Chirurgi

            Am cunoscut o serie de chirurgi în ocazii mai mult sau mai puţin plăcute, adică în calitate de rudă a unui pacient, de pacient, de prieten sau cunoscut, putând constata faptul că structural sunt în mod cert diferiţi de ceilalţi medici, chiar de cei cu care au  multe lucruri în comun.

            Tatăl meu suferea de un ulcer gastro-duodenal pe care nu l-a tratat cu seriozitate, într-o zi a simţit nişte dureri insuportabile, ţipa ca din gură de şarpe şi efectiv curgea apa din el. A fost chemat doctorul Mircea BOTEZ, care a venit direct de la teatru, fiind scos din sală în timpul unui spectacol, deoarece tata era unul din oamenii cunoscuţi şi avuţi din Ploieşti, cu importante relaţii, iar acesta era singurul chirurg bun în localitate, duminică la ora aceea. Era un tip brunet, nu prea, înalt cu o privire aspră, încruntată, în momentul când începea să vorbească totul devenea plăcut atât datorită tonului, dar mai ales a modului de abordare a lucrilor. Când s-a apropiat de tata şi acesta cu puterile slăbite care-i mai rămăseseră l-a rugat să nu mişte patul, a pus imediat diagnosticul ... ulcer perforat, ăsta şi sarcina extrauterină se manifestă cu cele mai mari dureri ... Tata a fost transportat imediat pe masa de operaţie a Spitalului Boldescu unde i-a fost curăţat abdomenul şi i s-a făcut o cusătură pe schemă de dop, deoarece pe vremea aceea, prin 1943, nu existau antibiotice, iar tata era foarte slăbit, operaţia trebuind  să se facă în două etape. Dimineaţa când l-am văzut pe tata, am constatat că avea părul complet albit de durere şi emoţii, iar doctorul care a apărut, l-a examinat şi ne-a spus mie şi mamei, cu blândeţe, să mulţumim lui Dumnezeu că a scăpat ca prin urechile acului. După un an, tata a fost operat din nou şi i-a fost rezecată o treime din stomac, adică zonele atacate de ulcer, pentru a nu recidiva perforarea.

            După vreo doi ani, fiindcă nu prea a respectat regimul alimentar sugerat de medici, crizele de ulcer au revenit cu insistenţă şi tata s-a dus la doctorul Vasile PETRESCU, cel mai bun chirurg din oraş, şeful secţiei de chirurgie de la Spitalul Schuler, care în ziua crizei anterioare fusese plecat la Sinaia. Doctorul PETRESCU era un om impozant ca gabarit şi ca aspect exterior, dar de o blândeţe şi linişte interioară ieşite din comun. Cum părinţii mei m-au luat la spital, în timp ce doctorul discuta cu tata mi s-a făcut rău, iar acesta l-a lăsat deoparte pe tata şi s-a ocupat de mine cu deosebită atenţie. Atunci mi-am dat seama că medicina nu este de mine şi era cazul să-mi găsesc altă meserie mai puţin dură. Tata a fost operat din nou şi a rămas cu o jumătate de stomac, ceea ce i-a schimbat complet regimul de viaţă, trebuia să mănâce puţin şi des, plus un regim special. Doctorul PETRESCU a fost cel care i-a operat pe mulţi piloţi americani sau canadieni, căzuţi pe teritoriul românesc în timpul bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial, arestaţi de autorităţile române, care erau apoi preluaţi din punct de vedere al îngrijirii de prinţesa Ecaterina CARADJEA, care îi ocrotea, adăpostindu-i într-o vilă păzită de armata română la Predeal, scăpându-i astfel din ghearele nemţilor. Ulterior aceştia au făcut un club în Statele Unite, care o avea pe prinţesă preşedintă de onoare, considerând-o a doua lor mamă. În timpul în care s-a operat tata, au venit în vizită la un pilot american operat, Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena, care îşi înbunătăţeau şi pe această cale imaginea excelentă pe care o aveau în ţară şi peste hotare. După 1947, doctorul PETRESCU fiind preşedinteşe ţărăniştilor din Prahova a fost arestat şi cu toate că a avut în detenţie un regim mai blând, ca medic, nu a rezistat şi s-a prăpădit.

            Tata a trebuit să fie operat din nou de ulcer şi această operaţie a fost făcută de noua stea a chirurgiei ploieştene, doctorul Constantin ANDREOIU, care l-a lăsat pe tata cu o treime din stomac scoţându-i şi aproape tot duodenul. Într-o zi am încercat să-l văd pe tata după operaţie şi fiindcă nu era voie, m-am furişat prin spate încercând să-l văd pe geam, dar am fost surprins de ANDREOIU care m-a chemat la el şi felicitându-mă pentru faptul că fac orice ca să-mi văd tatăl, mi-a explicat că pentru asta nu trebuie, însă să mint sau să comit lucruri ilegale. După toată morala făcută, în loc să mă lase să-l văd pe tata, mi-a comunicat că este destul de bine şi m-a poftit afară, era o combinaţie de omenie şi duritate preponderentă. Când m-am îmbolnăvit de picioare, mama m-a dus la consultaţie la el la cabinet, stătea pe vremea aceea în blocul STUPARU la intersecţia Gh. Gr. CANTACUZINO cu Vlad TEPEŞ, a încercat să mascheze faptul că nu ştie ce am, iar de rezolvat nu mi-a rezolvat nimic, pe vremea aceea, spre ghinionul meu, flebitele şi arteritele erau rare şi puţin cunoscute la noi în ţară. Cu toate că din punct de vedere profesional era un geniu cu rezultate strălucite, care a salvat viaţa multor pacienţi, comportamentul lui cu aceştia şi cu colegii lui erau execrabile. Era chemat de marii profesori chirurgi la Bucureşti să asiste operaţii deosebite, iar la conferinţe sau simpozioane colegii lui chirurgi se înghesuiau să stea alături când se făceau fotografii. După o operaţie i-a făcut o morală devastatoare unui alt chirurg subaltern în faţa pacientului că la o operaţie de bilă nu a controlat canalele, că din acest motiv pacientul trebuie redeschis. Cu pacienţii despre care era informat că au bani, aplica un procedeu special, trecea la vizită cu toată suita  şi se adresa celui mai tânăr spunându-i ... Uite aici avem o hernie, ştiu că nu ai mai operat aşa ceva, dar odată şi odată tot trebuie să încerci şi tu ... desigur că imediat familia victimei venea cu sume imense de bani şi pacientul era operat de şef. La plecarea unui subaltern în alt post, acesta, celebrul doctor Leopold EMANUEL – Poldi, socrul actorului Zephi ALSHEC şi doctorul echipei de fotbal CONCORDIA din Ploieşti, i-a spus că a învăţat multe de la el şi de la fostul lui şef ... Care nu se compara cu dumneavoastră profesional, dar nici dumneavoastră cu dânsul din punctul de vedere al caracterului ... Pe colegul meu de liceu Sezi MILIUTIN l-a refăcut din bucăţele. Fiind ciupit, intrase noaptea cu motocicleta într-un cablu care semnaliza un şanţ pe una din străzile oraşului. Norocul lui că era prieten cu Dinu ANDREOIU băiatul doctorului, care înştiinţat de nişte amici l-a adus imediat la spital pe tatăl lui. Când securitatea s-a prezentat să-l aresteze pentru deţinere de aur, chiar în timpul unei operaţii, de emoţie a greşit, iar pacientul de sub bisturiu s-a prăpădit, poate că ar fi murit şi aşa, dar poza lui imaculată a rămas cu această posibilă pată. A fost arestat la domociliu ca să poată opera în continuare, fiindcă ploieştenii s‑au agitat pentru faptul că erau privaţi de omul care le salva vieţile. După un timp destul de scurt, au fost muşamalizate atât accidentul cât şi deţinerea de aur şi doctorul ANDREOIU a continuat să salveze nenumărate vieţi, pe bani sau fără bani. A mai fost anchetat ulterior pentru activitate ilicită, de luare de bani de la pacienţi, dar de data asta mai stăpân pe sine şi pe relaţiile cu şefii de partid ai oraşului le-a spus celor care-l anchetau că ... Salariul nu-mi ajunge nici să mă abonez la revistele de specialitate din lume unde găsesc noi metode ca să vă salvez vouă vieţile. La moartea soţiei, o femeie deosebită, aceasta a obligat-o pe cea mai bună prietenă a ei să-i promită că se mută cu doctorul, deoarece acesta nu putea să-şi poarte singur de grije şi astfel acesta a fost îngrijit în continuare de cineva care-i ştia obiceiurile, tabieturile, slăbiciunile şi chiar năravurile. La încheierea activităţii doctorului ANDREOIU, acţiunea a fost dramatică şi dură, acesta primind printr-un funcţionar un document de pensionare în care era informat că trebuie să dea în primire totul în trei zile. Doctorul a plecat de la spital imediat, fără vreun bun rămas de la nimeni şi nu s-a mai întors acolo vreodată cu toate că ulterior a mai participat la multe operaţii la Bucureşti, unde era des solicitat. În ultimele lui zile având un cancer a refuzat să fie operat şi când acesta a avansat şi-a pus capăt zilelor.

            L-am cunoscut şi pe băiatul doctorului ANDREOIU pe Dinu, un copil răsfăţat care nu a dus lipsă de nimic deoarece, mama lui îl adora şi-i făcea toate poftele. Într-o seară, ne trezim la Clubul Zorileanu din Bucureşti, cu Dinu ANDREOIU care-l aduce pe Miţi NEDELCU, fratele lui Florin TORJESCU, înfiat de un frate al doamnei TORJESCU ca să i se piardă originea socială proastă, datorată faptului că domnul TORJESCU fusese legionar cu lungi state de puşcărie. Miţi era beat turtă şi cărase de la şosea o bucată de asfalt imensă, pe care în mod normal nu ar fi putut să o ducă, numai în starea asta de graţie a avut puterea supraomenească să o facă. Asfaltul a stat mult timp la poartă şi când a fost scos din curte a fost nevoie de doi băieţi, fiind foarte greu. Cum ştiam că Dinu îl mai plimbase pe Miţi cu o conservă legată de curea cu câtva timp înainte, acesta nu a fost primit prea bine, băieţii ţineau la Miţi şi au considerat gestul lui Dinu inacceptabil, aproape că a fost dat afară şi a fost ultima dată când a venit la noi care ne consideram o familie, în cadrul cărei nu existau gesturi prin care să fie cineva jignit sau expus într-o situaţie degradantă în public. Era un băiat frumos, manierat şi plăcut care a urmat medicina pe care a absolvit-o destul de bine. Avea mare apetit pentru femei frumoase, dar mai ales pentru cele măritate şi când odată l-am văzut cu nevasta unui amic de-al meu prin pădure la Păuleşti au îngheţat amândoi şi de atunci mă saluta cu mult mai multă atenţie, cu toate că nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-mi amintesc vreodată ce am văzut. Avea o gaşcă de amici cu un comportament foarte puţin ortodox şi erau celebrii pentru chefurile şi bătăile la care au luat parte. Printre ei figura celebrul halterofil şi antrenor Nicu BĂRBULESCU care de prietenie l-a bătut crunt de câteva ori. Neşansa lui a constat în faptul că ducea o povară mult prea mare pentru el, povara renumelui excepţional al unui tată ale cărui performanţe nu puteau fi nici egalate, dar nici măcar nu exista posibilitatea apropierii de ele. Cu toate acestea a practicat chirurgia la Târgovişte cu rezultate bune, beneficiind de aprecierea şi dragostea pacienţilor şi a colegilor lui de breaslă. La întoarcere dintr-un concediu petrecut pe litoral, a trecut în drum spre Târgovişte unde locuia, prin Ploieşti pe la fratele lui şi i-a murit acestuia în braţe în urma unui atac de cord.

            Când m-am îmbolnăvit de picioare, jucând volei la echipa medicilor din România, Progresul ITB Bucureşti, am beneficiat de consultaţii la cei mai cunoscuţi medici din ţară. Boala şi cauzele ei nu au fost elucidate, însă, fiindcă doctorul Dody LAZĂR colegul meu de volei era chirurg, la început s-a mers pe această cale. Prima încercare a fost scoaterea amigdalelor ca sursă permanentă de infecţie cu rezultate nesemnificative. După ce mi-au scos amigdalele, fenomenele infecţioase şi durerile la răceală s-au manifestat neschimbate vreo cinci ani înainte să dispară. S-a stabilit să mi se extragă cordoanele venoase întărite care-mi apăruseră pe piciorul drept şi fiindcă au apărut ulterior şi pe stângul mi-au fost extrase şi acelea. În total am suportat şapte intervenţii, trei la piciorul drept şi patru la stângul. Cu toate că iniţial am fost internat de Dody LAZĂR la Clinica profesorului Ion ŢURAI de la Spitalul Floresca, care era în acea perioadă Ministrul Sănătăţii, intervenţiile ca principal mi le-a făcut conferenţiarul doctor Petrică BORŞ, deoarece a fost coleg de facultate cu mătuşa mea. Tot în clinică mai lucra şi celebrul doctor, şahistul Octav TROIANESCU, aşa că am reuşit să cunosc o întreagă pleiadă de chirurgi de clasă, aspri, plini de ei, preocupaţi foarte mult de imaginea lor, însă gata oricând să opereze trei sau patru ore un caz complicat pentru a salva viaţa unui pacient. Majoritatea nu refuzau bani sau alte lucruri de la pacienţi ori de la familiile acestora, dar nu le cereau direct sau nu am auzit că ar fi condiţionat o intervenţie de primirea unor bani. Spun acest lucru cu mâna pe inimă, fiindcă numeroasele tratamente, teste sau intervenţii chirurgicale, m-au făcut să petrec la Spitalul Floreasca foarte multe luni, într‑un interval de timp de doi ani. Eram un client cunoscut, veteran al Secţiei de Chirurgie, unde mă îngrijeam mai ales de bolnavii care îşi scoteau amigdalele, deoarece cu ocazia operaţiei mele, descoperisem o metodă de recuperare rapidă şi medicii erau încântaţi de ea. Când a fost operat un medic şi am încercat să-l ajut, aflând că sunt student la electronică, efectiv m-a repezit spunând că el ştie mai bine să se trateze cu îngheţată şi altele... A doua zi la control când încă sângera, ORL-istul m-a întrebat ce s-a întâmplat şi am relatat cele petrecute. L-a obligat pe medic să facă ce-i spun eu şi până seara era OK, iar a doua zi când s-a externat a pus-o pe soţie să-mi cumpere un carton cu prăjituri drept mulţumire.

            Una din distracţiile mele, o metodă prin care făceam să treacă timpul, era urmărirea operaţiilor pe viu la cupola destinată în special studenţilor la medicină, unde mi-a facilitat accesul Dody LAZĂR. Deasupra sălii de operaţie era o cupolă de sticlă cu bănci de jur împrejur de unde se putea vedea excelent operaţia din sală, însă nu se putea vedea nimic din sală în sus din cauza felului în care era orientată lumina artificială. La început mi-a fost rău şi a trebuit să ies afară să iau aer, dar după un timp m-am obişnuit şi îmi petreceam destul de mult timp acolo, aşa că un asistent bănuind că sunt la medicină mai mult îmi explica mie decât studenţilor, care se plictiseau sau se giugiuleau în întunericul de acolo. Unul din artiştii vremii aceleia era doctorul Dan GEROTA care opera cu o eleganţă ieşită din comun şi pe care l-am abordat într-o seară mărturisindu-i că urmăresc diverse operaţii, dar că aşa cum lucrează el nu am mai văzut pe nimeni. Atunci mi-a spus că se bucură de spiritul meu de observaţie, fiindcă este cunoscut pentru maniera elegantă în care operează şi a fost invitat de mai multe ori în Franţa pentru astfel de demonstraţii.

            În acea perioadă au fost desfiinţate cabinetele particulare şi cei care au avut relaţii la partid au fost repartizaţi să lucreze în reţeaua de stat. La Clinica de Chirurgie a apărut astfel un medic de vreo 45 de ani "doctoraşul" cum era poreclit de toată lumea, care nu făcea practic mai nimic, era dat de colo colo încurcând lumea. Participa destul de frecvent la operaţii unde i se explica cu bunăvoinţă de către colegii lui diverse tehnici. După un timp "doctoraşul" s-a integrat cumva şi încurca din ce în ce mai puţin lumea, făcea pansamente şi chiar a început să fie mâna doua la câte o operaţie mai simplă. Într-o noapte era de gardă şi salvarea a adus un student cu o apendicită ; ce s-a petrecut în realitate nu am reuşit să aflu, însă l‑a operat el şi tânărul a decedat. Aşa este dacă ai ghinion.

            Îmi povestea odată mama lui Mircea PETRESCU şi a Magdalenei DUMITRIU, că Vlăduţ băiatul Magdalenei s-a îmbolnăvit şi a fost transportat la o clinică unde se îngrijeau numai protipendada, conducătorii comunişti ai vremii, parcă la Spitalul Panduri. A dat imediat telefon de acolo Magdalenei, care după ce s-a interesat de starea copilului a întrebat-o pe doamna dacă nu cumva este de gardă doctorul TURBATU, un tip cu grad destul de mare în partid, cunoscut de-al lor, dar o nulitate profesională recunoscută. I-a spus doamnei PETRESCU că vine imediat cu un taxi, dar să fie atentă să nu cumva să pice copilul pe mâinile doctorului TURBATU şi să-i facă vreun rău din incompetenţă. Chiar şi în fieful conducătorilor comunişti pătrundeau pseudoprofesionişti cu toată notorietatea lor de incompetenţă profesională.

            Într-o zi la vizita mare profesorul ŢURAI, când se opreşte la mine le spune la doctorii mai mici să‑mi prescrie un medicament de genul testosteron în regim de şoc, a discutat aceasta cu profesorul Ştefan MILCU de la Institutul PARHON. Medicamentul era folosit pentru creşterea potenţei şi cum unchiul meu Alexandru ŞERBAN lucra cu profesorul MILCU, am bănuit că era ceva aranjat ca să se facă o încercare de a-mi accelera circulaţia, experienţe cu mine se făceau de tot felul, doar, doar se va găsi ceva potrivit. Imediat după ce am început medicaţia m-am trezit cu o erecţie intensă şi cum aţipeam aveam un vis erotic şi ejaculam. La vizite era un circ, toată lumea ştia ce tratament făceam şi glumele se ţineau lanţ chiar dacă erau numai doctorii sau erau cu studenţi. Într-o seară Dody LAZĂR mi-a lăsat cheia de la cabinetul lui şi a spus că la o anumită oră să mă duc acolo şi să regulez o tipă cât pot, fără vreo protecţie, pe răspunderea lui. M-am spălat şi m-am prezentat la cabinet unde am găsit o soră urâţică, însă cu un corp remarcabil care era prelucrată şi nu am pierdut prea mult timpul, nu am făcut o pregătire prea mare şi am început treaba. Încă de la început spre mirarea mea am juisat destul de greu, dar o cantitate de spermă imensă, aşa că tipa a trebuit să se spele, după care am continuat şi la a treia oară am biriut-o că a început să tremure, să plângă şi se ţinea de gură ca să nu ţipe prea tare cu toate că cabinetul era destul de izolat. A avut o cascadă de orgasme care au continuat şi după ce am încercat să mă opresc, fiindcă terminasem, dar ce m-a lăsat. Recitalul a fost de gală, dar după încă câteva ori a început să se vaite că o doare, am mai făcut o pauză,  a mai făcut sex oral şi până spre ziuă a fost ceva de vis. Un tânăr sportiv în excelentă condiţie fizică şi la doar 20 de ani, abstinent vreo trei săptămâni, care mai ia şi doze masive de medicamente pentru sporirea potenţei este un adevărat pericol. Poate drogurile din ziua de azi sau viagra, nici unul încercat de mine, să poată avea un asemenea efect ca în basmele cu Făt Frumos, care avea putere să-l înfigă pe zmeu în pământ până la brâu. După o săptămână când nu mai rezistam, iar tipa pe care o prezentase nu a putut să mai vină sau poate nu a avut curaj, am telefonat la prietena mea Angela şi m-am învoit două zile de la spital, dar cu medicamentele în buzunar şi buna mea prietenă Angela mi-a recomandat o doamnă pe care am devastat-o pur şi simplu, fără însă să-i spun despre medicaţia urmată. S-a ţinut mult şi bine după aceea de mine, dar am vrut să-mi păstrez laurii intacţi şi nu m-am mai văzut cu ea, cu toate insistenţel ei disperate. Culmea culmilor a fost faptul că, cu vreo două zile înainte de terminarea tratamentului a trecut pe la mine mătuşa mea, căreia i-am spus totul şi luând legătura cu unchiul meu şi profesorul MILCU, au constatat că nu eu trebuia să fac acel tratament ci un alt pacient. Hazul a fost de şi mai mare amploare, acum se făcea mare caz de mine, de pastilele luate din greşeală şi de faptul, spuneau ei, că după concediul de două zile petrecut sub influenţa medicamentelor, prietena mea o să mă lase când după părăsirea spitalului o să reacţionez normal, sau că dacă mi-a plăcut o să-mi mai prescrie în continuare medicamentele.

            Pe celebrul doctor Traian NASTA, profesor de chirurgie l-am cunoscut tot la Spitalul Floresca unde cu toate că era ieşit la pensie de multă vreme, venea în ziua vizitei mari care se făcea săptămânal şi la care participau toţi doctorii din clinica de chirurgie, cu excepţia celor care operau vreo urgenţă. Era deja foarte bătrân şi se deplasa cu greutate, dar avea o voce impunătoare şi îi mergea mintea ca focul, ţinea minte cu precizie cazurile prezentate săptămâna trecută. Se purta ca un adevărat despot muştruluind fără vreo limită pe absolut toată lumea inclusiv pe profesorul ŢURAI, care era Ministrul Sănătăţii. Îi făcea proşti, incompetenţi, uituci şi fel de fel de alte lucruri combinate însă cu laude absolut generoase în cazul unor reuşite de care foştii lui studenţi se bucurau efectiv ca nişte copii. Fiindcă îi plăcea să analizeze cazurile speciale a stat de vorbă cu mine de mai multe ori, încercând fără succes să găsească cauzele, dar mai ales soluţii pentru boala mea. Lângă mine era un lăutar ţigan care se văita de dureri abdominale şi toate investigaţiile nu au dat vreun rezultat, aşa că profesorul NASTA a venit lângă el după vizită şi a început să-l iscodească mai bine de o oră. O făcea cu mare tact şi răbdare suportând amănunte complet inutile ale bolnavului şi nu l-a întrerupt decât pentru a lămuri unele lucruri, iar la un moment dat lăutarul tot povestind şi-a amintit că fiind cam ameţit a înghiţit împreună cu nişte şuncă o scobitoare. La auzul acestui lucru, profesorul a tresărit de bucurie a chemat vreo câţiva doctori pe care i-a făcut cu ou şi cu oţet, fiindcă nu au avut răbdare cu bolnavul, care a fost operat şi i s-a găsit scobitoarea înfiptă în stomac.

            Pe profesorul de ortopedie PINTILIE l-am cunoscut prin pelegrinările mele pe la toate spitalele unde încercam ce nu mai încercase nimeni, în speranţa că o să mă pot vindeca sau ameliora. Aşa am ajuns la Spitalul Colentina, la un prieten al unchiului meu, unde am încercat fel de fel de metode, toate nereuşite. Când a stat de vorbă cu mine, profesorul mi-a spus că a ajuns mare chirurg pe front unde trebuia să se decidă repede în funcţie de rănit şi de resursele pe care le avea la dispoziţie în clipa respectivă. Era un om aspru şi direct care nu ştia ce-i aia ocoliş şi când odată un pacient a făcut pe el chiar pe masa de operaţie a ieşit pe sală, a strigat-o pe sora şefă şi i-a spus: - Operăm sau ne căcăm ?. Am stat în cameră cu un pilot accidentat şi un tânăr cu reumatism poliarticular pe care profesorul în decursul mai multor ani îi refăcea bucată cu bucată şi care-l divinizau pentru răbdarea şi abnegaţia cu care lucra la ei.

            Cu toate că nu era chirurg, îl amintesc aici pe profesorul cardiolog Tantinel ILIESCU la care am ajuns după terminarea facultăţii, având un puseu extrem de dureros la nivelul gambei stângi cu o învineţire a picioarelor peste genunchi. Profesorul era un tip extraordinar, m-a îngrijit cu toată atenţia, cu mare dragoste şi a încercat cu mine tot ce omeneşte era posibil. A convocat comisii de medici la care m-a prezentat spre consultare, m-a plasat în cel mai liniştit salon din spitalul Elias, la doctorul SĂVULESCU unde se tratau ulceroşii, deoarece suferea şi el de această boală şi am primit cel mai sofisticat pat, cel în care murise Petru GROZA, pe care-l cunoscusem personal la tenis. În alte saloane atmosfera era extrem de stresantă, pacienţii mureau ca muştele deoarece aici veneau cei în stare gravă, într-o seară a venit la mine un tip de la alt salon să jucăm o tablă şi la 2-1 pentru mine mi-a spus că se simte cam obosit şi să continuăm mâine, după vreo oră s-a prăpădit. Totul era excelent, toţi mă iubeau şi primeam fel de fel de medicamente din import care de care mai sofisticate, dar nu îmi mergea bine şi vineţeala trecuse mult peste genunchi la ambele picioare. Cu toate că în special chorurgii îl sfătuiseră pe profesor să-mi taie picioarele, omul acesta minunat a stat de vorbă cu mine într-o seară mai multe ore, hotărând împreună să risc, dar să nu tai picioarele în speranţa vreunei minuni. Marea mea şansă mi-a fost însă oferită chiar de organismul meu care s-a intoxicat cu medicamente. Am fost trimis acasă să mă dezintoxic, dar cu grija că dacă vineţeala avansează şi mă simt prost să vin urgent să tăiem picioarele. Spre norocul meu, mama m-a îndreptat către cura lui Louis KUHNE din cartea "Ştinţa nouă de vindecare sau învăţătură despre unitatea bolilor precum şi vindecarea acestora fără medicamente şi fără de operaţii carte de învăţătură şi sfaturi pentru sănătoşi şi bolnavi". Când am trecut pe la dânsul după vreo trei luni într-o stare destul de bună şi cu picioarele decolorate m-a îmbrăţişat, mi-a spus că este o minune de la Dumnezeu şi mai ales:

- Mă inginerule, să te fereşti toată viaţa ta de doctori.

            Pe doctorii Marcel BĂNICESCU şi Nae BECHEANU care lucrau la Spitalul Petrolului din Ploieşti, i-am cunoscut cu ocazia internării tatălui meu care făcuse o hepatită pe care interniştii nu au putut să o rezolve şi a trebuit operat de cei doi care au constatat că după cele patru operaţii de ulcer se formaseră aderenţe care îi strangulau ficatul pe care l-au degajat prin operaţie. Erau două firi complet diferite şeful era Marcel BĂNICESCU elev al lui celebrului ANDREOIU, un ardelean aşezat, ultra politicos, povestea fel de fel de lucruri interesante, elevate, era un  cerebral pur. Nae BECHEANU era volubil, plin de poante, mai vulgar, spunea numai bancuri porcoase, dar se completau de minune. După vreo doi ani l-au operat din nou pe tata, însă de data asta imediat după operaţie el mi-a spus, pentru prima dată după atâţi ani de suferinţă, că nu mai rezistă şi în ciuda asigurării date de medici care susţineau că operaţia a fost un succes, tata s-a prăpădit. Am regretat mult faptul că a murit cu dureri mari datorate echipei de medici care susţinea că pentru a supravieţui nu trebuie să se exagereze cu anestezicele, el îmi spunea că îl chinue degeaba, însă eu nu aveam putere asupra deciziei medicale.

            Cu doctorul Ion PĂNESCU, prieten în tinereţe cu Ştefănel LUCINESCU, eram vecin la meciurile de fotbal ale Petrolului în tribuna membrilor susţinători, ne-am cunoscut foarte bine împărtăşind în trei, extazul sau agonia fotbaliştilor ploieşteni. La prima nuntă a lui Mihai LUCINESCU am stat la aceeaşi masă, aşa că am cunoscut-o şi pe soţia lui, o doamnă distinsă. Era un bun profesionist care se purta frumos cu bolnavii, dar caracteristic la el era setea de putere, de posturi mari. A fost medic şef al judeţului pe timpul lui ceauşescu şi a avut grije să-l ţină director la maternitate pe doctorul Ionel ANTONESCU, la o vârstă respectabilă pentru a se putea retrage la timpul potrivit pe acel post. După revoluţie a fost înlocuit de un medic cardiolog mai tânăr, doctorul Dumitru PREDESCU specializat în străinătate pentru funcţii administrative, care l-a ales ca adjunct pe LUCINESCU pentru corectitudinea lui luată în derâdere de toţi medicii, doctorul care nu a luat în viaţa lui ciubuc. Echipa a funcţionat cu succes, însă PĂNESCU a făcut ce a făcut, s-a înscris la Partidul Republican al lui MÂNZATU şi a ajuns dupa alegerile din 1992 din nou medic şef al judeţului. Culmea că LUCINESCU cu toată vechea amiciţie şi-a dat şi el demisia cu toate că nu i se ceruse şi era chiar dorit, dar nu a vrut să devină o plapumă comodă pentru un viespar.

            Pe doctorul Ionel ANTONESCU, ani de zile directorul maternităţii, l-am cunoscut din familie, fiindcă am fost botezat de fratele lui farmacistul Mircea CHIŢU, plecat ulterior în Venezuela. Ei erau leat cu părinţii mei, cu mătuşa din Bucureşti şi cum făceau parte din familii procopsite fuseseră la multe baluri ori sindrofii, trăseseră multe chefuri împreună, iar Ionel şi Ica au avut o perioadă când se simpatizau reciproc. M-a asigurat la naşterea lui Alexandru că o să ţină legătura telefonică cu echipa din maternitate pentru ceva special, dar cum Ica a născut uşor, ca o ţigancă, după cum spunea el, nu a fost nevoie. La botezul lui Alexandru, botezat de unchiul meu Alexandru ŞERBAN şi mătuşa mea Ica, cei care mă cununaseră, am aflat că naşul meu Mircea CHIŢU venise în România după peste 30 de ani aşa că l-am invitat la botez împreună cu Ionel ANTONESCU. Spre bucuria lor botezul s-a transformat într-o întâlnire a amintirilor lor, la care am asistat cu mare plăcere ca spectator şi am făcut tot posibilul să nu le destram momentele frumoase pe care le revedeau cu melancolie. Rar când îl văd pe el sau pe mătuşa mea să nu mă întrebe unul de altul şi dacă nu întreabă ei, le spun eu cu sufletul împăcat că le fac o mare bucurie şi o bucurie se face tare greu în zilele noastre.

            Actualul director al maternităţii, este doctorul Victor BOSIE, căsătorit cu verişoara mea Viorica NICULESCU-VESELU, aşa că îl cunosc bine de la tot felul de sindrofii din familie şi în special de la cele făcuta la Nedelea, locul de baştină al familiei NICULESCU-VESELU. Provine dintr-o familie de intelectuali moldoveni şi fiind conştient de acest lucru cu toate că este un tip agreabil, are un fason de superioritate, accentuat în ultima vreme de postul ocupat. Profesional este un chirurg de primă mână care are realizări profesionale de excepţie pe care însă, după cum l-am văzut la ultimul interviu televizat nu le etalează cu ostentaţie, dar nici nu le ascunde din modestie. Cu toată meseria lui plină de femei până peste gât, la saturaţie, nu s-a săturat de sexul frumos care îi face mare plăcere.

            Pe Johny UNGUREANU l-am cunoscut direct şi prin căi colaterale, el a fost o legendă a chirurgiei la Maternitatea din Ploieşti, unde prin abnegaţia şi profesionalismul lui a salvat multe paciente. Johny era foarte bun prieten cu colegii mei de liceu medici, prin care l-am cunoscut destul de bine, în particular era un tip jovial, plin de viaţă, cu mult simţ al umorului şi mai ales generos. Am fost prieten cu fosta lui soţie, jucătoarea de volei Madi BUCURESCU, care în felul ei prea deschis de a privi lucrurile a fost în stare să-mi povestească scene picante din viaţa lor, din care reeşea că Johny era amator de sex la limită. Chiar după ce a divorţat în favoarea unei femei foarte distinse, frumoase şi mai ales tânră, dacă ar fi să ne luăm după fosta soţie cu care a rămas în relaţii amicale, acesta mai apela din când în când la ea susţinând că frumoasa lui de acasă nu se înalţă la valoarea nebuniei sexuale ale fostei soţii. Revelionul 1983-84 l-am făcut acasă la Johny şi la frumoasa sa soţie Cornelia, iar cu această ocazie am venit cu un casetofon pe care am înregistrat cu concursul unui alt participant, actorul Zephi ALSHEC un interviu cu toţi participanţii. Cel al lui Johny esta foarte deosebit şi colorat:

            Zephi: Măi tată, ai văzut în meseria ta în anii ăştia ai tăi, trei mii, trei mii şi ceva de păsărici, cum îţi mai plac măi Johnicule păsăricile ?

            Johny: Păi sunt unele blonde, unele brune, unele sunt aşa bombon roz ... nu vor să ceară scuze vrei nu vrei trebuie să le fuţi, că viaţa noastră este făcută din futai, nu numai din locul de muncă.

            Johny ne-a părăsit prematur, i s-a făcut rău în timp ce juca canastă şi deşi a fost dus de urgenţă la spital cu toată îngrijirea primită nu a putut fi salvat, măcar a murit fără să se chinue, după sufletul lui larg şi inima deschisă. La înmormântare unde a venit foarte multă lume au fost şi  multe femei pentru a-i mulţumi celui care le-a salvat, dar unele am venit să salute pe cel care le-a iubit fără limite.

            Horia NICULESCU a fost coleg de facultate cu vărul meu Cornel NICULESCU-VESELU. Când m-am dus să dăm examenul de admitere la Bucureşti cu celălelt văr, Dan NICOLESCU-VESELU, Horia şi Cornel erau colegi de cameră, în loc să ne îndemne să mai învăţăm ceva ne-au adus nişte curve ca să ne întărească "moralul". Este un tip extrem de vioi şi simpatic chiar exuberant, căsătorit şi divorţat de vreo două ori cu o fată vitregă şi una a lui, a ţinut mult şi din tot sufletul la amândouă. A lucrat o bună perioadă de timp la Spitalul Petrolului, unde pe lângă chirurgie se ocupa de aparatura electronică, un al doilea hoby după pescuit. Ca inginer electronist şi amic, l‑am ajutat cu depanări sau piese pentru aparatura mai complicată care necesita specialişti străini cu scule speciale la depenare. Fiind aşa de apropiaţi, i-am povestit de arteriat mea şi este singurul care o cunoaşte bine, îmi ştie alergia la medicamenta, aşa că am apelat de multe ori la el şi m-a sfătuit mereu de bine, venind chiar la mine acasă în anumite momente mai grele, înainte şi după pensionare. Mai mult, după povestea şi contactele cu mine, s-a apucat să studieze boala, fiind printre puţinii specialişti în arterită deoarece legătura între un chirurg obişnuit şi arterită este doar momentul amputării membrelor.

            Pe doctorul chirurg Nini BĂIESCU, celebrul urmaş al lui ANDREOIU l-am cunoscut la căsătoria fiului său cu fata verişoarei mele Nuţa CRISTIAN, ne-am apropiat, fiindcă în tinereţe am fost prieten cu soţia lui Mimi care a ţinut mult la mine, iar el a fost extrem de interesat să mă analizeze mai îndeaproape. Prietenia comună cu doctorul Florin DUMITRESCU, căsătorit cu verişoare mea Adina GEORGESCU, ne-a apropiat şi mai mult. Cheful făcut pe un vas la Giurgiu la vărul meu Octavian NICULESCU-VESELU care a durat vreo două zile mi-a permis să-l cunosc mult mai bine. Trecând peste partea profesională la superlativ, necontestată de nimeni, Nini era un om vesel, exuberant cu un simţ al umorului dezvoltat, care în particular ştia foarte bine să se dezbrace de masca marelui chirurg, devenind extrem de plăcut ca interlocutor. La spital cu ocazia pensionării mele, făcută cu sprijinul lui Horia NICULESCU, Nini s-a comportat ca un prieten apropiat, fâcăndu-mi vizite dese şi lungi, rugându-mă permanent să-i spun dacă am nevoie de ceva, cu toate că spitalul era plin de colegi de liceu, de prieteni toţi doctori, chiar un director de spital. În nota obişnuită la chirurgie, pensionarea lui a fost făcută tot într-o manieră de prost gust.

            Doctorul chirurg Valentin BOTESCU-Ţuţu, fiul celebrului doctor BOTESCU din Ploieşti, proprietar al unui spital pe strada Rudului vis-à-vis de Penitenciar, era un băiat de o delicateţe rară care nu îmi imaginez că ar fi putut supăra pe cineva la viaţa lui. Pentru un chirurg era un caracter atipic, tocmai datorită distincţiei şi caracterului său deosebit cu toate că profesional semnalele despre el erau categoric pozitive. Participa din plin la toate nebuniile noastre, dar cu o notă amortizatoare, indiferent că era vorba despre dans, cărţi, fotbal (unde fiind cel mai mare cotonogar avea grijă să joc totdeauna în echipă cu el să nu mă lovească), muzică, femei sau un chef. Nu ştiu cum, dar dintre toţi prietenii mei era singurul exilat la Câmpina unde făcea naveta, deoarece nu a avut obrăznicia să se bată pentru un post în Ploieşti, pe care îl merita. S-a căsătorit cu Milena SERA o prietenă de-a noastră şi după o specializare de un an în Franţa s-a întors plin de elan şi au făcut doi gemeni reuşiţi, Tea şi Mircea. Din nefericire viaţa i-a fost întreruptă prematur şi violent de un accident de automobilul în drum spre Spitalul din Câmpina pe o ceaţă cruntă, la volan fiind colegul lui doctorul Puiu BAGEAC, fost fotbalist la Petrolul, decedat şi el. Culmea cu vreo două zile înainte într-o discuţie cu el nu ştiu ce i-a venit să-l laude pe BAGEAC ce bine conduce ... a fost poate o premoniţie ?

            Directorul Spitalului CFR era Bebe STĂNESCU (Constantin Dimitrie), colegul meu de clasă şi bun amic, în liceu am fost prieten la toartă cu fratele lui mai mic, Lucică, cu care făceam fel de fel de escapade. În liceu Bebe era mai depărtat de noi, fiind extrem de preocupat de notele luate, pentru că era la cuţite cu Mircea PETRESCU, pe care nu l-a putut detrona de pe locul I la media generală pe clasă. La teze de exemplu de la cei doi nu se putea ciupi ceva, erau în stare să-şi corecteze de două ori tezele decât să spună ceva altor colegi, dar noi i-am lăsat în pace, i-am luat aşa cum erau şi îi iubeam cu calităţile şi defectele lor cu tot. Eu care eram pe locul III destul de lejer, fără să fac eforturi deosebite am privit cu curiozitate această luptă ambiţioasă, care i-a făcut pe cei doi să-şi sacrifice cei mai frumoşi ani de liceu pentru o idee desuetă, locul I în clasă luat la baionetă. Dacă vă mărturisesc că şi eu aveam media bine peste 9, vă imaginaţi că munceam destul, însă nu am dus această muncă la limita sacrificiului, nici în liceu şi în continuare la facultate, făceam şi sport la nivel de lot naţional, mă duceam la ceaiuri şi reuniuni, aveam puţin timp pentru învăţat, dar o făceam cu mare intensitate, concentrare şi seriozitate, dar mai ales nu lipseam de la şcoală, unde eram extrem de atent la explicaţiile profesorilor. Am cunoscut, ca elev de liceu, alţi premianţi, colegi geniali, care munceau mult acasă, dar erau făcuţi să fie premianţi, nu transformau acest lucru în ceva neplăcut asemănător cu munca la galere. Dintre aceştia menţionez pe: Izvoraş CAVADIA, Radu PAPINA, Puiu CONSTANTINESCU, Griguţă SAVU, dar mai ales pe Uwe ZARGES. Încă din primii ani de facultate, când şase studenţi la medicină au fost trimişi la specializare în Ungaria într-o vacantă, printre ei s-au aflat colegii mei de liceu Bebe STĂNESCU şi Ştefan LUCINESCU. În timpul evenimentelor din Ungaria din 1956 când au fost arestaţi şi la noi mulţi studenţi colegii lui l-au bănuit de colaboraţionism cu organele de securitate. Pe drept, deoarece a apărut ca martor la proces, a fost izolat de colegii lui şi după cum îmi spunea Jan STATE fost coleg de cameră cu el, ca să uite, a găsit cea mai puţin potrivită cale aceea de a bea câte ceva. După terminarea facultăţii a fost repartizat în Prahova şi după lungi încercări a fost repartizat ca chirurg la Urlaţi unde şi-a făcut ucenicia. Ulterior a ajuns la Spitalul CFR Ploieşti unde a devenit director şi se bucura de dragostea bolnavilor şi a salariaţilor. În acea perioadă un coleg de-al meu care avea soţia bolnavă de cancer şi pentru care am intervenit la mulţi din colegii mei, care m‑au pasat mai mult sau mai puţin elegant, dar fără a fi sinceri prin a mă refuza. A găsit înţelegere numai la Bebe care s-a purtat cu ea exemplar, dând dovadă de o mare doză de omenie cu toate că femeia nu avea vreo legătură cu Căile Ferate. În acea perioadă s-a zbătut pentru a obţine fondurile necesare construirii unui nou spital al CFR, pe care le-a obţinut participând la construcţia lui absolut total de la şedinţe cu miniştri până la luarea planurilor acasă pentru a le controla şi în calitate de diriginte de şantier. Nu odată m-a chemat la el să analizăm anumite aspecte la care mă pricepeam mai bine, fiindcă la proiectul de diplomă făcusem un aparat medical şi acest lucru l-a făcut cu mulţi colegi şi prieteni, aşa că totul a trecut prin mâna lui. Este drept că la acest lucru a contribuit şi pregătirea lui tehnică din liceu care i-ar fi permis să reuşească la examenul de admitere al oricărei facultăţi, aici s-a dovedit că sacrificiile din liceu nu au fost inutile, materializându-se la construirea spitalului, unde se cerea o pricepere şi putere de muncă ieşită din comun. Pentru acest ideal, spitalul, el şi-a neglijat din păcate şi meseria, însă chiar dacă nu a ajuns pe culmi a avut alte mulţumiri. Când am discutat cu Nini BĂIESCU despre Bebe, cu care au operat un alt coleg de liceu Nelu POPA, acesta s-a referit meritoriu la el, lucru rar întâlnit între chirurgi. La Bebe l-am internat pe profesorul Ion GRIGORE, pe care l-a răsfăţat în fel şi chip prin patul în care stătea, vizite zilnice lungi, îngrijirea de surorile cele mai tinere şi frumoase. Îi făcea toate mofturile, pentru toţi care veneau la el exista dispoziţie la poartă să fie lăsaţi să intre, îi aducea câte ceva de mâncare de acasă, dar mai ales tot timpul liber pe care il acorda. Adăugat la toate astea faptul că era îngrijit de doctorul Ion DINCĂ, un monument de profesionalism, bunătate şi devotament, profesorul se simţea mai bine ca acasă, în special iarna când la bloc era un frig groaznic.

M‑am dus la Bebe, cu soţia, cu fiul meu şi chiar eu în perioada când m-am pensionat, acest om minunat avea darul să te facă să simţi că este onorat că ai venit cu problemele tale la el să le rezolve şi nu te-ai dus în altă parte. Auzind că o cam trage cu băutura chiar la serviciu, după o şedinţă la Fundaţia Nichita STĂNESCU l-am luat la mine în maşină şi l‑am prelucrat împreună cu Ştefănel LUCINESCU pe vremea aceia medic şef adjunct al judeţului Prahova. A fost destul de sincer cu noi vechii lui prieteni, fără să se eschiveze cum ar fi făcut alţii, dar nu sunt prea convins de eficacitatea discuţiei pe care am avut-o. S-a prăpădit de un cancer în gât şi cu câteva săptămâni înainte de aceasta, l‑am vizitat împreună cu Ştefănel LUCINESCU găsindu-l destul de şifonat fizic, însă bucuros să ne vadă, mai ales că i-am spus că îi întorc o vizită pe care el mi-a făcut-o cînd eram pe cale să-mi pierd picioarele, internat la profesorul ILIESCU la Bucureşti, unde afară de el mai venise numai  alt coleg de liceu, doctorul Gigel GEORGESCU. Înmormântarea lui a fost impresionantă prin numărul de participanţi şi calitatea lor, prin discursurile ţinute despre acest om deosebit. Am mai participat la o şedinţă la Spitalul CFR, unde a fost instalată o placă de marmoră comemorativă în cinstea lui şi cu această ocazie mi-am amintit de gestul lui exemplar făcut faţă de colegul nostru poetul Nichita STĂNESCU. Nicky CRUCH celebrul sculptor ploieştean fusese operat de Bebe cu succes şi ca un omagiu i-a promis că-i va face un profil de bronz pe o placă de marmoră. Când ne-am hotărât în cadrul Fundaţiei Nichita STĂNESCU să punem pe casa natală o placă comemorativă şi ne dădeam din colţ în colţ, fiindcă nu aveam banii necesari, Bebe STĂNESCU a spus că rezolvă el problema. S-a dus la Nicky şi i‑a spus că datoria faţă de el să o treacă Fundaţiei Nichita STĂNESCU, căreia să-i facă placa pentru casa natală a poetului cu un profil de bronz, aşa că pe peretele sălii de intrare a spitalului este numai o placă cu un text, dar în spatele căreia se află un gest mare e drept ştiut de foarte puţini, dar aceste gesturi le ştie în mod cert Dumnezeu.

            Cu Valentin ZENTENAI viitorul chirurg, am fost coleg în primele trei clase de liceu la Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti. Era un băiat prezentabil, manierat, un tip sportiv cu rezultate printre cele mai bune la învăţătură, fără a fi însă în topul clasei. Jucam împreună fotbal, volei peste o sfoară la începuturile preocupărilor noastre, patinaj şi am fost selectaţi printre cei opt care mergeam la un liceu pedagogic de fete unde ne pregăteam în cadrul unui ansamblu de dansuri populare a cărei lideră era Atanasia IONESCU, viitoarea gimnastă şi antrenoare federală. Totdeauna a fost unul din colegii de bază cu care ne‑am înţeles foarte bine la toate. În celelalte patru clase de liceu am fost în clase paralele, dar am rămas strâns legaţi prin vechile relaţii, la care am adăugat participarea comună la echipa de handbal a celor trei clase, cu care eram înscrişi în campionatul judeţean al cărei lider eram, iar el unul din oamenii de bază. Am intrat în grupul NEGULESCU, denumit după locul unde ne petreceam o mare parte din timp în timpul şi după terminarea liceului, apoi chiar după terminarea facultăţii. Eram un grup numeros format la bază din circa 10 băieţi şi 10 fete, cărora li s-a adăugat pe parcurs încă 50 de persoane cu caracter temporar. Discutam, ascultat muzică, dansam, beam în limite rezonabile şi făceam sex acolo sau plecam de acolo pentru asta. Valentin s-a depărtat puţin de noi, deoarece a făcut facultatea la Iaşi, iar noi toţi ceilalţi la Bucureşti, dar la revenirea în Ploieşti lucrurile au revenit la normal. Ne-a invitat odată la Bălţeşti, deoarece lucra la spitalul din localitate, unde am petrecut câteva zile la locuinţa lui cu vreo 15 băieţi şi fete. Încetul cu încetul s-a legat de Luxa PETRESCU o fată din grupul nostru care a cam pus gheara pe el în sensul că îi îngrădea mişcările. Îmi amintesc cum la împlinirea vârstei de 30 de ani am invitat numai băieţii, dar spre mirarea noastră Valentin a venit însoţit de Luxa, care nu a stat însă prea mult realizând că este o întâlnire între prieteni, fără alte participante cum probabil a bănuit ea. Am fost cu toţii la nunta lor şi activitatea lor în grup a continuat cu o intensitate redusă datorată preocupărilor familiare ivite. Profesional a crescut repede devenind un valoros chirurg specializat în pediatrie şi un coleg al meu care s-a dus cu copilul pentru operaţie la Spitalul Grigore ALEXANDRESCU din Bucureşti a fost îndrumat de profesorul de acolo la doctorul ZENTENAI şi i-a făcut operaţia numai când acesta a spus că doctorul ZENTENAI este în concediu. L-am vizitat la spital şi la secţia lui am găsit o atmosferă plăcută, subalternii considerându-l un prieten, nu un şef încrâncenat. Când soţia mea, Ica s-a îmbolnăvit de un cancer la esofag şi i s-a introdus o gastrostomă (un tub pentru a fi alimentată direct în stomac), Valentin s-a purtat excepţional, venea la ea de câteva ori pe zi şi apoi a trecut pe la noi pe acasă foarte des, acest lucru a impresionat-o mult pe Ica şi era foarte încântată.

            Cu Fredi MERTL am fost coleg la liceul Ion Luca CARAGIALE, dar în clase paralele, însă am jucat în aceeaşi echipă de volei şi handbal, fapt care ne-a legat destul de mult, cu toate că dintre toţi cei din grupul nostru este cel mai rece, puţin mai ironic-distant. Îmi amintesc de demonstraţiile pe care le făceam la încălzirile meciurilor de volei când indiferent dacă era pe nisip, zgură sau parchet unul din noi stătea drept în picioare şi celălalt venea în viteză şi sărea peste celălalt, făcând un salt mortal cu aterizare pe umeri urmată de o rostogolire în faţă care lăsa sala în tăcăre. În liceu era un băiat foarte simpatic, prietenos, chiar haios, extrem de talentat multilateral, juca cu mult succes volei, înot, handbal, tenis, dar mai ales gimnastică. Înzestrat cu un har deosebit pentru actorie şi mai ales imitaţii, Fredi este un foarte bun dansator, demonstraţiile cu sora lui au rămas celebre . A învăţat bine în liceu, dar a vrut neapărat să devină chirurg şi a devenit. S-a ataşat încă din liceu de distinsa noastră prietenă Dorina, fata inginerului SURDAN din Rafinăria Astra. Fredi a iubit-o foarte mult pe această fată cu înaltă educaţie şi distincţie, înot, limbi străine, dar mai ales pian. Nunta lor s-a făcut în Colonia Rafinăriei pe vremea când noi eram doar studenţi şi ideea de căsătorie ni se părea foarte îndepărtată. După terminarea facultăţii au fost repartizaţi la ţară de unde veneau la sfârşitul săptămânii pe o motocicletă cu ataş, Dorina având în braţe o pisică, fiindcă printre altele unul din cele cel mai constane lucruri din viaţa lor a fost dragostea pentru animale. Profesional, Dorina a devenit una din cele mai bune doctoriţe pediatre din Ploieşti, atât din punct de vedere profesional, dar şi prin manierele afişate faţă de pacienţi şi părinţi. Doctorul Fredi MERTL este pe departe cel mai bun chirurg urolog din zona Ploieşti, şef de secţie şi doctor în ştiinţe medicale. A depăţit cu succes, dar prin metode personale o arterită care l-a încercat, însă nu a reuşit să-l scoată din activitate şi în ciuda acestui lucru este jucător activ de tenis cu o echipă de medici care activează în tările balcanice. Au două fete perfect realizate în viaţă şi un echilibru aproape perfect în viaţă, un model demn de invidiat, dar mai ales de urmat.