am bătut unii altora în perete, a fost o experienţă aproape unică, asemănătoare doar cu cea făcută în patru la "Joia Tineretului" în compania lui Sorin STROE. Dimineaţa, când am mai făcut o repriză, am încercat să bat în peretele vecinilor, dar aceştia probabil plecaseră, aşa că frumoasa experienţă se terminase odată cu venirea zorilor, rămânând doar o amintire. Tot ce îmi mai amintesc este faptul că plimbarea prin oraş am făcut-o în pantaloni scurţi şi şort, cu toate că eram pe data de 21 octombrie 1967, dar era cald şi un soare care ardea. Ica a luat de la o dugheană un plic filatelic, în care am găsit un timbru foarte rar, valoarea mare a primei serii de picturi româneşti, aşa că am mai luat unul şi încă unul, până le-am luat pe toate, deoarece în fiecare plic se găsea acest timbru, iar valoarea unui astfel de timbru era mare. După socoteala mea de atunci, din câştig ne-am scos drumul la Sibiu, hotelul şi masa de seară. Revenind la promisiunile prematrimoniale, puţine au fost încercate, mai puţine parţial realizate şi extrem de puţine onorate integral. Cine crede că poate schimba radical o femeie se înşeală amarnic, este un dobitoc şi pot depun mărturie în acest sens, cu tot regretul. După ce a pierdut sarcina cu Nicolae sau Niculina, Ica a spus că nu vrea să mai facă copii, fiindcă nu are chef de aşa ceva. (Aşa stabilisem că se va numi copilul, datorat exclusiv restricţiilor impuse de nicolae ceauşescu întreruperilor de sarcină, dar când am stabilit acest lucru, am uitat de neşansa tuturor copiilor cu numele de Nicolae din familia Gociman, Nicolae Gociman murise tânăr, iar fiul lui Jeni, Nicuşor Ţînţu deasemenea … pierderea sarcinii pentru Ica a confirmat această regulă). Când tata a auzit acest lucru, i-a explicat clar că nu are ce căuta în familia noastră dacă nu are de gând să facă măcar un copil. Spre norocul ei, a rămas însărcinată cu Alexandru destul de curând, cu toate că în ultimii ani noi nu ne protejasem, fiindcă practic ea nu rămânea gravidă, dar şi mama ei a făcut-o pe ea greu, iar pe Lala accidental, după încă 6 ani. Despre discuţia dintre tata şi Ica am auzit mult mai târziu de la mama, din pură întâmplare, fiindcă Ica nu mi-a spus nimic, iar tata credea că ştiu de la ea. Faptul că a rămas însărcinată cu Alexandru, este încă o dovadă că Ica era ferm convinsă să rămână împreună cu mine, lucru pe care îl făcea din motivele ştiute de ea, fiindcă ştia să-şi planifice destul de bine viaţa.

Când s-a văzut scăpată de poartă, paznici şi cartelă de pontaj, Ica a simţit o mare uşurare şi cum vreo doi ani nu a fost nimeni la poarta secţiei din strada Nicolae BĂLCESCU, cucoana şi-a pus poalele în cap şi profitând de un şef care ţinea la ea mai mult decât obişnuit, a făcut ce a vrut. Înainte de a ne căsătorii, noi avusesem o relaţie deschisă şi singura condiţie pe care ne-o impuneam era să ne protejăm cu prezervative, în cazul unei relaţii în afara cuplului. Din aceste aventuri extra cuplu, ne-am ales cu un Trihomonas, dar l-am rezolvat rapid cu medicamente trimise din Ungaria de Nenea Aron, a trebuit să mai reluam tratamentul la câţiva ani după căsătorie apoi, culmea, eu m-am vindecat, iar ea a rămas cu unele probleme pe care a încercat să le rezolve cu ajutorul lui Ştefănel. Eu am mai avut la un moment dat o relaţie, din care în urma unui sex oral m-am ales cu o scurgere, dar nu a trebuit să mărturisesc nimic, fiindcă Fredi MERTL, căruia i-am spus despre acest lucru chiar la el acasă, de faţă cu Dorina şi Ica, a dres-o excelent, spunând că mulţi mai sensibili au luat aşa ceva de la ştrand şi mi-a dat medicaţia salvatoare. După căsătorie, nu am schimbat prea multe în această direcţie, dar fără să lipsim de acasă sau să facem publică o relaţie extraconjugală, dacă a fost ceva discret a fost trecut neobservat. Aveam obiceiul să nu ne punem prea multe întrebări unul altuia şi când soacra mea m-a întrebat odată de unde vin aşa de târziu i-am replicat:

            - De ce mă întrebi dumneata, când Ica nu mă întreabă ? … la noi nu există acest obicei, dacă cel care vine de undeva are ceva de spus, o spune singur fără să fie întrebat de celălalt. Era o metodă a noastră de a nu ne face probleme din lucruri pe care oricum nu le-am fi putut controla, nici eu pe ea, dar nici ea pe mine. Cu soacra mea această discuţie nu a mai fost reluată vreodată.

            Revenind la întârzieri … când au fost mutaţi în sediul central, cu portar şi oră de intrare fixă, pentru Ica a fost un dezastru şi era mereu admonestată de şefii ei, figura pe toate listele cu întârziaţi, fără însă să se jeneze câtuşi de puţin de această situaţie delicată, jenantă, de a fi alăturată unor elemente decăzute, declasate … ea inginera Viorica GOCIMAN. După mutare în sediul central al IPIP, cu toate că profesional era strălucită, totdeauna a luat prime diminuate, a fost promovată sau avansată mult mai târziu decât alţii mai slabi cotaţi profesional decât ea, iar la negocierea salariului a primit salariu mai mic. Nu am putut să înţeleg această atitudine stranie a ei referitoare la acest capitol, uneori îmi lăsa impresia că se mândreşte cu această ipostază nefericită în care se plasase singură şi de bună voie. Chiar ieşirea ei la pensie a fost grăbită de conducerea institutului, care a răsuflat uşurată că a scăpat de un astfel de angajat care le crea mari probleme, aşa cum devenise ea în ultima vreme.

            Este lesne de imaginat că şi pentru noi, problema era destul de stresantă, aşa că în momentul eliberării de ea am simţit o mare uşurare, o foarte mare uşurare. Îmi era destul de greu şi mie deoarece lucrasem ani buni de zile în colaborare cu specialiştii de la IPIP, iar când treceam pe acolo pentru diverse motive, rar scăpam ca să nu îmi spună cineva să mai vorbesc cu Ica, să vină şi ea la timp la servici. Nu ştiau ei că de nenumărate ori mă sculam şi eu cu ea în mod special ca să o aduc la timp la lucru, dar o aşteptam minute în şir în maşină, iar până la urmă spre marea mea dezamăgire tot întârziam, efortul meu fusese în zadar. Am avut şi eu un coleg de servici la IPCUP, tehnicianul Dimitrie BALICA, un om extrem de talentat şi bine crescut, un pictor bun, care considera că el poate să vină la servici când doreşte, fiindcă face lucrări deosebite etc., etc., dar la IPCUP se lucra în alte condiţii şi în loc să se ia măsuri disciplinare, el era numai ridiculizat, lucru de care nu se sinchisea.

            Ica a continuat să se scoale între ora 5 şi 6 cu toate că ceasul deşteptător nu mai suna ca înainte, când eu mă rugam minute în şir de ea să plece la baie, dar după ce se învârtea prin baie, fuma, bea cafeaua se mai băga uneori în pat să mai tragă un pui de somn sau, uneori, cu gândul ascuns de a mai trage puţin de mine, fiindcă pasiunea ei a fost sexul matinal. Când uneori mă convingea să o facem sub presiunea timpului, sub ameninţarea întârzierii de la servici, se excita teribil şi avea cele mai virulente şi exteriorizate orgasme, după care se îmbrăca repede şi pleca foarte mulţumită la servici. Acum nu mai exista presiunea ajungerii la servici, dar rămânea vechiul clişeu aşa că, după pensionare, pot să spun că în pofida faptului că nu mai eram tineri, am petrecut câteva luni de miere mai, mai, ca în perioada adevărată şi de care îmi voi aminti cu mare plăcere câte zile o să-mi mai hărăzească Dumnezeu pe lume asta.

            În general însă, a trebuit să coborâm destul de mult ştacheta nivelului de trai, fiind presaţi din toate părţile, nu foarte stresant, dar apăsaţi în mod continuu şi agravant pe măsura trecerii timpului. Dintre elementele negative subliniez vârsta, sănătatea, boala mamei care stătea aproape la pat, diferenţa de câştig dintre doi ingineri cu poziţii bune şi doi pensionari cu pensii micuţe, iar mama cu o pensie de urmaş mizeră. A trebuit să ne organizăm extrem de rapid în sensul renunţării la cât mai multe din lucrurile pe care înainte le făceam în mod curent. Circulaţia cu maşina a fost redusă la maximum, achiziţionarea de îmbrăcăminte a fost practic exclusă, alimentele le cumpăram cu mare grijă, fără însă a mânca prost.

            Un moment extrem de greu a fost cel în care a trebuit să-i cerem şi lui Alexandru să contribuie cu o sumă de bani deoarece nu mai făceam faţă. Ţi se rupe sufletul pentru copilul căruia ai fost obişnuit să-i dai toată viaţa, cu mare bucurie, să vezi cum i se luminează ochii când primeşte un cadou care îi face plăcere şi la care nu se aştepta, iar acum trebuie să ceri de la el. Este drept că atitudinea lui Alexandru ne-a uşurat sarcina, fiindcă ne-a oferit fără probleme, firesc, suma de 300000 de lei pe lună şi am fost uşurat şi bucuros când am putut să refuz această sumă spunându-i … eu şi cu mama ta ne gândisem la numai 200000, care considerăm că în următoarea perioadă o să ne ajungă. Chiar faptul că s-a bucurat, pe faţă, că a scăpat mai ieftin, mi-a amortizat din amărăciunea provocată de această nouă situaţie cu toate că banii nu-i primeam de pomană, fiindcă îi făceam lucruri şi servicii care în mod cert costau mai mult decât respectiva sumă, dar aşa a fost să fie inima de părinte. Ulterior, când inflaţia şi-a înfipt puternic ghiarele în noi, această sumă s-a majorat la 300000 de lei, dar a fost fără probleme. Încetul cu încetul, a dispărut din obiceiul nostru cumpărarea cărţilor, care înaine reprezentau un capitol important în cheltuieli, am renunţat apoi la reviste, magazine, iar ulterior chiar la ziarul de sport, urmat curând de renunţarea la orice ziar pe care-l mai cumpăram numai la ocazii deosebite. La teatru nu prea mergeam, fiindcă Ica nu agrea această formă artistică, nici măcar la televizor. La filme sau alte spectacole, nu am fost de mulţi ani, considerând că avem destule la televizor, unde faptul că ştiam acceptabil engleza, franceza, dar mai ales germana, ne permitea să vizionăm o gamă largă de programe. Faptul că urmăream programele împreună ne ajuta să înţelegem mult mai uşor spectacolele în limbi străine, întrucât ne consultam compensând ce nu ştia unul cu ce ştia celălalt, aşa că nu aveam timp fizic câte programe am fi putut urmări.

            După aproape 40 de ani petrecuţi împreună, ajunsesem să avem foarte multe lucruri în comun care ne apropiau din ce în ce mai mult. Ea urmărea cu interes competiţiile sportive având cunoştiinţe despre fotbal şi atletism, dar agrea şi handbalul, basket, box, şi mai ales sumo unde cunoştea numele luptătorilor mai bine decât mine, fiindcă poseda o memorie ieşită din comun şi era interesată (Era pe vremea lui Takanohana şi a fratelui său Watanohana, Akebono, Musashimaru şi a noului venit Dejima). Deoarece tatăl ei ne povestea deseori cum pe vremuri patina împreună cu mama ei pe patinoarul din Cernăuţi, cum erau una dintre perechile cele mai privite şi admirate, Ica avea deasemeni un interes deosebit pentru patinajul artistic. Pe vremea lui ceauşescu, când se disputau anumite meciuri în timpul programului, la servici se făcea o listă cu cei care voiau să plece să vadă meciul la televizor, urmând a compensa ulterior acele ore. Cum deobicei acele ore nu se mai compensau, multe femei profitau şi se înscriau şi ele la meci, dar numărul celor înscrişi devenea uneori aşa de mare încât se puneau anumite filtre. Odată, când se înscriseseră prea mulţi pe o astfel de listă, unul din şefii ei a făcut pur şi simplu un test cu o parte din solicitanţi pentru a le verifica cunoştiinţele despre fotbal şi bine înţeles că Ica a fost printre cei testaţi, deoarece era femeie. Dacă verificarea celorlalţi a fost extrem de sumară, discuţia cu Ica a durat aproape un sfert de oră, pentru că respectivul nu o cunoştea prea bine pe Ica şi era uimit de cunoştinţele ei în materie de fotbal, mai ales a fost intrigat că l-a contrazis într-o problemă despre care un altul, i-a dat dreptate lui Ica. La sfârşit respectivul, nu-mi mai amintesc numele, a fost fairplay şi şi-a cerut scuze pentru faptul că a testat-o şi a felicitat-o, deoarece ştia atât de multe despre fotbal, iar ea radia de mulţimire când s-a urcat în maşină, fiindcă venisem să o iau acasă ca să ne uităm împreună la acel meci. Nu îi plăcea tenisul, deoarece nu purta ochelari la televizor şi avea dificultăţi la urmărirea mingiei care era mică şi circula rapid, altfel ar fi fost interesată, mai ales că în perioada respectivă cei doi nemţi de-ai ei Boris BECKER şi Stefi GRAFF au fost în mare vogă. Despre cursele de Formula 1 ce să mai spun, nu pierdea nici o transmisie indiferent la ce oră se desfăşurau şi vorbea la telefon cu sora ei care locuia în zona natală a lui Michael SCHUMACHER, "Schumi", al căror fane erau. Urmăream împreună cu mare plăcere filme de acţiune, istorice, de război, spectacole cu mari interpreţi de operă sau balet, festivităţile de înmânare a premiilor Oscar, sărbătorirea unor mari actori ca Ingrid BERGMAN s.a., filme biografice, concertul de anul nou de la Viena la care mai spunea … uite, sala asta am vizitat-o, spectacole sau festivaluri de romanţe. Un capitol special îl constituiau marşurile cântate de fanfară pe care le prindeam întâmplător pe vreun post german care o fascinau, dar şi mie îmi plăceau, fiindcă una din guvernantele mele era nemţoaică, Trude, cu care cântam diverse melodii în majoritate marşuri, făcusem clasele primare la şcoala catolică. Pentru Ica era o fericire momentul în care eu cunoşteam melodia şi textul cântnd împreună cu televizorul, mereu mă întreba de unde îl ştiu şi pe ăsta, cum mai ţii minte cuvintele de atâţia ani ? ( cu toate că nu excelez din punct de vedere al memoriei, cuvintele la melodii le-am reţinut deosebit de uşor şi le mai ţin încă minte).

            Mai mergeam în vizite la diverşi prieteni ai mei sau ai ei, participam la manifestări culturale ca lansări de carte, inaugurări, expoziţii, etc., la care eram invitat în calitate de preşedinte al Fundaţiei "Nichita STĂNESCU" din Ploieşti. La aceste manifestări, Ica a fost întotdeauna o prezenţă plăcută şi remarcabilă, chiar după ce se apropia de 60 de ani, deoarece arăta bine fiind mignonă, frumos pieptănată, îmbrăcată totdeauna cu mult gust (era doar fata unei modiste din Cernăuţi şi a unui arhitect) şi mai ales, avea capacitatea de a întreţine o conversaţie plăcută la care un rol important îl juca "r"-ul uşor graciat. În general eu aveam obligaţii, probleme de protocol şi nu prea stăteam cu ea, dar aveam grijă ca din jumătate în jumătate de oră să o monitorizez, fiindcă la aceste manifestări participau mai ales scriitori, artişti, care de obicei beau peste măsură şi pentru Ica acesta era impulsul de care avea nevoie ca să se apuce să bea mai mult decât consideram eu că este cazul. Cum vedeam că lucrurile merg într-o direcţie care îmi displăcea, o luam deoparte, eventual dacă era cazul la unul sau două dansuri, îi atrăgeam atenţia că dacă nu se controlează plecăm acasă şi de cele mai multe ori se redresa. Dacă totuşi, după câteva asemenea avertismente lucrurile se agravau, şi asta se observa mai ales când dansa, plecam acasă sub un pretext oarecare spre marea ei nemulţumire, dar obrazul subţire cu greu se ţine şi nu îmi puteam permite să ne facem de râs. Dacă partea avea în conţinut şi ceva plăcut, ea consta din faptul că sub influenţa alcoolului Ica se dezinhiba de micile ei presiuni psihice şi urmau partide de sex senzaţionale. Totul era ca nu cumva să o iau acasă prea devreme, după gustul ei, fiindcă atunci se supăra şi intra în grevă plus un "silentio stampa" de nu mai scoteai de la ea o bună perioadă nici un cuvânt, dar ne împăcam şi împăcările erau intotdeaune plăcute.

            Alt lucru care ne apriopia, era organizarea întâlnirilor de promoţie, acestea ne luau mult timp, energie şi uneori chiar bani, dar satisfacţiile au fost întotdeauna pe măsură. Văzând că eu organizez din 5 în 5 ani întâlnirile promoţiei Nichita STĂNESCU, s-a molipsit devenind principala organizatoare a întâlnirilor promoţiei ei din anul 1956. Am înţeles-o şi încurajat-o să facă acest lucru deoarece consideram că îi face efectiv bine, la fel cum îmi făceau mie întâlnirile noastre. La una dintre ele le-am făcut marea surpriză de a-l duce la Restaurantul Berbec pe domnul profesor Ion GRIGORE care a produs o reacţie entuziastă din partea fetelor şi a profesoarelor, mai ales că le-a citit epigrame şi a întreţinut întreaga atmosferă a reuniunii prin remarcile sale de mare fineţe şi acidulate. Îmi amintesc de exemplu cum Anca MEZINCESCU a spus că nu este căsătorită la care profesorul a replicat … cum ? deloc, deloc spre marele haz al celor din jurul nostru. Interesantă a fost deasemenea întâlnirea profesorului cu fosta directoare Aspasia VASILIU, deoarece se spunea că la vremea respectivă avuseseră o relaţie, iar toată asistenţa a fost cu ochii pe ei. După câţiva ani am avut ocazia să petrec aproape o săptămână în compania dânşii la Snagov, unde veneam cu familiile şi am găsit o femeie strălucită, un partener de discuţie care mi-a lăsat o imagine de neuitat despre cea mai longevivă directoare din istoria Liceului Ion Luca CARAGIALE, recuperând prin aceasta ceva din faptul că nu o cunoscusem mai bine la apogeul dânşii.

            Dacă stau şi mă gândesc bine, am comis mari greşeli în căsnicia mea, iar una dintre ele constă în faptul că mi-am neglijat soţia, lucru de care mi-am dat seama mult prea târziu, atunci când nu se mai putea îndrepta nimic. Motivul principal al neglijării soţiei a fost Alexandru căruia i-am dăruit o cantitate apreciabilă din timpul meu liber, desigur în dauna soţiei mele. Datorită faptului că acest copil a avut un mare talent la şah, l-am însoţit aproape în permanenţă la antrenamente, unde ca să nu stau degeaba îmi luam o carte de specialitate pe care o conspectam, o studiam. Încetul cu încetul, am devenit omniprezent în lumea şahului de la Clubul Petrolul din Ploieşti şi am fost ales membru în comitetul de conducere, responsabilul secţiei de copii, vicepreşedinte al secţiei de şah, preşedinte al secţiei de şah după retragerea tatălui lui Adrian NEGULESCU, membru în Comisia Judeţeană de Şah … dar toate acestea mi-au luat din timpul pe care trebuia să-l petrec împreună cu soţia mea. Un alt capitol important, cronofag, a fost reprezentat de ducerea lui Alexandru la înot, unde tot din iniţiativa mea a fost trimis prin secţia de şah împreună cu alţi şahişti, aşa că a fost luat în primire chiar de doamna Anca MITROFAN, care împreună cu soţul ei au pus bazele înotului ploieştean. La început totul a fost în perfectă regulă, Alexandru a progresat incredibil, iar la nişte concursuri organizate pe municipiu (la care au lipsit însă componenţii loturilor republicane) el s-a clasat pe locul I la 50 m spate şi 50 m liber la categoria lui de vârstă ( cupa "23 August" din 14 august 1976). Văzând că are talent antrenoarea l-a introdus în grupa de elită fiind pus la treabă şi aici firul s-a rupt deoarece, Alexandru s-a dovedit a fi puturos, atât de puturos încât doamna MITROFAN l-a eliminat din grupa ei afirmând că îi strică atmosfera de lucru. Cu toate acestea, a rămas la înot, la prietenul meu Stelică IONESCU, cu care a continuat câţiva ani buni, acesta îi spunea … măi, Alexandru, să ştii că nu trebuie să renunţi, fiindcă este suficient să faci lucrul ăsta odată şi apoi o să-l repeţi destul de des. Oricum Alexandru înoată foarte frumos şi corect, s-a dezvoltat bine din punct de vedere fizic, iar la mare sau la Snagov nu am avut probleme cu el, ba chiar la mare, a salvat-o de la înec pe Magda, soţia prietenului său Alexandru SZABO, care se aventurase în apa adâncă. Filetelia mi-a luat şi ea destul timp, dar am acumulat timbre de valoare, pe care după revoluţie, fiind strâmtoraţi, le-am vândut destul de convenabil prietenului meu avocatul Grigore GHICA şi ne-am redresat material o bună perioadă. Faptul că am organizat toate întâlnirile promoţiei 1952 a fost tot o pierdere de timp pentru familie, dar promoţia Nichita STĂNESCU a fost pentru mine o sursă de energizare la care nu am putut să renunţ, a fost unul din lucrurile cele mai dragi mie. În momentele grele, colegii mei au dovedit că au meritat să fac acest sacrificiu pentru ei, majoritatea luând locul fraţilor mei, pe care nu i-am avut din păcate şi a căror lipsă am simţit-o permanent, fiind pur şi simplu invidios pe cei cu familii mari.  O altă sursă de irosit timpul a fost activitatea mea la Fundaţia "Nichita STĂNESCU" unde, în calitate de preşedinte, am consumat mult timp şi energie. Organizarea sărbătoririi a 90 de ani de către profesorul de franceză George Iancu GHIDU, mi-a luat deasemeni destul de mult timp, însă de la această sărbătorire făcută la 20 iulie 1995, am pe lângă multe alte amintiri dragi, o fotografie cu noi trei Gocimanii: Ica, Alexandru cu mine, făcută în curtea Fundaţia "Nichita STĂNESCU", care la timpul respectiv era pe strada Nicolae BĂLCESU. Ultimul, dar nu cel din urmă motiv al neglijării soţiei a fost timpul pe care l‑am afectat profesorului Ion GRIGORE, cel care m-a decretat fiul lui adoptiv şi pentru care am făcut multe lucruri pe care desigur nu le regret, printre acestea numărându-se mai ales sărbătorirea dânsului de 70 de ani şi apoi cea de 80 de ani. Desigur că la aceste sărbătoriri, Ica era în fruntea bucatelor, cu mii de mulţumiri pentru că mi-a permis să lucrez la organizare, dar de lipsit de acasă tot am lipsit şi cu felicitările nu se putea compensa lipsa mea. Dar între profesor şi Ica a existat o dragoste şi prietenie reciprocă, începută încă de pe timpul când era elevă şi participa împreună cu Anca MEZINCESCU şi Anca CIOLTEI, colegele ei de clasă, la cercul de matematică al profesorului, unde erau singurele fete.

            Aveam unele lucruri pe care ni le toleram, cum era de exemplu serialul destul de şters "Tânăr şi Neliniştit" pe care-l urmărea şi uneori mă uitam şi eu din comoditate, cred că ultimul serial pe care l-a văzut a fost cel cu numărul 1141 din după amiaza zilei în care s-a prăpădit. Când a fost internată la spital în anul 1999 (la Colţea şi la Judeţean Prahova) m-a rugat să mă uit din când în când la serial şi la întoarcere i-am spus câteva lucruri mai importante petrecute în serial, mi-a mulţumit cum rareori o făcuse, dar în acea perioadă ce nu aşi fi făcut pentru ea ! Lucrul neconciliabil era pasiunea ei morbidă pentru seriale sau filme cu spitale, doctori, bolnavi, drame pe care eu, datorită lungilor perioade pe care le‑am petrecut în spitale şi aşteptând pe la doctorii, nu mai am puterea să le suport. Chiar după ce a aflat că asupra ei şi-a întors din nou acţiunea cumplita boală şi nu mai are scăpare, pasiunea ei pentru astel de spectacole nu a dispărut. Îi plăcea, efectiv, să vadă suferinţa pe ecran, urmărind cu mare interes aceste lucruri care mie îmi provocau o silă cumplită, reamintindu-mi de problemele mele peste care trecusem atât de greu, dar care mă marcaseră fără milă pentru tot restul vieţii.

            Deoarece aveam două televizoare instalate în camere diferite, în primăvara lui 2000 eu mă uitam din când în când la televizorul din camera de la stradă, atunci când urmăream programe separat. La începerea jocurilor Olimpice Sydney 2000, m-am mutat în cealaltă cameră unde şi dormeam deoarece urmăream Jocurile pe TVR1, TVR2 şi TVEspagnol pe care le mutasem pe canale apropiate împreună cu ProTV, canalul nostru românesc favorit. Cu toate acestea, am urmărit multe transmisii împreună, fiindcă studia programul cu atenţie de dimineaţă şi îmi spunea … nu ai vrea să urmărim împreună cutare film sau transmisiune, iar eu acceptam mai totdeauna. Când urmăream ceva împreună, mai schimbam câte o vorbă şi era plăcut … uneori rămâneam noaptea să dorm cu ea, fiindcă era de o delicateţe rară, cu toate că în ultima perioadă suferea de o semipareză pe partea stângă şi mergea cu dificultate la closet, aproape din oră în oră, nu o simţeam când se ducea la baie, cu toate că am un somn destul de uşor.

            Cele mai multe discuţii şi explicaţii le aveam la filmele istorice sau cele cu referiri la elemente de istorie deoarece nu prea ştia istorie. Fără să mă laud, ştiam mai multă istorie ca ea, asta datotită faptului că tot liceul am studiat istoria cu regretatul profesor emerit Nicolae SIMACHE, un monstru sacru al învăţământului şi muzeisticii prahovene, la care am avut numai media 10 şi nu îmi amintesc să fi luat la el vreodată o notă mai mică de 9. În ciuda faptului că Ica avea o memorie deosebită, probabil a contat calitatea profesoarelor, fiindcă de fapt ea a fost o elevă strălucită, absolvind liceul cu nota maximă nu numai la istorie, dar la toate materiile, ceea ce pe vremea ei îi permitea să se înscrie la orice facultate fără a susţine examen de admitere.

            În general, starea precară în care ne aflam, totuşi nu exagerată, pe mine nu m-a afectat prea tare deoarece o mai trăisem în liceu când tata, ca fost exploatator, avea servicii jenante şi cu salarii modice din care mai trebuia să dea şi şpagă pentru a rămâne în acel servici mizer, ca să am eu adeverinţă la şcoală sau la facultate. Pe Ica, cea care a trăit în belşug, opulenţă la ea acasă şi apoi cu mine, deoarece eram doi ingineri cu salarii bune, fără să avem nivelul material al colegilor mei directori, miniştrii, doctori, ne puteam permite destule capitole considerate de lux ca: excursii, concedii, vizionarea unor spectacole de excepţie la Bucureşti (Louis Amstrong, Sarita MONTIEL s.a.), excursii ale ei în străinătate. Noua situaţie a afectat-o aşa că eu, ca să o înbunez din când în când, îi explicam ce mare cucoană o să fie ea la primirea Hotelului GOCIMAN din Bucureşti, unde deţin cam 60%, dar sărăcuţa nu a apucat acest răsfăţ şi poate că nu o să-l apuc nici eu. Tata care a muncit efectiv pentru acest hotel, a tras din greu conseciinţele pe vremea comunismului, eu ca fiu al lui am avut deasemeni de suferit atât direct cât şi indirect, plus frica de a nu se afla la facultate unde declarasem mincinos. Până la naţionalizare în 1950 noi nu am apucat să profităm prea mult de pe urma hotelului, dar se pare că marele profitor va fi Alexandru. Cred că Gheorghe GOCIMAN, bunicul meu, creierul familiei, marele artizan al firmelor de autobuze şi al hotelului, nu are de ce să se supere, deoarece Alexandru este un GOCIMAN şi nu unul oarecare. Alexandru a fost un deştept, cu performanţe de vicecampion de copii al României la şah, component al lotului României de şah, vicecampion militar de şah al României, intrat la facultate pe primul loc şi absolvent al acestei facultăţi printre primii. În plus, atunci când presat de starea sănătăţii mele am vrut să lichidez firma "GOCIMAN SRL", Alexandru a fost cel care nu m-a lăsat, obligându-se să o ducă mai departe, făcând-o chiar dacă nu prea profiatbilă, cel puţin evident viabilă.

            Tot în categoria de nediscutat, intra mersul ei la mare câteva zile, uneori de două ori pe sezon, dar mai ales excursiile pe care le-a făcut în străinătate cu banii proveniţi din chiria de pe apartamentul din Bucureşti, moştenit de la părinţii ei, care era de 100$ pe lună, din care Lala primea 50$, iar ea 50$. Apartamentul fusese închiriat unui inginer electronist sirian căsătorit, cu doi copii, care întreţinuse bine apartamentul, iar ulterior făcuse schimb de locuinţă cu o mătuşa a soţiei, căsătorită tot cu un sirian, care era în relaţii foarte bune cu Ica şi îngrijea apartamentul la fel de bine.

            Dintre excursiile făcute după 1989, cea mai importantă a fost vizita la sora ei în Germania, la Aachen, de unde au mai vizitat Olanda şi Belgia întrucât erau în apropiere. Cu această ocazie au vizitat‑o şi pe Manuela-Beatrice APOSTOLESCU, colegă, vecină şi prietenă cu Lala din Ploieşti. Aceasta s-a legat mult de Ica cu această ocazie, după cum mărturisea chiar ea, afirmând că era prietenă cu Lala de ani buni, dar de Ica s-a lipit, fiindcă degaja o delicateţe şi căldură sufletească ieşite din comun. Înainte de 1989 mai fusese de două ori la mătuşa Visia în Germania de Vest, la Regensburg apoi la München şi de fiecare dată se oprea câteva zile la altă mătuşă, Hilde, la Viena. Făcea acest lucru deobicei la ducere deoarece la întoarcere era plină cu bagaje-cadouri pentru toate rudele din România. În aceste excursii eu nu am putut să o însoţesc neprimind viza de la securitate, cu toate insistenţele mele care au mers până la o audienţă la şeful securităţii prahovene generalul IONESCU, soldată fără vreun rezultat poztiv. Mai făcuse câteva miniexcursii de 7-10 zile care o duseseră prin Ungaria, Polonia, Ceho-Slovacia şi o excursie în Rusia când a stat câteva zile la Leningrad, fostul şi actualul Petrograd, unde a vizitat Ermitajul.

            Tot după '89 a mai fost în Grecia, a mai petrecut un revelion la Budapesta, o excursie de neuitat la Paris despre care povestea, cu lux de amănunte, cu deosebită mândrie şi plăcere, oricui era dispus să o asculte. În privinţa acestei excursii am avut la întoarcere o mică discuţie privitoare la faptul că şi-a cumpărat un ghid al Parisului în limba germană, cu toate că ştia la fel de bine şi franceza, dar a făcut-o mai mult ca să se dea mare faţă de ceilalţi colegi de excursie … Deutschland, Deutschland über alles, über alles in die Welt … educaţia ei de sorginte teutonică nu se desminţea, mama ei de pe celălalt tărâm se putea mândri cu ea. Când îi spuneam soacrei mele, ca să o necăjesc, că poporul căruia îi port cea mai mare pică este cel german, fiindcă a răscolit cu furca totă Europa şi acum tot ei o duc cel mai bine, au nivelul de trai cel mai ridicat … dânsa cu un calm specific mi-a replicat … sicher, weil Sie sind Deutsch (desigur, pentru că sunt nemţi).

            Dintre excursii cea mai controversată a fost cea din Grecia făcută în 1998 la care s-a înscris deoarece era ieftină şi nu mai prinsese, în seria respectivă, locuri pentru Paris. Am încercat eu să-i spun că Grecia nu este pentru ea, are o climă aspră, temperaturi foarte ridicate, că va da de o căldură sufocantă, că se va expune inadmisibil de mult la soare şi nu îi face bine. A fost imposibil să o conving să renunţe, iar estimările mele sumbre s-au adeverit din păcate. Chiar ea a recunoscut la întoarcere că a fost extenuant, excesiv de cald, cu un soare ucigător, dar Grecia rămâne Grecia, este o ţară minunată, leagănul civilizaţiei europene. Mi-a mărturisit cu nonşalanţă că din cauza unor deficienţe organizatorice, de cazare, un coleg de excursie, pensionar din Bucureşti a trebuit să doarmă vreo trei nopţi în aceeaşi cameră cu una din doamne şi cum toate au fost speriate şi intrigate de această idee, tipic pentru ea, s-a oferit de bunăvoie să doarmă ea cu acel domn. Că am vrut, că nu am vrut, mi-a povestit cu lux de amănunte cum se dezbrăcau seara, cum mergeau la baie, cum îşi făceau toaleta de dimineaţa … cum tipul sforăia. Ce să mai zic, era tipic pentru Ica, aceasta era ea şi acel lucru, acel gest de curaj, de tupeu, a făcut-o să fie foarte mândră de ea. Din păcate, eu consider că excursia din Grecia, prin lungile expuneri la soare a fost unul din principalele motive care i-au zgândărit cancerul care stătuse oarecum cuminte şi inofensiv până atunci în organismul ei. Şi primele semnale au venit de la pierderea nesemnificativă, dar continuă a greutăţii, din păcate fără alt disconfort care ar fi putut declanşa o alarmă, dar această boală s-a dovedit extrem de perfidă, s-a reinstalat fără trâmbe şi surle pentru ca să poată lovi apoi decisiv. Trebuie să repet că şi eu am o mare vină deoarece am tratat nepermis de superficial acest semnal din cauza  greutăţilor pe care ni le provoca mama, din cauza sărăciei şi probabil din cauza ghinionului care a planat asupra noastră, plus faptul că traversam o perioadă extrem de nefastă cu sănătatea şi am fost concentrat mai mult asupra mea.

            În drum spre Paris, ghidul a oprit autocarul la Salzburg unde au locuit o seară la un demisol în condiţii destul de modeste. Pe un culoar de trecere spre ieşire, onorabila a observat un cărucior pe care erau depozitate cearceafuri, feţe de perne, prosoape şi a trecut pe lângă ele de mai multe ori. Cleptomania din ea a început imediat să-i facă cu ochiul unui prosop alb mititel pe care era scris din ţesătură "Rosenberger", aşa că la plecare nu a găsit o soluţie mai bună decât să-l bage în geanta de voiaj. Când, intrigat de grosolănia gestului, am întrebat-o de ce nu a luat 12, mi-a răspuns că nu avea loc pentru atâtea şi pe acesta l-a luat ca "souvenir" cu toate că în realitate este un "Erienerung", chestie de interpretare.

Când în primăvara lui 1999 m-am trezit la realitate pentru o perioadă şi am avut un moment de luciditate propunându-i să o duc la unul din colegii mei doctori pentru un consult serios, mi-a spus că are o doctoriţă de familie foarte bună la care m-a înscris pe mine şi pe mama. Doctoriţa respectivă era medicul primar BURGHELEA Anca Delia, care lucra la Policlinica Petrolului şi era nora celebrului chirurg. I-o recomandase călduros colegul ei de servici şi colegul meu de liceu Paul STANCIU. S-a hotărât să ia legătura cu ea, iar dacă apar probleme speciale o va trimite la un specialist. Când m-am dus la doctoriţă, trimis de Ica, mult mai târziu, mi-am dat seama imediat de ce o recomandase Paul STANCIU cu atâta căldură: femeia era foarte frumoasă, chiar sexy şi extrem de plăcută, un partener de discuţie excelent. Din păcate Ica avea şi ea slăbiciune pentru femeile frumoase, a căror companie o căuta făcându-i plăcere deoarece fiind şi ea de aceleşi calibru nu se temea de concurenţă, ba din contră compania unei femei frumoase o stimula făcând-o să se simtă bine şi încerca să dea totul din ea ca într-o competiţie. Alegerea făcută de cei doi le-a fost însă fatală, Paul a murit curând din pricina unui stop cardiac, iar Ica mergând pe mâna acestei femei a ajuns cu greu şi cu mare întârziere, dar numai la intervenţia mea, la un specialist care să-i pună un diagnostic adevărat în urma căruia să se poată întreprinde ceva pentru a se preîntâmpina îndreptarea către un dezastru rapid, de proporţii. Departe de mine de a-i pasa doctoriţei de familie toată vina pentru răul care a urmat, insă a avut o contribuţie substanţială la acest declin, fiindcă a avut în faţă o bolnavă care făcuse o mamectomie cu 16 ani în urmă, prezenta semnalmente de disconfort cu greutate la înghiţit şi ceea ce ar fi trebuit să fie semnalul cel mai evident, slăbea în mod constant. Starea de fapt ar fi trebuit să declanşeze o acţiune de natură investigaţională energică şi extrem de rapidă ceea ce nu s-a făcut. Este drept că nici Ica nu a vrut să urgenteze investigaţia pe latura medicală, deoarece a ţinut cu tot dinadinsul să mergă în excursie la Paris, să vadă Parisul la care probebil că visase de mult, dintotdeauna, aşa cum visase să facă o excursie în China (Alexandru, dacă citeşti aceste rânduri, după ce o să iei ceva de pe urma Hotelului Gociman, ai cam multa de făcut, dar încearcă te rog, bineînţeles dacă o să poţi, în afara creierii premiului familiei Gociman la Liceul I L Garagiale, a tipăririi acestor memorii "La răscrucea speranţelor", a unor danii la Bisericile din Nedelea, Breţcu şi Întorsura Buzăului-Ardelean, să alegi o blondă mignonă, superbă, sexy şi să-i faci printre altele, un cadou constând dintr-o excursie în China în memoria mamei tale Viorica-Ruxanda, care să ştii că a ţinut mult la tine, dar în stilul ei, fără să exteriorizeze acest lucru).

            După cum spuneam, cu toată opoziţia mea, împinsă de un torent interior cu o forţă de nestăvilit, Ica a amânat investigaţiile serioase şi a plecat în excursie la Paris realizându-şi acest vis. La întoarcerea de la Paris era marcată, evident de oboseală, dar radia de fericire povestind în dreapta şi în stânga ce văzuse ea pe acolo, ce reuşise să înţeleagă din periplul franţuzesc, iar mie mi-a făcut cadou câteva partide de sex … aşa cum credea ea că se face în oraşul lumină.

            După trecerea euforiei pariziene, având o jenă când înghiţea, iar investigaţia pe linia medicului de familie trena, am atacat problema prin bunul meu prieten, doctorul Ştefănel LUCINESCU preşedintele Colegiului Medicilor din Judeţul Prahova care a acţionat rapid. În trei zile s-a făcut o investigaţie a esofagului la Spitalul Ministerului de Interne din Bucureşti, unde a dus-o Alexandru. Rezultatele au fost proaste chiar la prima vedere deoarece prin obturarea existentă, sonda nu a reuşit să treacă, iar după două zile când Ştefănel a telefonat la laboratorul respectiv s-a confirmat diagnosticul de cancer. Cum am avut de la început o convenţie cu Ica în sensul de a nu ne ascunde nimic, să ne spunem adevărul adevărat, am făcut acest lucru spunându-i diagnosticul. Ştiam că în jocul vieţii se pierde o singură dată, iar ea a primit vestea cu tristeţe, dar cu o mare tărie, mie îmi dădeau lacrimile şi ea era cea care ne încuraja, spunând că trebuie să fim tari şi mai vedem noi, aceeaşi manieră de a aborda problema a avut-o pe tot parcursul bolii acest lucru ajutându-mă şi pe mine, a contribuit la o oarecare amortizare a şocurilor traumatice pe care le-am primit cu toţii. Era foarte sinceră şi în sinceritatea ei a spus în câteva rânduri … de ce aşa de tânără ?, doream să mai beneficiez câţiva ani de pensie, să văd copilul însurat, să văd poate un nepot şi de ce nu, să mai fac câteva excursii. A avut o tărie interioară remarcabilă pe care nu-mi dau seama pe ce şi-o sprijinea, deoarece nu credea în Dumneezeu, sau aşa lăsa să se înţeleagă. Dacă îi spunea cineva că cutare s-a rugat sau crede, îi replica imediat cu acelaşi şablon … la ce foloseşte ? sau cu ce l-a ajutat ? (Doamne iart-o că nu ştia săraca ce spune!).

            Cu sprijinul Dorinei MERTL care era prietenă apropiată cu doctoriţa Corina POPA, am reuşit într-un termen foarte scurt să-i facem o tomografie. Această doctoriţă a fost o femeie extraordinară, sensibilă, caldă şi când mi-a comunicat rezultatul, cu toate că era şi Valentin ZENTENAI de faţă, avea ochii plini de lacrimi. Situaţia era de fapt mult mai gravă decât se prevedea deoarece era confirmată metastaza prin faptul că fusese atacat şi ficatul în vreo două zone. Când m-am întors acasă şi am fost întrebat de Ica despre rezultatul tomografiei nu am putut la început să-i spun că este prost şi am rugat-o să mă lase câteva clipe să-mi revin, cu toate că de la spital până acasă venisem în mod intenţionat foarte încet, lăsasem geamul la maşină deschis, mai mult ca să am aer, dar degeaba. Nu-mi găseam cuvintele să-i spun, nu vroiam să dau vestea asta mai rea decât estimările, dar până la urmă tot ea m-a încurajat săraca, spunând aproape în glumă … lasă, că nu mor eu anul ăsta ! … şi a mai dezgheţat într-un fel atmosfera, dacă aşa ceva mai era posibil. S-a întristat, dar nu a fost deprimată de veste, sau cel puţin nu părea, fiindcă a plecat liniştită şi calmă la baie unde a fumat o ţigară, lucrul care probabil o liniştea, îi încărca puţin bateriile. A fost unul dintre numeroasele momente grele de care nu vreau să-mi mai aduc aminte şi pe care l-am scris cu mare greutate, cu nespusă durere în suflet. Dacă totuşi am scris unele pasaje care m-au rănit aproape la fel ca atunci când s-au petrecut, am făcut-o în disperare, de teamă să nu cumva să uit ori să nu mai am timp pentru scris. Este adevărat că amintirile nu ţi le poate lua absolut nimeni, însă pe lângă cele plăcute rămân, din păcate şi cele traumatizante pe care numai această minunată parte a noastră, creierul, le poate ascunde undeva, la fund, casă nu ne sâcâie prea mult.

            Alarmat de gravitatea diagnosticului am discutat personal sau la telefon cu toţi prietenii mei doctori sau soţiile lor, cu rudele ori cunoscuţii mei de la care puteam să capăt un sfat bun. Am cules tot felul de sugestii dintre care, tot sfătuindu-mă cu ei, am ales-o pe cea oferită de verişoara mea Cecilia PÂRVU fostă medic la salvare. Ea îmi spusese că la Spitalul Municipal din Bucureşti, mai vine încă o dată pe săptămână Profesorul Doctor Dan GAVRILIU în vârstă de 90 de ani, cel mai bun specialist din lume în operaţii pe esofag, a făcut în viaţa lui mii de astfel de operaţii, are o metodă proprie care îi poartă numele şi mai conduce în prezent astfel de operaţii. Ştiam că Mircea PETRESCU este în relaţii bune cu doctorul Sorin OPRESCU directorul Spitalului Municipal deoarece i-am văzut împreună la sediul PDSR, când acesta din urmă a candidat la primăria Bucureştiului. Mircea a fost extrem de amabil şi în trei zile, în prima în care profesorul GAVRILIU a avut zi de consultaţie la Municipal, Ica a fost programată la el. A dus-o din nou Alexandru, deoarece maşina mea Dacia 1100 albastră, 2PH447, avea verificarea tehnică depăşită şi riscam să pierd talonul, iar ca să conduc Dacia 1300, PH13CIA, a lui Alexandru în starea de emoţie în care mă aflam era o idee proastă, fiindcă nici nu eram obişnuit cu ea. Nu am putut nici măcar merge cu ei şi să o las pe mama atâtea ore singură acasă să facă vreo boacănă în starea ei tulbure. Omul trăieşte împreună cu nenumărate regrete, unul dintre ele este acela că în respectivele momente dramatice eu nu am putut să fiu lângă ea, nu am dat dovadă de inventivitate, de spirit de sacrificiu ca să mă simtă alături. Alexandru a avut în general cu Ica o relaţie mai rece cu toate că sunt ferm convins că ţineau destul de mult unul la altul, iar faptul că în zilele respective a dus-o la Bucureşti şi a avut grijă de ea a contribuit la o apropiere între ei, apropiere pentru care eu mă luptasem de ani, dar din păcate,  necazurile sunt cele care ne fac să fim mai apropiaţi. La aproape un an după aceste evenimente am întrebat-o pe Ica dacă este mulţumită de felul în care o îngrijesc şi mi-a răspuns prompt că da, iar ca să sublinieze veridicitatea acestui lucru mi‑a luat mâna în mâna ei, a dus-o la piept unde a ţinut-o mult timp, dar cred că aşi fi putut să-i ofer şi mai mult.

            Contactul cu profesorul GAVRILIU a fost foarte dur, deoarece acesta a admonestat-o drastic pentru faptul că s-a prezentat aşa de târziu la control, mi-am dat seama de aceasta din reacţia ei. Rar era ea aşa de spăşită când îmi povestea câte ceva, chiar după ce făcea o boacănă, boacănă adevărată. După ce a fost dojenită că a venit prea târziu, ea a încercat să facă aşa cum făcea cu mine sau cu apropiaţii ei, să fie mieroasă, să mintă … că trei săptămâni doctorul de la radiologie a fost în concediu, că încă două aparatul s-a defectat … adică vezi Doamne, nu era ea vinovată. Profesorul s-a enervat puţin şi cu un ton mai aspru a spus răspicat … cucoană, eu am 90 de ani şi la vârsta mea nu merge cu aşa ceva, cu două săptămâni, cu trei săptămâni, la dumneavoastră este vorba de o întârziere de luni de zile, apoi cu o voce calmă, văzând probabil că Ica s-o, fiindcă schimbat la faţă, a continuat … asta nu înseamnă că eu nu o să fac tot posibilul ca să salvez ce se mai poate salva şi îţi urez mult noroc. I-a făcut apoi o trimitere la Spitalul Colţea pentru terapie prin radiaţii şi chimioterapie, urmând a reveni apoi la dânsul.

            A trecut imediat pe la Colţea unde a avut şansa să dea de doctoriţa Angela IOSIF, soţia unui coleg de-al ei de la servici şi vecină cu noi, pe care nu o cunoscusem până atunci. A fost programată pentru o perioadă peste două săptămâni, dar i s-a oferit şi o variantă de a începe tratamentul în lunea următoare, cu condiţia ca provizoriu să stea într-un pat mai mic. Înţelegând, în sfârşit că nu mai este de glumit, a acceptat imediat soluţia cea mai rapidă şi a mers la spital chiar cu doctoriţa şi nora acesteia pe care le-a dus Alexandru. La încercarea ei de a-i da bani, doctoriţa a refuzat, iar în toată perioada tratamentului s-a purtat cu ea exemplar, ca o prietenă. Rar o asemenea femeie şi-i doresc să primească de la Domnul pe măsura mărinimiei sufletului ei minunat. Tratamentul în sine nu a fost prea stresant deoarece se făcea numai de Luni până Vineri, iar la sfârşit de săptămână venea acasă la Ploieşti adusă de Alexandru şi odată de Sorin OLIMID, iar la ducere a mers odată tot cu Sorin şi altă dată cu Bogdan SMARANDA, partenerul de ski al lui Alexandru. Partea proastă consta în faptul că avea din ce în ce dificultăţi mai mari la înghiţit, iar acestea în loc să se diminueze avansau pe zi ce trece. După trei săptămâni de tratament, timp în care făcuse 12 şedinţe de radiaţii şi două de chimioterapie, secţia respectivă a intrat în reparaţii pentru 10 zile şi majoritatea bolnavilor au fost trimişi acasă, printre ei şi Ica.

            La sosirea acasă s-a bucurat mult că a scăpat de spital, se bucura săraca precum un copil, fără să se mai gândească prea mult la viitor. Tratamentul îl suportase destul de bine, mai puţin chimioterapia după care avusese greţuri, dar de pe urma radiaţiilor începuse să-i cadă părul destul de serios aşa că mai ales în partea din spate aproape că avea chelie. Din fericire, zona respectivă nu avea cum să o vadă, fiindcă ţinea încă destul de mult la aspectul ei fizic şi ar fi întristat-o, iar eu am considerat că acest mic detaliu este mai bine să il ascund. Din punct din punct de vedere al moralului se prezenta bine, nu se lamenta, îşi păstrase destul de bine tonusul, însă faptul că mânca extrem de greu o slăbise evident, iar barometrul cel mai sensibil consta în faptul că despre sex nu s-a mai discutat de la începutul lui octombrie şi treptat, treptat ajunsesem în decembrie. În zilele de întrerupere a tratamentului, a luat legătura cu prietena şi fosta ei vecină Mia DODU-IOAN care i-a recomandat o coafeză, chiar vecină cu noi, care a venit şi a tuns-o scurt modificându-i look-ul cu care, în afara cheliei ce nu se prea observa, arăta chiar bine. Toată viaţa a avut priorităţile ei, la care nu a renunţat sub nici un motiv, până în ultimele clipe, din păcate în ele a fost inclus şi fumatul. Atmosfera din casă era destul de puţin apăsătoare faţă de situaţia reală, dar la acest lucru ea avea contribuţia importantă, ne dădeam silinţa să ne ţinem tari şi în mare parte reuşeam. Cu toate că nu ne lăfăiam în bani, am cumpărat totuşi primul număr din revista Playboy pe care am discutat-o împreună, apoi am cumpărat şi primul număr al revistei lui Mircea DINESCU "Plai cu boi" care ne-a amuzat scoţându-ne un pic din stres. Culmea că cea tare era ea, aşa cum fususe totdeauna, cu toate că ar fi trebuit să fie exact invers, dar dacă mă simţeam şi eu puţin mai rău cu sănătatea ea era cea care mă încuraja şi odată, o singură dată mi-a spus direct să mă ţin bine că are nevoie de mine, o singură dată şi-a călcat pe inimă făcând această mărturisire. Dacă ochii mei în unele momente de slăbiciune mai scăpau câte o lacrimă, pe care căutam ca să nu o vadă, ea, cea puternică, nu a lăcrimat vreodată în prezenţa mea, era tare ca piatra lucru dovedit şi în evoluţia bolii care după părerea doctorului oncolog Liviu POP a fost atipică, fără dureri mari şi fără să se chinuiască. Zilele se scurgeau în aşteptarea terminării tratamentului, după care urma să se prezinte din nou la profesorul GAVRILIU în vederea stabilirii liniei ce trebuia urmată, operaţie ori tratament special.

            În casă mă monitoriza destul de sever, iar eu, necăjit de noua situaţie, făceam aproape tot ce vroia ea, fără să mă opun, în marea majoritate a situaţiilor. Spun în marea majoritate a situaţiilor, fiindcă nu am cedat în ruptul capului, ajutat şi de Alexandru, dorinţei ei de a trimite 400000 lei la o firmă care promitea vrute şi nevrute. Discuţia aceasta a durat destul de mult, firma respectivă fiind extrem de insistentă pentru că primise de la ea vreo 100000 lei şi a sesizat un punct slab, aşa că trimitea scrisoare după scrisoare, prin care îi spunea că nu e frumos că nu se ţine de cuvânt şi multe alte şmecherii ale excrocilor. În final nu i-am mai dat scrisorile ca să nu o mâhnesc, iar când după vreo trei luni, la televiziune a fost o emisiune despre acea firmă de excroci, cum păcăliseră oamenii, fără să spună nimic, mi-a luat mâna în mâna ei şi mi-a strâns-o poate şi drept mulţumire că eu nu am scos o vorbă în timpul emisiunii ca să o atenţionez sau să-i fac morală. Cum eu nu prea mă pricepeam să gătesc, a început să facă cu mine un mini curs intensiv de artă culinară, stătea pe scaun în bucătărie şi mă punea să gătesc, iar eu, pe de o parte găteam, iar pe de alta scriam pe nişte foi, fiindcă îmi era teamă să nu uit preţioasele indicaţii. Când făcea acest instructaj cu mine, devenea săraca mai aspră, iar vocea ei caldă se modifica luând nuanţe imperative. În prima perioadă de instructaj lucrurile se desfăşurau într-un mod dezastruos, sub imperiul tensiunii emoţionale generate de starea grea în care ne aflam amândoi, gândurile mele nu prea stăteau la gătit, nu mă puteam concentra, scăpam lucrurile din mână, mă accidentam frecvent prin tăiere sau opărire. Cu toate că eu fusesem în viaţă un îndemânatic, acum mă îngrozeam de greşelile pe care le comiteam, de haosul care sălăşluia în capul meu, fapt ce agrava mai mult starea de lucruri, făceam lucruri şi mai tâmpite. Când plecam undeva, mă întorceam odată sau de două ori după chei, după ochelarii de soare, găseam eu ceva după care să mă întorc şi acest lucru o enerva şi striga la mine … iar ai uitat ceva ! Era clar că ea se afla sub imperiul unei mari presiuni psihice şi probabil faptul că striga din când în când la mine îi permitea să se elibereze de o parte din energia negativă acumulată. Înainte foarte rar făcea aşa ceva … era o doamnă şi ridica tonul numai în situaţii extrem de grave.

            Inexplicabil, se manifesta vehement faţă de Alexandru, care are obiceiul să trântească uşile sau cel puţin să facă zgomot mai mare la închiderea lor, îi spunea cuvinte pe care nu le auzisem vreodată din gura ei şi credeam că nu le ştie … cădeaţe-ar mâinile, idiotule! Noroc că Alxandru se făcea că nu aude nimic şi nu reacţiona, dar peste două, trei zile, trântea din nou uşile sau le lăsa deschise. Într-o după masă aţipisem în pat lângă ea şi prin somn am auzit trântindu-se uşa de la hol, dar totul era aşa departe … în surdină. Deodată, lângă mine Ica a zbierat la Alexandru, iar eu am sărit ca ars din somn şi am privit-o cu reproş, la care ea fără să-i fi zis eu nimic a spus calmă, dar cu un zâmbet şugubăţ … m-am răcorit şi eu un pic, te rog să mă scuzi. Am constatat însă cu surprindere, că după ce Ica nu mai este în casă, Alexandru nu mai trânteşte în aceeaşi manieră uşile cum o făcea înainte, cine ştie ce o fi şi în mintea lui, ce reacţii s-au petrecut … aceste lucruri nu le ştie decât el … poate nici el.

            Cu toate că progresele mele în arta culinară erau semnificative, am stabilit de comun acord ca să înregistrez şi pe reportofon câteva indicaţii, lucru pe care l-am făcut în trei şedinţe. Cu ce inimă o fi pronunţat ea, sărăcuţa acele cuvinte, ce o fi fost în sufletul ei nimeni nu poate să ştie asta vreodată, mai ales că cele mai multe reţete nu erau din cele pe care le mânca ea, erau reţete vegetariene pe care mi le făcea ea mie de ani de zile şi cu care supravieţuisem. Până la data când scriu aceste rânduri (15 dec 2000 ) nu am avut încă tăria să ascult acea casetă, desigur că o să o fac mai târziu, dar în fundul sufletului meu sper că poate printr-o minune să o rătăcesc ca să nu o mai pot asculta vreodată.

            Cu două zile înainte de a pleca la spital pentru continuarea tratamentului, eram amândoi în pat privind la televizor … cred că urmăream serialul "Tânăr şi neliniştit", care fiind foarte uşor nu ne solicita toată atenţia aşa că i-am, luat mâna în mâna mea şi am strâns-o atât cât să-i transmit mesajul meu de apropiere şi dragoste, de căldură sufletească, să înţeleagă faptul că nu este singură pe lumea asta. Mi-a răspuns şi ea la rândul ei prin acelaşi semnal de strângere de mână, iar cu coada ochiului am zărit pe faţa ei o iluminare deosebită, blândă, o iradiere provocată de mulţumire, îmi era o mare milă de ea, fiindcă era destul de singură pe lumea asta, părinţi nu mai avea, mătuşile ei care o răsfăţaseră în copilărie părăsieră aceast lume, iar sora ei era departe în Germania şi primea de la ea un telefon în fiecare duminică. Cu toate că ţinea foarte mult la aparenţe, duminică după amiază, spre seară, când se apropia ora telefonului de la sora ei Lala, devenea uşor mai agitată aşteptând evident acel ceva, legătura cu sora ei, ruda ei de sânge. Săraca Lala vorbea deobicei destul de mult la telefon şi pentru Ica era evident o mare plăcere, chit că nu vorbeau numai lucruri extrem de importante, dar erau în contact. Vorbeau nemţeşte, iar Ica se străduia cât putea să menţină o conversaţie fluentă şi atunci când cunoştiinţele ei de germană o trădau, făcea o grimasă şi-i trăgea un cuvânt sau o expresie în româneşte. După ce termina convorbirea, cu toate că nu ar fi vrut să arate acest lucru, iar eu mă făceam bineînţeles că nu observ, era puţin copleşită de emoţie aşa că stătea într-o reverie câteva clipe după care comentam împreună cele discutate. Dacă se întâmpla să nu fie în cameră la primirea telefonului, discutam eu cu Lala căreia îi mai spuneam lucruri pe care de faţă cu ea nu le-aşi fi putut spune, după care o strigam şi venea la telefon. După ce termina convorbirea mă iscodea, cu toate că înainte, pe vremea când era sănătoasă nu făce aşa ceva, mă întreba ce am discutat, ce a spus Lala sau Călin care era şi el uneori pe fir, ar, fiindcă dorit să-i relatez cuvânt cu cuvânt întreaga conversaţie. În anul 2000, Lala a venit de 2 ori în România, în ianuarie şi în iulie, de fiecare dată a vizitat‑o pe Ica de cel puţin două ori, ocazii cu care au stat de vorbă şi a fost un tonic puternic pentru Ica deoarece după ce pleca Lala era alt om, stătuse de vorbă cu sora ei şi le lăsam special să discute între patru ochi că să-şi spună cele mai intime lucruri, ca între surori. De cele mai multe ori a venit şi Călin de care se bucura mult deoarece copilăriseră împreună, fuseseră vecini. Faptul că a trebuit să rămână câteva luni la Bucureşti să-şi repare casa, i-a permis lui Călin să vină destul de des pe la noi, uneori împreună cu Doru sau chiar cu Puicuţa, oferindu-ne momente plăcute, clipe de mulţumire şi relaxare absolut necesare în situaţia noastră. Ce să mai spun că Lala trimetea sau aducea din Germania fel de fel de medicamente, vitamine, cafea fără cofeină, pemperşi speciali, siringă mare şi toate mofturile pe care le doream, iar Ica la primirea pachetelor mă obliga să le desfac în faţa ei, în linişte şi se bucura din tot sufletul.

            De mulţi ani, am regretat sincer relaţia mai rece decât normală care s-a stabilit între Ica şi Alexandru, mai mult, am încercat prin toate mijloacele să îi apropii, discutând cu amândoi şi cu fiecare în parte, dar nu îmi pare rău că am făcut-o deoarece altfel relaţia lor ar fi fost chiar mai rece. O apropiere foarte mare între ei nici nu cred că era posibilă, cu toate că ţineau mult unul la celălalt, dar nu afirmându‑şi direct aceste sentimente ci prin gesturi de tandreţe pe care le făceau unul la adresa celullalt. Aveau însă un "dar" de a stopa sentimentele nelăsându-le parcă să evolueze libere, în mod firesc, natural, ca între mamă şi fiu. Din păcate eu am fost intermediar între ei şi căutam să fac în aşa fel încât lucrurile să iasă cât mai bine, nu că ar fi fost în relaţii proaste, nici discuţie de aşa ceva, dar îmi doream să-i văd râzând pe amândoi mai tot timpul, luându-se în braţe, povestindu-şi lucruri deosebite, să-i văd pentru moment contopiţi într-o singură persoană. Este drept că în viaţa de zi cu zi, nici eu cu Ica nu eram exuberanţi, când unul din noi venea acasă revederea nu se manifesta cu pupături, îmbrăţişări sau gesturi patetice, cu excepţia momentelor când Ica pleca ori venea de la mare sau dintr-o excursie, dar nici atunci lucrurile nu erau prea fierbinţi. Copilul, probabil că asta a văzut, asta face, i-a intrat răceala în sânge şi probabil că aşa va rămâne, cel puţin în relaţiile lui cu părinţii. Îmi amintesc de ziua în care am mers cu el să dea examenul de conducere auto şi după proba de îndemânare pe care a executat-o în mod strălucit, cu unul din cei mai buni timpi şi manevre sigure, a venit către mine, iar eu entuziasmat am deschis braţele şi l-am strâns la piept spunându-i probabil … bravo! S-a desprins destul de repede din îmbrăţişarea mea şi aproape că m-a respins spunând … lasă chestiile astea ! Când a a auzit relatarea mea Ica a spus … aşa îţi trebuie, de, oamenii sunt făcuţi din alt aluat decât mine. Ea ţinea foarte mult la el, fără însă să se exteriorizeze, iar ca mărturie sunt cuvintele ei care şi acum îmi sună în urechi … ai tu grijă de el că pe tine te ascultă mai bine … să nu umble cu capul gol, că păr nu prea are şi iarna este frig afară … să se îmbrace frumos … să nu umble îmbrăcat ca un derbedeu … să caute să-şi aranjeze o viaţă regulată cu mese la anumite ore … să mănânce şi el o supă caldă … să-şi facă o familie că el nu are pe nimeni, nu are nici fraţi, nici măcar veri în România. Pe de altă parte, Alexandru ţine la ea, în maniera lui, deoarece când era numai cu mine vorbea cu căldură despre ea, oricum cu alt ton decât dacă era ea de faţă, se interesa cum îi mai merge lu' Pupe, ce ar mai avea nevoie Pupe, spunea destul de des "săraca Pupe", dar câtă nevoie ar fi avut poate Pupe să audă lucruri frumoase direct din gura lui, nemijlocit. Când a trebuit să cumpărăm pentru ea un mixer, nu numai că a fost total de acord cu cumpărarea lui, deşi era foarte scump, dar a făcut rost de prospecte, s-a interesat şi când l-am luat a asistat cu plăcere la proba pe care i-am făcut-o. El a fost cu ideea de a cumpăra un ventilator în vara lui 2000 când căldura era sufocantă şi după ce l-am luat a făcut probe cu el, în tot acest timp Ica era mulţumită, se vedea pe figura ei că se bucură, fiindcă băieţii ei au grije de ea, cu toate că ventilatorul a funcţionat numai vreo patru zile, fiindcă atât a ţinut canicula. Când a trecut căldura şi am încercat să-l iau din cameră Ica a insistat să-l mai lăsăm acolo … dacă-l văd acolo mă simt mai bine. La începerea sezonului rece, Alexandru a cumpărat de la magazinele Metro o aerotermă destul de modernă pentru ca mamei lui să nu îi fie frig, iar Ica a fost efectiv topită faţă de mine, dar lui i-a mulţumit destul de rece, în maniera lor. Aceste două caractere tari, spre încăpăţânate, nedispuse la vreo concesie, s-au aşezat la o anumită distanţă, dar nici unul dintre ei nu a încercat să se apropie, iar când unul din ei făcea o tentativă de apropiere, celălalt avea grijă să se depărteze, ca nu cumva această blestemată de distanţă să se diminueze şi a rămas aşa.

            Îmi amintesc cu nostalgie de o secvenţă în care eu şi Ica stăteam în pat, iar Alexandru pe scaunul de lângă sobă şi cum eu preluasem toată administraţia m-a întrebat, după metoda lui prin ricoşeu, de a nu cere, cum mai stau cu banii. I-am răspuns că stau foarte prost şi că până la primirea pensiei nu ştiu cum o să mă descurc.

- Nu până la pensie a spus el, că peste două zile primesc eu banii de la servici.

            Atunci Ica i-a oferit cei 200000 lei pe care îi avea în sertarul maşinii de cusut, banii ei "de buzunar" pe care eu aveam grijă să-i completez când se împuţinau. Alexandru a luat banii, s-a bucurat, a mulţumit, dar nu la nivelul mărinimiei gestului ei de a-i oferi ultimii bani, iar pe faţa ei a apărut o mare mulţumire că îşi ajutase copilul. După trei zile, când a înapoiat banii, Alexandru i-a pus la loc de unde îi luase, i-a mulţumit la fel de rece, de sec, iar pe faţa ei a apărut acelaşi zâmbet, dar trist de data asta … sărăcuţa. După ce Ica s-a prăpădit, făcând ordine în sertarele maşinii de cusut, Alexandru  a găsit aceşti bani pe care i-a pus pe noptieră, i-am luat cu emoţie şi 100000, deci jumătate din ei i-am dat lui care i-a luat spunând … Dumnezeu să o ierte !

            Înaintea plecării la Spitalul Colţea, unde mai avea de făcut trei iradiaţii, stăteam amândoi în pat (pe pat cum spunea ea, similar cu expresia nemţească) discutând despre faptul că este foarte slăbită deoarece se alimenta extrem de greu, începuse să înghită cu dificultate chiar şi unele lichide. Dacă nu se întreprindea altceva, era iminentă o operaţie de gastrostomie, introducerea unui tub de cauciuc direct în stomac pentru alimentare şi eram îngrijoraţi amândoi. Îmi mărturisea că perioada Colţea a trecut-o destul de uşor, fiindcă doctoriţa era extrem de amabilă, trecea pe la ea destul de des, a venit în toate weekend-urile acasă, a avut parte de multe vizite printre care Rodica TANCU verişoara şi fina ei, Cecilia PÂRVU verişoara mea doctoriţă, Viorica BOSIE verişoara mea doctoriţă, Mircea BOSIE vărul meu, doctor care făcea un stagiu chiar la Spitalul Colţea.

            La un moment dat, Ica s-a ridicat din pat să se ducă la baie, fiindcă urina săraca foarte des, dar când a ajuns la colţul dulapului a început să strige să o ajut şi s-a sprijinit de dulap. Până să ajung la ea am strigat să se lase în jos ca să nu cadă, dar se lupta din toată fiinţa ei să rămână în picioare. Când am ajuns la ea tremura toată, avea broboane de sudoare pe frunte şi-mi spunea să o ţin, dar conştient de faptul că nu pot să o iau în braţe şi să o duc, am sfătuit-o să se aşeze pe jos şi am ajutat-o să facă asta, după care am învelit-o imediat şi am şters-o pe faţă de sudoare. Avea în ea o tărie de neimaginat, fiindcă imediat după ce şi-a revenit, fără să se lamenteze, m-a întrebat ce o să facem şi am început să discutăm diverse variante. Am încercat să o ridic cu suportul de mers al mamei, dar a căzut, din fericire nu de sus şi fără să se accidenteze. Nu reuşeam să o ridic deoarece era greoaie ca un bolovan. Am început să o cercetez pentru  a afla în ce stare se află şi mi-am dat seama că avea o pareză pe partea stângă. Am înfofolit-o cât de bine am putut, după care am telefonat la Alexandru şi m-am aşezat lângă ea am luat-o în braţe ţinând-o strâns ca semn de prietenie şi am aşteptat până a venit salvatorul. Între timp, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi ceară scuze pentru faptul că făcuse pipi pe ea făcându-mi de lucru. Am mângâiat-o pe păr, i-am spus că nu este cazul de scuze, fiindcă treaba asta se rezolvă simplu … am strâns-o mai tare în braţe ceea ce a liniştit-o şi mai mult. Alexandru a venit foarte repede şi având de acum experienţă cu mama, primul lucru a fost să securizăm patul prin punerea unei folii de plastic sub cearşaf, după care am schimbat-o şi am aşezat-o în pat. Fără să arate, deoarece încerca să se stăpânească din răsputeri, se vedea în mod evident pe figura ei, din privirea ei, faptul că era derutată, ca şi noi, eu sincer vorbind eram devastat. La multe se aştepta ea, dar la o pareză probabil că nici în cele mai negre estimări, ea fiind întotdeauna o mare, mare optimistă. Ne-am luat poziţiile obişnuite în care ne sfătuiam noi trei, "puneam ţara la cale", ea cu mine în pat, eu făcând gimnastică BÜRGER ca să ajut cât pot de mult picioarele, iar Alexandru, care avea o mină mai alarmată ca de obicei, stătea pe scaunul de lângă sobă. Cu toate că nu-mi mai amintesc alte amănunte ştiu că era vineri şi am căzut de acord să convocăm la noi acasă pe toţi medicii pe care îi puteam aborda în calitate de rude, prieteni sau colegi de şcoală, pentru duminică. Am început discuţia cu verişoara mea, Viorica BOSIE şi a fost bine aşa, deoarece soţul ei Victor care era şi directorul maternităţii din Ploieşti, era de gardă duminică şi a gândit o fereastră între 10 şi 11 ca să poată veni. Am luat legătura telefonică cu toţi cei vizaţi şi cu un sentiment de mare mulţumire am constatat că niciunul din cei convocaţi nu m-au refuzat, s-au prezentat cu toţii dovedindu‑mi că nu am trăit degeaba şi oricum, că am prieteni pe care mă pot baza, că nu sunt singur pe lumea asta. Sper ca toţi să poată citi, dacă nu tot ce am scris eu măcar acest pasaj care exemplifică o stare de spirit care nu se putea petrece decât la Ploieşti în anul de graţie 1999 în jurul familiei Viorica şi Mircea GOCIMAN, stare de spirit susţinută de un grup de medici, prieteni şi oameni de mare calitate sufletească, de omenie. Cum aproape toţi sunt ploieşteni şi foşti elevi al Liceului Sfinţii Petru şi Pavel sau I. L. Caragiale, domnii profesori Elena PAULESCU, Nicolae SIMACHE, Constantin RÂPEANU, George Iancu GHIDU, Ion GRIGORE, Gheorghe CANCIU, Nicolae LIPCAN, Constantin ZAHARESCU, Constantin TAŞCĂ, Maier KÖRNER, Costel IONESCU, Andrei VIJOLI, Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI, Gheorghe MĂTUŞA şi încă mulţi alţii cărora le cer scuze că nu au fost citaţi, pot să-şi doarmă liniştiţi somnul de veci, fiindcă au lăsat în urma lor oameni minunaţi, au cultivat prietenia, iar roadele nu au întârziat să vină şi după cum se vede dăinuie. Se spune pe drept că valoarea vieţii unui om este cea a prietenilor pe care i-a păstrat.

            Cu toate că erau convocaţi pentru ora 10, Nelu GĂUCAN a venit pe la 9,15 deoarece spunea că are ceva extrem de important de care uitase când a vorbit cu mine la telefon. A stat peste o jumătate de oră, dintre care 10 minute a examinat-o pe Ica, 5-6 minute a scris un diagnostc detaliat pe o foaie de hârtie pentru ceilalţi medici, iar restul a discutat cu noi ca să ne încurajeze. La puţin timp după plecarea lui Nelu au apărut Viorica şi Victor BOSIE care au examinat-o şi ei pe Ica, după citirea diagnosticului lui GĂUCAN, am schimbat câteva vorbe după care au apărut ceilalţi. Bineînţeles, la 10 fix a apărut Ştefănel LUCINESCU, după care au sosit Valentin ZENTENAI, Dorina şi Fredi MERTL, şi exact în cadrul sfertului academic Mimi şi Dan PĂSCULESCU. Discuţiile au fost destul de aprinse şi au durat mai bine de o jumătate de oră, iar concluzia a fost unanimă.

            Cum diagnosticul pus de GĂUCAN, ca neurolog, era metastază pe creier, se excludea deplasarea la Bucureşti pentru continuarea tratamentului la Spitalul Colţea, întrucât nu se mai avea în vedere oportunitatea operaţiei pe esofag, boala evoluase drastic şi nu se mai întrevedea vreo şansă de salvare.

            Datorită faptului că Ica era extrem de slăbită, din cauza dificultăţii de alimentare, urma să fie internată a doua zi la Spitalul Judeţean Ploieşti, unde Bobi BOTESCU un alt prieten de-al meu, era şeful secţiei de Terapie Intensivă şi urma să fie imediat nutrită prin perfuzii.

            După punerea ei pe picioare, urma să i se facă o gastrostomie, adică aplicarea unui tub de cauciuc direct în stomac prin care urma să fie alimentată pentru bypasarea esofagului.

            Ulterior, deoarece nu era o urgenţă, urma să i se facă o nouă tomografie la creier pentru a evalua leziunile, în vederea aprecierii mai exacte a evoluţiei bolii.

            După ce ne-au încurajat cât au putut, cum au putut, dar ce încurajare mai mare putea fi decât participarea lor in corpore la această neobişnuită vizită, ne-au asigurat că o să ne sprijine cât va fi posibil şi a rămas stabilit ca luni să merg cu Ica să o internez. Când am rămas singuri, toţi trei ne-am aşezat pentru a ne trage sufletul câteva minute, fiindcă eram epuizaţi, mai mult psihic decât fizic, eram stresaţi de evoluţia rapidă a bolii. Gravitatea situaţiei pe de o parte şi gestul de solidaritate al prietenilor noştri pe de alta ne copleşiseră, aşa că am stat o perioadă fără cuvinte, fără să spunem nimic. Ica mi-a mulţumit cu căldură în stilul ei caracteristic pentru ceea ce organizasem, pentru ideea şi felul în care a fost realizată. În sinea ei a fost foarte mulţumită de această "vizită", fiindcă Felicia, mi-a mărturisit cum i-a povestit ei şi cât de mândră a fost pentru  felul cum au venit să o viziteze pe ea, de importanţa ce i se acordase, ce manifestare de solidaritate primise.

            După ce ne-am mai revenit, Ica a spus că vrea să meargă la baie şi ne-am mirat deoarece de vineri seara nu se ridicase din pat. Am fost surprinşi, dar bucuroşi, de această determinare a ei de a se ridica din pat, de a nu ceda în faţa bolii. Cu sprijinul lui Alexandru s-a dus la baie şi s-a aşezat pe closet, după care m-a strigat pe mine, fiindcă nu putea să-şi tragă pantalonii, dar de venit la pat a venit singură, încet, încet, cu grijă, cu mine alături, dar fără să o ajut efectiv şi cu toate că a făcut-o cu mare greutate nu s-a lăsat. După ce s-a aşezat în pat era extenuată, în două minute a luat-o somnul, dar a adormit afişând o mină mulţumită de învingătoare, chiar dacă nu în războiul cu boala, dar măcar într-o luptă chiar nesemnificativă, mulţumită probabil de ea şi uimirea pe care a sesizat-o pe faţa noastră când a mers singură, dar desigur obosită de efortul fizic şi de voinţă. Eu cu Alexandru, am plecat în camera din faţă să mai discutăm câte ceva, deoarece acolo era cald, camera fusese pregătită pentru vizita mare. Mare lucru nu aveam ce discuta la vreme aceea, ni se părea că lucrurile se precipitaseră mult mai rapid decât cele mai negre estimări medicale anterioare şi eram impresionaţi de demonstraţia ei de forţă, de tăria pe care o etalase arătând că dacă vrea să meargă o poate face din voinţă, că spiritul poate avea un mare efect asupra materiei. De atunci, Ica s-a deplasat singură la baie fără nici un ajutor, la început mai greu apoi cu mai multă uşurinţă, iar după câteva drumuri nici măcar nu mai mergea aproape de dulap sau de pereţi pentru protecţie contra unei eventuale căzături, iar curând nu a mai avut nevoie de ajutor la îmbrăcat.

            Ca să fim politicoşi faţă de doctoriţa Angela IOSIF, i-am telefonat comunicându-i apariţia parezei, vizita la care a fost supusă şi faptul că nu va mai veni la Bucureşti pentru continuarea tratamentului urmând a fi internată la Spitalul Judeţean. Pe lângă gestul de politeţe, telefonul a avut şi scopul de a afla părerea ei care o cunoştea bine pe Ica şi starea ei. Doctoriţa a fost în totalitate de acord, fără nici cea mai mică rezervă, cu hotărârea luată ca urmare a apariţiei semiparezei şi fără ca eu să-i cer acest lucru s-a oferit să-i aducă de la Bucureşti lucrurile. A făcut acest lucru, nu foarte uşor, aducând de la Spitalul Colţea lucrurile în două etape şi în discuţiile purtate cu ea a fost la fel de amabilă, m-a încurajat cu delicateţe, cu mare căldură şi discreţie.

            Dacă piciorul stâng a reuşit să-l recupereze rapid, spectaculos, nu acelaşi lucru se poate spune despre mâna stângă la care cu toate că a făcut progrese ulterioare, de abia reuşea să sprijine vreun obiect, practic nu se mai putea folosi de ea. Faptul că nu se putea folosi de ea nu era cel mai rău lucru, dar o mai şi durea cu toate că am încercat diverse proceduri ca masaje, palpări, acţionarea cu un mic vibrator, ungerea cu diverse alifii.

            Luni de dimineaţă, am adunat câteva lucruri de primă urgenţă pentru spital, deoarece toate lucrurile ei spitaliceşti erau rămase la Spitalul Colţea, aranjate, împachetate şi depozitate, ea trebuind să se întoarcă acolo pentru continuarea tratamentului încă o săptămână. Am plecat să o internez la Spitalul Judeţean şi primul doctor de care am dat a fost Dan PĂSCULESCU şi am lăsat-o pe Ica într-un scaun cu rotile la el în biroul cabinet al şefului de secţie. Dan era destul de afectat şi nu reuşea să-şi ascundă emoţiile cu toate că încerca pentru a para situaţia să facă un fel de glume spunând că i-am ocupat cabinetul şi alte lucruri, dar fizionomia lui îl trăda. Cel care a rezolvat însă internarea şi toate problemele administrative a fost Valentin ZENTENAI. Am luat legătura cu Bobi BOTESCU, iar în momentul în care am plecat acasă, după vreo două ore, Ica era deja pe perfuzie şi a avut şansa ca spitalul să primească medicamente gratuite valoroase, doar cu o săptămână în urmă şi a putut beneficia din plin de ele. Este extrem de dureros să laşi pe cineva apropiat, să rămână într-un salon cu oameni suferinzi, unii după operaţii deosebit de grele care se văitau, iar rudele lor se lamentau în jurul lor … oameni pe care nu-i cunoşti, cu care nu ai nimic în comun în afara suferinţei şi a speranţei că poate va fi mai bine. Ica a fost tratată ca o regină, toată lumea ştia că este prietena şefului de secţie, Bobi BOTESCU, iar acesta ori de câte ori trecea pe la ea, în vizită sau altfel, îi spunea o vorbă bună sau de duh, ca să o facă să se simtă cât mai bine. Stătea în primul pat de lângă uşă, profitând de un spaţiu mult mai mare decât ceilalţi bolnavi, Valentin venea pe la ea de 4-5 ori pe zi şi a fost în această perioadă de o amabilitate la care eu mă aşteptam, dar a depăşit-o cu mult. Dan PĂSCULESCU a venit mai rar, dar nu din neglijenţă, mai de grabă din disconfort. Odată a venit în timp ce eram eu acolo şi cu toată mina lui veselă care pe Ica o putea păcăli, eu mi-am dat bine seama că este încurcat, Dan este probabil prea ataşat de mine ca să nu regrete profund situaţia în care mă aflam. Aparent este un zăpăug, dar numai la prima vedere, poate chiar şi la a doua, dar în realitate este un om bun, plin de sensibilitate şi înţelegere, lucruri pe care eu le ştiu bine. Nu pot fi păcălit de aparenţe sau de masca pe care el cu voie sau fără de voie şi-a confecţionat-o faţă de bolnavi. Din afară au venit în special Ştefănel LUCINESCU, verişoara mea Viorica BOSIE, colegele ei de liceu Felicia STĂNESCU şi mai ales Doina PAVEL, care locuind în apropierea spitalului a venit foarte des şi i-a făcut fel de fel de mofturi sau de lucruri de care efectiv nu avea nevoie. Şansa ei a făcut ca la terapie intensivă să lucreze doctoriţa Luminiţa SIMION cu care se cunoştea din copilărie, iar aceasta îi mai făcea pe lângă lucrurile esenţiale, mici mofturi printre care o cafea pe care o bea cu greutate cu ajutorul unui tub de plastic. Am surprins-o fumând pe colţ de culoar, într-un un cărucior cu rotile şi cu toate că m-a deranjat puţin nu i-am zis nimic, iar când a făcut celebra ei mutră nevinovată nu m-am putut abţine să nu o mângâi pe cap. Oricum era prea târziu pentru morală, boala atacase decisiv şi din punctul meu de vedere, sugerat de doctori, se punea numai problema cât de mult va suferi şi cât va dura.

            După mai bine de o săptămână, când a fost pusă pe picioare prin perfuzii, s-a pus efectiv problema gastrostomiei, montarea unui tub de cauciuc direct în stomac prin care urma să fie alimentată. Cu toate că operaţia era aşa de simplă, încât colegii mei spuneau că poate fi făcută şi de portar, a trebuit să iau legătura cu şeful secţiei de chirurgie, doctorul Mircea OPREA, căruia trebuia să-i dau un plic cu bani. Fusese programată pentru o anume zi şi în ajun m-am prezentat la chirurg, dar în timp ce vorbeam cu el a fost chemat urgent la director şi nu am mai dat de el. Când l-am căutat a doua zi, înaine de operaţie, el avusese grije să o amâne sub un pretext oarecare, penibil, ca avertisment probabil că nu reluasem legătura cu el. Nefiind o urgenţă m-am făcut că nu pricep, l-am contactat, am intrat la el în cabinet şi a început să-mi spună … că este un moment penibil … l-am întrerupt spunându-i că stau prost cu banii, iar ce am pus în plic este un gest simbolic şi îl rog să-l primească fără să-şi mai facă alte probleme, că probabil are deja destule, ca orice om. A fost surprins, dar a luat plicul ca luptătorii de sumo, cu suma echivalentă a peste 150$, asigurându-mă că totul va fi bine după care ne-am despărţit cu silă nu pentru ca i-am dat bani ci pentru amânarea cu o zi şi monologul penibil oferit mie care eram distrus, numai de aşa ceva nu duceam lipsă. Operaţia ei a decurs fără probleme, mai mult, la cererea lui Valentin care a asistat, au încercat să vadă şi o parte a ficatului care apăruse afectat la tomografie, dar nu au observat nimic deosebit.

            În viaţa noastră începuse un nou capitol, alimentarea prin gastrostomă, care era un tub de cauciuc cu diametrul sub 15 mm, cusut în stomac şi fixat pe muşchii abdominali, etanşat cu o fiolă introdusă invers în capătul tubului şi asigurată cu leucoplast ca să nu iasă. Totul era apoi asigurat cu alt leucoplast mai lat pentru ca gastrostoma, lungă de circa 25 cm să stea lipită de corp pentru ca să nu cumva să se smulgă. Episodul Spitalul Judeţean s-a desfăşurat fără probleme, Ica şi-a revenit remarcabil, iar felul în care a fost tratată a fost un tonifiant pentru ea, mai mult, acasă aveam să constatăm că datorită faptului că nu a mâncat la spital a ajutat esofagul să-şi revină, ceea ce i-a permis o perioadă destul de lungă să mănânce câte ceva şi pe gură, lucru care i-a uşurat într-un fel viaţa. La spital fusese alimentată prin perfuzii în venă, prin pseudoperfuzie în gastrostomă şi prin introducerea directă a alimentelor subţiate cu o seringă de 100 cm³ cu ieşirea mai groasă.

            La plecare, Bobi BOTESCU ne-a dat seringa respectivă şi încă una de rezervă, iar Luminiţa SIMION a discutat cu mine într-o seară când era de gardă, în amănunt, cum să încerc să o alimentez pe Ica, atât practic, dar şi principial. În primele săptămâni a fost extrem de greu, fiindcă nu aveam experienţa pentru o asemenea procedură şi eram derutat, iar cu seringa totul se prezenta ameţitor. Toate alimentele trebuiau pasate, mărunţite, iar prin seringă treceau foarte greu, fiindcă se obtura des, iar desfundarea şi reîncărcarea erau anevoioase. Cu ceea ce am păţit la început aşi putea să scriu o carte, fiindcă eram foarte stresat de ameninţarea ca Ica să moară de inaniţie, iar totul mi se părea nou, greu, era ca un drum fără cap şi fără coadă. Ceea ce trebuie neapărat să remarc este faptul că am avut în această perioadă dramatică în Ica un partener minunat, de nădejde, cu un comportament exemplar care mă va marca pentru tot restul vieţii. Nu credeam vreodată să pot primi de la soţia mea, o femeie aparent obişnuită, cu calităţile, dar şi cu defectele ei, o lecţie atât de perenă despre "bărbăţie", optimism şi curaj, duse la limite inaccesibile celor mai mulţi dintre noi. Cu toate că în fond era subiectul experimentelor noastre, ea era cea ameninţată de această boală cruntă, tot ea era mai lucidă, mai realistă şi în fond curajoasă. Ce caracter şi cât curaj încăpeau în această femeie în momentele în care vărsam mâncarea, mâncarea nu trecea prin seringă ori aceasta se bloca şi trebuia să stea cu tubul în mână până rezolvam eu problema la bucătărie, enervat, dar în acelaşi timp cu ochii plini de lacrimi în faţa neputiinţei mele. Ea a fost mereu cea calmă, ea mă încuraja sau când uneori tuşea şi din stomac ieşea un jet cu putere prin pat, pe calculator, prin cameră îşi cerea cu proxima ocazie scuze că nu s-a putut abţine sau nu a avut timp să poată ţine tubul strâns. Am profitat de sprijinul moral şi ajutorul efectiv al câtorva apropiaţi care ne-au sugerat unele lucruri sau au preparat feluri pe care Ica le-a putut mânca normal. Am fost ajutat în special de Viorica BOSIE, Felicia STĂNESCU, Viorica ANTON, Traian CONSTANTINESCU, Anişoara DINU, Cornelia MINCULESCU,  Mira LUCINESCU, Mia IOAN-DODU care m-au ajutat să trec peste hopul primelor zile, dar şi a următoarelor.

            Dramatismul situaţiei era serios crescut de faptul că trebuia să o izolez cât puteam de bine, boala era în esofag, deci sigur în stomac şi poate în aceeaşi măsură în gură. Spălam de două ori lucrurile pe care le folosea ea, iar ulterior, utilizam pentru ea tacâmuri şi veselă speciale. În momentul în care a observat aceste măsuri speciale a avut un scurt moment de enervare, dar eu am încercat să-i explic pe îndelete, cu mare răbdare, situaţia şi fără nici un pic de plăcere, în mare scârbă a acceptat situaţia. Este foarte greu pentru cineva din afară să poată sesiza dramatismul situaţiei, pe de o parte dorinţa de a o menaja, de a nu deranja o fiinţă dragă lovită crunt de soartă şi pe de alta răspunderea faţă de sănătatea copilului tău, cea mai mare realizare a vieţii tale, şi chiar a ta, care ar fi putut fi periclitate în cazul nerespectării unor reguli stricte de igienă. Mi-a venit greu să-i explic că noi ne ferim de ea nedorind a-i agrava starea psihică, nu am avut încotro şi am început să-i explic pe departe, dar cum ea nu era prea mare prietenă a regulilor de igienă nici înainte, totul a luat o turnură dramatică. Scena cea mai grea din acest timp a fost momentul în care a gustat cu tacâmul şi din farfuria lui Alexandru, care nu era în bucătărie, iar eu a trebuit să iau ostentativ mâncarea şi am aruncat-o la coş spălând apoi tacâmurile şi furculiţa, dar fără comentarii. Văzând aceste lucruri, Ica a plecat enervată din bucătărie, fără să spună nimic. Discuţia ulterioară, din dormitor, a fost pe cât de calmă pe atât de clară, iar lucrurile au fost lămurite definitiv. Este mult prea traumatizant pentru mine să intru în detalii şi să transcriu toată discuţia ca şi multe altele similare aşa că o las baltă … cum multe din lucrurile şi discuţiile traumatizante probabil că vor fi omise, unele pentru că pur şi simplu nu o pot face, cu toată strădania mea de a relata cât mai aproape de realitate, iar altele pe care imediat ce s-au petrecut m-am străduit şi eventual am reuşit să le uit.

            La câteva zile după externarea de la Spitalul Judeţean am făcut o tomografie a creierului care a confirmat diagnosticul de metastază prin apariţia a trei zone afectate pe creier, ocazie cu care doctoirţa Corina POPA m-a impresionat din nou prin comportarea ei amabilă.

Când mama se simţea mai rău, eu îi aprindeam de regulă o lumină dintr-o cutie cu parafină, văzând acest lucru a încercat să o stingă, dar a renunţat la intervenţia mea brutală, însă, mi-a interzis categoric să-i aprind ceva dacă moare sau după ce moare şi m-am conformat. Ca să mă lămuresc însă i‑am spus că dacă doreşte pot să o îngrop fără preot, însă mi-a mărturisit că vrea o slujbă scurtă şi dacă se poate să-l chem şi pe Popa Costică (din familia mea, Niculescu-Veselu), fiindcă îl simpatiza în mod deosebit. Încurajat de acest lucru, datorită faptului că mama o cam luase razna (umbla noaptea, zbiera, se dezbrăca şi mă invita să facem sex, spunând că poate m-am săturat de una de 60 de ani şi vreau să văd cum e cu una de 90), am întrebat-o dacă are ceva împotrivă să-l chem pe Costică să facă un maslu, aşa cum mai făcuse în timp ce ea era internată la Colţea, dar a refuzat categoric. Avea săraca, destul de rar, explozii de enervare, mai ales în prezenţa persoanelor străine şi în general tăceam din gură şi înghiţeam, dar de câteva ori când am reacţionat violent, a fost surprinsă, nu a mai replicat şi totul s-a închis fără alte comentarii. Când eram în doi a fost totdeauna deosebit de liniştită, afectuoasă şi chiar dacă făceam vreo boacănă, vărsam ceva, întârziam cu masa exagerat sau uitam să-i administrez un medicament mă dojenea prompt, dar cu deosebită blândeţe. Uneori îşi exprima, săraca, regretul că este neputincioasă şi că trebuie să o îngrijesc depunând un efort aşa de mare, mai ales când vedea că nu mă simt bine şi trăgeam de mine ca să reuşesc să le fac pe toate în limite rezonabile. O singură dată m-a chemat lângă ea, a spus că vrea să discutăm ceva serios spunând că nu mai are nici o şansă şi dacă nu ar, fiindcă cazul să nu mai mănânce ca să termine mai repede totul şi să mă uşureze pe mine de misiunea grea pe care o am, să facă la fel cum făcuse un unchi al mamei, nenea Stroie. După un mic moment de uluială, când mi s-a pus un nod în gât, i-am explicat că deocamdată încă nu sunt copleşit de munca pe care o fac, o fac cu greu, dar consider că este sarcina mea şi trebuie să o scot la capăt cu bine, în plus i-am explicat că nu are dureri prea mari, fiindcă se rezolvă destul de simplu cu Algocalmin, de hrănit se hrăneşte bine, chiar prin tub, deoarece am căpătat experienţă şi o fac din ce în ce mai uşor. I-am mai explicat că de dormit doarme destul de bine, are încă plăcere să se uite la televizor, primim destule vizite şi stăm destul de mult de vorbă unul cu altul cu plăcere … am concluzionat că în momentul de faţă eu consider că nici nu se poate pune această problemă. A tăcut şi singurul semnal lansat a fost o strângere de mână lungă, după care a închis ochii şi obosită probabil de această discuţie a adormit, iar eu am învelit-o cu grije şi am ieşit din cameră cu ochii plini de lacrimi … una peste alta Ica nu a fost o fată rea, dimpotrivă a avut multă grije de noi aşa că şi noi, adică eu cu Alexandru, am încercat să o facem să se simtă cât de bine se putea în situaţia ei, în ultimele clipe şi singurul meu regret este faptul că nu am făcut mai mult.

            O problemă importantă a fost influenţa asupra noastră a celor care ne-au vizitat, deoarece toată lumea venea cu fel de fel de idei, motivaţi de bune intenţii, de naivitate, de lipsă de cultură medicală, din mondenism ori pură prostie, dar fără să cunoască starea reală a bolnavei a cărei descriere era traumatizant de făcut, fiecăruia în parte. Aproape 20 de medici dintre cei mai avizaţi au hotărât calea care se urma, fiind de fapt, din păcate, singura cale, dar şi cea prin care se urmărea nu salvarea ci evitarea durerilor, a chinului, evitarea ajungerii într-o situaţie degradantă. Eu nu aveam experienţa pe care o am acum la scrierea acestor rânduri, nu aveam mintea românului cea din urmă, iar uneori a trebuit să asist neputincios la discuţii pe care le provocau diverşi, discuţii fără pic de finalitate care nu făceau decât să ne adâncească trauma pe care o purtam cu noi şi încercam să o ducem cu tărie şi mult curaj. Era destul de greu să le explic acestor imbecili, de faţă cu Ica, faptul că ea nu mai avea vreo altă şansă decât să aştepte inevitabilul, iar ei dădeau de zor cu presupusul, tulburându-ne echilibrul precar pe care cu greu ni-l menţineam. Aceste concluzii sumbre nu au fost sintetizate de mine, ci au fost rodul unei analize temeinice, făcute cu profesionalism, dar şi cu mare dragoste de către un număr important de medici cu care m-am consultat şi răsconsultat, care au discutat între ei, care o examinaseră şi analizaseră cele două tomografii executate. În privinţa vindecătorilor minune, a ceaiurilor şi altor încercări empirice, am fost scutit să intervin, fiindcă Ica era total împotriva acestor lucruri şi a refuzat politicos, dar categoric, o sumedenie de astfel de propuneri făcute uneori cu insistenţă de cunoştinţe, colegi sau prieteni, în fond din dragoste pentru noi. Din acest domeniu singura soluţie acceptată a fost venită din partea mea, care i-am propus să-i pregătesc un ceai de mentă (anticancerigen) cu muşeţel (calmant) care i-a făcut bine prelungindu-i posibilitatea de a gusta câte ceva pe gură şi contribuind la ameliorarea disconfortului (durere în zona esofagului). Acest ceai îl bea de fiecare dată când se ducea la baie, să facă pipi sau să fumeze o ţigară, lua câte două înghiţituri. Cu toate că ea refuza, lumea insista, iar dacă vedea că a refuzat una, venea cu alta sau chiar cu două şi nu era nimic mai dureros decât să replici la … nu se poate, trebuie să se mai poată face ceva, uite eşti încă tânără şi în putere, nu vă lăsaţi, mai încercaţi. După astfel de vizite, Ica era dărâmată de oboseală, se întâmpla să adoarmă chiar în timpul acestor prelegeri idioate, iar eu făceam semn binevoitoarei persoane să o lăsăm în pace şi o luam în bucătărie, unde puteam să o prelucrez mai dur. Uneori am avut impresia că închidea ochii numai ca să scape de avalanşa de sfaturi pe care le primea de la aceşti oameni de bine. După un timp, m-am edificat şi obişnuiam să le-o retez, în sensul că le făceam semn sau le spuneam direct că nu ne interesează, cu toate că trebuia să mă lupt cu unii ca să ne lase în pace, iar alţii au plecat îmbufnaţi, dar ce-mi mai păsa mie, eu trebuia să ajut şi să veghez asupra unei femei fără apărare. Trebuia să moară cât mai liniştită şi dacă se putea fără să se chinuie, trebuia să lupt pentru aceasta din toate puterile mele şi am încercat să o fac cum m-am priceput mai bine. Şi era păcat să nu fie aşa, fiindcă, draga de ea, sărmana, era tare curajoasă şi nu puteam permite să i se submineze punctul ei forte, moralul şi optimismul. Erau numeroase momente însă când eu aveam treabă la baie sau la bucătărie, Doamne şi câtă treabă aveam, ea rămânea singură cu diverse persoane, iar acestea îi băgau în cap fel de fel de avioane, fiindcă de, suflet era şi ea, îşi mai făcea câte o speranţă.

            Nu ştiu cine i-a sugerat ideea să meargă la Lala în Germania unde … s-ar fi putut face ceva care aici nu era posibil. Este drept că eu am văzut un prăpădit care cerşea pe la hale, arătându-şi o gastrostomă pe o vreme nu prea prietenoasă. Acesta avea atârnată de gât o placardă pe care scria să fie ajutat cu bani ca să se opereze de cancer la esofag în Germania, dar la relatarea mea Ica nu a reacţionat cumva. Ce m-a surprins la individ era faptul că operaţia la el era complet vindecată, spre deosebire de Ica, la care tot timpul aceasta a supurat, nu prea mult, dar a supurat continuu. Cu toate că Valentin spunea că îi merge bine şi mă lăuda în faţa ei ce bine o îngrijesc, totuşi a scos cel puţin 5 sau 6 fire, ultimul la circa 8 luni după operaţie, iar scurgerea nu s-a închis vreodată. Din punctul meu de vedere, o îngrijeam destul de bine schimbând pansamentul, la început zilnic, apoi din două în două zile, iar locul îl dezinfectam cu un spray dat de Valentin, cu o substanţă din nişte pliculeţe tot de la el, sau cu soluţie Rivanol. Izolarea se făcea cu tampoane sterile peste care mai puneam tifon tăiat, iar prinderea lor o făceam cu un leucoplast special, mai fin care nu irita pielea. Când a văzut Valentin cum prindeam gastrostoma, cu un leucoplast pus permanent pe amdomen şi un al doilea care îl fixa, m-a lăudat spunând că o să-i înveţe şi pe cei de la spital să facă la fel, dar mai mândră decât mine a fost Ica, mi-a mulţumit că îmi bat capul ca să-i fac tot ce poate fi mai bine. Omul este om, a fost creat de Dumnezeu într-un anumit fel, după care s-a mai schimbat el singur şi îşi face tot timpul speranţe se agaţă de orice pentru a-şi salva viaţa, chiar dacă o face cu mai multă ori mai puţină vehemenţă, mai mult sau mai puţin decent. Ica nu era o disperată după viaţă, dar este cert şi absolut normal că ar fi vrut să mai trăiască, iar în acest sens am avut câteva discuţii dintre care două au fost mai dureroase, traumatizante pentru mine, dar pentru ea săraca.

            La câteva zile după întoarcerea de la Spitalul Judeţean, Ica se simţea pot spune fără să exagerez mult, destul de bine. Avea un moral bun, fiindcă fusese îndopată prin perfuzie cu substanţe care înlocuiau alimentele, medicamente şi vitamine, o auzeam cu mare plăcere cum râdea cu deosebită poftă la filmele comice, un lucru destul de rar la ea. Mie îmi făcea o deosebită plăcere, eram în al noulea cer, cu toate că ştiam că nu pot sta prea mult acolo, dar tocmai de aceea savuram din plin momentul. Culmea ironiei, ori de câte ori o vedeam râzând cu poftă, cu toate că inima mea se umplea de bucurie, ochii mă trădau deoarece se umpleau de lacrimi, dar nu de bucurie şi înciudat mă gândeam la sintagma "râsu-plânsu" care nu îmi mai părea deloc simpatică. Faptul că avea o stare bună o dovedea chiar faptul că îmi făcea morală sau chiar mă certa cu plăcere, din toată inima cum zicea ea în glumă. Cu toate că se discutase despre inoportunitatea unei operaţii pe esofag, datorită în special celor trei metastaze depistate pe creier, Ica m-a întrebat dacă mai merge la profesorul Dan GAVRILIU ca să o opereze, cu toate că ştia destul de bine că se anulase, dar mai întreba şi ea aşa. Întrebarea ei m-a lovit ca o măciucă, luându-mi tot aerul, am avut prezenţa de spirit să-i spun că am unele lucruri foarte urgente de rezolvat, dar că o să discutăm neapărat această problemă importantă. Între întrebare şi discuţia efectivă, m-am gândit mult cum să-i spun, cum să explic cu cea mai mare blândeţe şi tact că la ea nu mai este nimic de făcut fără să izbucnesc şi eu în plâns. Când am reluat discuţia am luat-o de la începutul bolii, am revăzut în amănunt tot ce se petrecuse, parcă nu-mi venea să mai ajung la fatala concluzie. Am discutat începând de la 1983 încoace tot ce spuseseră doctorii, ce au mai spus chiar şi alţii, neavând încă curajul de a ajunge la final. Ea m-a ascultat cu deosebită răbdare şi am fost întrerupt de prea puţine ori ca să am ocazia unor digresiuni pentru a face timpul să treacă. La sfârşit a trebuit să ajung să-i spun că nu mai era nimic medical de făcut, eram distrus sufleteşte, cu lacrimi în ochi şi cu gâtul plin de noduri care mă sufocau. Parcă nu era deajuns tot efortul meu intelectual şi moral pa care le-am depus la această nefastă prelegere, că a mai venit şi replica ei … vasăzică, cu mine nu mai este nimic de făcut, nu am ce să mai aştept ! De abia am putut să scot vorbele … din păcate aşa este … şi cu ochii plini de lacrimi am ieşit din cameră ca să nu mă vadă ea pe mine, ca să nu o văd eu pe ea cum se manifestă, să-i acord măcar şansa de a se lamenta singură în durerea ei, fără martori şi mie la fel. La întoarcere, după vreo 10 minute, se uita la televizor având o mină calmă de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, chiar se amuza. Din cele descrise mai sus, este lesne de înţeles ce greu a picat noua idee cu plecarea în Germania, un lucru dificil de realizat din toate punctele de vedere, dar mai ales fără nici o şansă de izbândă, chiar în cele mai optimiste variante. Ne trebuiau forme, o groază de bani cheltuiţi de noi şi de Lala, cu cine să o lăsăm pe mama … dar cel mai important lucru era lipsa oricărei şanse de reuşită. În situaţia dată, i-am propus să redeschid discuţia cu cei mai importanţi şi avizaţi medici în cazul ei, să văd la ce concluzie se va ajunge, nu mi-am permis eu, nu aveam dreptul de a decide singur soarta ei, nu aveam dreptul să o condamn eu la moarte, acest lucru neplăcut trebuiau să-l facă alţii, cei care aveau această meserie şi menire. Pentru aceasta erau medicii specialişti, care în majoritate erau prietenii noştri, deci eram sigur că vor analiza nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Am consultat vreo 10 medici şi cu sufletul curat pot afirma că pentru nici unul dintre ei decizia nu a fost uşor de luat, cu toate că era evidentă, se ajunsese la situaţia limită când se plăteau toate greşelile făcute atât de Ica cât şi de mine, nu mai puteam decât aştepta cu tărie în suflet finalul dramatic. Singurul care a raţionat, doar o clipă, diferit de ceilalţi a fost doctorul Liviu POP care a propus să acceptăm aranjamentul făcut de Ica cu Lala, care prevedea trimiterea în Germania a unei fişe medicale împreună cu tomografiile sau copiile lor, lăsând la latitudinea medicilor germani decizia finală. A renunţat însă chiar din faşă la aceasta, susţinând că situaţia era evident fără salvare şi nu avea rost să-i creem bolnavei iluzii deşarte, iar în faţa medicilor germani, colectivul de medici români să se discrediteze total putând fi acuzat de lipsă de profesionalism ori lipsă de curaj, spunerea unui adevăr evident. Mai mult, cu această ocazie, din vorbă în vorbă, mi-au fost aduse la cunoştiinţă variante de evoluţie a bolii, de la trecerea rapidă a metastazei la inimă cu final rapid, la evoluţia metastazei pe creier, cu pareză, fără posibilitatea de a mai putea vorbi sau cea mai sumbră, varianta modificărilor comportamentale drastice spre direcţii imprevizibile. Ce să mai spun, am fost îngrozit de toate variantele deoarece erau una mai rea decât cealaltă, am continuat să mă rog la Dumnezeu să o ierte pe ea şi să ne ajute. Toate aceste discuţii au durat vrea patru zile şi am ţinut-o la curent pe Ica de fiecare dată când mai discutam cu vreun doctor aşa că în final, la aflarea deciziei, şocul nu a fost total, fiind previzibil după rezultatele zilelor anterioare. I-am comunicat şi prognozele pentru viitor, în versiune bineînţeles cosmetizată, reuşind astfel să trecem de această nouă şi inutilă încercare.

            În acest timp am continuat lupta cu seringile care se înfundau ori se blocau, cu toate că Traian CONSTANTINESCU depistase nişte seringi chiar în magazinul de unde luam pemperşii. Având mai multe seringi, am lucrat ceva mai uşor, mai relaxat, fără teama de a strica una dintre ele, mai ales că între timp trimisese şi Lala una din Germania. O mare uşurare a venit în clipa în care am constatat că ungerea cu margarină înainte de folosire face imposibilă blocarea seringii, cu toate că se spălau mult mai greu, dar se depăşea momentul cel mai dificil când destupam gastrostoma. Evenimentele neplăcute nu au contenit însă să apară, se mai înfunda seringa şi chiar gastrostoma, iar atunci cu o mână ţineam seriga cu gastrostoma, iar cu cealaltă apăsam pe seringă ca să se creeze presiunea necesară desfundării. Când nu eram prea atent la această fază, lichidul ţâşnea prin incăpere luând direcţii dintre cele mai neaşteptate cu efecte devastatoare, cu toate că acopeream unele zone cu păturele speciale. Erau zile deosebit de grele, iar unele de coşmar şi am reuşit să trecem peste ele numai datorită faptului că în final, în situaţia asta limită, ne-am dovedit unul altuia că suntem un cuplu adevărat, nu un cuplu oarecare, ci unul foarte puternic, ce are disponibilitatea să treacă prin cele mai grele momente pe care viaţa i le pune sub formă de obstacole. Ca să evităm surprizele, în eventualitatea în care eu nu aşi mai fi putut face aceste lucruri, l-am învăţat şi pe Alexandru toate procedurile pe care le-am inventat şi spre cinstea lui, le-a însuşit cu bine, ba chiar ne-a sprijinit să le înbunătăţim, a dovedit că la foarte greu este alături de noi fără limite.

            Ca din senin, nu mai ştiu cum, poate după rugăminţile mele la Dumnezeu, am scăpat de seringi, fiindcă am constatat că era mult mai simplu să o alimentez printr-o pâlnie. Această idee o aveam probabil în subconştiant de când fusesem la colegul de servici şi prietenul Costin TUDOR, care cu amabilitate îmi amenajase un scaun în care băgam o găleată pentru un minicloset, iar fata lui, prietenă cu Alexandru ne povestea cum pe bunicul ei îl alimentau cu o pâlnie. Este drept că alimentele trebuiau preperate mai altfel, dar soluţia cu pâlnia era mult mai facilă, cu toate că din când în când se mai vărsa, se mai înfunda şi o desfundam cu nişte beţe. S-a mai înfundat şi gastrostoma şi a trebuit să o desfund tot cu seringa, dar pe urmă am constatat că strângerea cu mâna a tubului şi masarea lui desfunau la fel de simplu şi eficient. După luni bune de căutări am ajuns să ne stabilizăm la alimentarea prin pâlnie cu 5 mase zilnice.

            Masa 1 pe la ora 8 : Lapte cald cu miere, cacao solubilă şi cereale solubile în cantitate potrivită ca să nu se îngroaşe prea tare şi să se înfunde ceva.

            Masa 2 pe la ora 10 : Grapefruit desfăcut de pieliţe, trecut prin mixer unde se şi strecura la care adăugam un ou crud.

            Masa 3 pe la ora 13 : Supă din rasol de vacă sau pastile de comprimate în care se dizolvam o cantitate de 75-100 grame de pate din ficat sau pate cu ficat şi carne.

            Masa 4 pe la ora 17 : Lapte cald în care dizolvam 3 linguriţe de Ovomaltin (un produs solubil format din cacao şi vitamine trimis de Lala care-l cumpărase din Olanda) şi două linguriţe de cereale.

            Masa 5 pe la ora 20 : Conţinutul identic cu al mesei 3.

            În afară de aceste repere fixe, Ica mai bea o cafea fără cofeină şi puţin zahăr pe care i-o preparam seara la culcare, deoarece o bea mai ales noaptea la closet în timp ce fuma o ţigară. Mai consuma mici cantităţi de cremă de zahăr ars care treceau mai uşor prin esofagul bolnav sau puţină piftie, fiindcă poftea în ultima vreme să mănânce ceva "pe gură", cum spunea ea. Mai lua câte două guri din ceaiul combinat de mentă cu muşeţel care stătea permanent la baie într-o cană cu ţugui.

            Ca şi cum nu am fi avut destule pe cap, Alexandru şi-a fisurat mâna stângă la unul din numeroasele jocuri de fotbal cu prietenii (26 mai 2000), aşa că în acea perioadă nu am mai putut beneficia de ajutorul lui la dus gunoiul, cumpărat unele lucruri, mutat obiecte prin casă s.a. Am fost până la urmă bucuros de faptul, ca ghipsul pus de Valentin ZENTENAI a fost la mâna stângă şi nu a fost ceva mai grav cu urmări neplăcute eventual la servici.

            Deoarece după întoarcerea de la Spitalul Judeţean, unde făcuse o pauză de alimentare normală, esofagul se refăcuse, până în septembrie 2000 Ica şi-a permis să mai mănânce diverse lucruri uşor de înghiţit ca: ciorbă de perişoare, ciulama de ciuperci, piftie, prăjituri moi pe care le cumpăram de la cofetăria de pe strada Târgşor. Marea grijă consta în faptul că nu trebuie să mănânce prea mult şi mai ales prea repede, fiindcă se putea răni după care trebuia să facă o pauză de circa o săptămână că să se refacă esofagul bolnav, pentru a putea mânca din nou. Îi era foarte greu, săraca, să nu bage în gură ceva de mâncare, cu săptămânile, aşa că devenise pofticioasă. O perioadă destul de lungă îi pregăteam crenvurşti "hot dog" care aveau o compoziţie specială, după fierbere rămânând moi şi zemoşi, dar de acest lucru a profitat mai mult mama. Ica nu putea să mănânce nici măcar câte unul, alegând numai interiorul, dar oricum îşi făcea pofta, cu toate că în perioada când fusese sănătoasă nu poftea la nimic de mâncare, nici măcar în timpul sarcinii. Când mai ronţăiam în pat, la vreun meci, alune, îi dădeam şi ei jumătăţi, câte două, câte două, cu indicaţia precisă să le roadă bine ca să nu se rănească. Odată când a venit Anişoara, femeia care ne ajuta la treburile casnice, am cumpărat câţiva cârnaţi olteneşti ca să-i dau şi femeii ceva cu carne. Când i-a pregătit pentru ea şi pentru mama, simţind mirosul puternic, a poftit şi Ica aşa că i-am tăiat vreo 5-6 bucăţi, sub un centimetru, pe care mai mult le-a morfolit în gură, după care le-a dat lui Piţicato care bineînţeles a fost extrem de încântată. De atunci luam din când în când cârnaţi olteneşti şi îi pregăteam chiar eu, cu toate că nu agream mirosul fiind vegetarian, pentru a-i frige foarte puţin ca să iasă cât mai zemoşi. Am fost foarte îngrijorat de previziunile în ceea ce priveşte modul în care va evolua boala, de apariţia şi intensitatea durerilor aşa că din când în când pe lângă problema modului de alimentare, a medicaţiei, am discutat cu medicii de la Spitalul Judeţean şi strategia împotriva durerilor. În acest sens am obţinut o listă cu analgezice care începeau cu Algocalmin, Mabrol, Fortral şi altele însă indicaţia a fost destul de clară … să nu se administreze decât dacă solicită bolnava, fiindcă se va obişnui cu ele, va deveni dependentă etc., etc. Externarea s-a făcut în decembrie 1999, iar mai bine de două luni Ica nu a manifestat dorinţa de a lua analgezice deoarece locul dureros din esofag îşi revenise puţin şi dacă am observat că merge, a mâncat supele normal pe gură, dar îi administram unele alimente pe gastrostomă poate mai mult din grija de a nu se obtura. În momentul în care au început durerile i-am dat să bea conţinutul unei fiole de Algocalmin care rezolva totul simplu, fără alte complicaţii, se administra uşor. Când am scris uşor, m-a luat expresia pe dinainte, fiindcă nu a fost deloc uşor, am avut mari dificultăţi la tăierea fiolelor care erau făcute din sticlă prea groasă, cuţitele speciale de tăiere mergeau anevoie. De câte ori nu mi s-au spart fiolele în mână şi m-am tăiat devenind indisponibil pentru lucrul în gospodărie pe care l-am făcut în continuare cu o singură mână, protejat de un leucoplast primit de la Viorica BOSIE sau chiar cu mănuşi chirurgicale ori de menaj. După un timp, văzând că accidentele devin prea dese, am trecut pe la Spitalul Judeţean unde surorile lui Valentin ZENTENAI m-au instruit explicându-mi că trebuie să şterg fiola cu alcool înainte de a o scrijela cu cuţitul special. Această tehnică a scăzut numărul accidentelor pe care le-am redus, însă atunci când mi-a venit în memorie o imagine din periplurile mele spitaliceşti în care vedeam cum fetele după scrijelare tăiau fiola în halat nu direct în mână … asta a fost, Evrica … de abia târziu am învăţat cu adevărat să desfac o fiolă cu siguranţă, fără risc de accidentare.

            La recomandarea lui Stefănel LUCINESCU, am mers la Secţia de Oncologie a Spitalului Schuler la un coleg de-al lui de la Colegiul Medicilor, doctorul Liviu POP. Acesta s-a dovedit a fi de talia celui care-l recomandase, un om extraordinar care a analizat tomografiile, celelalte documente pe îndelete, a discutat cu mine liniştit şi amănunţit, iar concluzia a fost pe măsură. Spre deosebire de toţi ceilalţi care recomandaseră administrarea analgezicelor numai la cererea expresă a bolnavului, doctorul POP mi-a propus o altă abordare, cu menţinerea permanentă în organism a unui nivel scăzut de analgezic, dânsul spunând că astfel se vor ataca mai din faşă, mai eficient durerile. După cele discutate cu dânsul m-am consultat cu Ica, iar în conformitate cu indicaţiile primite i-am administrat două fiole de Algocalmin pe zi, una de dimineaţă în masa 1, iar cealaltă seara în masa 5. Între timp însă, Ica a manifestat şi altfel de dureri estompate, ce o deranjau totuşi, printre care durerea la mâna stângă pe care am încercat să o rezolvăm cu masaje aşa cum ne învăţase Bobi ANTON, soţul lui Viorica sau prin plimbarea pe mână a unui mic vibrator alimentat cu baterii. O altă durere secundară a fost cea de spate, de şale, provocată de statul prelungit în pat, pe care am încercat să o rezolvăm cu masaje-palpări, greu de făcut, deoarece din cauza gastrostomei ea nu putea să stea pe burtă. Cum această metodă nu s-a dovedit a fi prea eficientă, i-am făcut un dispozitiv special care îi ridica perna la orice nivel dorea (am lucrat vreo lună în colaborare cu domnul Costelo, un colaborator al lui Horia ROŞCA, până l-am definitivat), dar nu putea să stea cu el mai mult de o oră. La aducerea dispozitivului mama a făcut o criză de isterie spunând că este aparatul ei şi nu trebuie să-l ia Ica. Constatând că problema era destul de neplăcută, deoarece Ica nu s-ar fi văitat de orice, am trecut la analiza şi experimentarea poziţiilor celor 4 perne pe care stătea până am găsit poziţii optime pentru zi, pentru seară, pentru dormit, iar durerile au dispărut … desigur şi odată cu creşterea la trei fiole de Algocalmin pe zi. Unul dintre motivele cele mai supărătoare de disconfort a fost provocat de numărul mare de fire rămase în urma gastrostomiei, mai trecea o lună, o mai luau durerile destul de vii în zona operaţiei, venea Valentin ZENTENAI şi mai scotea un fir sau două şi problema dispărea ca prin minune. Apoi după un timp apărea alt fir şi altul … ultimul fir a fost extras la circa 8 luni după operaţie, când durerile deveniseră alarmante şi ne pregătisem împreună cu doctorul POP să trecem pe Fortral.

Scrise aşa pe hârtie, lucrurile cu toate că sunt departe de a fi simple, nu pot exprima nici pe departe zbuciumul real, telefoanele sau drumurile la diverşi medici, încercările de tot felul de a rezolva situaţiile noi ivite, consumul material, fizic şi mai ales psihic pus la bătaie, care au condus la situaţia de a mă simţi la limita puterilor mele. Nu mai puteam, când mă aşezam în pat cădeam secerat, răpus, ca un bolovan, picioarele mă dureau şi deveniseră din ce în ce mai închise la culoare cu toate că le ajutatm cu gimnastica BÜRGER, totul mă durea, lent, dar continuu, capul mi se învârtea, simţeam inima cum bate şi ficatul îmi dădea semne că se luptă să facă faţă. Când mă uitam însă la ea, mai ales când o lua somnul, îmi dădeam seama că trebuie să rezist cu orice preţ, fiindcă această fiinţă, nevasta mea, nu mai avea pe lumea asta alt sprijin decât pe mine şi această apăsătoare răspundere îmi dădea puterea să mă rog la Dumnezeu şi mă întăream. Un mare sprijin moral l-am avut chiar de la Ica, prin tot ce făcea, prin tot ce spunea mă făcea să mă simt mai puternic chiar dacă uneori era evident că încearcă să spună lucruri de încurajare caraghioase … uite parcă picioarele tale s-au mai decolorat … astăzi arăţi mai odihnit … uite ce bine arăţi dacă îmbraci lucruri care îţi vin bine …

Câtă diferenţă între comportamentul lui Ica şi cel al mamei care începuse să o ia razna încă din 1999, iar în 2000 lucrurile deveniseră evidente. Cu toate că nu era în starea de zăpăceală mereu, alterna cu momente de luciditate, în majoritatea acestora spunea lucruri lucide, dar caustice, pline de venin şi răutate. Momentele de normalitate erau extrem de rare, iar faptul că nu auzea, tot aleatoriu, a făcut dificilă comunicarea, cu posibilitatea de a i se explica ce e bine să facă, ce e bine să nu facă, să o rog să facă unele lucruri într-un anumit fel. Pentru prima dată în viaţa mea mi-am dat seama de măreţia şi complexitatea creierului uman, de conseciinţele devastatoare pe care le poate avea acesta în comportamentul uman în cazul unei defecţiuni funcţionale. Mama a fost femeia care a renunţat la toate idealurile şi visele ei pentru a se dedica total, cu abnegaţie familiei ei, care nu a considerat imposibil nici un sacrificiu în folosul familiei, care nu a avut limite în a face concesii dacă acestea duceau la ceva bun pentru familia sa. A ajuns datorită unei uzuri celebrale să-mi facă mie fiului ei, pentru care şi-ar fi dat viaţa, traiul imposibil de greu, să mă aducă la limita disperării fără însă a fi conştientă bine înţeles de acest lucru. Mă repet afirmând că nu doresc să relatez toate minunăţiile pe care le făcea din dorinţa de a mă proteja, dar câteva dintre ele este imperios necesar să fie menţionate. Prima dată când mi-am dat seama că nu mai este întreagă la minte a fost prin vara lui 1999, când mi-a spus că doreşte să mergem în vizită la Popa Veselu cel care murise de ani buni. Când i-am spus adevărul, a avut o reacţie violentă spunând că habar nu am deoarece fusese la ea zilele trecute şi au discutat cum te văd şi cum mă vezi. O altă fixaţie a mamei a fost făcută pe băiatul ei care nu mai vine pe la ea, pe care-l cheamă Mircea. Întrebând-o cine sunt eu, mi-a spus că eu nu sunt Mircea, o mint pe ea intenţionat, însă şi-a dat seama de mult de asta. În această problemă i-a chestionat atât pe Ştefănel cât şi pe Dan NICOLESCU, vărul şi colegul meu de liceu care au rămas sideraţi neştiind ce să-i răspundă la început. Ulterior aceste răspunsuri le-a folosit pentru a construi o teorie solidă relativă la existenţa acestui misterios Mircea care revenea cu insistenţă în toate discuţiile pe care le lansa cu cei din casă ori cu vizitatorii care rămâneau uimiţi. De abia după vreo 8 luni această discuţit a devenit mai rară, dar dacă din imprudenţă cineva a redeschis-o s-a dovedit că este bine fixată în minte şi aduce aceleaşi argumente bizare. După un timp i-a venit strania idee de a merge la Alexandru la bloc, în control, fiindcă i-ar fi distrus casa, a aruncat toate lucrurile etc. Când i-am explicat că problema principală este faptul că nu are cum să ajungă până jos la scări, că nu poate megre pe scări din cauza invalidităţii ei şi că ar trebui ca cineva să o care în spate, a avut un acces de furie, cu strigăte, că vrea să cheme poliţia, fiindcă o înşelăm, că este pungăşită. De liniştit o linişteam cu foarte mare greutate, mai ales că auzind greu era dificil să priceapă argumentele mele şi o ţinea pe a ei până în pânzele albe. Ba să o ajute Alexandru, ba Georgică, ba să angajăm pe cineva că bani are ea destul, fiindcă o să vândă lucruri valoroase pe care le are acolo … cu timpul mi-am dat seama că cea mai bună strategie este să nu-i dau nici un fel de atenţie, să mă fac că nu aud şi eventual să părăsesc bucătăria lăsând-o să vorbească singură, uneori chiar o jumătate de oră. Dacă aveam însă treabă în bucătărie atunci se lansa şi perora fără încetare până mă enervam eu şi ţipam la ea ori foarte rare ori până obosea ea. În perioada respectivă eram extrem de ocupat, de îngrijorat şi agitat, nu ştiam cum să mă împart ca să rezolv tot ce apărea de rezolvat, iar când cu ajutorul lui Dumnezeu apărea ca prin minune o clipă de relaxare, atunci special parcă pentru a mă termina, mama îşi lansa una din cererile sau teoriile sale abracadabrante care pur şi simplu mă înnebuneau. Uneori închideam ochii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute, să mă ocrotescă, dar mă prindea uneori pe picior greşit şi explodam, cea care mă calma, săraca era Ica, spunându-mi să mă menajez ca să nu-mi crape ceva. Dar nu în toate aceste situaţii Ica era un înger, fiindcă uneori ţipa ea la mama, alteori se repezea la dânsa şi-i trăgea pumni în cap, mama ţipa ca din gură de şarpe, până interveneam eu şi o ameninţam pe Ica că o bat, spre marea bucurie a mamei, dar mama îi cam luase frica şi de cele mai multe ori la apariţia ei se liniştea. Altă manifestare neplăcuta a ei se petrecea în momentul în care mă auzea din cameră cum ţip la mama şi când veneam epuizat, după o asemenea repriză, să mă aşez puţin în pat, avea pretenţia să-i relatez ce se petrecuse şi îşi dorea o relatare cât mai amănunţită, ceea ce pentru mine care de abia scăpasem de stres era o reluare a motivului de enervare. De cele mai multe ori nu scăpam şi trebuia să-i reletez cuvânt cu cuvânt cele petrecute, lucru ce pe mine mă enerva, iar pe ea o amuza copios. Ca să-i fac pe plac, din milă pentru situaţia în care se afla, mă supuneam la repetarea supliciului prin repovestirea acestuia. Chiar dacă pentru moment reuşeam să mă eschivez de la relatare, invocând o treabă urgentă la bucătărie sau plecând de acasă, Ica avea o grijă diabolică şi mă obliga să povestesc mult mai târziu, nu mă ierta în ruptul capului. Dacă mai ridicam tonul refuzând să povestesc, ceea ce în ultimele luni nu mă mai lăsa inima să fac, mă lăsa pentru o clipă, după care mă punea să povestesc spre amuzamentul ei. Văzând cum se bucură, cum trăsăturile i se descreţesc la auzul minunilor pe care le mai făcuse mama, îmi mai trecea şi mie necazul, aşa că îi povesteam cu lux de amănunte, fiind mulţumit că îi mai pot încă oferi un moment îi care să uite poate de ale ei şi să se amuze puţin, chiar pe socoteala mea. Rămâneam cu impresia că îi dăruiesc ceva, o clipă de răgaz în faţa nemiloasei drame a vieţii şi uneori acest lucru avea asupra mea un efect benefic, mare lucru să ai posibilitatea de a oferi cuiva ceva, oricât de neînsemnat lucru ar fi acela.

De la aceste două femei eu primisem enorm în decursul vieţii mele, primisem în toată gama, începând cu dragoste, sacrificii, până la devotament necondiţionat şi nelimitat, venise acum vremea să le înapoiez, fiecăreia în felul ei, o parte din ceea ce primisem, o mică parte doar, însă fără să pot avea o bucurie, o satisfacţie, fără să pot vedea că sacrificiile mele au vreo finalitate. Mama se anchiloza pe zi ce trecea, atât fizic cât mai ales psihic, având uneori momente de totală incoştienţă, iar despre Ica ce să mai spun, îi mergea în mod evident din ce în ce mai rău. În aceste condiţii dramatice, când nu ai nici urmă de satisfacţie de pe urma muncii tale, motivaţia care trebuie să te întărească fiind inexistentă, munceşti foarte greu, este dificil să te mobilizezi, trebuie să tragi de tine ca să realizezi ceva. Este imperios să alegi alte repere de care să te agăţi, iar eu am ales credinţa, simţul datoriei, recunoştiinţa, dar mai ales obligaţia morală faţă de fiul meu de a-i curăţa viaţa şi îi spuneam chiar lui că obligaţia mea faţă de el este să reuşesc să îngrop aceste două femei pentru a nu-i lăsa lui un balast atât de mare.

După un timp, mama avea chef să meargă în vizită la fosta noastră vecină, Marioara GEORGESCU, ori femeia murise de peste 10 ani, iar casa în care a locuit fusese demolată chiar cu 10 ani în urmă. Dacă îi spuneam realitatea, inventa nişte scheme ciudate cum că fusese invitată de fata acesteia, Adina ori soţul ei Sandi care erau decedaţi şi ei. În momentul în care cu toată bunăvoionţa şi blândeţea am dus-o la geam să-i arăt locul unde fusese casa, spunea că ştie de demolare, dar Georgeştii i-au păcălit pe ăştia şi locuiesc undeva la subsol. La viaţa ei, mama a fost o femeie plăcută de către toată lumea fiind vorbăreaţă, dar un partener plăcut pentru dialog, nu contrazicea în mod inutil pe cel din faţa ei ca să-i facă plăcere şi în plus ştia să ghicească în cărţi şi în cafea. Aceste calităţi făceau să fie vizitată şi invitată în multe locuri, a avut o viaţă plină, întreruptă în mod nefericit de fractura colului femural care a izolat-o brusc şi nemilos de lumea ei. Eu am înţeles foarte bine dorinţa ei puternică de a ieşi din casă, de a merge în vizită, dorul de a mai vedea cum arată oraşul şi că îi lipsea contactul cu oamenii. Din păcate, faptul că nu mai auzea, deci apariţia imposibilităţii de comunicare plus evidenta ei tulburare mintală a făcut ca şi puţinii vizitatori să o mai rărească plus faptul că Lenuţa RĂDOI a început să se degradeze fizic ne putând veni, iar Vica ROŞU a murit subit de congestie cerebrală, fiind găsită moartă de fata ei, Carmen. Din doinţa ei de a pleca, mama crea tot felul de stratageme … trebuie să meargă personal la cimitir să plătim taxa … să mergem la sora ei la Bucureşti care are relaţii cu medici, ca să o facem bine pe Ica şi pe mine, fiindcă ea nu mai are nevoie fiind bătrână … trebuie să ne ţinem de cuvânt că a promis lui Popa Costică să-i facem o vizită la Nedelea … ar fi cazul să mergem şi noi la cei de jos, că de, ei au venit la noi de atâtea ori … dacă săraca Cornelia nu poate veni la ea să mergem noi acolo. Cele descrise nu erau simple expozee, fiecare reprezenta un monolog bogat, extrem de lung cu care mă pisa conştincios, repetat, metodic, parcă în mod evident cu scopul de a-mi uza ultimele resurse morale pe care mă bazam ca să pot rezista în condiţiile grele în care mă aflam. Dar gama "inovaţiilor" ei era cu mult mai largă, de exemplu văzând cum în găleata în care urina noaptea puneam puţină apă şi două pastile de cloramină a pus şi ea într-o zi în găleată toate antinevralgicele pe care le avea. În altă zi intrând la ea în cameră m-a trăznit un miros puternic de urină şi după investigarea cazului mi-a mărturisit că se spăla pe mână în găleata cu urină. Cu toate că mirosul urinei ei era mult mai puternic decât cel de la Ica, urina de om bătrân miroasind groaznic, datorită faptului că simţul olfactiv i se atrofiase, mama nu mai era deranjată de mirosurile pestilenţioase. Într-o noapte am fost deşteptat din somn de urletele ei disperate, provocate de usturimi la părţile genitale provocate de faptul că se clătise acolo cu apa din găleată care conţinea cloramină. Întrucât mă deranja noaptea din somn, scoţându-mă în felul acesta complect din circuitul oboşnuit de a doua zi, datorită oboselii provocate de nesomn, am încercat să-i pun seara pemperşi adevăraţi, cu toate că erau mai scumpi. A fost imposibil întrucât dacă observa că nu îi mai poate desface lărgea partea dintre picioare şi făcea pe acolo în găleată, iar dacă am avut proasta idee de a nu mai pune găleata s-a aşezat pe scaunul găurit şi a făcut pe jos aşa că a trebuit să abandonez temporar soluţia cu pemperşii. Mama a avut o perioadă de vreo săptămână în care îşi scotea noaptea pişcotul cu elastic, iar dimineaţa o găseam într-un băltău de urină şi trebuia să mă apuc să spăl totul, pe pat şi prin cameră. Trebue să recunosc faptul că aducerea mamei la ordine nu a fost făcută totdeauna prin cele mai blânde metode, fiindcă am încercat şi am dat greş, aşa că am început să o cert, iar dacă nu am reuşit a trebuit să o ating destul de uşor, mimând că o bat ca să o sperii puţin. A zbierat cât a ţinut-o gura, m-a ameninţat că pleacă de la mine, dar până la urmă de voie, de nevoie, de frică sau nu ştiu de ce, a început să facă lucrurile mai apropiate de cum trebuia să le facă. Nu mi-a venit prea uşor chiar să mă fac că dau tare în ea, dar nu mai puteam. Ca să mă întăresc am fost într-o zi la Biserica Maica Precista, unde slujise Popa Petre NICULESCU-VESELEU unchiul meu şi m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea puterea şi soluţia să rezolv aceste probleme şi Slavă Celui de Sus, cu greu, dar în linii mari am reuşit ceva. Aiurelile pe care le făcea în cursul zilei se rezolvaseră simplu, din faşă, deoarece Ica îi dădea câte un pumn fără să-şi facă probleme şi mama a învăţat extrem de repede ce are voie şi ce nu, dar a fost mai greu noaptea când era nesupravegheată. Cu toate succesele mele în punerea pe linia de plutire a mamei, din când în când mai făcea câte o minune, ca de exemplu în dimineaţa în care am găsit-o cu pişcotul plin de urină pe care îl pusese în jurul gâtului. De data aceasta nu am reacţionat şi minunea nu s-a mai repetata. O problemă pentru care a luat multă chelfăneală de la Ica, a fost o conseciinţă a faptului că mânjea cu fecale totul în jurul closetului, inclusiv peretele. La o analiză mai atentă, am constatat că mama fiind constipată nu făcea ca toată lumea la closet, ci îşi scobea fecalele bucăţică cu bucăţică, scoţându-le din fund, motiv pentru care se murdărea, neavând ce face am luat situaţia ca atare, am insistat să se spele pe mâini şi i-am pus un burete umed la îndemână ca să se spele.

Se ajunsese clar la situaţia ca mama şi Ica să nu se mai înghită sub nici o formă, mama era invidioasă pe Ica pentru faptul că poate merge cu maşina în oraş, iar Ica la rândul ei mai scăpa oful că se va prăpădii la 60 de ani, iar mama la 89 cu toate că nu poate profita de nimic din viaţă, cu excepţia mâncării, trăieşte încă şi va dăinui. Se adeverea din plin faptul că odată cu vârsta scade dramatic puterea de a face concesii. Reclamaţiile curgeau gârlă din ambele părţi, iar eu trebuia să mediez între ele, să o înbunez când pe una, când pe cealaltă, de parcă nu aveam eu destule probleme de rezolvat, încât asta îmi mai lipsea. Atât mama cât şi Ica făceau ca totul să pară un război devastator în mijlocul căruia mă aflam eu, aparent fără puterea necesară de a mă apăra. Am încercat să le spun, la fiecare în parte, că bătrânii nu trebuie să se certe deoarece poate nu mai au timp să se împace, însă după cum am caostatat cu neplăcere, au fost efectiv vorbe în vânt, orz dat la gâşte. În acele clipe, la care mă gândesc cu groază, am reuşit numai datorită faptului că făceam totul atât din dragoste, dar şi din datorie faţă de ele, iar combinarea acestor două sentimente mi-a dat o tărie extraordinară. A fost singura perioadă din viaţa mea când visam şi  realizam că este un vis, dar încercam să nu mă trezesc din el de frica realităţii traumatizante. Ele erau cele două femei din viaţa mea pe care le iubisem cel mai mult şi cine iubeşte trebuie să ştie să ierte, aşa că nici prin minte nu mi-a trecut să mă supăr, mă rugam doar la Dumnezeu să mă ajute să depăşesc situaţia şi gata. Faptul că am reuşit să rezist se datorează şi faptului că autocontrolul la mine a fost permanent treaz şi am fost tot timpul conştient că nu trebuie să mă las dezarmat de destin, de faptul că aveam o datorie faţă de copilul meu pe care trebuia să mi-o îndeplinesc integral. Când cu toate precauţiile mele lucrurile deveneau periculoase în sensul de a mă copleşi, am apelat la învăţăturile lui Valerică şi m-am îndreptat prin scriere la amintirile din tinereţe, de la care am putut să iau câte un baloc cu oxigen suficient ca să dau la o parte pentru o clipă valul de necazuri ce încerca să mă tragă în jos, să mă înfunde.

Din punct de vedere organizatoric lucrurile se stabilizaseră, se ştia exact la ce oră mănâncă, ce mănâncă, de unde cumpăr alimentele, tampoanele sau pemperşii … totul fusese pus la punct la ultimul amănunt, fusese o treabă grea, dar încetul cu încetul, lucrurile se aşezaseră pe un făgaş şi acum era mai simplu chiar pentru mine, având mai puţine surprize neplăcute. Chiar din punctul de vedere al evoluţiei bolii, datorită faptului că Ica se hrănea acceptabil şi se odihnea corespunzător, se constata o oarecare stagnare a bolii sau în mod cert o evoluţie mai lentă întrucât nu mai slăbea în ritmul dinainte. Faptul că ne aflam în faţa unui echilibru precar o dovedeau însă evenimentele legate de o diaree sau constipaţie, care se rezolvau anevoios şi cu pierdere de greutate ce ulterior nu se recupera decât pe jumătate. Important era faptul că ne obişnuisem cu evenimentele deosebite, nu mai intram aşa de uşor în panică, le rezolvam în linişte după ştiinţa noastră ori apelând la un medic şi faptul că durerile erau ţinute sub control ne făcuse să fim mai siguri pe noi. Este drept că Ica a avut şi momente de depresie când la încercările mele de a o sprijini moral îmi spunea că tot nu pot să o fac bine şi alte replici dureroase pentru mine. Aceste momente au fost extrem de rare, cu o durată care uneori nu depăşea nici cinci minute, fiindcă îşi revenea rapid, parcă scoţând ceva puternic din interiorul ei.

În toamna lui 2000 am trecut prin momente dramatice deoarece am avut o lună şi jumătate când în afară de durerile mari pe care le aveam la picioare, stând la pat un weekend când m-a ajutat Alexandru, aproape că nu mai puteam să merg. Am intrat într-un regim cu trei băi pe zi, perioade lungi de gimnastică şi cu chiu cu vai am reuşit, când nu aveam nici un ajutor, să mă duc să cumpăr pâine, dar mergând încet şi cu mare dificultate. Realitatea este că am şi răbdat, fără să mă exteriorizez, deoarece nu doream să îi alarmez prea mult pe Ica şi mai ales pe Alexandru. Datorită tratamentului intensiv şi a faptului că m-am uns cu TROXERUTIN, recomandat de Ştefănel, am reuşit puţin câte puţin, să mă pun pe picioare când aproape nu mai speram şi eram îngrozit de ce o să se întâmple cu noi. Un rol decisiv în menţinerea mea pe linia de plutire a avut-o faptul că m-am îngrijit permanent de echilibrul dintre minte suflet şi vîrstă, lucru esenţial mai ales la vârsta a doua şi a treia. În tot acest timp Ica m-a încurajat cu toată inima şi din puţinele forţe pe care le mai avea. Căuta să nu-mi creeze vreo problemă în plus, pe mama a pus-o la punct şi i-a explicat să mă lase în pace că sunt bolnav, iar ea umbla prin casă fără să o aud, mai ales după ce lucram ceva sau făceam o baie şi mă prindea somnul să-mi refac puterile. Pe la jumătatea lui octombrie mă pusesem pe picioare, iar la sfârşitul lunii, cu ajutorul lui Dumnezeu mă recuperasem cât să-mi pot relua activitatea acceptabil. Am spălat toate lucrurile mele pe care le neglijasem, am aranjat prin casă diverse lucruri rămase de izbelişte aşa că noiembrie ne-a găsit aproape în situaţia din vară. Situaţia mea era dramatică, deoarece în general munca trebuie să-ţi aducă performanţe, mulţumire, pe când la mine munca nu-mi aducea nimic, doar sentimentul că ajut două suflete care au mare nevoie de mine şi care la rândul lor făcuseră multe pentru mine. Starea în care se afla Ica era puţin mai rea decât în vară, dar nu în mod evident. Pedicurista venea odată pe lună să-i taie şi vopsească unghiile de la mâine şi de la picioare, coafeza venea la şase săptămâni când o spăla, o vopsea şi o coafa, iar odată la două luni mergeam la cosmeticiană unde o lăsam spre două ore după care făceam un tur cu maşina prin oraş. Alcool nu a mai băut din primăvară, fiindcă a observat că-i provoacă dureri la esofag, însă tot timpul a fumat, doar că de la 20 de ţigări pe zi înainte de gastrostomie, a redus treptat, treptat până la 12 ţigări pe zi. În luna septembrie a chemat-o la noi pe nepoata Anişoarei, Cristina, care este lenjereasă şi i-a comandat să facă din materialele pe care le avea cumpărate, cearşeafuri şi feţe de pernă. Când le-a adus, a scos din dulap vreo 2-3 fuste, o rochiţă şi a pus-o să le aranjeze deoarece slăbise mult, de la 57 de kg cât avea în vremurile ei bune, ajunsese la 39 kg. Modificate lucrurile veneau bine pe ea şi după ce s-a examinat în oglindă a fost extrem de încântată spre bucuria mea, rar mai afişa săraca de ea o mină mulţumită.

Pe data de 10 septembrie 2000, după circa 50 de ani de pauză, mi-am reluat obiceiul de a ţine un jurnal şi pe care îl voi transcrie aşa cum a fost scris atunci, la cald, cu eventuale comentarii. Ca în tot materialul lucrurile extrase din jurnalele mele sau din alte capitole vor fi scrise cu caractere aldine.

            În această perioadă extrem de dificilă, când noi doi şi Alexandru traversam momente de un rar dramatism, fiind dezorientaţi de avalanşa greutăţilor şi a noilor probleme cărora cu greu le puteam face, un aport important l-au avut prietenii noştri, care ne-au sprijinit moral, material sau rezolvând efectiv unele probelme ale noastre cărora nu le mai puteam face faţă. Ori de câte ori ne împotmoleam cu ceva, am avut şansa acestor prieteni, care au fost prezenţi în clipa respectivă şi ne-au ajutat cu ceva efectiv, cu un sfat măcar, cu un simplu telefon, dar au fost alături de noi, au suferit cu noi, lansându-ne un semanl puternic, cu mesajul clar că nu suntem singuri şi a fost mare lucru, deoarece sunt convins că fără ei, cu toate că am fost ajutaţi în mod decisiv de rudele noastre, în special sora ei Lala şi verişoara mea Viorica, am fi clacat în mod cert. Se spune că dacă ai un prieten este cert că nu poţi fi un om inutil, în aceste momente grele, foarte grele lucrul a fost dovedit din plin, trebuie să le mulţumesc pentru faptul că au existat şi s-au manifestat aşa când am avut mai mare nevoie. A fost foarte împortant numărul lor neaşteptat de mare, ceea ce a făcut ca aportul total să fie imens, chiar dacă pentru unii sacrificiul nu a fost la limita imposibilului, dar pentru mulţi dintre ei efortul de a ne sprijini a fost considerabil. Nu ar fi elegant din partea mea să fac clasificărir, fiindcă nu ar fi valabile, fiecare m-a ajutat cu ce a putut, m-a sprijinit la ce s-a priceput şi chiar dacă s-ar putea clasifica aceste ajutoare de suflet, ar trebui să se ţină cont de solicitarea făcută, de distanţa faţă de noi, de sprijinul acordat, dar evident de posibilităţile şi disponibilităţile respectivei persoane. Pentru acest motiv ordinea în care am descris aceşti oameni minunaţi este cam ordinea cronologică a apariţiei lor în cadrul evenimentelor descrise.

            Ştefănel LUCINESCU, colegul meu de liceu şi volei, cu care ne putem considera fără a exagera, ca doi fraţi de sânge, a fost primul la care am apelat, deoarece era preşedintele la Colegiul Medicilor din Judeţul Prahova. A demarat o acţiune rapidă şi în 5 zile, după o investigaţie la Spitalul Ministerului de Interne din Bucureşti, ştiam cu certitudine diagnosticul, chiar dacă era dezastruos, cancer la esofag. În continuare, Ştefănel a fost prezent la toate fazele bolii lui Ica, prin vizite la spital şi la noi acasă, prin recomandatrea pe care ne-a făcut la diverşi medici specialişti, unde am fost primiţi cu braţele deschise, incredibil de cordial, cu maximă compasiune şi prietenie de nişte oameni de talia celui care ne recomandase. Ştefănel a fost prezent alături de noi în toate etapele şi uneori numai faptul că îl simţeam umăr la umăr mă făcea să mă simt mai puternic, mai optimist şi parcă simţind că am un moment de slăbiciune, apărea la telefon dacă nu chiar acasă şi mă încuraja, în felul lui stângaci, dar inconfundabil, care îmi făcea însă mult, mult bine.

            Valentin ZENTENAI, prietenul şi colegul meu de liceu, a apărut de fapt în scenă încă din decembrie 1996 când mama şi-a fracturat colul femural. Cum am ajuns la Spitalul Judeţean, am luat legătura cu el care m-a pus în legătură cu doctorii specialişti, care au hotărât însă că mama nu poate fi operată la starea ei de sănătate şi la 85 de ani. În următorii ani a venit pe la mine de 4-5 ori pe an pentru a rezolva diversele probleme ale mamei dintre care, săracul, unele erau simple mofturi, dar le-a rezolvat cu calm, răbdare, profesionalism. A fost cu mine în seara în care am luat rezultatul tomografiei de la doctoriţa Corina POPA şi împreună cu aceasta m-au ajutat să trec acest moment greu. După internarea lui Ica la Judeţean, s-a ocupat de absolut totul de la internare până la operaţie, la care a asistat, iar în timpul cât Ica a stat în spital o vizita uneori şi de 5 ori pe zi. Ulterior a trecut pe la noi de 2-3 ori pe lună, solicitat sau nu de noi şi pe data de 4 februarie 2000 venind la noi să o vadă pe Ica, a constatat că era chiar ziua ei de naştere, bucurându-se de inspiraţia de a veni chiar la aniversarea ei de 60 de ani. A îngrijit-o post operatoriu şi mi-a dat tot felul de spray-uri, tampoane speciale pentru pansamente, dar cel mai mult a făcut îndrumându-mă cum trebuie să fac aceste lucruri şi încurajându-ne în mod delicat, discret pe amândoi.

            Dorin CALOTĂ, prietenul şi colegul meu de liceu a apărut şi el mai devreme în scenă deoarece după ce mama a devenit netransportabilă l-am solicitat şi a venit de 3-4 ori ca să o consulte până când într-o pauză de medicamentaţie am constatat că îi merge mai bine fără medicamente şi de atunci nu a mai luat nimic şi este foarte bine merçi. A fost cel care i-a povestit prietenului meu, Gigel GEORGESCU din Germania, despre situaţia în care mă aflu, determinându-l pe acesta să facă un gest frumos, dar costisitor, trimiţându-mi în două rânduri câte 500 DM cu toate că este doar un medic pensionar. Aceşti bani şi o scrisoare superbă, urmare a unui mesaj al meu pe robot de ziua lui, au reprezentat pe lângă o mare bucurie de suflet, un balon de oxigen, sosit într-un moment cât se poate de critic din viaţa mea.

            Viorica BOSIE, verişoara mea, a fost pentru mine ca o soră şi fără să uite cum fac mulţi ca am putut să o ajut odată, mi-a oferit în mod plenar totul, sfaturi, vorbe bune, ajutor material, medicamente, alimente, mâncare gătită, vizite în care ne-a susţinut moralul şi mai ales a făcut totul cu căldură şi discreţie deosebită.

            Dorina şi Fredi MERTL colegii şi prietenii mei, ne-au ajutat imediat după aflarea diagnosticului să facem tomografia, deoarece Dorina era bună prietenă cu doctoriţa Corina POPA o fiinţă superbă, un suflet de rară o nobleţe. Aflând despre situaţia noastră, aceasta a făcut o tomografie programată special pentru Ica, în ciuda unui program supra aglomerat, iar la comunicarea rezultatului aproape că plângea.

            Mircea PETRESCU colegul de liceu şi facultate, prietenul meu a programat-o pe Ica la profesorul Dan GAVRILIU în regim de urgenţă prin relaţiile lui şi ca întotdeauna a fost alături de noi prin telefoane destul de dese, prin vizite la Ploieşti, dar mai ales prin maniera în care ne-a încurajat.

            Bobi BOTESCU prietenul meu, ca şef al Secţiei de Terapie Intensivă, a îngrijit-o pe Ica administrându-i cele mai eficiente alimente, medicamente şi viatmine, dar mai ales a făcut-o să se simtă foarte bine în timpul spitalizării.

            Nelu GĂUCAN prietenul meu, a îngrijit-o pe mama prin 1988 de o nevroză, apoi a venit la mine, împreună cu toţi colegii mei doctori contribuind la punerea unui disgnostic dezastruos din păcate, dar care a putut fi urmat de o cale de tratament adecvată.

            Ionică MACRI prieten din copilărie cu Ica, a dovedit că studiile teologice catolice i-au perfecţionat calitatea umană, ne-a telefonat des, ne-a făcut vizite aducându-ne tot feluri de lucruri ca: frunze de măslin de la Locurile Sfinte, miere cu cătină, usturoi cu o pastă specială, vin roşu , un CD cu o imaginară Simfonie a X-a şi multe altele. La începutul anului 2000 a venit cu Arthur HOFFMAN care a adus o clapă şi am cântat cu toţi … O Tannenbaum … Stiele Nacht … lucruri care au reprezentat un moment inedit la ultimul brad făcut de Ica, ajutată de Alexandru.

            Mieluţă TENEA un prieten din liceu, incitat de Mircea IVANCIU un coleg de liceu, cu toate că nu ne văzusem de zeci de ani, mi-a trimis 1500000 de lei şi 100 DM, ca semn de prietenie şi ajutor în acele momente grele.

            Felicia şi Nicu STĂNESCU prietenii noştri au fost o prezenţă permanentă care a stat alături de noi în toate etapele grele prin care am trecut de la aflarea bolii, în timpul spitalizării, la ultima îmbrăcare a Icăi … şi la parastasul de 40 de zile făcut din păcate în pofida dorinţei decedatei.

            Colegele ei de liceu sau de servici au făcut ca Ica să le simtă aproape prin telefoane şi vizite destul de dese făcute de Doina AGARICI, Magda SAVU, Doina PAVEL, Vera GEORGESCU, Livia CODESCU, Mariana GLIGOR. Mioara MĂTUŞA a vorbit cu ea chiar în dimineaţa în care a murit dorind să o viziteze, însă a trebuit să plec eu undeva şi a amânat-o. Mioara STERE-MAXIMILIAN a telefonat la o lună după deces deoarece fusese plecată la Constanţa, a fost un şoc pentru mine, iar ea s-a blocat pur şi simplu la aflarea veştii.

            În tot acest timp am mai primit telefoane ori diverse mesaje care erau adevărate baloane de oxigen de la: Mihai DROSU, Stelică BORDEANU în faţa căruia mă înclin pentru pierderea băiatului său, Gabi CUCU din Constanţa, Vali APOSTOLESCU, Rodica TANCU, Mia IOAN, Cici PÂRVU, Mica şi Mircea NEAGU, Manuela APOSTOLESCU din Olanda, Horia ROŞCA.

            O menţiune specială pentru vecinii noştri de jos, Lidia şi Georgică RĂDULESCU, permanent alături de noi, la propriu şi la figurat, la toate necazurile şi care ne-au ajutat eficient, prompt, fără vreun moft, făcându-ne să fim fericiţi că avem astfel de vecini, primiţi parcă în dar de la Dumnezeu.

            O vizită deosebită ne-a făcut colega de servici a lui Ica, Marieta DORU, care ne-a predat pur şi simplu, cu delicateţe, o lecţie deoarece fusese alături până în ultimele clipe de soţul ei decedat de un cancer, îl îngrijea pe tatăl ei de aproape 90 de ani, senil, iar fata ei suferă de serioase tulburări psihice.

            Pentru pregătirile de înmormântare, inclusiv cumpărăturile, am fost ajutat de Viorica BOSIE, Anişoare DINU, Felicia STĂNESCU, Mira LUCINESCU, Rodica TANCU aşa că noi practic nu am făcut nimic pentru pomană şi cele necesare la slujba de înmormântare.

            Notă: Nu ştiu de ce am notat pe trei foi de hârtie (pătate acum cu picăturile unui jet care a ieşit din gastrostomă când Ica a strănutat în timp ce o alimentam) câteva secvenţe fotografiate ale activităţii mele.

Ianuarie 2000

            5.04  Scularea, Făcut focurile, Toaleta de dimineaţă, Sculat mama, Sculat Ica, Baia de frecături

            5.49  Schimbat pemperşi şi pipi Ica, Controlat focurile

            5.47  Relaxarea după baie

            6.21  Ceai de plante, Ceai de muşeţel, Cacao pentru Ica, Injectat Cacao

            6.53  Pregătit pâinea veche, Lapte pisică, Apel Ica mâna stângă, Ica closet

            7.08  Sculat mama, Băut ceai, NES Ica

            7.24  Ceai de mentă, Cântar Mircea 74, Ica 40

            8.08  Ica closet, Îmbrăcat stradă, Schimbat nisip

            8.38  Cumpărat pâine, Preparat pâinea, Apa la sobe, Bărbierit

            10.05 Ica pipi closet, Dan NICOLESCU

            12.20 Curăţat găleţile, Dat masa, Coana Lenuţa pedichiură

            16.30 Pregătit cozonac pentru mama, Ica pipi closet, Cozonac Ica

            17.37 Pipi closet Ica

            20.45 Masa de seară

            21.35 Relaxat 10 minute, Pipi la closet Ica

            22.30 Pregătirea de seară, Ica 1 Piracetam

            23.14 Ica ½ Fortral

            03.20 Sculat de Ica

            04.30 Făcut focurile

            05.40 Baia de frecături, Toaleta matinală

            06.28 Schimbat pemperşi Ica

            ………………………………

            23.00 Controlat focurile, Sculat mama pipi , Făcut pipi cu Ica la găleată, Culcat

            02.45 Sculat mama pipi, Făcut pipi, Pipi cu Ica la găleată, Aprins focurile, Pus ceasul la 60 minute, Sculat controlat focurile, Pus ceasul la 30 minute, Sculat mama pipi, Făcut pipi cu Ica, Răzuit limba, Baia de frecături, Culcat

            05.45 Sculat mama pipi, Făcut pipi cu Ica, Făcut pipi, Culcat, Răzuit limba, Făcut caca, Făcut ceai de plante, Spălat pe dinţi, Făcut Cacao, Injectat Cacao, Lapte pisică, Sculat mama, Curăţat găleata Ica, Tăiat mâneci trening, Relaxat 10 minute, Picături în nas Ica, Dusă Ica la closet, Sculat mama, Pus pe găleată, Controlat pemperşi, Spălat mama pe mâini …, Ceai mama, Tăiat hârtie de closet, Sculat Ica de pe closet, Mâncare pisica, Aranjat aerisit camera mama, Îmbrăcat de stradă, Schimbat nisip pisica, Cumpărat pâine.

            08.25 Relaxat 10 minute, Apel pus ochelari Ica, Făcut pat Ica, Curăţat găleata Ica, Curăţat găleata mama, Bărbierit, Apel closet Ica, Pregătit supă de sfeclă, Injectat sucuri cu cereale, Reparat seringa, Servit supa mama-Ica, Făcut supă Alfabet, Servit felul doi mama-Ica, Servit felul unu Alexandru, A mai preluat Alexandru

            14.15 Somn

            15.30 Suc Ica, mama prăjitură, Ica pipi găleată, Ica pipi closet, Ica schimbat pempers şi tampon, Duc farfuria la Georgică, Ica pipi găleată, Baie de trunchi, Masa mama-Ica, Schimbat pemperşi mama, Dat ½ Fortral Ica, Schimbat pemperşi Ica

            23.47 Culcat

            Mult timp după ce am trecut prin acest teribil coşmar, încă nu îmi revenisem şi nici nu aveam cum, nu se putea deoarece totul era altfel, nu semăna cu nimic dinainte. M-am trezit un om uzat şi singur care se scula de trei, patru ori pe noapte fără vreun motiv, numai din obişnuinţă. Luni de zile mama a continuat să mă strige noaptea şi mă sculam, cu toate că nu mă mai duceam la ea, spuneam o rugăciune culcându-mă la loc. Eram în postura omului care deschizând ultima cutie de chibrite constată cu disperare că beţele salvatoare sunt ude. Elementul care m-a mobilizat a fost dorinţa de a face puţină ordine în mormanele de lucruri din casa noastră, ca să nu trebuie Alexandru să arunce prea multe. Alexandru m-a ajutat foarte mult, fiind alături de mine la acest dureros capitol al noii ordini şi prezenţa lui mi-a uşurat acele momente dureroase despre care nu pot să scriu. Cum să poţi arunca blana albastră plină cu găuri de molii, când pe ea făceam sex cu Ica în cămeruţa din casa părinţilor ei de pe starda I. L. GARAGIALE Nr. 50 şi acesta este numai un singur exemplu dureros. Apoi m-am apucat să scriu, în furie, de teamă că am să uit sau că nu o să mai am timp suficient. Cu această ocazie mi-am pus fel de fel de probleme printre care: Când am fost eu cel mai fericit, la care am găsit un răspuns rapid, în perioada când am avut motocicleta şi acest lucru a generat un capitol special despre motor, un capitol frumos, scris cu plăcere, care mi-a adus multă linişte cu multă, multă energie pozitivă. L-am scris cu atâta plăcere că nu îmi venea să-l termin, am asemuit plăcerea scrierii acestui capitol cu hipnotica plăcere a preludiului sexual, pe care mereu am dorit să îl prelungesc considerându-l la fel de plăcut ca sexul în sine. Am realizat din plin în clipele când scriam că în realitate eşti numai ceea ce îţi aminteşti despre tine, iar acele clipe fără să fie exact ce îmi doream, fuseseră minunate. Scrierea şi implicit retrăirea acelor clipe mi-a atenuat destul de semnificativ gustul amar al clipelor de singurătate cu care te obişnuieşti tare greu, dacă te poţi obişnui vreodată. Îi făceam lui Alexandru socoteala faptului că în curtea asta viaţa clocotea atât prin agitaţia personajelor, dar mai ales prin calitatea lor de a fii plini de viaţă. La celebrele şediinţe de pe scările din faţă luau parte: Jana, Eugen şi Mircea GOCIMAN, Ana şi Gheorghe VASILE, Sofi, Nicu, Silviu şi Relu IONESCU, Ana, Ion, Vali şi Mariana CRĂCIUN, Marian CIUBOTARU, Mircea, Cici şi Valentina chiriaşi, plus Georgeştii, Popeştii sau Marcu, cu mult peste 20. La o şedinţă erau foarte rar mai puţin de 10 inşi, aşa că acum, curtea care nici nu mai există, mi se pare pustie. Când eram la Bucureşti, în afară de părinţii mei, îmi era tare dor de atmosfera aceasta plăcută din curte care i-a ajutat pe toţi să treacă mai uşor cursa cu obctacole impusă de regimul comunist. La ora actuală, dacă din eroii de atunci mai trăiesc o treime şi mă văd extrem de rar cu unii dintre ei pentru a ne aminti de vremurile bune care s-au topit. Am constatat că este mult mai bine, plăcut şi liniştitor să scrii fragmente, deoarece poveştile cu cap şi coadă sunt inevitabil triste pe când un calup poate fi atrăgător cu sfârşit plăcut atât pentru cititor cât şi pentru cel care aşterne rândurile pe hârtie.