Boala

Prin luna Iulie, a anului 1983, vin într-o după amiază să mă așez în pat și găsesc locul ocupat de proaspăta achiziție, tânăra noastră pisicuță "Cracas" sau "Pițicato". Ica stătea la locul ei, în partea din stânga patului dublu, citind ceva, iar când a văzut că mă apropii de pat s-a uitat la mine, s-a uitat la pisicuță și fără să spună nimic, m-a rugat din ochi să nu deranjez animalul. După o clipă de ezitare, i-am făcut semn că las pisica în pace și m-am dus pe partea cealaltă a patului înghesuindu-ne amândoi pe partea ei. Cum stăteam lipiți unul de altul, îmbrăcați destul de sumar, am uitat repede de somn, așa că încetul cu încetul, am început ritualul plăcut al pregătirii pentru sex. Am pus mâna pe ea, am dezbrăcat-o și am început să o palpez și să o sărut conștiincios, pentru a o pregăti după toate regulile. În timp ce-i sărutam sânii și sfârcurile, mâna dreaptă, cea în care îi țineam sânul ei stâng, a sesizat o zonă mai dură în partea exterioară a sânului. Brusc erecția s-a estompat, sângele mi s-a urcat la cap și am simțit o ușoară amețeală. Știam că un asemenea nodul pe sân era un semn destul de grav care nu prevestea nimic bun. Cu toate că a sesizat ce am observat, ambalată bine, mi-a spus cu deosebită convingere să nu mă opresc, fiindcă îi este tare bine, așa că mai mult din inerție, am continuat ceea ce începusem, dar fără prea mult chef. Faptul că nu am reușit să-mi scot integral grozăvia din cap, a făcut să avem un act lung, depășind bine o jumătate de oră, și culmea ironiei, Ica a avut unul din cele mai reușite momente sexuale din viața ei, după cum mi-a mărturisit mai târziu. Pentru mine a fost începutul unui coșmar care avea să planeze asupra întregii familii o perioadă foarte lungă, mult mai lungă și încărcată de dramatism decât îmi imaginasem eu inițial. Am încercat să adorm și chiar am reușit, mai mult de frică să nu mai gândesc, după care am început să abordez cu ea în mod serios această problemă extrem de spinoasă. Când am început să discut despre nodul, s-a schimbat brusc la față, după care a luat o atitudine nevinovată, așa cum făcea întotdeauna când o dibuiam cu ceva în neregulă. Din discuțiile purtate, am aflat că depistase nodulul de peste o lună, dar că nu a vrut să spună de frica iminentei operații de mamectomie. Extirparea sânului ar fi putut-o lăsa fără unul din frumoșii ei sâni, cu care se mândrea din totdeauna și avea motive, fiindcă, cu toate că nu erau foarte mari, aveau o formă și o consistență carnală remarcabilă. Sânii erau de fapt merele ei de aur la care ținea enorm. Senzația avută a fost extrem de neplăcută, făcându-mă să simt că nu am aer suficient, plus faptul că eram stăpânit de o profundă emoție și milă pentru soția mea, peste care picase beleaua asta la numai 43 de ani, când era plină de energie, optimism și speranțe de viitor. După ce am depășit momentele de uluială și incertitudine, am început să discut cu ea pentru a putea stabili cea mai bună metodă de abordare. Știam de la mătușa mea, Dr. Maria ȘERBAN, eminentă profesionistă, specializată ca și soțul ei, Alexandru-Marcel, în ginecologie-endocrinologie, acesta lucrând ca șef de secție la Institutul Profesor C. I. PARHON din București, că abordarea trebuie făcută cu extremă rapiditate, pentru a stopa extinderea care putea avea efecte devastatoare. Mătușa mea, cunoștea problema nu numai teoretic, pierduse un sân cu circa 15 ani în urmă și numai intervenția chirurgicală rapidă o salvase de la un dezastru. Cea mai mare și neașteptată problemă am avut-o însă chiar cu Ica, inițial nu a vrut să audă de o vizită medicală, susținând că nu are mai nimic și chiar dacă are ceva, o să-i treacă de la sine. Starea aceasta se datora faptului că Ica nu fusese vreodată bolnavă, ea nu știa ce-i aia febră, migrenă, deranjament stomacal sau vreo afecțiune serioasă. De 23 ani de când o cunoscusem a fost în permanență sănătoasă, putea să mănânce orice, inclusiv fructe cu iaurt sau apă, fără vreo conseciință. În timpul sarcinii nu a avut vreun disconfort, nu a poftit la nimic, nu a durut-o nimic … a consumat ceva mai puțin alcool și a redus fumatul. A purtat destul de multă vreme un corset pentru a nu se cunoaște sarcina, lucru cu care mătușa mea a fost de acord spunând că în Franța această practică este curentă. De născut a născut extrem de simplu, "ca o țigancă", cum spunea prietenul familiei noastre, directorul maternității din Ploiești, doctorul Ionel ANTONESCU. După sarcină a avut puțin lapte, dar a avut, apoi și-a revenit rapid ca formă și greutate, iar consistența sânilor și-a păstrat-o spre marea ei bucurie, fiindcă era categoric o mondenă.

            Desigur că această nerecunoaștere era un amalgam de inconștiență, datorată unei sănătăți perfecte și a temerii de a nu-și pierde un sân, lucru considerat de ea o invaliditate, mai ales că se mândrea foarte mult cu sânii ei frumoși la vedere și … foarte plăcuți la pipăit. Probabil că este destul de greu pentru o femeie frumoasă și cochetă, care se simte dorită de majoritatea bărbaților cu care vine în contact și care nu este indiferentă la aceste avansuri, să se imagineze fără unul din sâni, lucru care ar transforma-o într-o infirmă. Știam cu câtă plăcere savura faptul că era privită și dorită așa că eu unul am înțeles destul de bine acest lucru, deoarece boala de care sufeream, arterita, mă transformase brusc din marele jucător de volei, cu veleități de echipa națională și dorit de numeroase femei care frecventau arenelele de volei din București, într-un probabil om cu picioarele amputate. Nu mi-a venit ușor deloc, ba a fost al dracului e greu, am trecut prin momente dramatice de care nu vreau să‑mi amintesc, fiindcă îmi face rău, iar conform principiilor de "positive thihking" pe care le-am învățat de la prietenul meu, doctorul psihiatru Valerică PÂRVAN, este imperios necesar să-ți amintești numai de lucrurile bune din viață, cele care îți fac plăcere, de la care poți spera să fii încărcat cu energie pozitivă atât de benefică. Având această experiență făcută pe pielea mea, am luat-o cu binișorul și am încercat toate strategiile din lume pe care le cunoșteam ca să o conving să mergem la doctorul pe care urma să îl aleagă mătușa mea, fiindcă mergeam integral pe mâna ei în această problemă. Cu toate insistențele mele, Ica nici nu voia să audă de așa ceva, invocând de la argumentele cele mai serioase, cele mai sensibile, până la lucruri puerile, fără sens, nu accepta această idee și gata. Când am văzut că nu o scot la cap în nici un fel, mi-a venit ideea de a apela la soacra mea Oma, mama ei, care s-a dovedit o femeie înțeleaptă și fără alte discuții preliminarii, ne-a invitat la dânsa la București unde, poate datorită faptului că trecuse o zi și între timp mai reflectase, Ica a acceptat să dăm telefon la mătușa mea. Ne-am deplasat imediat la mătușa mea acasă, care după ce a examinat-o a promis că va fi programată la profesorul Ion TRESTIOREANU, cel mai bun specialist, cu care, din fericire, unchiul meu colabora frecvent, așa că problema era ca și rezolvată. Am fost avertizați să nu cumva să încercăm să-i ducem profesorului altceva decât flori, deoarece se supără și ne-am conformat. După vreo două zile, ne-am deplasat la București la Spitalul Filantropia, unde după examinare, profesorul a programat-o pentru internare și operație peste vreo două săptămâni, dar ne-a atenționat că dacă cumva apare între timp vreun loc liber o să-l anunțe pe unchiul meu și Ica să se prezinte la noua dată fixată, fiindcă nu trebuia pierdută nici măcar o zi. Strategia era următoarea … urma să fie operată, iar pentru început se preleva o porțiune mică din nodul care urma să fie trimisă la laboratorul anatomo-patologic pentru o investigație rapidă. În cazul în care rezultatul era suspect de cancer, urma să se extragă sânul împreună cu eventualii noduli aferenți, dacă rezultatul era bun urma să fie extras numai nodulul. Ca să se răcorească, Ica și-a "aranjat" o deplasare la Rafinăria Midia din Năvodari, unde proiectase niște utilaje și mai fusese și în alte ocazii. După vreo două zile însă, am primit un telefon de la mătușa mea, care m-a anunțat că s-a făcut un loc liber și Ica este programată să se interneze luni dimineață. În aceeași zi, sâmbătă după amiază, am telefonat la bunii mei prietenii, familia Gabi și Dan CUCU, în speranța că o găsesc acolo, iar dacă nu, să-l rog pe Dan să treacă pe la "Brotăcei" locul unde era cazată și să o anunțe. Spre șansa mea, Ica era chiar la ei și am anunțat-o să vină acasă, veste pe care a primit-o cu destulă greață, dar duminică seara am așteptat-o la gară.

            Am internat-o la Spitalui Filantropia, unde după 8 zile de analize și investigații, a fost operată de profesorul Ion TRESTIOREANU. La ieșires din operația care a durat vreo două ore, profesorul a venit la unchiul și mătușa mea, care așteptaseră cu emoție rezultatul operației spunând cu regret … "cancer doamna doctor", dar a asigurat-o pe mătușa mea că boala fusese depistată într-o fază incipientă și că a fost extirpat tot ce putea deveni periculos în viitor, printre care toți ganglionii. Pițicato o salvase pe Ica, din cauză că nu am vrut să o deranjăm, m-am așezat pe partea cealaltă lângă ea și am palpat sânul stâng într‑un loc, plasat probabil într-un "unghi mort", pentru o poziție normală de preludiu și apoi de sex, în cazul în care stăteam, ca de obicei, în partea ei stângă. (Poate că acesta a fost motivul astral, care a făcut-o pe Ica, după câțiva ani, să insiste foarte mult să ducă pisica la doctor, după ce născuse numai trei pisoi și se simțea rău. A fost supusă unei operații prin care i s-a scos al patrulea pisoi mort și a fost totodată, castrată, dar i-a fost salvată viața.) Data operației o știam, iar la Ploiești așteptam cu nerăbdare rezultatul, așa că de la servici, am sunat din jumătate în jumătate de oră și poate mai des, la mătușa mea, până când am prins-o și după ce mi-a comunicat rezultatul a spus că nu are rost să mă duc după masă să o văd, dar a doua zi puteam să o vizitez. Am primit cu destulă greutate șocul provocat de rezultatul operației, așa că m-am învoit imediat de la servici și am plecat acasă unde m-am recules în liniște și rugăciune. Nici lui Alexandru nu i-am spus nimic despre rezultatul operației, iar el era prea mic pentru o analiză de acest gen. A doua zi am plecat la București destul de devreme, am condus încet, cu mai multă prudență ca de obicei, parcă nu doream să ajung la spital pe de o parte, dar pe de alta, îmi imaginam cu câtă nerăbdare mă aștepta ea să vin, să fie cu cineva apropiat. Cu toate că înainte să intru în salon făcusem câteva cicluri de respirație Yoga, la vederea ei, cu greu mi-am putut controla starea emoțională și în mod cert în fiecare ochi s-a format măcar o lacrimă, iar în gât m-i s-a pus un mare nod. Se spune că întâmplările grele te eliberează de presiune, poate că așa a fost atunci. Eu eram cu sănătatea la limită, ca rebut uman aveam performanțe remarcabile, dar mă susțineam, supraviețuiam numai datorită regimului vegetarian și al curei lui Luis KUHNE, gimnastică BÜRGER, a ceaiurilor de 14 plante preparate de Costică GEANTĂ din comuna Bătrâni, nu fumam, nu beam alcool și consumam cât puteam de puțină sare. Mă aflam în fața soției mele, monument de optimism și  sănătate, cea care nu avea nici o restricție de viață sau alimentară, dar care acum fusese operată de cancer și suferise o mamectomie a sânului stâng, lucru care urma să o afecteze serios. Când am văzut-o prima dată, era ușor palidă cu privirea puțin "dusă", iar ceea ce era mai puțin plăcut era faptul că avea un tub, o drenă de la locul operat, care stătea cu celălalt capăt într‑un borcan unde era un lichid cu dezinfectant de o culoare dubioasă. În continuare, timp de peste patru săptămâni, am vizitat-o de cel puțin două ori pe săptămână și cel puțin odată il luam cu mine pe Alexandru. Dacă am văzut că se simte bine și mai ales că, cel puțin pentru moment, acceptă cu tărie exemplară situația, m-am mai liniștit și ținându-ne de mână … fără să vorbim prea mult la început, ne-am întărit unul pe altul, aveam nevoie unul de altul …"la bine și la rău". Ica avea un moral excelent, cu toate că afișa o mină mai tristă, mai pleoștită, care nu o caracteriza înainte, în situația ei ar fi plâns și pietrele. Faptul că era permanent vizitată, de mama ei, de sora Lala, de cumnatul Călin, de cumnata lui Călin, Puicuța, de Rodica verișoara și fina ei, a dovedit că lumea se interesa de starea ei și i-a făcut probabil bine. La următoarele vizite, când a scăpat de drenă și de borcanul caraghios, ieșeam afară și stăteam pe o bancă, deoarece curtea spitalului era un mediu plăcut. Apoi, mai târziu, parcam mașina pe trotuar lângă poarta spitalului și stăteam în mașină, unde ne simțeam "la noi acasă". Încetul cu încetul, Ica și-a revenit complet, iar când într-o zi, în mașină, m-a sărutat pasional, mi-am dat seama că totul era aproape în ordine. Era greu de decelat cât la sută era totul în ordine și cât la sută se prefăcea față de mine, dar era cert că lucrurile mergeau către normalizare și stabilizare, erau aproape în ordine, iar ea făcea totul pentru aceasta. Eu care suferisem mult în urma arteritei, cea care mă aruncase cu brutalitate de la ospățul tinerilor sportivi talentați și cu mare viitor, știam multe lucruri, pe pielea mea și am căutat să o ajut printr-un comportament plăcut, cu discreție, fără să-i las impresia că o fac din milă. Datorită lungii mele cariere de pacient, din cele discutate direct cu mătușa și unchiul meu, știam acest nodul este numai un început pentru majoritatea bolnavelor și că durata de supraviețuire se aprecia, la cunoștiințele și tehnologia medicală a vremii, sub 20 de ani cu foarte mici excepții. Am gândit mult la cele două alternative: de a-i spune totul și să o fac să trăiască un coșmar sau să-i spun mai nuanțat fără să o alarmez și … Dumnezeu cu mila. Deci fără să-i spun nimic dur despre această "Sabie a lui Damocles" am căutat să o încurajez extrem de discret deoarece cu inteligența ei ieșită din comun ar fi sesizat imediat că nu doresc să o alarmez. Este cert că din acel moment, cu toate că și până atunci în căsnicia noastră lăsasem destul de multe de la mine, trebuie să recunosc că din milă, i-am permis aproape totul și cum nici o femeie nu ar refuza așa ceva, încetul cu încetul a devenit o mică dictatoare care făcea în casă, în familie, aproape tot ce dorea … o demnă urmașă a SS-istelor create de Hitler, cum îi spuneam eu în glumă. Totul s-a desfășurat, din fericire, în limite rezonabile, destul de civilizate, ca într-o familie de intelectuali, așa că dictatura matriarhală era suportabilă, puțin evidentă și când se întrecea măsura, datorită faptului că mai răbufneam, Ica își retrăgea puțin ghearele, dar își revenea destul de repede la "normal". Și ca să nu mi se plângă prea mult de milă, mărturisesc sus și tare că nu o duceam cu mult mai sub papuc față de cei mai mulți dintre colegii sau prietenii mei. Aceștia nu aveau însă curajul să mărturisească situația reală, dar acest lucru se vedea de la o poștă în diverse situații, Ica era mult mai rafinată, în public crea aparențele unei soții supuse, în realitate nu era chiar așa. Aveam în schimb marea libertate la hobby-urile mele: filatelia, foto, muzica, promoția de la liceu, Fundația "Nichita STĂNESCU", unde mă relaxam.

            Din acea perioadă, am început să o ajut mai mult la bucătărie, unde am preluat în totalitate spălatul vaselor, iar uneori făceam curățenie. Având în vedere că de mult îmi spălam singur lucrurile mele și câte ceva de la Alexandru, făceam destule, dar mai rămâneau multe de făcut, după cum aveam să constat ceva mai târziu. Această apropiere a mea de treburile casnice, plus faptul că făcusem destul de des piața împreună, experiența de cumpărături din București, pe vremea când în Ploiești era o cruntă criză de alimente, mi-a folosit foarte mult în perioada critică ce a urmat în 1999 și în continuare, când am preluat integral toate obligațiile casnice și administrative ale familiei, sau ce mai rămăsese din ea.

            În acea perioadă, după mulți ani în care nu ne văzusem, primesc un telefon de la Sorin STROE care mă invită la el cu ocazia aniversării a 48 de ani și accept cu plăcere deoarece îmi era tare dor de el și de soția lui Marichi, împreună cu ei având amintiri plăcute "cu carul". Între timp, a intervenit internarea soției la spital și era destul de clar că nu puteam să mă duc la o petrecere când ea era internată, cu toate că ea a vrut să mă duc, însă eram departe de a avea starea necesară. I-am telefonat lui Sorin și am anulat invitația, cu toate că el a insistat foarte mult, mai ales că eu nu i-am spus motivul real, fiindcă Ica nu a vrut să afle nimeni despre boala ei.

            Când m-am dus să o iau de la spital am găsit-o într-o stare excelentă, radia de mulțumire că pleacă din spital și merge la ea acasă, a suportat foarte bine totul, a trecut incredibil peste această situație dificilă. La o examinare mai atentă, am sesizat o umbră pe chipul ei, dar m-am prefăcut că totul este perfect și nu am observat nimic. Este drept că în spital, cu toate că ea nu era prea comunicativă, a intrat totuși în contact cu alte bolnave care reveneau la alte operații, după mai mulți sau mai puțini ani, trebuiau să-și scoată celălalt sân sau uterul, așa că mici umbre și îndoieli au apărut probabil, dar fiind o optimistă incurabilă a trecut peste toate, aparent, repet aparent, a lăsat impresia că a trecut cu bine peste toate și a mers înainte "și mai tare, cu viteza cea mai mare". În plus, cu timpul, și-a construit o teorie prin care susținea că ea nu a avut cancer, că profesorul i-a scos sânul preventiv ca nu cumva să pățească ceva și asta datorită relației speciale cu unchiul meu (lucru absolut imposibil deoarece înaltul profesionalism l-ar fi împiedicat pe profesor să gândească măcar la așa ceva, dar să o facă).

            Am externat-o într-o sâmbătă și mi-am luat liber de la servici vreo două zile așa că am stat aproape patru zile acasă, împreună, fără să facem sau să primim vizite, singurele contacte fiind telefonice cu mama ei, cu sora ei și bineînțeles cu mătușa mea pentru a-i mulțumi că ne-a ajutat. (problema cu mulțumirile au fost cu cântec, deoarece inițial nici nu a vrut să audă de așa ceva … ce, să le mulțumesc că datorită lor am ajuns fără un sân … și multe alte chestii din astea idioate, dar până la urmă s-a comportat civilizat, a vorbit chiar de unchiul meu căruia i-a mulțumit ). A rămas însă cu o răceală față de ei pe care nu o manifestase până la operație, am reușit cu greu să aplanez acest conflict, iar mătușa mea, care suferise cu ani în urmă aceeași operație, s-a dovedit extrem de înțelegătoare cedând de la ea, fiindcă ani de zile Ica a susținut-o pe a ei, până când nu s-a mai discutat despre acest lucru. Revederea cu Alexandru a fost plăcută, cu mama treaba era mai complicată deoarece aceasta era mai vorbăreață, mai curioasă, însă i-a fost retezată destul de brutal orice încercare de dialog și lucrurile au rămas așa, nu s-a mai discutat cu dânsa vreodată acest capitol delicat. Seara, când am rămas singuri, numai noi doi, cu toate că nu făcusem sex de peste o lună, în atmosferă plana ceva nou, un disconfort, ceva ce nu mai fusese și ne încurca. Nu știam cum să mă descurc în noua situație, o simțisem la distanță ceva mai mare ca de obicei, chiar de pe drum. Altădată, pe drumul către casă, era destul de agresivă în mașină și de pe dreapta de unde stătea, obișnuia să țină mâna pe piciorul meu, pe pulpă … ba chiar mai sus, uneori în pofida faptului că aveam vreun pasager de la "ia-mă nene", lucru care o excita și mai tare. De data asta, cu toate că avusesem o conversație plăcută, la întoarcere în mașină planase în atmosferă ceva nu foarte apăsător, dar jenant.

            Cu toate că eram puțin derutat, i-am luat mâna stângă și am pus-o pe fața mea, pe buzele mele, apoi încetul cu încetul am pus-o în dreptul inimii ca să-mi simtă bătăile. Aveam un comportament straniu … de parcă eram pentru prima dată în situația asta și mi-am amintit că o făcusem pentru prima dată cu mult timp în urmă, dar în aceeași cameră, pe 18 martie 1961, acum 22 de ani, dar atunci lucrurile se desfășuraseră tumultuos, ceea ce acum era exclus. Am stat cu mâna ei pe inima mea mult timp până când ea a spart vraja creată, spunându-mi că inima s-a mai liniștit. M-am apropiat de ea ca de un ou crud, cu multă prudență, am sărutat-o și realizând situația specială în care ne aflam mi-am scos numai chiloții și ei la fel, rămânând cu bluzele pe noi. După ce am pregătit-o, mai puțin ca de obicei, am găsit o poziție cât mai comodă pentru amândoi și am început treaba, binecunoscută de noi, deoarece eram un cuplu cu vechi state în materie. Cu toate că eram după o perioadă de abstinență destul de lungă, s-a derulat un act sexual de vreo 15 minute cu rezultate bune, fiindcă după ce am ejaculat m-a mai reținut doar câteva minute până a terminat și ea. A doua oară a fost, ca de obicei, mult mai bine și ambalați, am uitat de orice altă problemă și ne-am concentrat, cu rezultate pe măsură. După un pui de somn, scurt, dar profund și odihnitor, m-am apropiat din nou de ea, dar de data aceasta a început să plângă și să se lamenteze … că uite ce am făcut din ea, dintr-o femeie normală am transformat-o într-o infirmă care nu se va mai putea dezbrăca în fața unui bărbat. A urmat o lungă discuție în care am încercat cu tact și blândețe să-i explic că nu se pune problema chiar așa, din contră, prin această operație a fost salvată, i s-a prelungit viața. Nu am reușit să o conving deoarece Ica era o fire care ținea cu tărie la ideile ei și mai în glumă, mai în serios îi spuneam că "are idei puține, dar fixe". După acest neobișnuit de lung duel verbal, am considerat că era cazul și am încercat să mă retrag, dar am fost oprit cu hotărâre și chiar brutal deoarece mi-a spus … după toate astea, acum vrei să și pleci și să mă lași … așa că am trecut la repriza a treia care în boxul amator era și ultima … dar noi nu eram amatori. Ea programase probabil meciul pentru 4 reprize și doar în cea de-a patra, uitând probabil de toate necazurile reale, al dracului de reale, s-a dezlănțuit, a pus mâinile și buzele pe "băiețel", s-a ocupat cu mare atenție de "creșterea" lui și finalul a fost cu gemete ca în vremurile foarte bune. La vremea aceea făceam sex zilnic, un meci de două reprize, pe care cu toate că uneori îl începea cu mofturi, odată început îl realiza profesional și la cel mai înalt nivel. Pentru a începe trebuia neapărat nu numai să-l solicit cu insistență, trebuia chiar să-l cerșesc, ceea ce uneori mă enerva cumplit. Rareori, când venea la culcare și mă găsea dormind, mă trezeam cu o mână ușor tremurândă care mă pipăia la locul potrivit, amintindu-mi că pe ziua respectivă nu-mi făcusem datoria și mi-o făceam cu sârguință. Ica bea din păcate cu cea mai mare plăcere o tărie și cu toate că nu mă dau în vânt după umorul negru, spuneam uneori că am o nevastă credincioasă, fiindcă bea cu sfințenie. Dacă primeam o vizită, după plecarea musafirilor, puțin magnetizată de alcool, îmi dădea târcoale, deoarece ca poeții sau în general artiștii, intra în acea stare de grație în care odată cu venirea muzelor, atrase păcătoasele de alcool, își putea etala tot talentul din punct de vedere sexual. La pat era bună, fiindcă în afară de ce a știut din experiențele dinaintea contactului cu mine, a învățat destul de repede ce știam eu din experiența mea destul de bogată și în plus am creat împreună lucruri noi … așa ni se părea nouă, deoarece nu le mai făcusem vreodată. Era extrem de simpatică atunci când era aburită sau "benebelt", cum îi spuneam eu, fiindcă avea obiceiul să nu vină la mine să-mi spună că vrea să facem sex, îi făcea plăcere să mă rog de ea, să mă refuze, probabil că era modul în care se încărca, era maniera ei de a se excita și i l-am respectat mereu ca să-i fac plăcere. Uneori mă făceam că nu pricep și urmau scene care mă amuzau profund văzând că și-ar dori tare de tot un sex, dar mândria ei de nemțoaică o oprea să spună direct. Se foia într-o parte și în alta, își descheia un nasture de la bluză, făcea fel de fel de fițe, doar, doar o să mă rog de ea și era pregătită să mă refuze. Era micul meu joc în care mă angrenam, dar trebuia să fiu atent deoarece, dacă împingeam lucrurile prea tare se îmbufna și se culca fără să spună nimic, dar pentru seara respectivă relațiile înghețau în mod categoric. După ce o lăsam să se foiască puțin, începeam să mă rog de ea și în asemenea situație "ceda" mai ușor decât în mod obișnuit.

            În mod normal, Ica era dominată inexplicabil de o stare de răceală care se instaura uneori în preajma unui act sexual, iar această răceală se transforma într-o barieră ce trebuia trecută printr-o pregătire temeinică în vederea unei reușite depline. Uneori această barieră cădea inexplicabil, iar când nu eram exact pe fază eram atenționat cu un … haide acuma. Mie mi-a plăcut întotdeauna preludiul și uneori mă temeam că il fac cu mai multă plăcere decât penetrarea propriuzisă, așa că mi s-a întâmplat să treacă momentul în care îi cădea bariera și atunci, destul de repede, se instala o nouă barieră care de data asta era mult mai solidă, greu de depășit și nu odată a trebuit efectiv să renunțăm la sex, deoarece spunea că nu mai are chef. Ca dovadă a ciudățeniei femeilor stă faptul că într-o seară, înainte de a ne căsătorii, veneam de la Club spre casă și trecând prin fața casei ei, văd lumină la ea în cameră, cu toate că trebuiea să fie la Facultate la București. Sun la ușă și-mi deschide doamna GRECUL, care îmi comunică că Ica de abia a sosit, a dat telefon la mine acasă și nu m-a găsit, așa că s-a apucat să lucreze la un proiect. Afară era un frig pătrunzător și când am intrat la ea în cameră am dat de o căldură plăcută, plus faptul că la vederea mea, mi-a sărit de gât cu mare bucurie așa că m-am trezit cu o erecție strașnică. Fără să-i spun nimic, am aruncat paltonul și haina de pe mine, am așezat-o pe o măsuță de pe care am aruncat lucrurile, i-am scos chiloții și fără să-mi scot pantalonii am penetrat-o, scurt, fără explicații. Ica a fost complect uluită, lucru care i se vedea clar în privire, nu s-a opus în nici un fel, dar nici nu a manifestat vreun entuziasm. Cum stăteam eu în picioare și ea pe măsuță, cu spatele rezemat de perete s-a întâmplat un lucru deosebit, după numai vreo patru, cinci minute de acțiune s-a declanșat la ea un orgasm de o virulență neobișnuită. Mai pățisem lucruri din astea la ea acasă și ca să nu scoată sunete compromițătoare îi puneam palma stângă pe gură, dar acum în poziția nouă, o țineam de fund cu ambele mâini așa că i-am acoperit gura cu propria gură și senzația a fost magnifică. După această stranie experiență, am înțeles că uneori, luată pe nepregătite, rezultatele erau strălucite și am mai încercat de câteva ori cu destul succes. Ambalați cum eram nu ne-am mulțumit numai cu atâta, și bine am făcut, am pus pe podea o haină a ei care avea o mesadă de blană albastră foarte plăcută și am continuat încă un număr care a avut aproape același succes, din cauză că probabil bariera psihică odată depășită rămânea deschisă o perioadă de timp. Altădată, după ce ne-am ciondănit pentru cine știe ce fleacuri, la încercarea mea de a mă apropia de ea am fost refuzat extrem de brutal și poate mai violent decât ar fi fost cazul, lucru care m-a îndârjit extrem de tare, fiindcă eram și nervos în urma discuției. M-am apropiat de ea și nici nu știu cum am apucat-o, dar am reușit să o imobilizez pe pat și deoarece nici nu se putea pune problema să-i scot chiloții, fiindcă o scăpam, fără să-i scot, am reușit printr-o minune să o penetrez și am rămas surprinși amândoi. A fost o penetrare brutală, fiindcă s-a văitat de durere, dar profitând de acel moment m-am instalat definitiv și nu a reușit să mă dea afară (poate că nici nu și-a dat toată silința). De teamă să nu fiu dat afară, am ținut-o foarte strâns, iar mișcările au fost de foarte mică amplitudine și am rămas la acest nivel mai bine de zece minute, după care simțind că opoziția s-a redus, dar fără să dispară total, am mărit puțin amplitudinea. În tot acest timp nici unul din noi nu a scos vreo vorbă sau vreun sunet, așa că nu se auzeau decât respirațiile noastre accelerate și ticăitul pendulei. După încă un sfert de oră, în care mai mult am ținut-o strâns în brațe decât să-i fac ceva a început să tremure, la început aproape imperceptibil, apoi din ce în ce mai tare totul însoțit de contracții evidente. Am accelerat și eu mișcările, am mărit amplitudinea și m-am relaxat puțin așa că după încă trei minute, probabil după depășirea orgasmului, s-a trezit la realitate și profitând de relaxarea mea m-a dat afară fără ca eu să fi terminat. Când m-am văzut expulzat, am strâns-o din nou și am continuat mișcările afară, timp în care Ica a început să plângă, rar am văzut-o plângând, poate a fost singura dată când am surprins-o într‑o stare de slăbiciune. Eram prea excitat așa că nu m-am sinchisit până nu m-am ușurat și eu … afară, între picioare, după care în timp ce ea plângea am continuat să o țin în brațe și am adormit amândoi. Am fost vreo două zile "en froid", în sensul că totul se desfășura după programul normal, dar nici vorbă de mângâieri sau sex, iar la întrebarea mea de ce a plâns mi-a mărturisit că de necaz că a avut orgasm, cu toate că se certase cu mine și a regretat că oarecum mi-a dat satisfacție la acel pseudoviol. Când i-am propus să face sex a acceptat surprinzător de ușor, din prima, m-am așezat comod pe o parte și a lucrat ireproșabil, dar după ce am ejaculat mi-a spus clar să continui și m-a lucrat cu răbdare aproape o jumătate de oră după care am avut din nou erecție, am ejaculat din nou și a continuat să mă frece interminabil, până am simțit o durere în testicole și m-am rugat de ea să mă lase … în sfârșit se răzbunase în felul în care a crezut ea că trebuie să o facă. În general, până să intru, prin volei, pe pista artistelor din București, făceam sex aproape normal, clasic, însă la contactul cu lumea bună, aceasta a început să mă dezbrace, să mă laude că arăt bine … cu fese drăgălașe ai … ce picioare superbe ai … are ăsta o ștangă de neam prost … eram sărutat pe picioare și … măcar mângâiat penisul meu de 17 centimetri. Cu timpul, nici nu concepeam să fac sex decât la pielea goală și la început după vreo două, trei ședințe cu Ica am constatat că este destul de rușinoasă cu tot renumele ei, fiindcă fusese căsătorită și apoi a avut o viață plină de experiențe, cel puțin așa se zvonea, dar după comportarea ei "la pat" aceste lucruri nu păreau veridice. Plăcerea de a dezbrăca, de a alinta o mică timidă a fost foarte mare și mi-a procurat o plăcere deosebită, care a durat, deoarece am început să o dezbrac treptat, apoi am scos totul de pe noi pe semiîntuneric, după care încetul cu încetul am mărit lumina până la "a giorno". În noua situație însă, fără un sân, mi-am dat seama că va fi deosebit de greu să o dezbrac din nou, însă nici nu mi-a trecut prin minte să renunț și am procedat cu mult tact, deoarece era foarte sensibilă la acest capitol și pe bună dreptate. O lună încheiată, nu am întreprins nimic în această direcție, se dezbrăca în baie ferindu-se de mine să o văd goală chiar și de la spate. S-a bucurat foarte mult când și-a procurat un înlocuitor, o proteză de sân pe care am reușit să o văd și să pun mâna pe ea de abia foarte târziu, prin anul 2000, când trebuia să o ajut la îmbrăcat deoarece avea o semipareză pe stânga. După ce s-a prăpădit am constatat cu consternare, în timp ce aranjam unele lucruri împreună ce Alexandru, că avea în realitate trei asemenea proteze, fără ca eu să știu despre existența lor. După încă o lună, a progresat singură, în sensul că la cererea mea de a scoate sutienul se întorcea cu spatele, fără să mai plece pentru asta la baie, iar mult mai târziu am reușit, după ce ne-am întors de undeva și era puțin magnetizată, să pun mâna peste bluză si să-i mângâi locul unde fusrese sânul drept. Datorită faptului că urmez cura lui Luis KUHNE, eu nu consum băuturi alcoolice, dar după un timp, am cumpărat o sticlă de vermut Cinzano Alb, vechea mea pasiune și i-am spus că am chef să ne distrăm puțin. Nu a fost foarte greu, fiindcă Ica era mare amatoare de băutură, poate prea mare, așa că am deschis pe lângă sticla de vermut și una de vodcă și am tăiat o lămâie. Eu nu am băut prea mult, dar fiind neobișnuit m-am magnetizat bine, iar ei, dacă i-am turnat a băut cu încredere așa că ne-am făcut bine. Am mers în cameră unde am dezbrăcat-o însă am lăsat bluza pe ea, iar eu pentru prima dată în ultimele luni m-am dezbrăcat complet. Ne-am sărutat, ne-am ținut strâns în brațe și după momente prelungite am trecut în pat la un 69, ea având însă bluza pe ea. Când s-a încins suficient a spus, ca de obicei, acel "haide" și atunci am luat poziția noastră obișnuită, dar în mare viteză i-am desfăcut nasturii de la bluză. Nu a spus nimic decât că în partea în care fusese operată a ținut "peste", tot timpul, mâna stângă. Stadiul de sex la pielea goală cu mâna pe operație a mai durat până când, superexcitată și-a luat mîna de acolo, iar eu, într-un moment de inspitație, i-am spus că în partea dreaptă este fetiță, iar în stânga băiat și că vreau să-i sărut pe amândoi. Nici nu arăta așa de rău, i-am sărutat pe rând, alternativ sânul drept și operația de pe partea stângă, din acel moment s-a spart pur și simplu gheața și a început să se dezbrace în fața mea, la început cu oarecare sfială și după un timp destul de lung, cu dezinvoltură ca pe vremea când eram amanți. Ica a avut sâni extrem de apetisanți și deaceea s-au bucurat de mare atenție din partea mea, iar după operație, toată afecțiunea și semnele de dragoste au fost revărsate asupra singurului rămas, cel drept, care a profitat din plin de acest avantaj. Dacă stau și mă gândesc bine, încă din primele momente când am dezbrăcat-o, la primele noastre șediințe de sex din tinerețe, am constatat cu surprindere că pe sânul stâng îi creștea în jurul sfârcului un păr mult mai gros decât cel de pe sânul drept. Acele câteva fire erau extrem de excitante, dar cu timpul, nu-mi dau seama de ce, unul câte unul au dispărut. Încă de la spital, doctorul de salon MITREA sau MITU îi spusese în glumă … cucoană, nu ți-a făcut nimic la păsărică așa că regulează-te cât poți că timpul trece! Cu toate că peste noi plana o umbră, cu gândul la celebrele versuri … vremea în loc n-o poți opri, mai trece-o zi și înc-o zi … sau … să ne iubim cât suntem încă tineri și părul nostru este castaniu … am mers înainte făcându-ne că nu ne pasă. După operație am devenit mult mai apropiați, analizam cu grije să nu confundăm, cum se spune, sula cu degetul, în sensul că nu luam în seamă toate nimicurile pentru care înainte ne necăjeam, ne ciondăneam, necazul ne-a strâns și ne-a întărit, fiindcă asta este soarta omului să‑și ducă cu curaj crucea care îi este destinată.

            La părăsirea spitalului profesorul TRESTIOREANU îi spusese direct ei și îmi transmisese prin unchiul meu, cu care se întâlnea destul de des, câteva sfaturi ca să nu apară din nou această groaznică, nemiloasă și devastatoare afecțiune pe neașteptate:

            Control la trei luni, ulterior la șase luni, apoi la un an.

            Evitarea sângerărilor în orice zonă a corpului ca: hemoroizi, răni la picioare, sângerări bucale.

            Interdicția totală a expunerii la soare.

            Continuarea regimului de viață anterior cu evitarea exceselor de efort fizic sau intelectual.

            Interdicția fumatului.

            Evitarea mediilor cu toxicitate ridicată.

            Interdicția fumatului nici nu a intrat în discuție, poate că datorită avertismentului primit din partea organismului acesta a fost redus, dar a fumat chiar în spital destul de curând după operație. Cum la servici Ica lucra însă într-o cămeruță mică și prost aerisită, unde mai erau doi fumători înrăiți, a muncit într-o atmosferă insuportabilă, nocivă. Când treceam pe la ea la servici, numai faptul că intram să-i salut pe ceilalți doi colegi ai ei inginerii Traian CONSTANTINESCU și Rodica CÂRLAN, simțeam instantaneu un disconfort, dorind să ies cât mai repede de acolo, iar când venea acasă, dar mai ales când treceam să o iau cu mașina, hainele îi miroseau a tutun.

            Evitarea statului la soare … asta a fost cu adevărat o problemă, fiindcă amândoi eram îndrăgostiți lulea, fascinați de mare și aveam restricții, eu din cauza unei hepatite care lăsase sechele. Eu am văzut mai bine marea la șase ani, cu ocazia unui turneu prin țară făcută cu mașina lui tata, un Opel Kadet, împreună cu mama și bunica mea, coana Florica. Iminența războiului și faptul că urmau să se facă rechiziții masive, au favorizat hotărârea tatălui meu de a vinde mașina unui maior de la Comandamentul Teritorial Prahova, care era scutit de o eventuală rechiziție. Înainte de a-i vinde mașina, tata a vrut să mă ducă într-un tur al României și pentru asta și-a luat o învoire de la serviciul militar pe care îl efectua la Cluj, ca sergent major, șofer al unui colonel, dar conducând mașina proprie. La vânzarea mașinii, tata a depus cei 200.000 lei la CEC, bani pierduți, fiindcă și astăzi, în anul 2000, când scriu aceste rânduri, am carnetul emis de CEC într-o cutie. La mare am stat numai trei zile la hotelul Rex din Mamaia, deoarece tata ca proprietar de hotel avea o reducere de 50% în toate hotelurile din cadrul unei asociații a hotelierilor, iar Rex-ul făcea parte din aceasta ca și hotelul nostru, GOCIMAN de lângă Gara de Nord din București. Prima dată fusesem vreo două săptămâni la mare cu câțiva ani înainte, dar eram prea mic și nici nu am dat prea mare importanță evenimentului. În următorii ani, statutul nostru de "foști" ne-a pus în situația de a fi mulțumiți dacă aveam ce mânca și să ne îmbrăcăm decent, prin modificarea hainelor vechi de la tata, așa că mersul la mare era exclus (în două cuvinte, după cum spunea cu mult haz amicul meu Cornel ȚANEA). Am revenit la mare în 1953, după operațiile de flebită, când acest lucru mi-a fost facilitat de echipa unde jucam volei, Progresul ITB București, plecând trei săptămâni cu o parte din colegii de echipă la mare într‑o vacanță de neuitat. Printre acești colegi era și unul din medicii care mă operaseră și care mă urmărea, doctorul Dody LAZĂR, care m-a băgat la apă cu rănile de pe urma operației încă nevindecate, însă în apa de mare s-au cicatrizat foarte repede. Cum pentru boala mea medicii îmi prescriseseră cura marină, am mai fost la mare în anul 1956 la Vila Rafinăriei Vega, unde tata lucra atunci ca probagiu și în 1958 prin intermediul unei întreprinderi unde tata era paznic și care îl transferase la Eforie la o vilă care trebuia păzită. În anul 1961 când eram inginer și-mi cumpărasem o motocicletă MZ 175, am fost bineînțeles la mare, unde motocicleta atrăgea femeile precum hârtia de prins muște și am petrecut un concediu minunat, de care îmi voi aminti mereu cu deosebită plăcere. Ica provenea dintr-o familie cu stare socială și materială foarte bune, tatăl ei era inginer șef al unui trust de construcții, apoi arhitectul șef al raionului Ploiești, cu un salariu substanțial și în plus, mai proiecta câte o casă pe care lua bani buni. Ica s-a dus la mare anual de la vârsta de 7 ani cu mama ei (împreună cu sora Lala de 1 an), în tabere speciale, organizate pentru familiile salariaților Sfatului Popular din Ploiești, așa că avea marea în sânge și îi era extrem de greu să renunțe la ea.

            Cum prin vara lui 1964 aveam o relație destul de stabilă, în sensul că, în ciuda libertinajului nostru ne petreceam majoritatea timpului liber împreună, am invitat-o la mare unde am locuit la o gazdă într-un bloc apropiat de Mamaia. Aveam destulă vechime ca amanți însă până atunci nu fusesem mai mult de două, trei zile împreună. Văzându-ne singuri fără motive de restricție, tineri eram, aveam destulă atracție unul pentru altul așa că am tras tare de noi și făceam sex până nu mai puteam, după care picam lați și adormeam profund. În anul următor, deoarece îmi cumpărasem o mașină, un Trabant, am plecat la mare și am stat la camping, iar de dormit, dormeam în Trabantul special amenajat pentru acest lucru. Cu saltelele potrivite nu numai că dormeam bine în mașină, dar protejați de perdelele făcute special aveam condiții destul de bune pentru sex, deoarece schimbătorul de viteze era sus lângă volan și nu ne incomoda. Singura problemă consta în faptul că nu puteam trage frâna de mână care s-ar fi ridicat la picioare între noi așa că băgam mașina în viteză, dar trebuia să asigur mașina și prin pietre la roți, că de, era mare mișcare. Seara însă ne îmbrăcam frumos și ne duceam la diverse localuri, în fiecare seară altul, unde mâncam câte ceva, Ica servea o băutură alcoolică și dansam deoarece ne făcea mare plăcere. Fără să fie o strălucită dansatoare, Ica dansa bine și mai ales elegant. Îmi aduc aminte cu plăcere cum într-o seară am făcut furori la un restaurant dansând Cha-cha, un dans apărut de curând, pe care numai noi știam să-l dansăm așa că, la început, toată lumea s-a uitat la noi, după care au început și ei să danseze, dar noi fusesem vedetele serii. În anul 1964 am fost la mare și separat, Ica a fost într-o tabără studențească la Costinești, iar eu am fost vreo 5 zile cu nenea Aron, un ungur prieten al tatălui meu cu soția, cu tata și mama, fiind cazați la Hotelul Pelican. Acolo l-am cunoscut pe responsabilul Complexului Pelican, un tânăr de vârsta mea care mi-a facilitat o relație cu o suedeză care era singură și venise la mare ca să facă schimb de hormoni. Femeia era cu vreo 5 ani mai în vârstă decât mine, era căsătorită cu trei copii și cu toate că venise de vreo trei zile, era necuplată și se alarmase teribil. Responsabilul, care le știa pe toate, m-a recomandat pe mine și m-am conformat deoarece femeia era pur și simplu apetisantă, vorbea mai bine decât mine germana așa că am renunțat la programul de vizitare a litoralului cu nenea Aron și cu părinții mei și am stat toate cele 5 zile cu suedeza mea, pe care din păcate nu știu cum o chema, fiindcă o alintam "Liebling" așa că doar acest apelativ l-am reținut. Că am făcut cu ea fel de fel de experimente după o revistă suedeză cu care venise de acasă nu e de mirare, acum când scriu aceste rânduri mă îngrozesc însă de faptul că ambalat de situație nu am făcut sex protejat, fără să mă tem de contactarea vreunei boli venerice, deoarece "liebling" era de o curățenie desăvârșită, iar despre SIDA pe vremea aceea nici nu se auzea. Femeia s-a lipit extrem de tare de mine și nu mai vrea să mă lase să plec, însă obligațiile mele de la servici nu-mi permiteau mai mult de cinci zile așa că s-a despărțit de mine cu lacrimi în ochi, dar mi-a smuls promisiunea ca anul următor să venim din nou în aceeași perioadă cu toate că urma să vină și cu soțul ei, dar să nu am grije de nimic, fiindcă totul va fi în ordine. În același an mi-am mai aranjat vreo 10 zile la Pelican unde prietenul meu responsabilul m-a introdus într-un grup de suedezi. Am avut relații cu una din suedeze, însă în anturaj erau fel de fel de bărbați dubioși, vagabonzi din Constanța, câțiva țigani, deoarece suedezele erau turbate după bruneți. Eu căutam însă să mă izolez cât puteam de grup unde regula era îmbătarea, cuvinte triviale ale bărbaților în românește, pe care străinii nu le înțelegeau ceea ce mie nu îmi pica bine. Un fenomen curios era absoluta fidelitate în timpul sejurului, deoarece românii au încercat sex în grup sau poște, dar au fost refuzați în mod politicos, categoric, femeile își doreau un singur amant pe perioada concediului. La plecarea seriei, am prins o nouă serie și o nouă suedeză, dar nu mi-a lăsat amintiri deosebite cu toate că lucrurile au fost extrem de agreabile, singurele amintiri le am de la prezervativele speciale pe care le foloseam în compania lor. Atunci am văzut prima dată, prezervative cu ghinturi, cu mustăți și alte minuni de genul ăsta. În anul următor, mi-a scris responsabilul și am plecat la Mamaia unde am stat aproape tot sejurul cu "liebling" și soțul ei care era un tip extrem de simpatic, dar se îmbăta bine și se ducea la culcare lăsându-mi nevasta pe "mână". Când a plecat într-o excursie de patru zile la Istanbul m-a rugat chiar să dorm cu nevasta lui, fiindcă nu suporta să doarmă singură … și am dormit cu ea. Afară de patima beției, motivată pe vremea aceea de faptul că la ei în țară primeau băuturile tari cu mare dificultate … pe un gen de cartelă și la prețuri exorbitante, suedezii sunt niște oameni minunați cu un comportament deosebit de libertin și se făcea un haz teribil de unul dintre ei care era "gelos" pe logodnica lui deoarece, la ei fidelitatea se ține cu strictețe numai în perioadele în care fac copii.

            Chiar după ce ne cuplasem bine, Ica a mai făcut un concediu în taberele studențești de la Costinești și a cunoscut un neamț, Walter, care a plăcut-o așa de mult că i-a propus să o ia de soție. Când s-a întors dintr-o excursie la Istambul, neamțul i-a adus "coupe-papier" pe care îl păstra cu mare plăcere, ale tinereții valuri. Totul s-ar fi aranjat, dar când a venit neamțul în al doilea an și au început să discute despre viața ei în Germania, acesta, care era maistru, nici nu se gândea să o lase să-și continue studiile de inginerie și aici s-a stricat clișeul, fiindcă a rămas ca el să se gândească și dacă acceptă ca ea să-și termine facultatea în Germania sau în România să-i scrie și să se căsătorescă. Ca dovadă asupra libertinajului nostru, în anul în care Walter a venit din nou în România, Ica s-a dus și l-a așteptat la Oradea, cum a ajuns cu o zi înaintea lui, a trecut pe la un coleg de facultate ungur, dar a fost primită foarte prost de soția acestuia, așa că a hotărât să se răzbune pe ea și la plecare i-a spus lui la ce hotel locuiește și acesta a trecut mai târziu pe la ea și au făcut sex. Tot de la Walter, pe lângă multe alte cadouri aduse din Germania, Ica a purtat cu mare plăcere un pulover reușit, cu dungi orizontale frumos colorate care îi venea de minune. La rândul meu, eu i-am povestit excursia din Jugoslavia și din cele trei aventuri i-am relatat-o numai pe cea cu curvele și cu franțuzoaica din campingul de la Belgrad. De obicei nu discutam despre aventurile noastre, dar ca să confirmăm regula aceasta a fost o excepție când ne-am confesat, după care a urmat însă … dar nu se compară cu tine … și cum cei doi tineri nebuni aveau a lor "joie de vivre" mai trăgeau un sex, considerându-l cel mai bun dintre cele mai bune. După ani și ani, ne mai aminteam cu plăcere de unele secvențe din viața noastră, iar când am început să scriu îi citeam câteodată unele pasaje din memoriile mele și se bucura împreună cu mine, ca doi copii nebuni ori ca doi bătrâni nebuni. Am ținut unul la altul, iar amintirile plăcute au făcut să nu ne destrămăm odată cu trecerea timpului din contră, parcă odată cu trecerea timpului, trecutul nostru comun ne-a apropiat din ce în ce și poate acesta a fost suportul moral al trecerii mai ușoare prin flăcările vieții care nu ne-au ocolit.

            În 1966 mi-am cumpărat un cort mic și mergeam tot cu Trabantul la Camping, dar ne instalam cortul și dormeam în el care era casa noastră, intimitatea noastră, cuibul nostru de nebunii nocturne deoarece ziua intram în cort foarte rar, când ne excitam prea mult pe plajă și simțeam nevoia să ne ușurăm. Era un cort românesc din primele generații, fără cameră de dormit, în două ape și care nu avea fermoare, acestea fiind înlocuite cu capse și șnururi. Ca mărime era însă acceptabil deoarece prietenul meu Dan CUCU din Constanța, venit la noi la camping în vizită, a băut puțin mai mult cu Ica și în starea în care era, a rămas să doarmă cu noi. Am dormit destul de comod în trei, ba mai mult, trezit de sforăitul lui, am tras o partidă cu Ica de mama focului fără să-l deranjăm pe vremelnicul chiriaș. În acel an am cumpărat de la niște nemți două paturi pliante colorate superb, unul roșu, altul albastru și un umbrar galben cu bețe solide, lucru nemțesc. Prin relațiile mele filatelice am canalizat niște sume de bani la mătușa Visia din München, iar prietenul meu Nicușor PETRESCU și soția lui Cati, au făcut marele sacrificiu de a lua banii și mi-au cumpărat un cort superb de trei persoane care a fost mândria campingului timp de patru ani, până au apărut noi generații de corturi. Devenisem deci oameni de camping unde mergeam cu regularitate împreună cu Alexandru și credeam că totul va fi mereu așa … dar nu a fost să fie. Interesant este faptul că primul camping l-am făcut lângă hotelul Pelican, ultimul hotel spre nord în anul acela, apoi an de an, Campingul a fost mutat spre Nord, odată cu extinderea hotelurilor din Mamaia, până am ajuns la Năvodari de unde se vedea noua rafinărie Midia, în construcție și bateriile antiaeriene. Campingul era un lucru aparte, ne cunoșteam între noi, ne ajutam, ne programam concediul următor. Cu domnul Willy, un austriac ce lucrase în Statele Unite și cu care vorbeam englezește, am fost împreună vreo patru ani. Noi campam totdeauna pe prima linie … la malul mării (eram mărari), cu toate că de două ori am fost inundați de creșterea valurilor, plus o inundație provocată de o ploaie torențială. Tot la Camping am cunoscut o familie de olandezi, Ria și Rien Plÿter, cu care ne-am împrietenit destul de bine, ei ne-au vândut la un preț modic barca lor pneumatică de o rară frumusețe. Alexandru se îndrăgostise de ea și au insistat să o luăm, cu toate că le-am spusn că nu avem bani pentru asta, iar în anul următor au venit la noi la Ploiești și am luat de la ei radiocasetofonul Philips care dăinuie și astăzi. Am continuat să ne scriem de sărbători, iar ei în amintirea României și a noastră au botezat copii Mircea și Ileana. De la niște cehi pe care îi ajutasem cu benzină, într-o perioadă în care străinii nu primeau benzină decât pe valută, am cumpărat un cort mare "Mamaia" și am rămas în relații excelente deoarece ne-am suprapus vreo patru sezoane cu ei. Acasă, în amintirea campingului, iubitului camping, ne așezam în niște fotolii de plajă confortabile cumpărate de la niște polonezi simpatici, de la care cumpăraseră fotolii de același tip atât Dan CUCU cât și domnul Willy.

            Când în 1972 am contactat o hepatită, cu toată interdicția de a merge la mare am fost totuși o săptămână în toamnă, așa cât să ne satisfacem … damblaua … e drept că în anii următori, porția de soare a fost raționalizată și aveam grijă ca o bună parte din timp să stau la umbră, creată sub o pânză proiectată special de mine, "vaporul", pe care o întindeam în fel și chipuri.

            În 1983, după ce Ica a fost operată, cu toate că starea ei fizică și morală erau excelente, nici nu s-a pus problema de a merge la mare, așa că am renunțat toți trei din spirit de solidaritate cu ea. În concediu am înlocuit marea cu trei sau chiar patru ieșiri săptămânale la Snagov, găsisem un loc minunat la Vila 24 unde mergeam cu barca pneumatică și în afara plimbărilor scurte cu barca și a băilor prelungite pe care le agrea, Ica stătea la umbră pe paturile pliante sau în fotolii și ne-am mulțumit ca și cum am fi băut o cafea decofeinizată. Nevoia copilului de a merge la mare, plus faptul că pentru arterita mea cura marină era benefică ne-a făcut să gândim alte soluții. Să fac camping numai cu Alexandru era practic imposibil deoarece erau probleme destul de mari, mai ales la instalarea taberei, unde priceperea și tenacitatea nemțoaicei era greu de înlocuit. Nici gospodăria nu era prea ușoară, dar în schemă am înlocuit o nemțoaică cu a altă nemțoaică și noua echipă arăta astfel: eu, Alexandru, cumnata mea Lala cu nepoții Cătălin și Vlad. Soluția era bună deoarece noi aveam două corturi, în cel mic stătea Lala cu Cătălin, iar noi ceilalți în cel mare. Cum cumnatului meu Călin nu-i pria marea, iar pentru Ica era interdicție, soluția a fost destul de bună și convenabilă pentru toți. Probabil că multe lucruri i-au picat rău bietei femei după mamectomie, însă interdicția de camping era în mod cert o lovitură extrem de grea. Campingul intrase în viața noastră și era unul din puținele locuri și momente unde ne încărcam realmente bateriile, fiindcă în anul în care colegii mei doctorii ne‑au convins să mergem cu ei la mare, am simțit lipsa campingului. Am evadat într‑una din zile la camping unde am dat de mulți cunoscuți și era parcă așa de frumos, încât era cât pe aci să înoptăm acolo la ei, în locul pe care îl iubeam, unde ne simțeam cel mai bine, dar ne-am întors cu regret la hotel unde ne așteptau amicii noștri doctori, cărora din delicatețe nu le-am spus nimic. Sigur că atmosfera cu prietenii mei din copilărie, din liceu, era minunată, dar faptul că de trei ori pe zi trebuia să te îmbraci pentru a merge la restaurant, contrasta puternic cu libertatea totală de la camping, unde nu puneai pe tine haine ca lumea uneori chiar și o săptămână, dacă nu chiar tot concediul, fiindcă o plimbare sau o vizită prin Constanța se puteai face în pantaloni scurți, în șort. Într-o dimineață mergând la servici, am văzut cum sub podul de la gara din Ploiești un țigan ieșea din căruța lui cu coviltir cu o față extrem de mulțumită de parcă părăsea Intercontinentalul. Meditând odată, la camping, asupra acestei secvențe l-am înțeles pe om mai bine și i-am dat dreptate, se simțea stăpân pe soarta lui, fără șefi, fără pontaj și alte obligații, pentru el stupide. În anii următori, datorită faptului că băieții crescuseră și mă puteau ajuta din plin, plecam în mașină cu Alexandru și Cătălin, iar Lala venea cu trenul cu bagaje cât putea să ducă ea cu Vlad. Nu am avut vreo problemă cu instalarea taberei sau vreo problemă disciplinară cu băieții, din contră s-au comportat excelent, chiar dacă uneori îi țineam din scurt, poate mai mult decât trebuia. La camping se lucrează destul de mult și permanent se ivește ceva de făcut, dar cum eram cinci persoane lucrurile au ieșit bine și tot restul vieții o să-mi amintesc cu plăcere de acele momente. Băieții erau tare cuminți și destul de rar ieșeau din vorba lui "Onkel Mircea". Ica venea și ea în inspecție, uneori neopinată, profitând de câte o deplasare la Rafinărie Midia din Năvodari, lipea de deplasare o duminică și vreo două zile de liber și ne bucuram că eram cu toți, mai ales că odată s-a întâmplat să treacă pe acolo și Doru cu Ștefan și Călin. Cu toate că aveam fel de fel de umbrare, care nici ele nu te protejau eficient de soare, Ica nu manifesta vreo grijă în expunerea la soare, iar dacă îi era frică de ceva, se temea să se bronzeze ca nu cumva să o vadă profesorul TRESTIOREANU la controlul periodic.

            Prima dată după operație, Ica s-a dus la control din trei în trei luni, apoi la șase luni și în final anual, profesorului îi ducea un buchet de flori, deoarece era singurul lucru pe care îl accepta, fiindcă după terminarea programului, punea toate florile în mașină și le ducea la mormântul soției lui, ce om! Prin 1988 în timp ce consulta o bolnavă, profesorul Ion TRESTIOREANU i-a pus acesteia capul în brațe și a murit subit. Pentru Ica decesul profesorului a fost crucial, deoarece de atunci nu s-a mai dus la control, iar încercările mele timide au fost respinse sistematic cu mult tact, prin minciună sau chiar brutal, violent. Ce rău îmi pare acuma că am cedat la acest capitol … dar după operație cedasem atâtea încât …

            În 1989, fiindcă Ica a insistat foarte mult să mergem cu toții la mare, renunțasem la schema cu campingul deoarece familia POPESCU se pregătea să emigreze în Germania și l-am rugat pe prietenul nostru Dan CUCU, un om cu relații serioase în Constanța, să ne facă rost de o cameră la un hotel cât mai aproape de plajă. Am considerat că astfel Ica va sta mai puțin la soare, fiindcă în condiții de camping stai în bătaia soarelui toată ziua, de dimineață până seara. În general a fost un concediu agreabil, mai degajat, iar faptul Dan, Gabi și Radu au venit aproape zilnic pe la noi, uneori conform obiceiului de la camping rămânând și noaptea, a contribuit la faptul că a fost un concediu de neuitat. De unde să știm atunci că era ultimul concediu pe care-l petreceam în șase, fiindcă în vara lui 1990 nu știu de ce am sărit marea, iar în decembrie 1990 m-am procopsit cu un puseu de flebită care m-a pus la pat și din rău în mai rău m-am pensionat, nu am mai putut să merg la mare, Dan a murit subit în 1991, Ica în 2000 și multe altele. Dacă am fi știut poate am fi încercat să profităm mai mult, dar probabil că atâta ne-a fost dat. Ca să o protejez pe Ica, în unele după amieze, îl lăsam pe Alexandru să plece singur și noi rămâneam amândoi profitând de condițiile bune pe care le aveam, dar mai ales de posibilitatea de a face dușuri fierbinți, trăgeam câte un agreabil experiment sexual, așa că îmbinam utilul cu plăcutul. Ica nu a renunțat însă la mare și an de an, și-a făcut rost de cel puțin o repriză de 5-6 zile la mare, mai cu o deplasare prelungită, mai cu o bucățică de  concediu pe care în ultimii ani le-a făcut la Gabi, înainte și după moartea lui Dan.

            Regulile primite de la regretatul profesor TRESTIOREANU nu le-a respectat, fiindcă a continuat să bea băuturi tari și să fumeze câte un pachet de țigări Snagov, iar cafelele erau nelipsite. Uneori eram pur și simplu uluit când o surprindeam dimineața cum își pune vodcă într-un păhărel de țuică și dacă o întrebam, îmi răspundea că l-a pus ca să-l bea în tot cursul zilei, de urmărit nu o puteam urmări, fiindcă avea mai multe sticle deschise puse în diverse locuri. Ca și în alte capitole am abandonat bunele oficii și m-am rugat la Dumnezeu să o ajute cât o crede el de cuviință, fiindcă ea nici nu credea, cu atât mai mult nu se ruga, ba mai spunea și vorbe de genul … la ce folosește ? Lucrurile pozitive au fost mierea și laptele de dimineață, regimul alimentar regulat și deosebit de sănătos, fără prea multe rântașuri, grăsimi sau dulciuri, spălatul cu apă rece dimineața și probabil moștenirea biologică viguroasă a locuitorilor din Bucovina de Nord.

            Din păcate uitarea a jucat un rol foarte important în drama care urma să se deruleze în următorii ani, uitarea bat-o vina. Din partea ei nici nu este de mirare, totdeauna a tratat cu mare indiferență problema sănătății și numai cu mare efort, după lungi discuții la limita sau peste limita scandalului, am mai împins-o din când în când să treacă pe la un medic, de care nu duceam lipsă deoarece aveam cel puțin 10-12 colegi de liceu sau soțiile lor medici apreciați în Ploiești. Dar eu ? … cel care a avut în permanență grije de toți ceilalți, cum să-mi explic această nepermisă eroare, această oboseală, cedare în fața încăpățânării ei de a nu se duce la un medic cunoscut de mine. Există destule explicații pentru această penibilă situație, pe primul loc se situează declinul meu fizic și chiar psihic, apărute după pensionare, nu declinul s-a datorat pensionării ci reciproc în avalanșă. A trebuit să lupt din răsputeri să mă stabilizez la un nivel acceptabil prin regim alimentar strict, cura lui Kuhne, respirație YOGA, gimnastică Bürger, consumarea ceaiurilor de 14 plante preparate de nea Costică GEANTĂ din comuna Bătrâni de lângă Vălenii de Munte, la care în ultima vreme se adaugă curățarea limbii de dimineață și gargară cu o soluție de bicarbonat de sodiu. O stabilizare propriuzisă nu am reușit, deoarece în fiecare an mai pierd câte puțin din nivelul de sănătate, vitalitate sau mobilitate, am început să mă obișnuiesc cu durerile de picioare odată cu venire anotimpului rece și încă multe alte probleme. Al doilea motiv este în mod cert faptul că mama și-a fracturat în decembrie 1996 colul femural, după care a stat imobilizată la pat aproape patru luni, iar îngrijirea ei a fost pentru noi o problemă dramatică. Spălatul, plosca, pemperșii, vomatul, sculatul noaptea au fost lucruri care ne-au dezorganizat și dintr-o familie care o ducea greu, am ajuns să o ducem și mai greu. Pe lângă alte disconforturi, noul post de țucălăreasă mi-a dat ficatul peste cap și cu toate că între timp mi-am revenit, au rămas sechele, ficatul meu nu mai este ca înainte, a devenit mult mai vulnerabil, mai sensibil. Din cauză că mama a ocupat camera lui Alexandru, aceasta a trebuit să se mute la ea la bloc și am fost lipsiți de prezența și chiar ajutorul lui, iar el de un regim mai regulat de viață, ca mese ordonate și altele. Cu toate că îmi vine greu să recunosc, accidentul mamei a fost startul destrămării vieții noastre de familie. Trebuie să afirm cu sinceritate că în această perioadă extrem de grea din viața mea, Ica a fost în totalitate alături de mine comportându-se extraordinar, a făcut cele mai scârboase munci fără să crâcnească, știind că mirosul de fecale eu îl suportam mai greu, a preluat integral aceste lucruri, până când, văzând cum și ea începuse să nu mai suporte, am inventat un sistem cu niște măști speciale în care pulverizam o substanță puternic mirositoare pentru a contracara mirosul insuportabil.

            Situația materială era dezastruoasă, cu pensia mea derizorie față de cerințele unui intelectual, a fost inițial mai mică decât cea pe care o avea Ica și pe ici pe colo, acest lucru se vedea că îi face mare placere, iar când s-au recalculat prin 1999 pensiile și a mea a devenit puțin mai mare decât a ei s-a mirat. Mai compensam câte ceva cu banii obținuți de la cursurile de calculatoare pe care le țineam la diverse firme sau întreprinderi, la care s-au adăugat, deloc de neglijat, meditațiile particulare făcute acasă și întreținerea programului de salarii la S. C. AUSTRIA SERV S.R.L., la care administrator era prietenul meu Horia Roșca și S. C. TIAB S. A. unde director era prietenul și colegul meu de facultate Viorel BOGATU. După căderea mamei, am avut din ce în ce mai puțin timp, mai ales că Ica avea servici de unde aducea bani serioși, comparativ cu prăpădita mea de pensie. Mama, chiar după ce a putut merge la baie cu sprijinul unui suport primit de la o societate de binefacere din Olanda, făcea destul de des pe ea cu toate că i-am amenajat un scaun special cu o găleată și capac, un fel de miniprivată. Faptul că mama a fost recalcitrantă la orice încercare de a aduce pe cineva să facă gimnastică recuperatorie sau să facă unele mișcări cu noi, a făcut ca declinul ei fizic și chiar psihic să devină evident. Când Ica încerca să facă unele mișcări cu ea, urla ca din gură de șarpe, așa că am renunțat la recuperare și am făcut câte ceva măcar să fie în stare să poată merge la baie ziua, ca să ne mai scutească de mizerie. Ce să mai spun despre cheltuielile cu pemperșii, păturelele și alte produse din acestea, care au luat proporții alarmante și nu se întrevede posibilitatea de a le diminua. În 2000-2001 cheltuiam cam 1000000 lunar (1$=25.000-27000).

            Dacă de la Ica nu au venit semnale negative în privința sănătății și cum celelalte semnale erau destul de puternice, imperioase, despre problemele ei am uitat ca de necazuri, acum îmi pare sincer rău, regretele tardive nu au vreo valoare sau influență asupra dramaticei desfășurări a vieții. Aparent, Ica s-a simțit bine în acești ani, a fumat, a băut, a făcut anual unul sau chiar două sejururi la mare, și-a făcut Revelioanele și excursiile așa cum și-a dorit, în limita pungii ei, acasă nu avea mari problema, fiindcă făcea aproape tot ce voia. Trebuie să menționez un lucru esențial, a avut grijă de noi … cu toate că despre casa noastră nu se poate spune că era un model de curățenie … era destulă ordine, iar felul în care ne-a hrănit a fost exemplar, deoarece mâncam permanent lucruri proaspete, sănătoase și gustoase. Ica nu era o vrenică și nici măcar iute la treabă (Călin, cumnatul meu, spunea mai în glumă mai în serios despre cele două surori, că le făcuse mama lor cu două mâini stângi), dar în momentul când aceste lucruri mi-au revenit integral, mi-am dat seama că a făcut foarte multe și trebuie să-i fiu recunoscător pentru toți anii în care ne-a îngrijit, pe mine și mai ales pe Alexandru. Recunoscător îi sunt și mamei mele care ne-a ajutat mult și din tot sufletul pe o perioadă extrem de lungă, fiind bunica, mama, soacra, servitoarea iubitoare, devotată și neplătită. Ba din contră, din chiriile pe care le-a luat cu mari eforturi, fiindcă chiriașii ei îi creau mari probleme, o necăjeau ziua și chiar noaptea, făcând chefuri sau ascultând radioul prea tare, a strâns banii cu care a plătit avansul la apartamentul din centru. Ca să fie sporul și mai mare, a apucat să depună bani, chiar la început, la niște fonduri de ajutorare, loterii, îndemnată de vecinul ei, maiorul SRI Nicolae OPREA, și a câștigat o groază de bani deoarece, a avut intuiția de a se opri la timp, lăsând în joc o sumă modică pe care desigur că a pierdut-o, dar a pierdut din câștig. Apoi, la intuiția ei s-a adăugat și a mea care, după o perioadă în care am depus banii cu dobândă importantă la Banca Agricolă, am simțit parcă ceva și i-am scos cumpărând valută pe care am depus-o la bancă, fiindcă mi-a fost teamă să-i țin în casă. Am luat și noi o plasă destul de importantă cu un coleg și bun prieten al lui Alexandru, Florică NEAGU care ne-a convins să împrumutăm cuiva cunoscut de el, bani cu dobândă de 5% pe lună, plătibilă trimestrial. Când persoana a încetat să ne mai dea dobânda, recuperasem practic cei 1000 DM ai mei însă Ica nu a recuparat decât vreo treime din cei 800 $ pe care i-a depus, fond la care adăugasem și eu 400 $. Față de atitudinea ei generală nu s-a manifestat prea virulent la adresa lui Alexandru, poate din compasiune față de el, care a băgat și pierdut în afacerea asta vreo 3000 $, o parte din agoniseala lui din ce a lucrat în Emirate și nu cred că a recuperat jumătate. Nu vreau să mă laud singur, dar dacă nu eram eu și intervenția mea promptă, Alexandru ar, fiindcă băgat mai mulți bani, dar eu i-am spus că am riscat o sumă destul de importantă și e bine să ne oprim. Văzând starea mamei lui și situația noastră, Alexandru s-a oferit să preia el datoria și a rămas, teoretic, că urmează să ne dea 1000 DM și 1200 $ din care chiar ne-a dat 200 $ spunând el că e mai bine să rămână dator cu o sumă rotundă.

            În anul 1997 Ica s-a pensionat, iar în viața noastră a început un nou capitol, cu toate că din punct de vedere al organizării, modificările nu au fost radicale și nu am simțit vreun șoc puternic. A fost chiar plăcut, fiindcă aveam mai mult timp unul pentru altul și ași putea afirma că eliberați de stresul ajungerii la servici la oră fixă, am simțit o mare, foarte mare eliberare. Despre ajungerea la servici a soției mele se pot spune foarte multe lucruri, însă în nici un caz că se prezenta la ora fixată. Cât timp a lucrat la proiectare în cadrul Uzinei de Utilaj Chimic din Ploiești nu a fost vreo problemă, întrucât acolo, directorul Eugen TOMA era o mână de fier, care dispusese ca la ora 7.05 să fie închise porțile care se mai deschideau doar înainte de ora 8 și în plus, evidența prezenței se făcea cu ceas de pontaj cu cartele, așa că singura soluție era să te duci la timp la lucru. Și în perioada Uzinei, destul de des intram în alertă și făceam curse de raliu ca să ajungem la timp la poarta principală, unde o depuneam în ultima clipă, dar în general nu erau probleme frecvente sau majore. La Ica nu problema sculatului era lucrul cel mai important, fiindcă se scula cam pe la 5.30, dar făcea un lapte cu miere, bea cafeaua, fuma vreo două țigări și stătea interminabil pe closet fiind cam constipată, la propriu. Apoi urma aranjatul și îmbrăcatul, care parcă nu se mai termina, cu toate că nu se farda sau ruja, iar eu așteptam în mașina pornită ca să putem pleca și ea … nu mai venea, nu mai venea … de câteva ori m-am enervat și am plecat singur abandonând-o. Dacă am încercat să discut mai serios cu ea această problemă îmi răspundea în două feluri: candid, nevinovat și mințind fără pic de jenă sau drastic tip Hitlerjugend, adică impertinent, de sus, așa că am renunțat la acest capitol la fel ca la alte multe lucruri. În cei 7 ani cât am trăit împreună înainte de a ne căsătorii, am remarcat unele defecte, nu dintre cele mai mici, care nu mă deranjau prea mult la o amantă. Când a rămas însărcinată, fără posibilitatea unui chiuretaj, exclus pe vremea lui ceaușescu, în discuția serioasă pe care am avut-o înainte de căsătorie i-am smuls unele promisiuni, crezând că o parte importantă din ele vor fi onorate, dar m-am înșelat amarnic. Cu regret trebuie să constat, retrospectiv, faptul că mariajul nostru nu a început cu fastul și sentimentele obișnuite pentru această ocazie, a fost un lucru de pură conveniență, făcută în grabă și fără prea multe comentarii, cu toate că țineam destul de mult unul la altul, eram practic un cuplu având o vechime de 7 ani. Poate că ne-am fi căsătorit și fără această presiune a sarcinii, dar după mai mult timp, fiindcă eu nu eram hotărât la acest pas din cauza sănătății mele, pe care nu puteam să pun mare bază, așa cum aveam să constat din păcate pe parcurs. La căsătoria civilă, amânată din cauza numelui ei Viorica Ruxanda care fususe scris greșit Viorica Ruxandra, a participat numai Lala sora ei, iar cununia am făcut-o la Schitul Darvari, fiind cununați de familia ȘERBAN, mătușa și unchiul meu. După cununie am fost invitați la masă de nași la Casa Oamenilor de Științe și am venit la Ploiești de unde am plecat în grabă către Sibiu, unde stabilisem să ne petrecem noaptea nunții. Pe drum, am luat până la Sinaia doi lăutari pe care i-am dus gratis cu condiția să ne cânte, așa că am avut parte și de lăutari, interesantă coincidență. La Ploiești familia ei a organizat o masă la care se pare că au fost invitați și ai mei, dar nu știu nici dacă s-au dus, nici alte amănunte, deoarece nu am discutat cu nimeni despre acest lucru. La Sibiu ne-am instalat la Hotelul "Împăratul Roman", iar seara am luat masa la restaurantul hotelului, unde am întâlnit familia Ion CRĂCIUN, chiriașii noștri din Ploiești, cu fata lor Vali și ginerele, așa că am avut parte de o masă plăcută cu antren, muzică, dans. Deoarece nu reținusem locuri din timp, am găsit cu mare greutate și ciubuc, o cameră mică cu un singur pat, lucru care nu ne-a deranjat prea mult, pentru o noapte a nunții care oricum nu era destinată somnului. Sexul din acea noapte a fost devastator, nu numai din cauza semnificației speciale pe care o avea, eram proprietar de mustăcioasă cum se spunea prin cartier, dar a fost amplificată din cauza unei perechi vecine ale căror gemete se auzeau prin peretele de lângă patul nostru. Probabil că nu numai ei ne-au stimulat pe noi, dar în mod categoric și noi pe ei, așa că am strigat cât am putut și la un moment dat chiar ne-am bătut unii altora în perete, a fost o experiență aproape unică, asemănătoare doar cu cea făcută în patru la "Joia Tineretului" în compania lui Sorin STROE. Dimineața, când am mai făcut o repriză, am încercat să bat în peretele vecinilor, dar aceștia probabil plecaseră, așa că frumoasa experiență se terminase odată cu venirea zorilor, rămânând doar o amintire. Tot ce îmi mai amintesc este faptul că plimbarea prin oraș am făcut-o în pantaloni scurți și șort, cu toate că eram pe data de 21 octombrie 1967, dar era cald și un soare care ardea. Ica a luat de la o dugheană un plic filatelic, în care am găsit un timbru foarte rar, valoarea mare a primei serii de picturi românești, așa că am mai luat unul și încă unul, până le-am luat pe toate, deoarece în fiecare plic se găsea acest timbru, iar valoarea unui astfel de timbru era mare. După socoteala mea de atunci, din câștig ne-am scos drumul la Sibiu, hotelul și masa de seară. Revenind la promisiunile prematrimoniale, puține au fost încercate, mai puține parțial realizate și extrem de puține onorate integral. Cine crede că poate schimba radical o femeie se înșeală amarnic, este un dobitoc și pot depun mărturie în acest sens, cu tot regretul. După ce a pierdut sarcina cu Nicolae sau Niculina, Ica a spus că nu vrea să mai facă copii, fiindcă nu are chef de așa ceva. (Așa stabilisem că se va numi copilul, datorat exclusiv restricțiilor impuse de nicolae ceaușescu întreruperilor de sarcină, dar când am stabilit acest lucru, am uitat de neșansa tuturor copiilor cu numele de Nicolae din familia Gociman, Nicolae Gociman murise tânăr, iar fiul lui Jeni, Nicușor Țînțu deasemenea … pierderea sarcinii pentru Ica a confirmat această regulă). Când tata a auzit acest lucru, i-a explicat clar că nu are ce căuta în familia noastră dacă nu are de gând să facă măcar un copil. Spre norocul ei, a rămas însărcinată cu Alexandru destul de curând, cu toate că în ultimii ani noi nu ne protejasem, fiindcă practic ea nu rămânea gravidă, dar și mama ei a făcut-o pe ea greu, iar pe Lala accidental, după încă 6 ani. Despre discuția dintre tata și Ica am auzit mult mai târziu de la mama, din pură întâmplare, fiindcă Ica nu mi-a spus nimic, iar tata credea că știu de la ea. Faptul că a rămas însărcinată cu Alexandru, este încă o dovadă că Ica era ferm convinsă să rămână împreună cu mine, lucru pe care îl făcea din motivele știute de ea, fiindcă știa să-și planifice destul de bine viața.

Când s-a văzut scăpată de poartă, paznici și cartelă de pontaj, Ica a simțit o mare ușurare și cum vreo doi ani nu a fost nimeni la poarta secției din strada Nicolae BĂLCESCU, cucoana și-a pus poalele în cap și profitând de un șef care ținea la ea mai mult decât obișnuit, a făcut ce a vrut. Înainte de a ne căsătorii, noi avusesem o relație deschisă și singura condiție pe care ne-o impuneam era să ne protejăm cu prezervative, în cazul unei relații în afara cuplului. Din aceste aventuri extra cuplu, ne-am ales cu un Trihomonas, dar l-am rezolvat rapid cu medicamente trimise din Ungaria de Nenea Aron, a trebuit să mai reluam tratamentul la câțiva ani după căsătorie apoi, culmea, eu m-am vindecat, iar ea a rămas cu unele probleme pe care a încercat să le rezolve cu ajutorul lui Ștefănel. Eu am mai avut la un moment dat o relație, din care în urma unui sex oral m-am ales cu o scurgere, dar nu a trebuit să mărturisesc nimic, fiindcă Fredi MERTL, căruia i-am spus despre acest lucru chiar la el acasă, de față cu Dorina și Ica, a dres-o excelent, spunând că mulți mai sensibili au luat așa ceva de la ștrand și mi-a dat medicația salvatoare. După căsătorie, nu am schimbat prea multe în această direcție, dar fără să lipsim de acasă sau să facem publică o relație extraconjugală, dacă a fost ceva discret a fost trecut neobservat. Aveam obiceiul să nu ne punem prea multe întrebări unul altuia și când soacra mea m-a întrebat odată de unde vin așa de târziu i-am replicat:

            - De ce mă întrebi dumneata, când Ica nu mă întreabă ? … la noi nu există acest obicei, dacă cel care vine de undeva are ceva de spus, o spune singur fără să fie întrebat de celălalt. Era o metodă a noastră de a nu ne face probleme din lucruri pe care oricum nu le-am fi putut controla, nici eu pe ea, dar nici ea pe mine. Cu soacra mea această discuție nu a mai fost reluată vreodată.

            Revenind la întârzieri … când au fost mutați în sediul central, cu portar și oră de intrare fixă, pentru Ica a fost un dezastru și era mereu admonestată de șefii ei, figura pe toate listele cu întârziați, fără însă să se jeneze câtuși de puțin de această situație delicată, jenantă, de a fi alăturată unor elemente decăzute, declasate … ea inginera Viorica GOCIMAN. După mutare în sediul central al IPIP, cu toate că profesional era strălucită, totdeauna a luat prime diminuate, a fost promovată sau avansată mult mai târziu decât alții mai slabi cotați profesional decât ea, iar la negocierea salariului a primit salariu mai mic. Nu am putut să înțeleg această atitudine stranie a ei referitoare la acest capitol, uneori îmi lăsa impresia că se mândrește cu această ipostază nefericită în care se plasase singură și de bună voie. Chiar ieșirea ei la pensie a fost grăbită de conducerea institutului, care a răsuflat ușurată că a scăpat de un astfel de angajat care le crea mari probleme, așa cum devenise ea în ultima vreme.

            Este lesne de imaginat că și pentru noi, problema era destul de stresantă, așa că în momentul eliberării de ea am simțit o mare ușurare, o foarte mare ușurare. Îmi era destul de greu și mie deoarece lucrasem ani buni de zile în colaborare cu specialiștii de la IPIP, iar când treceam pe acolo pentru diverse motive, rar scăpam ca să nu îmi spună cineva să mai vorbesc cu Ica, să vină și ea la timp la servici. Nu știau ei că de nenumărate ori mă sculam și eu cu ea în mod special ca să o aduc la timp la lucru, dar o așteptam minute în șir în mașină, iar până la urmă spre marea mea dezamăgire tot întârziam, efortul meu fusese în zadar. Am avut și eu un coleg de servici la IPCUP, tehnicianul Dimitrie BALICA, un om extrem de talentat și bine crescut, un pictor bun, care considera că el poate să vină la servici când dorește, fiindcă face lucrări deosebite etc., etc., dar la IPCUP se lucra în alte condiții și în loc să se ia măsuri disciplinare, el era numai ridiculizat, lucru de care nu se sinchisea.

            Ica a continuat să se scoale între ora 5 și 6 cu toate că ceasul deșteptător nu mai suna ca înainte, când eu mă rugam minute în șir de ea să plece la baie, dar după ce se învârtea prin baie, fuma, bea cafeaua se mai băga uneori în pat să mai tragă un pui de somn sau, uneori, cu gândul ascuns de a mai trage puțin de mine, fiindcă pasiunea ei a fost sexul matinal. Când uneori mă convingea să o facem sub presiunea timpului, sub amenințarea întârzierii de la servici, se excita teribil și avea cele mai virulente și exteriorizate orgasme, după care se îmbrăca repede și pleca foarte mulțumită la servici. Acum nu mai exista presiunea ajungerii la servici, dar rămânea vechiul clișeu așa că, după pensionare, pot să spun că în pofida faptului că nu mai eram tineri, am petrecut câteva luni de miere mai, mai, ca în perioada adevărată și de care îmi voi aminti cu mare plăcere câte zile o să-mi mai hărăzească Dumnezeu pe lume asta.

            În general însă, a trebuit să coborâm destul de mult ștacheta nivelului de trai, fiind presați din toate părțile, nu foarte stresant, dar apăsați în mod continuu și agravant pe măsura trecerii timpului. Dintre elementele negative subliniez vârsta, sănătatea, boala mamei care stătea aproape la pat, diferența de câștig dintre doi ingineri cu poziții bune și doi pensionari cu pensii micuțe, iar mama cu o pensie de urmaș mizeră. A trebuit să ne organizăm extrem de rapid în sensul renunțării la cât mai multe din lucrurile pe care înainte le făceam în mod curent. Circulația cu mașina a fost redusă la maximum, achiziționarea de îmbrăcăminte a fost practic exclusă, alimentele le cumpăram cu mare grijă, fără însă a mânca prost.

            Un moment extrem de greu a fost cel în care a trebuit să-i cerem și lui Alexandru să contribuie cu o sumă de bani deoarece nu mai făceam față. Ți se rupe sufletul pentru copilul căruia ai fost obișnuit să-i dai toată viața, cu mare bucurie, să vezi cum i se luminează ochii când primește un cadou care îi face plăcere și la care nu se aștepta, iar acum trebuie să ceri de la el. Este drept că atitudinea lui Alexandru ne-a ușurat sarcina, fiindcă ne-a oferit fără probleme, firesc, suma de 300000 de lei pe lună și am fost ușurat și bucuros când am putut să refuz această sumă spunându-i … eu și cu mama ta ne gândisem la numai 200000, care considerăm că în următoarea perioadă o să ne ajungă. Chiar faptul că s-a bucurat, pe față, că a scăpat mai ieftin, mi-a amortizat din amărăciunea provocată de această nouă situație cu toate că banii nu-i primeam de pomană, fiindcă îi făceam lucruri și servicii care în mod cert costau mai mult decât respectiva sumă, dar așa a fost să fie inima de părinte. Ulterior, când inflația și-a înfipt puternic ghiarele în noi, această sumă s-a majorat la 300000 de lei, dar a fost fără probleme. Încetul cu încetul, a dispărut din obiceiul nostru cumpărarea cărților, care înaine reprezentau un capitol important în cheltuieli, am renunțat apoi la reviste, magazine, iar ulterior chiar la ziarul de sport, urmat curând de renunțarea la orice ziar pe care-l mai cumpăram numai la ocazii deosebite. La teatru nu prea mergeam, fiindcă Ica nu agrea această formă artistică, nici măcar la televizor. La filme sau alte spectacole, nu am fost de mulți ani, considerând că avem destule la televizor, unde faptul că știam acceptabil engleza, franceza, dar mai ales germana, ne permitea să vizionăm o gamă largă de programe. Faptul că urmăream programele împreună ne ajuta să înțelegem mult mai ușor spectacolele în limbi străine, întrucât ne consultam compensând ce nu știa unul cu ce știa celălalt, așa că nu aveam timp fizic câte programe am fi putut urmări.

            După aproape 40 de ani petrecuți împreună, ajunsesem să avem foarte multe lucruri în comun care ne apropiau din ce în ce mai mult. Ea urmărea cu interes competițiile sportive având cunoștiințe despre fotbal și atletism, dar agrea și handbalul, basket, box, și mai ales sumo unde cunoștea numele luptătorilor mai bine decât mine, fiindcă poseda o memorie ieșită din comun și era interesată (Era pe vremea lui Takanohana și a fratelui său Watanohana, Akebono, Musashimaru și a noului venit Dejima). Deoarece tatăl ei ne povestea deseori cum pe vremuri patina împreună cu mama ei pe patinoarul din Cernăuți, cum erau una dintre perechile cele mai privite și admirate, Ica avea deasemeni un interes deosebit pentru patinajul artistic. Pe vremea lui ceaușescu, când se disputau anumite meciuri în timpul programului, la servici se făcea o listă cu cei care voiau să plece să vadă meciul la televizor, urmând a compensa ulterior acele ore. Cum deobicei acele ore nu se mai compensau, multe femei profitau și se înscriau și ele la meci, dar numărul celor înscriși devenea uneori așa de mare încât se puneau anumite filtre. Odată, când se înscriseseră prea mulți pe o astfel de listă, unul din șefii ei a făcut pur și simplu un test cu o parte din solicitanți pentru a le verifica cunoștiințele despre fotbal și bine înțeles că Ica a fost printre cei testați, deoarece era femeie. Dacă verificarea celorlalți a fost extrem de sumară, discuția cu Ica a durat aproape un sfert de oră, pentru că respectivul nu o cunoștea prea bine pe Ica și era uimit de cunoștințele ei în materie de fotbal, mai ales a fost intrigat că l-a contrazis într-o problemă despre care un altul, i-a dat dreptate lui Ica. La sfârșit respectivul, nu-mi mai amintesc numele, a fost fairplay și și-a cerut scuze pentru faptul că a testat-o și a felicitat-o, deoarece știa atât de multe despre fotbal, iar ea radia de mulțimire când s-a urcat în mașină, fiindcă venisem să o iau acasă ca să ne uităm împreună la acel meci. Nu îi plăcea tenisul, deoarece nu purta ochelari la televizor și avea dificultăți la urmărirea mingiei care era mică și circula rapid, altfel ar fi fost interesată, mai ales că în perioada respectivă cei doi nemți de-ai ei Boris BECKER și Stefi GRAFF au fost în mare vogă. Despre cursele de Formula 1 ce să mai spun, nu pierdea nici o transmisie indiferent la ce oră se desfășurau și vorbea la telefon cu sora ei care locuia în zona natală a lui Michael SCHUMACHER, "Schumi", al căror fane erau. Urmăream împreună cu mare plăcere filme de acțiune, istorice, de război, spectacole cu mari interpreți de operă sau balet, festivitățile de înmânare a premiilor Oscar, sărbătorirea unor mari actori ca Ingrid BERGMAN s.a., filme biografice, concertul de anul nou de la Viena la care mai spunea … uite, sala asta am vizitat-o, spectacole sau festivaluri de romanțe. Un capitol special îl constituiau marșurile cântate de fanfară pe care le prindeam întâmplător pe vreun post german care o fascinau, dar și mie îmi plăceau, fiindcă una din guvernantele mele era nemțoaică, Trude, cu care cântam diverse melodii în majoritate marșuri, făcusem clasele primare la școala catolică. Pentru Ica era o fericire momentul în care eu cunoșteam melodia și textul cântnd împreună cu televizorul, mereu mă întreba de unde îl știu și pe ăsta, cum mai ții minte cuvintele de atâția ani ? ( cu toate că nu excelez din punct de vedere al memoriei, cuvintele la melodii le-am reținut deosebit de ușor și le mai țin încă minte).

            Mai mergeam în vizite la diverși prieteni ai mei sau ai ei, participam la manifestări culturale ca lansări de carte, inaugurări, expoziții, etc., la care eram invitat în calitate de președinte al Fundației "Nichita STĂNESCU" din Ploiești. La aceste manifestări, Ica a fost întotdeauna o prezență plăcută și remarcabilă, chiar după ce se apropia de 60 de ani, deoarece arăta bine fiind mignonă, frumos pieptănată, îmbrăcată totdeauna cu mult gust (era doar fata unei modiste din Cernăuți și a unui arhitect) și mai ales, avea capacitatea de a întreține o conversație plăcută la care un rol important îl juca "r"-ul ușor graciat. În general eu aveam obligații, probleme de protocol și nu prea stăteam cu ea, dar aveam grijă ca din jumătate în jumătate de oră să o monitorizez, fiindcă la aceste manifestări participau mai ales scriitori, artiști, care de obicei beau peste măsură și pentru Ica acesta era impulsul de care avea nevoie ca să se apuce să bea mai mult decât consideram eu că este cazul. Cum vedeam că lucrurile merg într-o direcție care îmi displăcea, o luam deoparte, eventual dacă era cazul la unul sau două dansuri, îi atrăgeam atenția că dacă nu se controlează plecăm acasă și de cele mai multe ori se redresa. Dacă totuși, după câteva asemenea avertismente lucrurile se agravau, și asta se observa mai ales când dansa, plecam acasă sub un pretext oarecare spre marea ei nemulțumire, dar obrazul subțire cu greu se ține și nu îmi puteam permite să ne facem de râs. Dacă partea avea în conținut și ceva plăcut, ea consta din faptul că sub influența alcoolului Ica se dezinhiba de micile ei presiuni psihice și urmau partide de sex senzaționale. Totul era ca nu cumva să o iau acasă prea devreme, după gustul ei, fiindcă atunci se supăra și intra în grevă plus un "silentio stampa" de nu mai scoteai de la ea o bună perioadă nici un cuvânt, dar ne împăcam și împăcările erau intotdeaune plăcute.

            Alt lucru care ne apriopia, era organizarea întâlnirilor de promoție, acestea ne luau mult timp, energie și uneori chiar bani, dar satisfacțiile au fost întotdeauna pe măsură. Văzând că eu organizez din 5 în 5 ani întâlnirile promoției Nichita STĂNESCU, s-a molipsit devenind principala organizatoare a întâlnirilor promoției ei din anul 1956. Am înțeles-o și încurajat-o să facă acest lucru deoarece consideram că îi face efectiv bine, la fel cum îmi făceau mie întâlnirile noastre. La una dintre ele le-am făcut marea surpriză de a-l duce la Restaurantul Berbec pe domnul profesor Ion GRIGORE care a produs o reacție entuziastă din partea fetelor și a profesoarelor, mai ales că le-a citit epigrame și a întreținut întreaga atmosferă a reuniunii prin remarcile sale de mare finețe și acidulate. Îmi amintesc de exemplu cum Anca MEZINCESCU a spus că nu este căsătorită la care profesorul a replicat … cum ? deloc, deloc spre marele haz al celor din jurul nostru. Interesantă a fost deasemenea întâlnirea profesorului cu fosta directoare Aspasia VASILIU, deoarece se spunea că la vremea respectivă avuseseră o relație, iar toată asistența a fost cu ochii pe ei. După câțiva ani am avut ocazia să petrec aproape o săptămână în compania dânșii la Snagov, unde veneam cu familiile și am găsit o femeie strălucită, un partener de discuție care mi-a lăsat o imagine de neuitat despre cea mai longevivă directoare din istoria Liceului Ion Luca CARAGIALE, recuperând prin aceasta ceva din faptul că nu o cunoscusem mai bine la apogeul dânșii.

            Dacă stau și mă gândesc bine, am comis mari greșeli în căsnicia mea, iar una dintre ele constă în faptul că mi-am neglijat soția, lucru de care mi-am dat seama mult prea târziu, atunci când nu se mai putea îndrepta nimic. Motivul principal al neglijării soției a fost Alexandru căruia i-am dăruit o cantitate apreciabilă din timpul meu liber, desigur în dauna soției mele. Datorită faptului că acest copil a avut un mare talent la șah, l-am însoțit aproape în permanență la antrenamente, unde ca să nu stau degeaba îmi luam o carte de specialitate pe care o conspectam, o studiam. Încetul cu încetul, am devenit omniprezent în lumea șahului de la Clubul Petrolul din Ploiești și am fost ales membru în comitetul de conducere, responsabilul secției de copii, vicepreședinte al secției de șah, președinte al secției de șah după retragerea tatălui lui Adrian NEGULESCU, membru în Comisia Județeană de Șah … dar toate acestea mi-au luat din timpul pe care trebuia să-l petrec împreună cu soția mea. Un alt capitol important, cronofag, a fost reprezentat de ducerea lui Alexandru la înot, unde tot din inițiativa mea a fost trimis prin secția de șah împreună cu alți șahiști, așa că a fost luat în primire chiar de doamna Anca MITROFAN, care împreună cu soțul ei au pus bazele înotului ploieștean. La început totul a fost în perfectă regulă, Alexandru a progresat incredibil, iar la niște concursuri organizate pe municipiu (la care au lipsit însă componenții loturilor republicane) el s-a clasat pe locul I la 50 m spate și 50 m liber la categoria lui de vârstă ( cupa "23 August" din 14 august 1976). Văzând că are talent antrenoarea l-a introdus în grupa de elită fiind pus la treabă și aici firul s-a rupt deoarece, Alexandru s-a dovedit a fi puturos, atât de puturos încât doamna MITROFAN l-a eliminat din grupa ei afirmând că îi strică atmosfera de lucru. Cu toate acestea, a rămas la înot, la prietenul meu Stelică IONESCU, cu care a continuat câțiva ani buni, acesta îi spunea … măi, Alexandru, să știi că nu trebuie să renunți, fiindcă este suficient să faci lucrul ăsta odată și apoi o să-l repeți destul de des. Oricum Alexandru înoată foarte frumos și corect, s-a dezvoltat bine din punct de vedere fizic, iar la mare sau la Snagov nu am avut probleme cu el, ba chiar la mare, a salvat-o de la înec pe Magda, soția prietenului său Alexandru SZABO, care se aventurase în apa adâncă. Filetelia mi-a luat și ea destul timp, dar am acumulat timbre de valoare, pe care după revoluție, fiind strâmtorați, le-am vândut destul de convenabil prietenului meu avocatul Grigore GHICA și ne-am redresat material o bună perioadă. Faptul că am organizat toate întâlnirile promoției 1952 a fost tot o pierdere de timp pentru familie, dar promoția Nichita STĂNESCU a fost pentru mine o sursă de energizare la care nu am putut să renunț, a fost unul din lucrurile cele mai dragi mie. În momentele grele, colegii mei au dovedit că au meritat să fac acest sacrificiu pentru ei, majoritatea luând locul fraților mei, pe care nu i-am avut din păcate și a căror lipsă am simțit-o permanent, fiind pur și simplu invidios pe cei cu familii mari.  O altă sursă de irosit timpul a fost activitatea mea la Fundația "Nichita STĂNESCU" unde, în calitate de președinte, am consumat mult timp și energie. Organizarea sărbătoririi a 90 de ani de către profesorul de franceză George Iancu GHIDU, mi-a luat deasemeni destul de mult timp, însă de la această sărbătorire făcută la 20 iulie 1995, am pe lângă multe alte amintiri dragi, o fotografie cu noi trei Gocimanii: Ica, Alexandru cu mine, făcută în curtea Fundația "Nichita STĂNESCU", care la timpul respectiv era pe strada Nicolae BĂLCESU. Ultimul, dar nu cel din urmă motiv al neglijării soției a fost timpul pe care l‑am afectat profesorului Ion GRIGORE, cel care m-a decretat fiul lui adoptiv și pentru care am făcut multe lucruri pe care desigur nu le regret, printre acestea numărându-se mai ales sărbătorirea dânsului de 70 de ani și apoi cea de 80 de ani. Desigur că la aceste sărbătoriri, Ica era în fruntea bucatelor, cu mii de mulțumiri pentru că mi-a permis să lucrez la organizare, dar de lipsit de acasă tot am lipsit și cu felicitările nu se putea compensa lipsa mea. Dar între profesor și Ica a existat o dragoste și prietenie reciprocă, începută încă de pe timpul când era elevă și participa împreună cu Anca MEZINCESCU și Anca CIOLTEI, colegele ei de clasă, la cercul de matematică al profesorului, unde erau singurele fete.

            Aveam unele lucruri pe care ni le toleram, cum era de exemplu serialul destul de șters "Tânăr și Neliniștit" pe care-l urmărea și uneori mă uitam și eu din comoditate, cred că ultimul serial pe care l-a văzut a fost cel cu numărul 1141 din după amiaza zilei în care s-a prăpădit. Când a fost internată la spital în anul 1999 (la Colțea și la Județean Prahova) m-a rugat să mă uit din când în când la serial și la întoarcere i-am spus câteva lucruri mai importante petrecute în serial, mi-a mulțumit cum rareori o făcuse, dar în acea perioadă ce nu ași fi făcut pentru ea ! Lucrul neconciliabil era pasiunea ei morbidă pentru seriale sau filme cu spitale, doctori, bolnavi, drame pe care eu, datorită lungilor perioade pe care le‑am petrecut în spitale și așteptând pe la doctorii, nu mai am puterea să le suport. Chiar după ce a aflat că asupra ei și-a întors din nou acțiunea cumplita boală și nu mai are scăpare, pasiunea ei pentru astel de spectacole nu a dispărut. Îi plăcea, efectiv, să vadă suferința pe ecran, urmărind cu mare interes aceste lucruri care mie îmi provocau o silă cumplită, reamintindu-mi de problemele mele peste care trecusem atât de greu, dar care mă marcaseră fără milă pentru tot restul vieții.

            Deoarece aveam două televizoare instalate în camere diferite, în primăvara lui 2000 eu mă uitam din când în când la televizorul din camera de la stradă, atunci când urmăream programe separat. La începerea jocurilor Olimpice Sydney 2000, m-am mutat în cealaltă cameră unde și dormeam deoarece urmăream Jocurile pe TVR1, TVR2 și TVEspagnol pe care le mutasem pe canale apropiate împreună cu ProTV, canalul nostru românesc favorit. Cu toate acestea, am urmărit multe transmisii împreună, fiindcă studia programul cu atenție de dimineață și îmi spunea … nu ai vrea să urmărim împreună cutare film sau transmisiune, iar eu acceptam mai totdeauna. Când urmăream ceva împreună, mai schimbam câte o vorbă și era plăcut … uneori rămâneam noaptea să dorm cu ea, fiindcă era de o delicatețe rară, cu toate că în ultima perioadă suferea de o semipareză pe partea stângă și mergea cu dificultate la closet, aproape din oră în oră, nu o simțeam când se ducea la baie, cu toate că am un somn destul de ușor.

            Cele mai multe discuții și explicații le aveam la filmele istorice sau cele cu referiri la elemente de istorie deoarece nu prea știa istorie. Fără să mă laud, știam mai multă istorie ca ea, asta datotită faptului că tot liceul am studiat istoria cu regretatul profesor emerit Nicolae SIMACHE, un monstru sacru al învățământului și muzeisticii prahovene, la care am avut numai media 10 și nu îmi amintesc să fi luat la el vreodată o notă mai mică de 9. În ciuda faptului că Ica avea o memorie deosebită, probabil a contat calitatea profesoarelor, fiindcă de fapt ea a fost o elevă strălucită, absolvind liceul cu nota maximă nu numai la istorie, dar la toate materiile, ceea ce pe vremea ei îi permitea să se înscrie la orice facultate fără a susține examen de admitere.

            În general, starea precară în care ne aflam, totuși nu exagerată, pe mine nu m-a afectat prea tare deoarece o mai trăisem în liceu când tata, ca fost exploatator, avea servicii jenante și cu salarii modice din care mai trebuia să dea și șpagă pentru a rămâne în acel servici mizer, ca să am eu adeverință la școală sau la facultate. Pe Ica, cea care a trăit în belșug, opulență la ea acasă și apoi cu mine, deoarece eram doi ingineri cu salarii bune, fără să avem nivelul material al colegilor mei directori, miniștrii, doctori, ne puteam permite destule capitole considerate de lux ca: excursii, concedii, vizionarea unor spectacole de excepție la București (Louis Amstrong, Sarita MONTIEL s.a.), excursii ale ei în străinătate. Noua situație a afectat-o așa că eu, ca să o înbunez din când în când, îi explicam ce mare cucoană o să fie ea la primirea Hotelului GOCIMAN din București, unde dețin cam 60%, dar sărăcuța nu a apucat acest răsfăț și poate că nu o să-l apuc nici eu. Tata care a muncit efectiv pentru acest hotel, a tras din greu conseciințele pe vremea comunismului, eu ca fiu al lui am avut deasemeni de suferit atât direct cât și indirect, plus frica de a nu se afla la facultate unde declarasem mincinos. Până la naționalizare în 1950 noi nu am apucat să profităm prea mult de pe urma hotelului, dar se pare că marele profitor va fi Alexandru. Cred că Gheorghe GOCIMAN, bunicul meu, creierul familiei, marele artizan al firmelor de autobuze și al hotelului, nu are de ce să se supere, deoarece Alexandru este un GOCIMAN și nu unul oarecare. Alexandru a fost un deștept, cu performanțe de vicecampion de copii al României la șah, component al lotului României de șah, vicecampion militar de șah al României, intrat la facultate pe primul loc și absolvent al acestei facultăți printre primii. În plus, atunci când presat de starea sănătății mele am vrut să lichidez firma "GOCIMAN SRL", Alexandru a fost cel care nu m-a lăsat, obligându-se să o ducă mai departe, făcând-o chiar dacă nu prea profiatbilă, cel puțin evident viabilă.

            Tot în categoria de nediscutat, intra mersul ei la mare câteva zile, uneori de două ori pe sezon, dar mai ales excursiile pe care le-a făcut în străinătate cu banii proveniți din chiria de pe apartamentul din București, moștenit de la părinții ei, care era de 100$ pe lună, din care Lala primea 50$, iar ea 50$. Apartamentul fusese închiriat unui inginer electronist sirian căsătorit, cu doi copii, care întreținuse bine apartamentul, iar ulterior făcuse schimb de locuință cu o mătușa a soției, căsătorită tot cu un sirian, care era în relații foarte bune cu Ica și îngrijea apartamentul la fel de bine.

            Dintre excursiile făcute după 1989, cea mai importantă a fost vizita la sora ei în Germania, la Aachen, de unde au mai vizitat Olanda și Belgia întrucât erau în apropiere. Cu această ocazie au vizitat‑o și pe Manuela-Beatrice APOSTOLESCU, colegă, vecină și prietenă cu Lala din Ploiești. Aceasta s-a legat mult de Ica cu această ocazie, după cum mărturisea chiar ea, afirmând că era prietenă cu Lala de ani buni, dar de Ica s-a lipit, fiindcă degaja o delicatețe și căldură sufletească ieșite din comun. Înainte de 1989 mai fusese de două ori la mătușa Visia în Germania de Vest, la Regensburg apoi la München și de fiecare dată se oprea câteva zile la altă mătușă, Hilde, la Viena. Făcea acest lucru deobicei la ducere deoarece la întoarcere era plină cu bagaje-cadouri pentru toate rudele din România. În aceste excursii eu nu am putut să o însoțesc neprimind viza de la securitate, cu toate insistențele mele care au mers până la o audiență la șeful securității prahovene generalul IONESCU, soldată fără vreun rezultat poztiv. Mai făcuse câteva miniexcursii de 7-10 zile care o duseseră prin Ungaria, Polonia, Ceho-Slovacia și o excursie în Rusia când a stat câteva zile la Leningrad, fostul și actualul Petrograd, unde a vizitat Ermitajul.

            Tot după '89 a mai fost în Grecia, a mai petrecut un revelion la Budapesta, o excursie de neuitat la Paris despre care povestea, cu lux de amănunte, cu deosebită mândrie și plăcere, oricui era dispus să o asculte. În privința acestei excursii am avut la întoarcere o mică discuție privitoare la faptul că și-a cumpărat un ghid al Parisului în limba germană, cu toate că știa la fel de bine și franceza, dar a făcut-o mai mult ca să se dea mare față de ceilalți colegi de excursie … Deutschland, Deutschland über alles, über alles in die Welt … educația ei de sorginte teutonică nu se desmințea, mama ei de pe celălalt tărâm se putea mândri cu ea. Când îi spuneam soacrei mele, ca să o necăjesc, că poporul căruia îi port cea mai mare pică este cel german, fiindcă a răscolit cu furca totă Europa și acum tot ei o duc cel mai bine, au nivelul de trai cel mai ridicat … dânsa cu un calm specific mi-a replicat … sicher, weil Sie sind Deutsch (desigur, pentru că sunt nemți).

            Dintre excursii cea mai controversată a fost cea din Grecia făcută în 1998 la care s-a înscris deoarece era ieftină și nu mai prinsese, în seria respectivă, locuri pentru Paris. Am încercat eu să-i spun că Grecia nu este pentru ea, are o climă aspră, temperaturi foarte ridicate, că va da de o căldură sufocantă, că se va expune inadmisibil de mult la soare și nu îi face bine. A fost imposibil să o conving să renunțe, iar estimările mele sumbre s-au adeverit din păcate. Chiar ea a recunoscut la întoarcere că a fost extenuant, excesiv de cald, cu un soare ucigător, dar Grecia rămâne Grecia, este o țară minunată, leagănul civilizației europene. Mi-a mărturisit cu nonșalanță că din cauza unor deficiențe organizatorice, de cazare, un coleg de excursie, pensionar din București a trebuit să doarmă vreo trei nopți în aceeași cameră cu una din doamne și cum toate au fost speriate și intrigate de această idee, tipic pentru ea, s-a oferit de bunăvoie să doarmă ea cu acel domn. Că am vrut, că nu am vrut, mi-a povestit cu lux de amănunte cum se dezbrăcau seara, cum mergeau la baie, cum își făceau toaleta de dimineața … cum tipul sforăia. Ce să mai zic, era tipic pentru Ica, aceasta era ea și acel lucru, acel gest de curaj, de tupeu, a făcut-o să fie foarte mândră de ea. Din păcate, eu consider că excursia din Grecia, prin lungile expuneri la soare a fost unul din principalele motive care i-au zgândărit cancerul care stătuse oarecum cuminte și inofensiv până atunci în organismul ei. Și primele semnale au venit de la pierderea nesemnificativă, dar continuă a greutății, din păcate fără alt disconfort care ar fi putut declanșa o alarmă, dar această boală s-a dovedit extrem de perfidă, s-a reinstalat fără trâmbe și surle pentru ca să poată lovi apoi decisiv. Trebuie să repet că și eu am o mare vină deoarece am tratat nepermis de superficial acest semnal din cauza  greutăților pe care ni le provoca mama, din cauza sărăciei și probabil din cauza ghinionului care a planat asupra noastră, plus faptul că traversam o perioadă extrem de nefastă cu sănătatea și am fost concentrat mai mult asupra mea.

            În drum spre Paris, ghidul a oprit autocarul la Salzburg unde au locuit o seară la un demisol în condiții destul de modeste. Pe un culoar de trecere spre ieșire, onorabila a observat un cărucior pe care erau depozitate cearceafuri, fețe de perne, prosoape și a trecut pe lângă ele de mai multe ori. Cleptomania din ea a început imediat să-i facă cu ochiul unui prosop alb mititel pe care era scris din țesătură "Rosenberger", așa că la plecare nu a găsit o soluție mai bună decât să-l bage în geanta de voiaj. Când, intrigat de grosolănia gestului, am întrebat-o de ce nu a luat 12, mi-a răspuns că nu avea loc pentru atâtea și pe acesta l-a luat ca "souvenir" cu toate că în realitate este un "Erienerung", chestie de interpretare.

Când în primăvara lui 1999 m-am trezit la realitate pentru o perioadă și am avut un moment de luciditate propunându-i să o duc la unul din colegii mei doctori pentru un consult serios, mi-a spus că are o doctoriță de familie foarte bună la care m-a înscris pe mine și pe mama. Doctorița respectivă era medicul primar BURGHELEA Anca Delia, care lucra la Policlinica Petrolului și era nora celebrului chirurg. I-o recomandase călduros colegul ei de servici și colegul meu de liceu Paul STANCIU. S-a hotărât să ia legătura cu ea, iar dacă apar probleme speciale o va trimite la un specialist. Când m-am dus la doctoriță, trimis de Ica, mult mai târziu, mi-am dat seama imediat de ce o recomandase Paul STANCIU cu atâta căldură: femeia era foarte frumoasă, chiar sexy și extrem de plăcută, un partener de discuție excelent. Din păcate Ica avea și ea slăbiciune pentru femeile frumoase, a căror companie o căuta făcându-i plăcere deoarece fiind și ea de aceleși calibru nu se temea de concurență, ba din contră compania unei femei frumoase o stimula făcând-o să se simtă bine și încerca să dea totul din ea ca într-o competiție. Alegerea făcută de cei doi le-a fost însă fatală, Paul a murit curând din pricina unui stop cardiac, iar Ica mergând pe mâna acestei femei a ajuns cu greu și cu mare întârziere, dar numai la intervenția mea, la un specialist care să-i pună un diagnostic adevărat în urma căruia să se poată întreprinde ceva pentru a se preîntâmpina îndreptarea către un dezastru rapid, de proporții. Departe de mine de a-i pasa doctoriței de familie toată vina pentru răul care a urmat, insă a avut o contribuție substanțială la acest declin, fiindcă a avut în față o bolnavă care făcuse o mamectomie cu 16 ani în urmă, prezenta semnalmente de disconfort cu greutate la înghițit și ceea ce ar fi trebuit să fie semnalul cel mai evident, slăbea în mod constant. Starea de fapt ar fi trebuit să declanșeze o acțiune de natură investigațională energică și extrem de rapidă ceea ce nu s-a făcut. Este drept că nici Ica nu a vrut să urgenteze investigația pe latura medicală, deoarece a ținut cu tot dinadinsul să mergă în excursie la Paris, să vadă Parisul la care probebil că visase de mult, dintotdeauna, așa cum visase să facă o excursie în China (Alexandru, dacă citești aceste rânduri, după ce o să iei ceva de pe urma Hotelului Gociman, ai cam multa de făcut, dar încearcă te rog, bineînțeles dacă o să poți, în afara creierii premiului familiei Gociman la Liceul I L Garagiale, a tipăririi acestor memorii "La răscrucea speranțelor", a unor danii la Bisericile din Nedelea, Brețcu și Întorsura Buzăului-Ardelean, să alegi o blondă mignonă, superbă, sexy și să-i faci printre altele, un cadou constând dintr-o excursie în China în memoria mamei tale Viorica-Ruxanda, care să știi că a ținut mult la tine, dar în stilul ei, fără să exteriorizeze acest lucru).

            După cum spuneam, cu toată opoziția mea, împinsă de un torent interior cu o forță de nestăvilit, Ica a amânat investigațiile serioase și a plecat în excursie la Paris realizându-și acest vis. La întoarcerea de la Paris era marcată, evident de oboseală, dar radia de fericire povestind în dreapta și în stânga ce văzuse ea pe acolo, ce reușise să înțeleagă din periplul franțuzesc, iar mie mi-a făcut cadou câteva partide de sex … așa cum credea ea că se face în orașul lumină.

            După trecerea euforiei pariziene, având o jenă când înghițea, iar investigația pe linia medicului de familie trena, am atacat problema prin bunul meu prieten, doctorul Ștefănel LUCINESCU președintele Colegiului Medicilor din Județul Prahova care a acționat rapid. În trei zile s-a făcut o investigație a esofagului la Spitalul Ministerului de Interne din București, unde a dus-o Alexandru. Rezultatele au fost proaste chiar la prima vedere deoarece prin obturarea existentă, sonda nu a reușit să treacă, iar după două zile când Ștefănel a telefonat la laboratorul respectiv s-a confirmat diagnosticul de cancer. Cum am avut de la început o convenție cu Ica în sensul de a nu ne ascunde nimic, să ne spunem adevărul adevărat, am făcut acest lucru spunându-i diagnosticul. Știam că în jocul vieții se pierde o singură dată, iar ea a primit vestea cu tristețe, dar cu o mare tărie, mie îmi dădeau lacrimile și ea era cea care ne încuraja, spunând că trebuie să fim tari și mai vedem noi, aceeași manieră de a aborda problema a avut-o pe tot parcursul bolii acest lucru ajutându-mă și pe mine, a contribuit la o oarecare amortizare a șocurilor traumatice pe care le-am primit cu toții. Era foarte sinceră și în sinceritatea ei a spus în câteva rânduri … de ce așa de tânără ?, doream să mai beneficiez câțiva ani de pensie, să văd copilul însurat, să văd poate un nepot și de ce nu, să mai fac câteva excursii. A avut o tărie interioară remarcabilă pe care nu-mi dau seama pe ce și-o sprijinea, deoarece nu credea în Dumneezeu, sau așa lăsa să se înțeleagă. Dacă îi spunea cineva că cutare s-a rugat sau crede, îi replica imediat cu același șablon … la ce folosește ? sau cu ce l-a ajutat ? (Doamne iart-o că nu știa săraca ce spune!).

            Cu sprijinul Dorinei MERTL care era prietenă apropiată cu doctorița Corina POPA, am reușit într-un termen foarte scurt să-i facem o tomografie. Această doctoriță a fost o femeie extraordinară, sensibilă, caldă și când mi-a comunicat rezultatul, cu toate că era și Valentin ZENTENAI de față, avea ochii plini de lacrimi. Situația era de fapt mult mai gravă decât se prevedea deoarece era confirmată metastaza prin faptul că fusese atacat și ficatul în vreo două zone. Când m-am întors acasă și am fost întrebat de Ica despre rezultatul tomografiei nu am putut la început să-i spun că este prost și am rugat-o să mă lase câteva clipe să-mi revin, cu toate că de la spital până acasă venisem în mod intenționat foarte încet, lăsasem geamul la mașină deschis, mai mult ca să am aer, dar degeaba. Nu-mi găseam cuvintele să-i spun, nu vroiam să dau vestea asta mai rea decât estimările, dar până la urmă tot ea m-a încurajat săraca, spunând aproape în glumă … lasă, că nu mor eu anul ăsta ! … și a mai dezghețat într-un fel atmosfera, dacă așa ceva mai era posibil. S-a întristat, dar nu a fost deprimată de veste, sau cel puțin nu părea, fiindcă a plecat liniștită și calmă la baie unde a fumat o țigară, lucrul care probabil o liniștea, îi încărca puțin bateriile. A fost unul dintre numeroasele momente grele de care nu vreau să-mi mai aduc aminte și pe care l-am scris cu mare greutate, cu nespusă durere în suflet. Dacă totuși am scris unele pasaje care m-au rănit aproape la fel ca atunci când s-au petrecut, am făcut-o în disperare, de teamă să nu cumva să uit ori să nu mai am timp pentru scris. Este adevărat că amintirile nu ți le poate lua absolut nimeni, însă pe lângă cele plăcute rămân, din păcate și cele traumatizante pe care numai această minunată parte a noastră, creierul, le poate ascunde undeva, la fund, casă nu ne sâcâie prea mult.

            Alarmat de gravitatea diagnosticului am discutat personal sau la telefon cu toți prietenii mei doctori sau soțiile lor, cu rudele ori cunoscuții mei de la care puteam să capăt un sfat bun. Am cules tot felul de sugestii dintre care, tot sfătuindu-mă cu ei, am ales-o pe cea oferită de verișoara mea Cecilia PÂRVU fostă medic la salvare. Ea îmi spusese că la Spitalul Municipal din București, mai vine încă o dată pe săptămână Profesorul Doctor Dan GAVRILIU în vârstă de 90 de ani, cel mai bun specialist din lume în operații pe esofag, a făcut în viața lui mii de astfel de operații, are o metodă proprie care îi poartă numele și mai conduce în prezent astfel de operații. Știam că Mircea PETRESCU este în relații bune cu doctorul Sorin OPRESCU directorul Spitalului Municipal deoarece i-am văzut împreună la sediul PDSR, când acesta din urmă a candidat la primăria Bucureștiului. Mircea a fost extrem de amabil și în trei zile, în prima în care profesorul GAVRILIU a avut zi de consultație la Municipal, Ica a fost programată la el. A dus-o din nou Alexandru, deoarece mașina mea Dacia 1100 albastră, 2PH447, avea verificarea tehnică depășită și riscam să pierd talonul, iar ca să conduc Dacia 1300, PH13CIA, a lui Alexandru în starea de emoție în care mă aflam era o idee proastă, fiindcă nici nu eram obișnuit cu ea. Nu am putut nici măcar merge cu ei și să o las pe mama atâtea ore singură acasă să facă vreo boacănă în starea ei tulbure. Omul trăiește împreună cu nenumărate regrete, unul dintre ele este acela că în respectivele momente dramatice eu nu am putut să fiu lângă ea, nu am dat dovadă de inventivitate, de spirit de sacrificiu ca să mă simtă alături. Alexandru a avut în general cu Ica o relație mai rece cu toate că sunt ferm convins că țineau destul de mult unul la altul, iar faptul că în zilele respective a dus-o la București și a avut grijă de ea a contribuit la o apropiere între ei, apropiere pentru care eu mă luptasem de ani, dar din păcate,  necazurile sunt cele care ne fac să fim mai apropiați. La aproape un an după aceste evenimente am întrebat-o pe Ica dacă este mulțumită de felul în care o îngrijesc și mi-a răspuns prompt că da, iar ca să sublinieze veridicitatea acestui lucru mi‑a luat mâna în mâna ei, a dus-o la piept unde a ținut-o mult timp, dar cred că ași fi putut să-i ofer și mai mult.

            Contactul cu profesorul GAVRILIU a fost foarte dur, deoarece acesta a admonestat-o drastic pentru faptul că s-a prezentat așa de târziu la control, mi-am dat seama de aceasta din reacția ei. Rar era ea așa de spășită când îmi povestea câte ceva, chiar după ce făcea o boacănă,