Clubul din strada Aviator ZORILEAN

  Dedicat celor pe care i-am iubit şi m-au iubit !                                           FOTOGRAFII

După un periplu prin trei locuinţe, în anul doi de facultate, mătuşa mea doctoriţa Maria-Ica ŞERBAN, mă aranjase în fostul cabinet al doctorului colonel Eugen CRISTESCU din strada Popa Tatu. Locuiam singur, într-o încăpere cu geamuri mari, încălzire centrală, chiuvetă cu apă rece şi caldă în cameră, acces la baie, un birou frumos, aproape de Politehnică, dar şi de Cişmigiu. Băiatul gazdei, Viorel, era un tip simpatic, student la medicină de vârsta mea, iar prietenii lui agreabili. Doru PRUNDEANU, student la Politehnică, campionul României la tenis juniori, m-a dus la terenurile unde juca primul ministru Petru GROZA, Doru MOCIORNIŢĂ, student la Căi Ferate, coleg cu prietenul meu Sorin STROIE, posesorul unui penis de peste 20 centimetri, cu relaţii printre artistele din capitală, unde m-am lipit, fiindcă mergea şi cu 17, Dan DIACONU-Puţă, un colocatar micuţ de statură, dar cu o gură bogată. Prietena lui Viorel era o fată simpatică şi plină de viaţă, viitoarea creatoare de modă Zina DUMITRESCU, iar faptul că periodic părinţii plecau de acasă cu Lăcrămioara, fata cea mică, să ne putem face de cap, erau motive să fiu mulţumit, fiindcă nu îmi lipsea nimic.

Câţiva colegi de liceu, locuiau în condiţii deosebite, în trei camere, la doamna colonel Nataliţa DRĂGĂNESCU, pe strada Aviator Mircea ZORILEANU 78 B, Raionul Stalin. Casa era construită cu deosebită imaginaţie, multe încăperi, o scară interioară şi un subsol mare. Sus erau două camere, una mică, cu o chiuvetă şi alături un WC, cealaltă, mai spaţioasă, avea un balcon. La subsol era o cameră intimă, "hogeacul", fosta cameră a ordonanţelor, cu două paturi suprapuse, cel de jos dublu şi alături un WC, cu acces la o chiuvetă în spălătorie, ce folosea ca sală de studiu sau de poker pentru cei de jos. Stelică BORDEANU-Camel, student la Electronică şi Mircea DUMITRESCU-Uri, student la Energetică, locuiau în camera mică de sus, în cealaltă Florin BROZICI-Creţu şi Florin TORJESCU-Flori, studenţi la Mecanică. La subsol locuiau Dinu NENOVICI-Neno, student la Zootehnia în Institutul Agronomic din apropiere, cu colegul Puiu BURCEA şi fratele lui, echipa era formată din şapte chiriaşi studenţi. Cu doamna colonel, locuiau: băiatul cel mare Nicuşor, locotenent colonel, care conducea o unitatea  la Mangalia şi nu stătea pe acasă, nora Maricica cu cei doi copii Didirel şi Chichilone, între 3 şi 5 ani. Intrarea din stradă era ciudată, parcela fusese împărţită în două, în faţă se construise o altă casă la 78 A, iar la cea din fund se intra printr‑un culoar de 25 de metri lungime şi 1,5 metri lăţime. În fundul curţii era o grădină de vreo 400 m² cultivată tot timpul, la care băieţii îşi dădeau o contribuţie însemnată, cu dreptul de a lua din când în când câte o ceapă, o salată. Iniţial, la "Vila şapte derbedei" sau "Micuţa republică ploieşteană", cum este denumită în scrierile lui Emil POPESCU-Cacadules, locuiau Stelică, Fănel NEGULESCU-Regulescu-Milimetru, Florin BROZICI şi Uri sus, Emil cu vărul Dinu şi colegul acestuia Puiu, singurul negăzar, jos. Organizarea clubului la Bucureşti o are la bază pe doamna Viorica NEGULESCU, soacra cu opt nurori de la trei băieţi, în colaborare cu o mătuşa a lui Eugen CICEU.

            Datorită caracterului extraordinar al doamnei colonel, obişnuită cu atmosfera tolerantă în care îşi crescuse cei doi băieţi, ofiţeri de carieră, cel mic Costel deblocat de comunişti, ambianţa era super, fără restricţii, care dacă existau, se refereau la norme de bun simţ autoimpuse. Prin club mai mişunau: Fănel, student la Politehnică, locuise acolo până se îmbolnăvise şi s-a mutat la un cămin pentru studenţii afectaţi de această maladie, Emil coleg de liceu fost locatar, student la Chimie în Politehnică şi colegul lui Bebiţă COROBEA, Bombonel GONŢESCU din Câmpina, coleg cu Florin, devenit director la Buzău, unul din cei mai influenţi oameni din oraş, Mihai BENGESCU un derbedeu simpatic din Bucureşti, prin relaţiile lui de familie a fost cumpărat plecând în Statele Unite, Dinu Gheorghiu zis "Muncitoru" din Câmpina, student la medicină, geniu la jocul de licitaţie. După plecarea lui Florin TORJESCU, a venit Mircea BROZICI fratele lui Florin, dar cu toate că era un băiat de treabă, fiind cam tocilar, era divergent în ambianţa generală, care este drept că atingea cote de nebunie pe care el nu le putea accepta, eram fericiţi când pleca la Ploieşti şi ne făceam de cap ; într-o ambianţă de nebuni este suficient unul sănătos ca să perturbe atmosfera, prin trezire la realitate. Mai târziu au apărut, colegul meu de facultate Gigel VIIERU, prietenul nostru Mircea PETRESCU-Manglitorul, Costel POPESCU un student, pedagog la o şcoală, Miţi NEDELCU, Dinu ANDREOIU, fiul celebrului chirurg ploieştean. Mai veneau: un coleg al zootehniştilor, pentru poker, nişte fete curăţele de la cantina Institutului Agronomic ca să facă sex cu cine se nimerea, şi asigurau o masă copioasă, dar numai seara spre ora de închiderea a cantinei. Singura membră de sex feminin a clubului era o colegă a zootehniştilor, alias Mama, o fată frumoasă, deşteaptă, tipul clasic al bucureştencei isteţe şi educate, care participa la acţiuni ca: săniuş, chefuri, poker, gătit, muncă voluntară la doamna colonel, pentru sex avea un prieten pe care chiar l-am cunoscut.

            Nu primeam pe oricine la club, de exemplu Gigel voia să aducă un student corean Kim, dar i-am retezat-o, ştind că ăştia au relaţii cu securitatea şi era bine să stai departe de ei, nu aveam multe de ascuns, dar când eram numai cei ai casei, ascultam posturi în limbi străine sau BBC-ul în româneşte, delicte pe vremea aceea. Kim era un coreean evoluat care se abătea de la permisiunea ambasadei de a se masturba odată la două săptămâni şi se ducea în mare taină, într-un cerc de curioase care voiau să vadă cum este să ţi-o tragă un corean, dar majoritatea nu erau încântate, îi reproşau că se mişca lent cu un membru mai mic. O făcea în mare secret netemându-se atât de ambasadă, cât se îngrozea de faptul că ar putea să afle prietena lui, studentă la Bucureşti, pe care o ştia de frică, fiind habotnică şi probabil mai mare în grad decât el. La duş, cu colegele, nu se dezbrăca de furoul de pânză, ca să nu fie văzută goală, iar cu Kim se întâlnea odată la două săptămâni, când se sărutau, puneau mâna unul pe altul ştiind că el se masturba, însă dacă era voie de la ambasadă nu era nici o problemă. Tipul era inteligent, ceea ce adăugat la perseverenţa asiatică, îl făcuse să vorbească perfect româneşte după trei ani, în pofida faptului că studiase cu dicţionarele Coreean-Rus şi Rus-Român. La câte un magazin, după ce se prefăcea că nu ştie să vorbească, trosnea o poantă de rămânea lumea cu gura căscată. În materie de înjurături întrecea orice aşteptări, era un colecţionar, dar le folosea numai demonstrativ ; ca mai toţi asiaticii pe care i-am cunoscut era un tip extrem de politicos. La un examen cu celebrul profesor Costin NENIŢESCU, o cam încurca la un subiect şi pretexta că nu poate să se exprime, când acesta l-a întrebat dacă ştie o limbă de circulaţie mondială, Kim a răspuns că ştie rusa şi japoneza. Profesorul, cu toate că s-a încruntat, a fost probabil amuzat şi până la urmă i-a mai dat un subiect; deoarece ştia că nu are voie să ia note mici, l-a notat cu bine. Cu NENIŢESCU nu era de joacă, monstru sacru al profesorilor din Politehnică, ale cărui cursuri erau audiate nu numai de studenţii lui, era un caracter tare, singurul care s-a opus la lucrarea de doctorat a analfabetei elena ceauşescu, ce se exprima cu codoi pentru bioxid de carbon (CO₂) sau hâ doi zero pentru apă (H₂O), pentru care a suferit foarte mult, plătind acest curaj cu viaţa, un atac de cord natural sau provocat. După mai mulţi ani, Kim a fost văzut plimbându-se prin Bucureşti într-o limuzină neagră a ambasadei coreene unde ocupa funcţia de secretar. Într-o vară a apărut Neli NICULESCU din Ploieşti, prietenă mai ales cu Florin, care voia s-o facă cu un francez agăţat pe stradă. După o consfătuire de urgenţă, am refuzat-o politicos, fiindcă străinii erau urmăriţi şi nu voiam să ne creem probleme deosebite. I‑am recomandat un loc sigur în apropiere, unde se puteau uşura hormonal, fiindcă eram specialişti în problemele coclaurilor cartierului Domenii, Şoselei Kiseleff şi Parcului Herăstrău.

            Vreau să subliniez că toţi cei descrişi s-au realizat profesional, s-au căsătorit întemeind familii şi obţinând poziţii sociale respectabile, cele relatate rămânând pentru toţi o pată de culoare din tinereţe, o urmă de nebunie colectivă şi amintiri plăcute de neuitat. După câţiva ani, Emil a citit la un cenaclu câteva întâmplări din viaţa celor şapte şi a grupului asociat. Conducătorul cenaclului i-a spus că lucrarea este acceptabilă, dar că în final, trebuie să scrie cum aceste elemente antisociale au fost depistate la timp de organele de securitate şi condamnate pentru faptele lor reprobabile!

            Cartierul Domenii se prezenta strălucit la vremea aceea, strada Aviator Mircea ZORILEANU este amplasată în apropierea Mânăstirii Caşin, a treia după mânăstire spre Institutul Agronomic şi vizavi de Stadionul Tineretului. Situată într-un cartier liniştit, strada este ferită de ceea ce are Bucureştiul mai nesuferit: tumultul, zgomotul mijloacelor de transport, cerşetorii, hoţii de buzunare, derbedei care acostează tinerele perechi, afişele, mizeria stradală, aglomeraţia, unde iese în evidenţă agresivitatea bucureşteanului, care dacă nu ar fi aşa, ar trebui să dispună de 26 de ore ca să facă faţă nevoilor zilnice. În staţiile de tramvai sau de troleibuz din zonă, puţinii pasageri nu se înghesuie, nu se îmbrâncesc, au chiar momente de politeţe, singurele excepţii sunt orele la intrarea şi ieşirea din Institutul Agronomic, însă mica rumoare, înghesuiala şi glumele studenţilor nu au nimic în comun cu mitocănia din restul capitalei. Primăvara la şosea totul este feeric, coborât parcă dintr‑o lume ireală, în care dintr-o clipă în alta aştepţi să apară eroii din basmele copilăriei. Miroase superb, a rai, păsările cântă care mai de care, îţi vine să zburzi, să vezi totul în roz, iar figura tuturor parcă radiază bucurie, predomină verdele, casele deabia se văd ascunse de iederă, numai asfaltul şi străzile curate  îţi amintesc că te afli într-un oraş. În nopţile senine, sub cupola înstelată, înmiresmată de aromele florilor, noaptea pare mai caldă, iar liniştea permite îndrăgostiţilor să-şi audă duetul bătăilor inimilor. De unde să fie mizerie, mizeria o face numai neamul prost venit în Bucureşti de la ţară, fără educaţie, nepregătit pentru un comportament urban, sau mahalagii, aici lumea locuieşte de generaţii, se cunosc şi se respectă având grijă de locul în care trăiesc. Am avut ocazia să intru în Institutul de Geriatrie Dr. Ana ASLAN de la Otopeni şi mi-a plăcut foarte mult, însă cred că pentru cei care pot să o facă, având resursele fizice de partea lor, o plimbare pe strada Aviator Mircea ZORILEANU primăvara, este la fel de eficientă pe cât este de ieftină, pentru un tratament de întinerire şi încărcare a bateriilor. Faţă de alte cartiere cu calităţi asemănătoare, Domeniile sunt lipsite de opulenţa ostentativă, care chiar dacă nu frizează bunul gust, destramă atmosfera idilică. Apropierea de coplexul sportiv format din Stadionul şi Ştrandul Tineretului, lipite de Şoseaua Kiseleff, singura amintire plăcută lăsată de ruşi, fac ca această zonă rezidenţială să fie inegalabilă. La stadionul Tineretului se practica pe vremea aceea numai rugby şi atletism, iar lumea acestor sporturi de elită era altfel, făcută parcă special pentru acea ambianţă, femei frumoase bine îmbrăcate sau poate bine dezbrăcate, bărbaţi eleganţi fumând lulea sau ţigări de foi, la care se adăugau o parte din studenţi, dar numai cei care ştiau să guste plăcerea unui joc de derbedei practicat de gentlemeni sau frumuseţea şi puritatea atletismului. Dacă avem în vedere apropierea de Mânăstirea Caşin, unde oricând  putem aprinde o lumânare şi ne putem ruga la Dumnezeu, sunt convins că acest cartier ar trebui declarat monument naţional.

            Când Uri s-a căsătorit cu Coralia, Stelică lansează ideea să mă mut în locul rămas liber, oricum treceam destul de des pe la ei şi era păcat să vină unul care să le strice atmosfera. Mă preferau pe mine, fiindcă Uri nu marşase la acţiunile lor, fiind un băiat liniştit, la care se prinsese mai bine educaţia din şcoala catolică, unde fusese coleg cu mine şi cu Florin. În ultima vreme eu stătusem destul de mult pe la ei, îmi plăcea atmosfera, o cunoşteam pe doamna colonel, dânsa mă simpatiza, aşa că spre stupoarea familiei CRISTESCU şi a familiei mele, m-am mutat la club. Când după câteva luni, mama a trecut pe la mine şi a văzut cămeruţa în care stau, condiţiile modeste în comparaţie cu cele de la cabinetul doctorului s-a îngrozit, dar nu a avut ce să facă şi în plus nu i-a spus adevărul nici mătuşii, nici tatălui meu. Săraca mama, mereu m-a acoperit când făceam câte o boroboaţă, dar pe asta nu o voi regreta, deoarece mi-a îmbogăţit viaţa cu amintiri de neuitat, a adus în viaţa mea o tentă de culoare pe care până atunci nici nu mi-o imaginam. O contribuţie importantă la hotărârea mea a avut-o faptul că reuşisem să-mi echilibrez arterita, mă simţeam mai bine şi chiar reuşisem să joc volei la o echipă a petroliştilor din Ploieşti, încropită de  neobositul doctor Gheorghe VÂLVOI-Mala. Nefiind sigur însă de ce-mi era sortit în viitor, mă hotărâsem să trag tare, să mă distrez ca să-mi scot pârleala. Era reacţia firească a unui tânăr, după o boală şi operaţii cu experienţe traumatizante avute la spital, care acum se simţea mai bine şi era plin de speranţe. Nu ştia pentru cât timp şi din interiorul lui erupea o dorinţă sălbatică de a mai trăiai viaţa, fiindcă apucase să o facă din plin, ştiindu-i gustul, iar pe de altă parte dorea să-şi continue studiile în virtutea faptului că primise o educaţie solidă la liceul I.L. CARAGIALE din Ploieşti.

            Pentru acces, singurele reguli erau cele de bun simţ, doamnei colonel nu-i plăcea să-i intre în casă necunoscuţi. Pentru a puteau intra singur sau eventual cu o prietenă, chiar în lipsa noastră, era suficient să fi fost prezentat de unul din noi, iar prietena să o salute pe doamna, restul nu conta, în care din cele trei camere intrau, ce făceau, cât stăteau. Mai mult, dacă venea unul din locatari care avea cheie, fiindcă cheia nu era voie să o dăm la străini, doamna colonel îl avertiza că la el în cameră este X cu o prietenă. Dintre abonaţii la camera de tranzit menţionez pe Emil, Fănel, Mihai BENGESCU. Din acest punct de vedere cel mai mare necaz ni l-a produs Fănel, ce se încurcase cu nevasta unui securist. Fănel nu a ţinut cont de interdicţia de a nu mai veni la noi cu ea şi făcea acest lucru în lipsa noastră, profita că mă ajuta la desenele proiectului de diplomă şi aveam mare nevoie de el, cu toate că el lucra cu oarecare greaţă, considerând că este un artist şi nu un desenator ordinar. Spre norocul lui, când securistul a venit la doamna colonel să întrebe de Fănel, dânsa, mirosind ceva în neregulă, i-a spus că a locuit acolo, dar s-a mutat la un cămin, fiindcă nu se înţelegea cu ceilalţi şi nefiind agreat vine rar. Spusele doamnei nu l-au convins pe securist care a vrut să controleze personal casa, iar doamna colonel i-a permis, căci Fănel plecase cu respectiva de vreo oră, dar din precauţie ieşiseră prin strada Constantin Sandu ALDEA. Ulterior a fost o discuţie destul de încinsă, soldată cu interdicţia pentru  Fănel de a mai veni cu orice femeie.

            În perioada respectivă, s-au efectuat primele transmisiuni de televiziune, iar lentcolonelul care avea probabil un salariu important, a cumpărat un televizor cu cea mai mare diagonală, montat în living, iar scara interioară a devenit neîncăpătoare. Pentru câteva luni TV-ul a devenit senzaţia clubului, chiar dacă în timpul unui film sau spectacol, vreo pereche se retrăgea discret, călcând pe marginea exterioară a scării ca să nu scârţâie. Nici acum nu-mi dau seama cât de generoasă putea fi doamna colonel, care în nici o ocazie nu a fost deranjată că pe scară stăteau 8-10 persoane, care nu numai că priveau, dar făceau diverse comentarii urmate de hohote de râs, aplauze sau apostrofări. Eram o familie mare, ne respectam şi doamna colonel ţinea la chiriaşii ei, iar noi aveam un comportament elegant ca răspuns la libertatea şi afecţiunea ce ni se oferea. După terminarea facultăţii, am fost repartizat la Ploieşti, dar am avut mari probleme cu sănătatea, aşa că mult timp nu am mai putut să trec pe acolo din motive obiective, cu toate că îmi era un dor nebun de locul în care îmi petrecusem una dintre cele mai frumoase perioade ale tinereţii. După ani buni, am luat un buchet de flori şi am vizitat-o, doamna colonel a plâns de bucurie, m-a ţinut prelung în braţe spunându-mi că s‑au dus vremurile bune, fiindcă noii ei chiriaşi sunt lipsiţi de hazul nostru şi nu ştiu să trăiască. Când i-am povestit cum s-au realizat profesional şi familiar băieţii, a fost fericită ca de proprii ei copii şi m-a uluit întrebându-mă de vreo trei pe care îi omisesem, iar la sfârşit, nu voia să mă lase să plec, nu se mai îndura să-şi abandoneze amintirile plăcute. M-am întâlnit odată la hipodromul din Ploieşti cu colonelul Nicuşor DRĂGĂNESCU. În orele pe care le-am petrecut împreună şi-a amintit cu mare plăcere de noi şi de întâmplările haioase. Divorţase de soţie, băieţii erau mari, iar el fusese în final epurat din armată, ca toţi ofiţerii de carieră. S-a bucurat când i‑am spus un banc cu nişte militari care făceau manevre pe un vârf de munte şi un cioban l-a rugat pe ofiţer să-i dea voie să tragă la ţintă. Când a văzut ofiţerul ce bine trage ciobanul a cerut o explicaţie, iar ciobanul i-a spus că pe vremea când ofiţerul era cioban, el actualul cioban, era ofiţer. Mi-a vândut un pont la o cursă unde am câştigat puţin, fiindcă de obicei eu nu pariam sau pariam puţin, iar la plecare mi-a zis că o să-i facă o mare bucurie doamnei colonel transmiţându-i compilmentele mele. Când, după peste 40 de ani, am povestit vecinilor mei de jos, familiei Lidia şi George RĂDULESCU despre amintirile mele, au sărit în sus de bucurie spunându-mi că doamna Nataliţa era sora tatălui Lidiei şi am aflat multe amănunte din viaţa familiei. După un timp, înainte să se mute mi-a mai dat o mulţime de fotografii cu familia Drăgănescu unele chiar de pe vremea bătăilor cu flori de la Târgovişte, când tânăra Nataliţa era Miss Târgovişte.

            Când doamna colonel a cumpărat lemne, am convocat într-o duminică vreo 10 membri, le-am tăiat şi le-am pus în pivniţă. Ca să colorăm puţin treaba, am organizat un concurs de tăiat lemne cu premii pentru primele trei locuri şi îmi amintesc cu plăcere că m-am situat pe locul trei, după Puiu şi Mihai. La sfârşit mai rămăsesem vreo 8 şi după ce am făcut duş, doamna colonel a profitat de faptul că nora cu nepoţii nu erau acasă, invitându-ne la masă în sufragerie. Noi am cumpărat vreo două sticle de vin şi împreună cu dânsa am stat la masă şi la televizor vreo câteva ore, am spus glume, am povestit de acasă. La sfârşit ne-am dus sus şi acolo lui Florin i-a venit ideea să se dezbrace de tot şi aşezându-se cu fundul gol la geam, acoperit cu o pălărie de paie saluta trecătorii dând pălăria la o parte. Noroc că distanţa dintre geamul camerei mele şi stradă era destul de mare, fiind despărţit de grădină şi o altă parcelă cu faţa în strada Constantin Sandu ALDEA, paralelă cu a noastră, dar doamna colonel tot a primit o reclamaţie de la cineva. Peste două săptămâni, când lentcolonelul a venit de la Mangalia, drept răsplată pentru activitatea la lemne, ne-a adus o ladă cu vin de Murfatlar şi ne-a invitat în hol la un pahar din cele două lăzi ale lui. Cu această ocazie, nevastă-sa ne-a reclamat pentru incidentul de la geam, iar când am rămas între bărbaţi am mărturisit adevărul, cu promisiunea de a nu mai scăpa caii aşa de tare în viitor. Altă dată, am participat la o acţiune de reparare a gardului care avea aproape 100 m, săpam toată grădina, fiindcă la vârsta noastră şi cu entuziasmul ce‑l aveam, totul ni se părea simplu şi în plus ne manifestam mulţumirea pentru această femeie minunată, care nici chirie prea mare nu ne lua, iar dacă nu aveam bani la începutul lunii nu ne-a presat vreodată cu această problemă materială.

            În sesiune, când tensiunea atingea cote maxime, ca să ne destindem făceam lucruri de groază, pentru a câştiga un pariu de 15 lei, Florin s-a dus până la staţia de tramvai în cămaşă, izmene lungi şi cu pipa în gură la ora prânzului, cu toate că era iarnă, iar staţia era la aproape 500 m de casă. Nu credeam că o va face, aşa că l-am urmărit de pe partea cealaltă a străzii, iar reacţia trecătorilor era de milioane, după vreo două zile, doamna tânără ne-a spus că a auzit de la o vecină că pe strada noastră a înebunit unu şi a fost dus la casa de nebuni. Când Florin a făcut un al doilea pariu cu Emil, am intervenit şi parametrii pariului au fost modificaţi, Florin a făcut plimabrea noaptea, dar tot a fost văzut. Obiectul pariului fusese învăţarea a trei formule chimice într-o oră, iar la reproducerea lor a făcut două greşeli, aşa că a pierdut.

            Unul din hobby-urile noastre era ascultarea la ora 17 a emisiunii de reclame de la Radio Belgrad, la aparatul lui Florin, care începea cu cunoscuta melodie "Buona Sera Signorina" cântată de Louis PRIMA, aşa că la ora aceea eram acasă în păr şi se făceau programele pentru seara respectivă.

            Cu toate că eram băieţi destul de bine crescuţi, boacănele se ţineau lanţ, Didirel şi Chichilone ar fi stat la noi toată ziua, fiindcă noi ne jucam cu ei, le făceam toate poftele şi într-un fel compensam absenţa tatălui lor, care stătea foarte puţin pe acasă, iar când venea, nevasta îi făcea fel de fel de reproşuri, se certau şi nu îl trăgea inima să vină. Într-o zi, când am venit de la facultate, acasă era mare zarvă, nu se ştia unde sunt copiii aşa că m-am dus să mă dezbrac şi să-i caut. Când am intrat în cameră am îngheţat, băieţii erau liniştiţi fiindcă tapetaseră toată podeaua şi patul cu conţinutul unui pungi de zahăr tos, totul arăta feeric, asemănător unui peisaj de iarnă. Cu tot sprijinul celor două doamne, curăţenia a durat două ore, dar toată luna când călcam, se auzea un scârţâit ... dulce. Din anturajul nostru, copii mai prindeau şi expresii neortodoxe. Odată, lucram la un proiect cu uşa întredeschisă, auzeam perfect ce se vorbea în sufragerie ... Să şti tanti că pe băieţi îi învăţ franţuzeşte şi dacă vrei uite îl chem pe Didirel să vezi câte cuvinte ştie. Băiatul a venit a tradus perfect câteva cuvinte, după vreo 15 s-a plictisit, a început să devină morocănos şi  cuvântul geam l-a tradus ... fe-né-tre ... că-cat, după care a luat-o la fugă pe scări, a intrat la mine în cameră ascunzându-se sub pat. L-am scăpat cu mare greutate de bătaie, dar toate reproşurile le-am luat eu, fiind singurul dintre băieţi acasă în momentul cu pricina. Culmea, la venirea lentcolonelului, acesta m‑a invitat la o cafea şi m-a pus să-i povestesc ce s-a întâmplat făcând mare haz de acel lucru, dar am înţeles că a fost o manieră elegantă de a ne ruga să fim atenţi cum ne exprimăm în faţa copiilor.

             Doamne, ce imaginaţie bogată aveam la vremea aceea, în podul unde ţineam lemnele se pripăşise o familie de şoareci şi nefericiţii au fost ţinta experienţelor noastre demenţiale. Am procurat cartoane cu care le făceam culoare către lemnele pe care le ţineam sub chiuvetă, după care izolam locul cu o planşetă şi ziare, iar după îndepărtarea lemnelor, prizonierul rămânea într-un spaţiu de 1m x 1m la vedere, în imposibilitate de a scăpa pe undeva, îl puteam păstra până când se adunau toţi şi începea spectacolul. Când scriu aceste rânduri nu-mi vine să cred câte nerozii făceam şi cu toate că pe unele le regret, nu are rost să le ascund, după ce le-am făcut. Proba cea mai interesantă era dresura, care consta din a-l face pe şoricel să sară peste o nuieluşe şi cel care reuşea să facă un spectacol mai plăcut era declarat câştigător. Altă probă consta din amplasarea unor ascunzişuri, fiecare paria pe cel pe care l-a pus şi după un sfert de oră, timp în care camera era părăsită şi nimeni nu putea intra, vedeam unde s-a ascuns, stabilndu-se câştigătorul. La proba asta câştigam destul de des, şmecheria era să murdăreşti ascunzişul cu puţină şuncă şi succesul era asigurat. Cea mai dură probă a fost cea de electrocutare pe care o făcea Florin, cu care eu nu eram de acord, dar participam ca să repar siguranţele în caz de scurtcircuit. După proba asta, care mi-a lăsat un gust amar, dacă prindeam un şoarece şi eram singur, îl aruncam în closet, trăgeam apa şi după ce am exterminat prin curse sau prindere vreo 15, mi-a părut bine că am scăpat de ei şi ei de noi.

            Profesorul Nicolae TAŞCĂ, eminent dascăl de ştinţele naturii din liceu, ne mărturisea pe vremea când mutam laboratorul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti de la clădirea de pe bulevard la cea de pe strada Oilor, că fiecare în parte suntem minunaţi, dar când ne adunăm trei sau mai mulţi, dispare toată această minunăţie, care este înlocuită cu ceva colectiv mai puţin plăcut.

            În dreptul balconului camerei lui Florin era un păr mare, care într-un an a făcut pere ca niciodată, semăna cu un pom de Crăciun, aşa că ne-a trezit imaginaţia şi în două zile am procurat o prăjină în capătul căreia am amplasat un sistem de tăiere cu pungă colectoare, o hoţoaică. Faptul că am exagerat cu experimentarea sculei s-a văzut curând, deoarece în dreptul balconului nu mai erau pere, aşa că proprietarul le-a cules pe toate într-o dimineaţă.

            Într-o toamnă, nu ştiu ce ne-a venit, după o lungă, dar idioată chibzuială, cu banii de lemne am tras un chef la restaurantul din Pasajul Victoria, la care am invitat mulţi din membrii clubului. Mare lucru nu a fost, dar din acel moment, conştienţi de ce va urma, am început o acţiune largă de colectare a oricărui material combustibil care se ivea. Politehnica încălzea săli din pavilionul M cu sobe în care se ardeau brichete de cărbune de mărimea unui pumn, cu mare putere calorică, iar eu aduceam acasă în fiecare zi două brichete înfăşurate în hârtie, pe care le depozitam într-o cutie sub pat. Nu exista să scape de noi vreo scândură sau material lemnos de la şantierele pe lângă care treceam, frecvente în Bucureştiul acelor vremuri. Cartoanele sau cutiile de carton folosite ca ambalaje de magazine, erau la mare preţ, ca să fiu sincer, le ceream sau pur şi simplu le luam. De mare ajutor ne-au fost toţi prietenii care adunau tot ce se putea pentru noi, bucureştenii veneau cu legături de lemne luate de acasă, ceilalţi aduceau şi ei ce puteau şi-mi aduc aminte că într-o seară, ca să ne facă o surpriză, Gigel a venit cu un coleg cu doi saci de hârtie plini cu brichete de cărbune. Primele luni a mers cum a mers, mai aveam mici rezerve, plecam la sfârşitul săptămânii la Ploieşti, dar după două zile fără foc, camera devenea un congelator. Singura modalitate de a şterpeli energie de la proprietari, consta în faptul cu lăsam crăpată uşa către sufragerie, dar cum în sufragerie ne se făcea cald, nu era mare beneficiu. De spălat era foarte greu, aşa că în zilele în care mergeam la mătuşa mea la masă, treceam seara pe la cămin unde nu era prea cald, însă pentru mine erau condiţii de spălat excelente. Doamna colonel a aflat cu surprindere despre criza de lemne, s-a supărat pe noi şi poate că a fost singura dată când ne-a făcut cu adevărat morală. Când aveam lemne, le aşezam în sobă gata pregătite cu un bilet prin care specificam ora la care să se facă focul, fie de unul din băieţi, fie de dânsa. De mila noastră, doamna colonel cu toate că nu mai aveam lemne, ne făcea câte o surpriză şi când veneam acasă găseam focul făcut şi un lemn, două lângă sobă. Nu ştiu cum au făcut rost zootehniştii de un pom mare cu crengi cu tot, dar am traversat cu el Sărbătorile Crăciunului, în condiţii onorabile. A fost o perioadă foarte grea şi după teoria "scapă cine poate", din şapte, dacă dormeau acasă patru, fiecare îşi găsea câte un culcuş. BENGESCU ne-a ajutat mult în perioada respectivă, fiind bucureştean, ca să vină cu vreo tipă, aducea dimineaţa lemne pe o sanie şi-i trăgea un foc ca să existe condiţii bune de sex după amiaza, aşa că era o bucurie să aleagă camera ta şi cum camera în care stăteam eu cu Stelică era cea mai mică, uşor de încălzit, era mai des folosită. Îmi amintesc cu groază cum, dimineaţa la sculare, râdeam unul de altul ce caraghioşi arătam cu brumă la gură. Am avut noroc de o iarnă blândă şi deosebit de scurtă, dacă ar fi fost una aspră şi lungă, cred că ne îmbolnăveam. Oricum, anul următor nu numai că am luat lemne din timp, dar am cumpărat mai multe şi primăvara ne-au rămas. Ca să ne încălzim, am organizat într-o seară o escapadă cu săniile prin parcul Herăstrău şi ne‑am distrat minunat, dar sfârşitul era cât pe ce să fie tragic. Eu am plecat mai devreme, nerezistând la efort ca ceilalţi şi având misiunea să fierb nişte vin. Puiu a făcut pe nebunul, iar Dinu şi Florin ca să-l pedepsească, l-au legat cu fulare de sanie şi l-au agăţat de un tramvai cu intenţia ca la staţia următoare să fie decuplat de unul din ei care-l aştepta. Noroc că după câteva sute de metri, cineva l-a atenţionat pe vatman care a coborât şi l-a eliberat pe Puiu, dar vreo câteva săptămâni acesta nu a mai vorbit cu ei.

            Într-o iarnă, am invitat câteva din colegele mele de facultate, pe Mira MILLO, Rodica CIOROIU, Doina DUMBRAVĂ şi Alina DINULESCU cu săniuţele la club, la o partidă de săniuş în parcul Herăstrău, cu băieţi selecţionaţi. A fost o seară de neuitat, la intrarea noastră în parc, zăpada era de peste o jumătate de metru, imaculată, noi am făcut primele urme, după care am tras un săniuş ..... Ne-am întors acasă la o ţuică fiartă, am discutat puţin, după care în completă disonanţă cu ambele tabere, am dus fetele acasă, m-au bombănit şi unii şi alţii, poate am greşit, dar am considerat că o amintire de genul ăsta va rămâne de neuitat, de chefuri cu alt gen de femei nu duceam noi lipsă.

            În afară de o doamnă superbă, soţia unui rapidist care-şi însoţea echipa la toate meciurile din ţară, pe care o frecventam cu discreţie, nu am avut relaţii sexuale stabile. Plăcerea noastră era ca în momentul în care se apropia ploaia să plecăm la şoseaua Kiseleff, cu care eram vecini, să agăţăm fete pe care apoi le atrăgeam la noi acasă, să se adăpostească de ploaie sau să se usuce şi care de cele mai multe ori trebuiau să se spele jos înainte să plece. Agăţatul unei femei face parte din quadratura minunată a relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie, împreună cu preludiul, cu actul sexual propriuzis, la care se poate adăuga în mod extaziant orgasmul ambilor parteneri. Amorul are patru picioare, poate merge chiar într-un singur picior, dar atunci e vai de el. Eram doar eu cu Stelică şi învăţam liniştiţi când, din senin, cerul începe să se înnoreze ; dintr-o privire am sărit în sus, ne-am îmbrăcat şi am plecat în grabă spre surprinderea doamnei colonel care se lamenta întrebându-ne unde plecam pe o vreme ca asta. Am trecut în grabă pe lângă Mânăstirea Caşin, la care ne-am închinat şi chiar în staţia de troleibuz de la Arcul de Triumf a început să picure şi ne-am lipit sub un pom de două fete, acceptabil îmbrăcate, dar în nişte rochii subţiri. Am intrat repede în vorbă cu ele şi fără să mai pierdem timpul le-am spus că suntem studenţi, stăm aproape şi le-am invitat la noi. Propunerea a primit un accept la fel de prompt, eu mi-am scos scurta kaki de doc, am luat-o pe una din ele acoperindu-ne de primii stropi de ploaie şi ne-am îndreptat în pas grăbit spre casă urmaţi de ceilalţi doi. (le-am propus rapid fiindcă dacă nu ar fi acceptat, încercam cu altele, era momentul prielnic la începutul ploii, era păcat să ratăm măcar încercarea, dacă te duci la baltă şi nici nu arunci undiţa, nu te poţi aştepta să prinzi peşte). Din rezerva specială, am băut puţin lichior, am tras perdeaua ca să fie lumină mai puţină, i-am spus lui Stelică să se ducă în camera cealaltă, iar fiindcă ştiam că e căscat, l-am întrebat discret dacă are prezervative, dar a gesticulat cu semnificaţia că totul este sub control. Fetele locuiau la un internat, traversaseră o lungă perioadă de abstinenţă şi în plus erau învoite până dimineaţa, aşa că nu au vrut să plece. I-am convins pe cei din camera alăturată să doarmă în alt loc şi ne-am făcut treaba pe îndelete. De dimineaţă, fetele au plecat şi nu am mai aflat nimic despre ele, însă o amintire ne-a rămas, Stelică s-a ales cu o blenoragie, al cărei tratament a durat vreo câteva săptămâni, timp în care l-a usturat aşa de rău că după aceea, nu mai pleca nici să cumpere ţigări fără prezervative în buzunar. Odată când dormea, Florin, un adevărat geniu al răului, i-a turnat alcool medicinal în zona dureroasă pe pantalonii de pijama şi bietul de el a scos nişte urlete teribile sărind ca ars la chiuvetă ca să dea cu apa care le vindecă pe toate. Şi nu a fost ultima dată când l-am chinuit în felul ăsta, dar la o altă încercare similară a făcut o faţă radioasă şi ne-a spus că nu mai simte nimic deci s-a făcut bine, lucru pe care l-am sărbătorit cu o sticlă de vin şi afişe care anunţau însănătoşirea.

Metoda punitivă prin injecţii cu vitamina K a fost inventată de zootehnişti, care au pedepsit în felul acesta pe unul din colegii lor care a greşit destul de grav cu ceva. Persoana supusă acestui tratament punitiv era legată, Puiu venea cu seringa fiartă conform regulilor şi-i făcea o injecţie cu vitamina K, destul de repede (din relatările victimelor, cam ustura). Nu îmi aduc aminte cu ce a greşit colegul lor, tot ce ştiu despre el este că avea o soră mai mare doctoriţă şi un frate mai mic picolo la Restaurantul Ambasador, care câştiga foarte bine şi cu o impertinenţă crasă le dădea bacşiş celor doi fraţi mai mari, ca să meargă să cumpere pâine, alimente sau ţigări pentru tatăl lor.

            Puiu, provenea dintr-o familie modestă, un băiat de milioane pe care toţi îl iubeam fiind extrem de amabil, săritor, primul care o ajuta pe doamna colonel. Cu toate că era mic de statură, era foarte bine dezvoltat fizic, radiind de sănătate. Se îndrăgostise de o colegă de facultate, Laura şi fiindcă nu ştia cum să se comporte venea la mine pentru sfaturi, considerându-mă mai de treabă, mai discret. Încetul cu încetul, am devenit consultantul lui şi-mi spunea lucruri intime, fiind sigur de discreţia mea. Discreţie, discreţie, dar când mi-a spus că la reuniunile dansante de la Agronomie purta două slipuri pentru ca iubita lui să nu simtă erecţia firească la vârsta lui, am declinat toate promisiunile şi le-am spus băieţilor care s-au amuzat copios. Să nu credeţi că mototolul nu s-a răzbunat în felul lui. Într-o seară am agăţat o pasageră straşnică şi m-am delectat cu ea toată noaptea, dimineaţa m-am sculat, am lăsat-o dormind şi am plecat la piaţa Domenii să cumpăr pâine, lapte, parizer. După ce am mâncat, mi-am mai revenit şi am început să o dezmierd, la care ea fără să se opună a îngânat ceva interogativ de felul ... iară ?. Nu am înţeles prea bine semnificaţia decât seara, când Puiu mi-a mulţumit, pentru că după ce am plecat la piaţă, s-a strecurat în pat şi pe la spate, fără vorbe, s-a servit de fată care goală şi pe jumătate somnoroasă nu numai că nu s-a opus, dar se pare că nici nu a observat sau s-a făcut că nu observă schimbarea partenerului. S-a făcut mare haz şi situaţia a rămas unicat ; cu toate că nu alegeam prea mult fetele care veneau la noi, nu erau fete cu chiloţii în mână, adică de talia celor care se pretau la poştă. La vremea respectivă sexul în grup se practica numai la casele mari.

            Când se apropia sesiunea de examene, toate aiurelile încetau, vizitele străinilor erau aproape interzise, fiindcă în ciuda unor accidente, băieţii învăţau bine şi ca o dovadă sunt realizările lor în viaţă. Emil a călcat această regulă, într-o după amiază l-am găsit în camera brozicilor cu o tipă şi a plecat foarte târziu. Cel mai mare scandal l-a făcut Mircea BROZICI, care făcea un tărăboi de parcă ar fi rămas repetent. Băieţii s-au înţeles să-i facă felul lui Emil şi chiar la plecare l-au invitat pentru a două zi, iar el a venit fără să se aştepte la surpriză. A fost invitat jos, dezbrăcat, legat, dar nu i s-a făcut injecţia, deoarece Puiu a spart unica fiolă rămasă, aşa că s-a ales doar cu o dezinfecţie la fund, cu tamponul imbibat de alcool, după care Emil a plecat destul de supărat şi cu gând de răzbunare. Din spusele lui Emil, se pare că în aceeaşi zi a jucat licitaţie cu Florin şi Muncitoru şi le-a luat bani, memorabil eveniment, de care din păcate eu nu îmi mai amintesc. Peste câteva zile a venit  cu colegul lui Bibi CIOLAC, iar la plecare, sub pretext că a uitat nişte notiţe în camera lui Florin, a trecut pe acolo spărgând o fiolă de cloropicrină. Când a venit Mircea acasă a început să urle şi a venit cu ochii înroşiţi fiindcă Emil îi spărsese fiola pe saltea, iar acel gaz lacrimogen şi sufocant şi-a făcut efectul din plin. Bibi a plecat şi el în grabă, dar am depistat imediat atacul chimic, iar efectele în camera noastră au fost mai mici decât în cea mare. A trecut mult timp până când Emil a venit pe la noi, asta după asigurări certe din partea mea şi a lui Florin că au fost încheiate conturile. Un incident similar se petrecuse în urmă cu câteva luni la Cantina Buzeşti unde, probabil tot un student la Chimie, pusese la closet un vas cu gaze lacrimogene, care a dereglat total funcţionarea cantinei lăsând nemâncaţi mulţi studenţi, lucru destul de grav, făcut cu o mare doză de iresponsabilitate, o acţiune fără sens.

            Tot în timpul unei sesiuni, Gigel VIIERU insistă destul de mult să mă ducă la o curvă pe care o cunoaştea el ca să ne uşurăm, mergem după masa de seară de la cantina Buzeşti, undeva pe lângă Gara de Nord la o tipă curată, bine construită şi când încep să mă dezbrac Gigel nu dă nici un semn că ar pleca şi rămâne cu noi în cameră. Era lumină puţină, dar nu m-am simţit în apele mele, mai ales că tipa nu s-a dezbrăcat ; a trebuit să acţioneze puţin cu mâna ca să mă excite, dar până la urmă totul s-a rezolvat. Prea mare plăcere nu am avut, cu toate că din cauza disconfortului am ejaculat greu. După ce ne-am spălat, tipa s-a adresat lui Gigel să vină, el s-a dezbrăcat ca la armată şi s-a uşurat într-un ritm de iepuroi, iar când l-am întrebat de ce procedează aşa, mi-a zis că o face în ritmul ăsta ca să nu cumva să i se înmoaie. Pe drum mi-a spus că m-a păcălit, fiindcă nu mai putea să reziste şi pe mine m-a luat numai ca să plătesc, lui nu i-a luat nimic, din partea mea şi cu banii luaţi şi nesatisfăcut. Eu am fost toată viaţa extrem de pretenţios la femei, datorită faptului că în postură de vedetă sportivă aveam de unde să aleg, aşa că pot să număr pe degetul unei mâini ocaziile în care am făcut excepţii de la această regulă. Nu am forţat în viaţa mea o femeie să facă sex cu mine, mi-a plăcut ca amândoi să ne apropiem unul de altul. Fiecare contact cu femeia a fost pentru mine ca un dar, iar darul nu se ia cu de-a sila, este plăcut să-l ceri, dar mai ales să-l primeşti. Peste ani, la Ploieşti, am avut ocazia să constat stând într-o cameră alăturată la un ceai, că Gigel rămăsese fidel stilului ultra rapid de iepuroi. Când am repetat medical anul II mi-au fost echivalate toate examenele luate cu bine sau foarte bine, aşa că am avut de susţinut numai limba rusă, rezistenţa şi electrotehnica. A fost un an de "trai pe vătrai" deoarece eram extrem de liber, cu toate că examenele respective le-am luat cu foarte bine. În prima sesiune, Gigel era pe cracă, pierzând multe examene şi de mila lui m-am oferit să-l ajut la ultimele două, rezistenţă şi electrotehnică. Venea la mine acasă şi învăţam toată ziua, cu toate că el era destul de puturos şi trebuia să trag de el. Eu citeam, îi mai explicam, iar el neobişnuit cu efortul, obişnuia să aţipească, aşa că din când în când îl stropeam cu apă ca să-l trezesc. Cum necum, Gigel a promovat ambele examene după care m-am procopsit cu el tot restul facultăţii, nu a fost chip să mai învăţ fără el, aşa că practic l-am scos inginer. Acest exerciţiu mi-a folosit însă tot restul vieţii, când am ţinut fel de fel de cursuri de la electronică până la calculatoare, iar elevii mei au fost foarte mulţumiţi, mai ales că nu erau puturoşi ca Gigel.

            Pentru o fată în premieră, era folosită camera mare, fiind mai prezentabilă, după rodaj nu mai conta, treaba se făcea în camera care era liberă. Dacă la Junimea glumele primau, la noi dacă veneai cu o femeie, în câteva clipe se elibera camera cea mai potrivită, indiferent de cine era în ea, dacă învăţa sau dormea. Pledul care acoperea patul din camera mare era de culoare deschisă şi câţiva am luat plase crunte, fiindcă uneori era tapetată cu fulgi din pernă, care erau foarte greu de înlăturat de pe rochie şi haine. Dacă doreai să ieşi în lume acceptabil, curăţatul de fulgi dura poate mai mult decât "ieşitul fulgilor". O altă metodă draconică erau ceasurile deşteptătoare, amplasate discret şi programate să sune în timp ce cuplul era poate în cea mai fericită situaţie. Se foloseau între unu şi trei deşteptătoare, care erau amplasate sub pat, în sobă sau pe balcon, iar efectul era devastator, mai ales cel produs de ceasul CFR al lui Florin, care trebuia depistat neapărat deoarece suna foarte tare şi cu reluare din 5 în 5 minute.

            Într-o vară, doamna colonel ne-a spus că se introduce conductă de gaz metan pe stradă, şi ar dori să se racordeze ca să instaleze focuri în toată casa. Ne-a propus să contribuim cu bani, în schimb, doi ani o să plătim aceeaşi chirie urmând ca dânsa să plătească costul gazelor. Am făcut rost de bani, iar băieţii de jos, care făceau practica pe lângă Bucureşti, au ajutat la montarea lor ; de acum încolo eram boieri, nu mai cumpăram lemne, nu trebuia să le tăiem, aveam permanent apă caldă la baie.

            Zootehnişti făceau practică cu două asistente superbe, dar cu caractere diferite. Una se îmbrăca frumos, decent şi se purta plăcut cu studenţii, accepta glume, se punea la mintea lor, fiind un adevărat camarad. A doua se îmbrăca provocator ca o vampă, dar vorbea şi se purta execrabil cu studenţii pe care-i detesta şi jignea, fără să realizeze că nu are sens să te pui cu derbedeii. Pentru inseminarea artificială a vacilor se lega bine un taur, era spălat bine pe membru şi excitat manual, iar în momentul ejaculării alţi doi potriveau la capătul organului un recipient sterilizat în care se conecta sperma pentru inseminare. Grupa care făcea recoltarea cu a doua asistentă a pus totul la cale, în momentul orgasmului, cineva a distras atenţia asistentei, iar cei doi au îndreptat penisul taurului care ejacula către ea, după care i-au dat drumul pretextând că l-au scăpat din neatenţie. Cum jetul avea peste un metru lungime, o presiune şi cantitate apreciabilă, rezultatul a fost spectaculos, asistenta a fost luată prin surprindere primind jetul în plină figură şi pe piept. Spre şansa lor, impactul a fost atât de neaşteptat şi puternic, încât cucoana nu şi-a dat seama că a fost ceva intenţionat, a plecat imediat să se spele, i s‑a dat apoi un halat etc. Tot zootehniştii aduceau din când în când cantităţi importante de carne provenite din accidentele de la locul în care făceau practică, e drept că uneori carnea era de cal, însă acest lucru nu avea vreo importanţă, eu mâncasem destulă carne de cal în timpul războiului, ştiam că cel mai potrivit este să prepari din ea chifteluţe. Dinu era un bun înotător, iar vara se specializase în pescuitul scoicilor din lacul Herăstrău pe care le desfăceam, le tăiam şi după o perioadă în care le ţineam în oţet să se înmoaie, le frigeam la tigaie.

            Între Gigel şi Florin se crease o tensiune din cauza faptului că acesta, referitor la Ingineria Mecanică a lui Florin îi striga tot timpul, "cazane, ligheane"! Dacă nu aş fi intervenit eu, care l-am menajat toată facultatea, chiar faţă de colegii de grupă, asupra cărora aveam o influenţă importantă, măsurile punitive ar fi fost drastice, dar Florin şi Bombonel au imaginat ceva mai blând. Gigel avea un obicei obscen, când erai în tramvai, apropiat de vreo tipă mai bine, îţi băga un deget în fund şi reacţia faţă de persoana din faţă era devastatoare şi jenantă, aceasta trezindu-se că primeşte în fund un impuls. L-au aşteptat cu răbdare şi situaţia s-a ivit la întoarcerea spre casă de la Cantina Buzeşti. Gigel era între Florin şi Bombonel, Florin îl înţeapă pe Gigel şi-i spune să-l ia pe Bombonel. De necaz că o luase, Gigel nu este atent că Bombonel schimbase la repezeală locul cu un domn şi-i bagă acestuia un deget cu răutate, tipul se întoarce alb la faţă de surprindere şi deabia articulează  ... vă rog, nu vă mai înghesuiţi, iar Gigel a îngheţat şi deabia acasă şi-a revenit din şocul emoţional suportat.

            Veneam într-o zi caniculară, de la un meci, într-un tramvai supraaglomerat, unde de abia te puteai mişca, dar nu cum voiai, ci după convulsiile mulţimii. Dintr-odată mă trezesc în braţe cu o frumuseţe de fată într-o rochiţă subţire, cu nişte ochi şi sâni suberbi care s-a întors către mine, fiindcă un tip cu o moacă ciudată o pipăia fără ruşine, chiar după ce s-a întors cu spatele la el. Sânii ei erau minunaţi şi din presiunea dintre noi nu numai că îi vedeam, dar mai mult îi simţeam. Eram îmbrăcat cu nişte pantaloni subţiri, o cămaşă cu mânecă scurtă, aşa că din lipitura noastră, m-am trezit cu o erecţie puternică. Iniţial am simţit o jenă, dar când ni s-au întâlnit privirile şi am văzut cum zâmbeşte semnificativ, emoţiile mi s‑au mărit, tremurând am strâns-o ca să mă simtă mai bine. Noroc că am coborât după vreo două staţii, dacă mai dura puţin ejaculam în pantaloni. Cum eram transpiraţi şi superexcitaţi, fără prea multă pierdere de timp, fata mi-a spus că stă prin apropiere, am mers la ea şi ne-am uşurat, dar din păcate primul contact a fost un dezastru, deoarece eram prea excitat şi am ejaculat imediat. Fata avea destulă experienţă, m-a întrebat câte prezervative am şi nemulţumită de răspuns, am fost expediat să cumpăr de la farmacia din colţ, iar ca să nu fac două drumuri, mi-a zis să iau o pâine şi parizer. Culmea este că a vrut să-mi dea bani, fiindcă eram student şi ea avea un serviciu bun, dar nu am primit. Dimineaţa la plecare, am întrebat-o de ce nu m-a dat afară, când aproape i-am ejaculat în mână, mi-a spus că s-a hotărât să mă reţină încă din tramvai, fiindcă i-a plăcut dimensiunea şi cum tremuram. Legătura cu ea nu a durat prea mult, după trei luni, logodnicul ei şi-a terminat stagiul militar şi cu toate că m-am trezit cu ea la club unde "serviciul" nu se putea refuza, am rugat-o politicos să nu mai vină, nu îmi plăcea să am relaţii cu încurcături. A mai venit o singură dată sub pretextul că ceea ce face cu mine nu îşi poate permite cu viitorul soţ, care consideră sexul oral un lucru pe care-l fac doar curvele, nu-şi putea imagina că ar putea să placă unei femei normale, impresionat de acest lucru am lăsat-o să-şi tripleze bucuria, despărţindu-ne prieteni.

            După un meci pe Stadionul 23 August, astăzi purtând numele Liei MANOLIU, pe care am cunoscut-o la lotul naţional de juniori şi ne-am revăzut în Politehnică, s-a iscat o ploaie din senin ; fiindcă promisesem, am trecut pe la mătuşa mea.. Când m-a văzut cum arătam, nu a crezut că a plouat pe stadion, bănuia că m-a prins unul şi m-a udat sau orice altceva, fiindcă ea locuia destul de aproape, lângă Foişorul de Foc şi acolo nici urmă de ploaie. Ca să nu răcesc, m-a trimis imediat la baie, unde m-am spălat şi am primit o cămaşă de la unchiul meu, cu toate că nu purtam aceeaşi măsură. Săptămâna următoare, când am trecut pe la ea (mâncam acolo în fiecare marţi şi vineri) şi mi‑a dat cămaşa, nu am recunoscut-o, fiind prea frumoasă, era apretată şi călcată impecabil. După o examinare atentă, la care a participat şi unchiul meu, amuzat de situaţie, am stabilit că este totuşi cămaşa mea. Minunea transformării o făcuse Anişoara, femeia care o ajuta la gospodărie pe mătuşa mea, venea de două ori pe săptămână şi în una din zile ne intersectam, aşa că am avut ocazia să-i mulţumesc. S-a oferit ca în situaţii deosebite, să aduc o cămaşă să mi-o facă cum o face pentru nepotul ei Gigi CRAMER. Aşa am aflat că era sora mamei lui Gigi, colegul meu de liceu, care urma Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, dar m-a rugat să nu spun nimic, să nu se jeneze băiatul că este întreţinut de o mătuşă care munceşte din greu. Dacă, după ani de zile, mătuşa mea nu mi-ar fi spus că Anişoara o duce foarte greu şi trecând pe la ea să o ajute, se plângea că nici Gigi, nici fratele lui mai mic, Gelu, inginer la Intreprinderea de Carotaj din Ploieşti, pe care l-am cunoscut personal şi îl apreciez, au uitat-o complet, nu menţionam acest lucru. Nici eu nu stau mai bine la acest capitol fiindcă de ani buni, cu toate că mătuşa mea o duce destul de greu, nu am mai trecut pe la ea, mai dau însă câte un telefon ca să mă scuz, iar ea săraca, se preface că mă iartă, cu toate că ce fac eu este inpardonabil, dar măcar recunosc că este unul din coşmarurile vieţii mele. Nu pot să întind o mână mătuşii care a ţinut la mine şi m-a ajutat fără zgârcenie, chiar cu mărinimie, m-a cununat, Ţuţu, soţul ei l-a botezat pe Alexandru. Ţin mult la ea, deoarece a contribuit direct la educaţia mea, m-a sprijinit când eram bolnav, iar lista faptelor ei bune este interminabilă. După vreo săptămână mi-a spus că nu s-a lăsat până nu a discutat cu cineva din zona aceea şi a primit confirmarea că a plouat. Prima dată când nu m-a crezut, a fost mai înainte, când avea locuinţa şi cabinetul de obstetrică-ginecologie pe strada Popa Petre şi m-a văzut ieşind pe uşa de la bloc cu una din pacientele ei care tocmai plecase. A telefonat la gazda mea după vreo oră şi nu m-a găsit, norocul meu că am venit imediat şi i-am răspuns la telefonul dat. Când am mai trecut pe la ea mi-a repetat ce-mi mai spusese, să nu mă încurc cu vreo pacientă de-a ei fiindcă unele au boli destul de complicate pe care s-ar putea să mi le transmită. Cum într-o doară am spus că folosesc prezervativ, a sărit ca arsă şi mi-a explicat că nu este suficient şi m-a pus să promit că o să evit orice contact cu clientele ei. A urmat apoi un instructaj amănunţit ca să se convingă că eram perfect documentat în materie de protecţie. Mătuşa mea avea clientelă din lumea bună a Bucureştiului, printre ele soţia marelui actor George VRACA, pe care a asistat-o la naştere, dar asta nu însemna că unele nu erau curve, se deosebeau de prostituate numai prin faptul că nu luau bani şi o făceau de plăcere. Îmi aduc aminte că mi-a spus, ca să mă convingă, că una din ele i-a mărturisit că i-a fost ruşine o singură dată de bărbatul ei, când a prins-o în pat chiar cu fratele lui şi a plecat înmărmurit. În timpul studenţiei am traversat perioade când una venea alta pleca şi deabia făceam faţă, dar şi altele când nu făceam sex câteva săptămâni, era suficient să pun capul pe pernă, să aţipesc, ca să am un vis erotic şi să ejaculez. Nu îndrăzneam în acele perioade să moţăi cu pantalonii pe mine nici după masa, fiindcă nu aveam decât două perechi şi se spălau foarte greu. Într-o astfel de perioadă, la o înghesuială în tramvai, aveam în faţa mea o tipă perversă, cu nişte fese superbe, care efectiv m-a provocat prin mişcări lascive şi a trebuit să cobor pentru a continua drumul pe jos, fiindcă juisasem, dar de plăcut, mi-a plăcut.

            Continuând serialul cu tramvaiele relatez fixul unui student la medicină, coleg cu Valerică PÂRVAN, care a purtat mult timp în buzunar un ceas deşteptător, până când cineva l-a întrebat cât este ceasul, l-a scos, s-a uitat la el, a răspuns, după care nu l-a mai purtat. Eram într-un tramvai aglomerat şi am fost martor la o secvenţă demenţială în care un beţiv a vomat în decolteul unei doamne superbe, care în momentul când şi-a dat seama ce a păţit, a leşinat, fiind scoasă din tramvai. Eu nu am putut să o ajut cu nimic, la mirosul de vomă sau de fecale, efectiv mă blochez şi mi se face rău, aşa că am respirat adânc şi m-am dus aproape de un geam deschis. După 1996, când mama şi-a fracturat colul femural stând la pat luni bune, iar ulterior cu toate că se deplasa prin casă cu un dispozitiv ajutător, mai făcea pe ea, eram într-o situaţie grea. Cu toate că aveam o mască pe care o îmbibam cu ceva puternic mirositor, după ce reuşeam să fac o parte din treabă, mă duceam în dormitor unde stăteam în pat, practic leşinat şi după multe minute, reluam treaba în atmosfera poluată şi iarăşi mi se făcea rău. Cât despre ficatul meu în acea perioadă, era la pământ, noroc că Ica soţia mea, intuind pericolul, m-a sprijinit în acele momente grele, preluând destul de des aceste lucruri scârboase, dar nici ei nu îi era uşor, săraca, deoarece odată am surprins-o cum după scârba aia, a tras o duşcă de vodcă să se refacă. Îmi amintesc cum, fiind convocat de unul din miniştri chimiei, undeva în Bucureşti, în momentul când am ajuns acolo m-a trăznit un miros insuportabil ; după ce am deschis uşa microbutzului, am închis-o imediat, spunând şoferului că plecăm de acolo. Am mers la o întreprindere apropiată, tot a chimiei, de unde am telefonat ministrului şi i-am povestit toată tărăşenia. Săracul nea Ionică TUDOSE, din dragostea pe care mi-o purta, a mutat şedinţa acolo unde eram eu, dar că să se răcorească mi-a tras nişte înjurături amicale, spre surprinderea celor peste 10 persoane care se mirau cum pentru un ingineraş din Ploieşti, ministrul mutase şedinţa. După încheiere, chiar dânsul mi-a mărturisit că îi era destul de scârbă, s-a bucurat că a avut un motiv să schimbe locul ăla împuţit. Mergând odată cu tramvaiul prin piaţa Sfântul Gheorghe am văzut, din mers, o femeie care spăla un geam la etajul doi, din ramă s-a desprins sticla care a planat într-un balans nostim şi s-a spart în capul unui individ care a rămas jos lat, fără să ştiu urmările reale.

            Departe de mine gândul să afirm că membrii clubului aveau soluţii infailibile pentru relaţiile cu femeile. Isoria este plină de eşecuri mici sau usturătoare, de lăsarea cu buza umflată sau de căsătorii reuşite ori falimentare, în plus trebuie ţinut cont de numeroasele eşecuri, nemărturisite din ruşinea de a nu deveni obiect de haz. Într-o zi, am plecat pe teren singur pe o vreme care stătea să plouă şi cum experienţa meteorologică era mult mai bună decât cea în abordarea femeilor, chiar a început să plouă. Sub un pom am agăţat două tipe bine şi le-am propus, ca de obicei, să vină la mine acasă că stau aproape. M‑au întrebat unde locuiesc, după care s-au sfătuit în şoaptă şi au acceptat. De data asta eram mai dotat şi le-am luat pe ambele sub umbrelă, una ţinea umbrela, iar eu le lusem de mijloc încântat de succes, cu gândul pe care să o aleg şi cu cine să împart prada. Când am ajuns în staţia de metrou de la Arcul de Triumf, fetele au spus să mai stăm puţin sub un pom, poate se opreşte ploaia. La un moment, dat când a venit troleul, fetele s-au urcat în el şi prin geam mi-au făcut un semn cu patru mâini strânse care se mişcau în dreapta şi în stânga. Am înghiţit găluşca şi cum aveam de predat un referat, l-am făcut cu mare grijă şi am luat nota zece pe el ... amară notă. La baza tuturor acţiunilor noastre, stătea teoria sacrificiului, dacă erau în acţiune două perechi, iar unul reuşea ceva, celălalt chiar dacă nu reuşea nimic, trebuia să facă tot posibilul să-şi blocheze partenera să nu plece şi să o angreneze cumva pe cealaltă la plecare. Toată strategia era de fapt bine pusă la punct, de la aruncatul cu pietricele în geam, la bilete de o anumită formă lăsate pe uşă şi multe altele. Într-o seară pleacă Stelică cu Fănel, agaţă două tipe în parc şi se aşează pe iarbă, la o distanţă apreciabilă. Stelică, reuşeşte după un timp să-i scoată chiloţii fetei şi aceasta tocmai începuse să-l descheie la pataloni când Fănel, care nu reuşea să facă nimic se adresează cu textul:

- Voi ce mai faceţi copii ? Din acea clipă totul a picat baltă, fetele au plecat şi băieţii au venit acasă cu dureri acerbe de testicole, certându-se.

            Intr-o seară, mă plimbam cu Stelică pe o vreme minunată, când vedem două fete singure stând pe o bancă. Cerem permisiunea să ne aşezăm, după care urmează prezentările şi din vorbă în vorbă aflăm că lucrau la tipografie, urmau să intre la schimb, dar dacă vrem, ne întâlnim peste două zile la nouă şi jumătate. Ce să-i faci, le‑am condus pe fete la Casa Scânteii şi am venit acasă mulţumiţi de perspectivă, fiindcă fetele erau superbe. Peste două zile când au venit fetele mai, mai să ni se taie răsuflarea, aşa de frumos erau dezbrăcate, ce bine arătau! Mi s-a părut ciudat că una din ele m-a luat de mână, nu perechea mea din prima seară, dar dorinţa clientului este lege şi mi-a spus că ştie un loc retras la intrarea în parc. Când am mers acolo am plesnit de invidie, fiindcă noi ne consideram specialiştii parcului, dar masa aia de piatră între boschete nu o ştiam, cu toate că nu era departe de intrarea în parc dinspre Casa Scânteii. Fata era îmbrăcată numai într-o rochie destul de subţire şi m-am apropiat de ea cu înfrigurare. Am pus pe masă bluza mea şi am aşezat-o pe ea. Ca să nu-şi strice rochia, a ridicat-o în sus lăsând la vedere nişte picioare superbe … venise pregătită, pentru că nu avea chiloţi pe ea. Nu m-am grăbit deloc, fata avea nişte pulpe minunate cu o piele pe care o visez şi astăzi, nişte buze moi şi voluptoase, aşa că nu m-am grăbit să o pângăresc repede, făceam o pregătire care‑mi producea o dulce bucurie. Am sărutat-o pe pulpe, după urechi, iar cu degetele am început să o excit şi spre marea mea satisfacţie spunea că e bine, bine de tot. În plin extaz, sunt întrerupt de Stelică cu prietena lui, care dau buzna peste noi şi ne anunţă cu entuziasm că au hotărât să mergem la noi acasă. La venirea invadatorilor, fata s-a dat jos de pe masă, şi-a tras rochia la loc, evident enervată. Erau încălcate toate principiile, fiindcă stabilisem că în situaţia în care eşti pe cale să i-o tragi, o faci şi apoi te duci acasă. Am plecat acasă, dar încă de pe drum se vedea că fata era tulburată, nu numai că se răcise nerăspunzând strângerilor mele de mână, dar probabil de jenă că fusese surprinsă într-o situaţie compromiţătoare, se blocase. La poartă am avut surpriza să constatăm că fata mea nu mai era de acord, a convins-o pe cealaltă, aşa că au plecat şi totul s-a dus de râpă. Eu m-am supărat foc şi l-am lăsat pe Stelică să le conducă la tramvai, iar când s-a întors acasă a fost judecat de băieţi că i-am plăns de milă, dar plasa o luasem şi ce frumoasă era fata mea!

Fănel a păţit un lucru deosebit pe care l-a povestit, spre hazul nostru. A venit jos în camera veterinarilor cu o individă cu care a făcut vreo trei reprize de sex, după care s-a relaxat, a fost să se spele, iar la întoarcere individa a început să pună mâna pe organul cu care mai dorea o repriză şi la obiecţia lui, care vrea să mai respire puţin, tipa s-a întors cu spatele la el, a tras o aghioasă care mirosea aşa de tare că a trebuit să deschidă uşa ca să aerisească mica încăperea.

Se pregătea de ploaie şi conform obiceiului Stelică pleacă la agăţat lăsându-mă să lucrez la un referat. Dacă auzeam zgomot de pietricele în geam trebuia să plec urgent în altă cameră şi faptul că închideam lumina reprezenta semnalul de undă verde pentru cel de afară, care putea să intre nestingherit cu "victima". Destul de în scurt, Stelică se întoarce bosumflat şi destul de mototolit, dar evident cu coada între picioare. Luat de val deoarece picura, Stelică nu se uită prea bine şi adresează la două fete obişnuitul slogan:

-          Fetelor, nu vreţi să veniţi la mine că stau aproape ?

Una dintre ele se uită lung la el şi-i spune :

-          Nu ţi-e ruşine Stelică, aşa acostezi tu fetele la şosea ?

Era o verişoară a lui, cu care nu se văzuse de mult timp iar "omul" a conchis … am dat-o în bară, Gogule!

            Eram cu Florin BROZICI şi nu ştiu ce ne-a venit să intrăm la cinematograful Timpuri Noi unde rulau documentare. La ieşire, toată lumea rămăsese în hol, fiindcă ploua torenţial şi nimeni nu îndrăznea să iasă. În centrul atenţiei erau două brunete superbe, care răspundeau la toate glumele lansate de diverşi tipi, între care se remarcau trei piloţi. Am făcut şi eu o remarcă la un moment dat, dar era mai mult un compliment la adresa curajului fetelor. Când ploaia s-a oprit puţin, m-am înţeles din ochi cu Florin, ne-am apropiat de ele, le-am luat de mână spunându-le să mergem. Acţiunea a fost pe cât de neaşteptată pe atât de plină de succes şi am plecat cu ele în aplauzele şi fluierăturile asistenţei. Ne-am dus la o cofetărie, unde tot ce am putut obţine a fost o întâlnire pentru mine a doua zi. Acasă le-am povestit la băieţi şi s-a pariat că tipa nu o să vină, aşa că am pornit la întâlnire cinci inşi, dar în apropiere de locul stabilit ne-am despărţit. După o scurtă aşteptare fata a venit şi am plecat cu ea, lăsându-i cu gura căscată pe spectatori. Acasă lucrurile au decurs natural, un lichior, sărutări, pipăit, dezbrăcat lent, fără vreun motiv de îngrijorare. În sinea mea eram încântat şi mă gândeam: uite domnule, fată de Bucureşti, fără mofturi, fără aprecieri sau promisiui, direct la obiect. Eu m-am dezbrăcat complet şi ea era doar în chiloţi când mi-a mărturisit că nu vrea să o facă, nu are nimic cu mine, dar acum nu se poate şi mă roagă să o înţeleg, poate altădată ... Eram destul de versat în problema înţelegerii femeilor, fiind convins că mare lucru nu mai era de făcut şi cum niciodată nu am forţat peste măsură o femeie să facă sex cu mine, am renunţat. Fata mi-a spus că pentru modul elegant în care am tratat-o, vrea să se revanşeze, nu mă poate lăsa aşa, s-a dezbrăcat a luat obiectul în mână cu plăcere, l-a privit cu jind, apoi, pe la spate, m-a terminat prin frecare între pulpe într-o manieră pe care nu o mai practicasem până atunci, după care s-a spălat, s-a îmbrăcat şi am condus-o în oraş. Cum pariul cu băieţii a fost pe faptul dacă vine sau nu, l-am câştigat, iar eu m-am ales cu un eşec şi o experienţă inedită.

            Odată, în timp ce partenera mea se îmbrăca, a început să plângă arătându-mi că şi-a pierdut unul din cerceii de aur pe care-i avea de la bunica ei. După ce am răscolit tot patul şi casa fără să-l găsim, am ajuns la concluzia că l-am pierdut pe banca de la şosea unde o zmotocisem bine de tot. Fiind extrem de temperamentală, îmi spusese să facem ceva că nu mai poate ; am mers la măsuţa tipografelor unde i-am făcut-o, după care am luat-o acasă. Singura şansă era să căutăm ziua în jurul băncii cu pricina, dar ea nu putea, fiindcă trebuia să se ducă la serviciu. Eu eram în practică la Radio Popular şi puteam să mă descurc, aşa că i-am promis că o să caut cercelul. De bucurie şi ca să mă încurajeze s-a dezbrăcat şi am mai tras o repriză bună, după care a plecat lăsându-mi numărul de telefon de la serviciu. Conştiincios, cum sunt de fel, poate ca urmare a educaţiei primite de la guvernante şi şcoala catolică, m-am sculat cu noaptea în cap, am îmbucat ceva şi am plecat la locul cu pricina. Pe bancă stăteau două putori foarte dispuse, care râdeau provocator. Am trecut pe lângă ele de vreo două ori privind pe furiş pe lângă bancă, dar nici urmă de cercel, până când una din ele m-a întrebat dacă caut ceva. M-am aşezat pe bancă între ele şi le-am mărturisit absolut totul în speranţa că o să mă ajute, iar una din ele a zis că trebuie să o ajutăm, fiindcă a fost fată bună. Am căutat vreo jumătate de oră după care eu le-am spus că renunţ, pierdusem orice speranţă, însă fetele au zis să nu ne lăsăm şi dacă nu-l găsim mergem şi-l mai căutăm acasă. După un timp, una din ele a găsit cercelul şi de bucurie a început să strige că mergem să îl căutăm şi acasă. Acasă nu mai era nimeni, aşa că în loc să împart prada cu cineva, m-a devorat prada pe mine, ce mi-au făcut şi în câte feluri nu o să uit toată viaţa. Când, efectiv fără vlagă, am încercat să le spun că nu mai am prezervative, au răspuns în cor ... avem noi! Iar când de atâta efort membrul s-a umflat îngrijorător, fetele au avut soluţie şi pentru asta, punându-mă să-l ţin într-un lighean cu apă rece şi apoi într-un prosop ud. După o jumătate de oră îşi revenise şi a fost pus la probe, fiind funcţional. Disperat că nu mai venise nimeni le-am condus la tramvai, dar spre deosebire de unele din fetele care plecau după tratament mergând ca raţele, de data asta eu eram cel care mergea ca un răţoi. Peste câteva zile când m-am întâlnit la Arcul de Triumf cu proprietara cercelului, mi-a mulţumit în fugă, s-a scuzat că este cu şeful ei care şi-a trimis la mare nevasta cu copii şi trebuie să-l raşcheteze. Uimit atât de situaţie cât şi de exprimare, i-am urat succes, iar ea m-a sărutat părinteşte pe obraz spunându-mi să nu o ocolesc.

            Angela a fost prietena lui MARIN Marcel, un amic, fotbalist la Petrolul şi Ştiinţa Craiova, după care a fost căsătorită cu un alt coleg de sport Gică MANTA, aşa că eram extrem de apropiat de ea, mai ales că într-o noapte dormiseră pe jos la mine în cameră, Gică cu ea şi Neli IONESCU cu Ani. După un timp, a divorţat de Gică şi am reîntâlnit-o prin Bucureşti. M-a invitat la ea, stătea într-un apartament superb, am discutat fel de fel de lucruri ca între vechi cunoştiinţe, fără vreo intenţie de mai mult. Eram într-o perioadă în care lucram forte mult, din vorbă în vorbă, i-am relatat adevărul şi la plecare mi-a spus că dacă am nevoie de o relaţie rapidă, fără probleme, să-i dau un telefon, are destule prietene care ar dori o relaţie fără obligaţii,  cu o persoană atractivă, serioasă, dar care să le satisfacă. Încântat de ofertă, dar mai ales de încrederea pe care o prezentam, i-am telefonat peste vreo 3 zile şi am stabilit o întâlnire la ea acasă. M-am prezentat cu un buchet de flori, aranjat, bărbierit, cu buzunarele doldora de prezervative şi am găsit la ea o femeie plăcută, bine îmbrăcată, stilată şi sexy. După ce a luat florile, Angela ne-a expediat rapid spunând că aşteaptă pe cineva şi am plecat separat, la o distanţă de câţiva metri, fiindcă aparent nu eram împreună, nu ne cunoşteam, aşa separaţi am luat tramvaiul şi deabia în curte am luat-o de braţ. Am intrat în cameră, am servit-o cu ceva şi în timp ce o contemplam cu plăcere, deoarece era un exemplar reuşit, m-a întrebat ce vreau de la ea. Cunoscând-o pe prietena ei am fost extrem de clar spunându-i că vreau să o regulez la care ea ca să mă surprindă a replicat cu:  - Ce mai aştepţi!. La a treia încercare s-a descătuşat total cu o serie de câteva orgasme succesive, după care a avut un acces de plâns spunându-mi ce rău îi pare că nu m-a cunoscut mai devreme, fiindcă peste câteva zile pleacă definitiv la Paris. Pe vremea aia nu eram eu prea sensibil la lucrurile astea, în fond eram sătul de minciunile mele, dar m-am purtat totuşi tandru cu ea, deoarece era deosebit de frumoasă şi nu i-am refuzat încă o repriză. După vreo trei zile a sunat Angela şi m-a întrebat ce i-am făcut tipei că neapărat vrea să stea o noapte cu mine în următoarele zile şi nu am avut motive să o refuz, mai ales că mi-am făcut o presă la Angela, care mi-a plasat după aceea nişte frigide notorii, aşa că am cam rărit-o cu chestiile astea, fiindcă nici nu voia să le plasez la alţi băieţi, dorea serviciul personal şi individual.

            Cu băutura nu le prea aveam şi îmi revin în minte puţine secvenţe de acest gen, Florin TORJESCU s-a îmbătat la un ceai dat de Nadia POPESCU şi am plecat rapid ca să nu se prindă nimeni. Ducerea lui acasă împreună cu Stelică a fost o poveste nostimă, fiindcă omul voia să se întoarcă la Nadia şi-l înjura pe Gheorghe logodnicul ei. În tramvai spectacolul a fost hazliu, dar în nici un caz de prost gust, fiindcă Florin era simpatic, nu vulgar. Din Piaţa Domenii, Florin nu mai voia să vină acasă, spunând să-l duc eu cu Stelică în braţe. Cu toate încercările noastre nu am reuşit, iar băiatul spunea că dacă nu îl luăm pe sus, doarme acolo. Am încercat să plec cu Stelică şi l-am lăsat singur, dar Florin habar nu avea, a început să cânte şi să îl înjure pe Gheorghe. L-am convins cu mare dificultate şi l-am dus acasă unde s-a culcat imediat, iar dimineaţa îşi amintea vag de evenimentele din ajun. Stelică s-a imbătat de vreo două ori, însă se manifesta destul de paşnic, îl culcam şi gata. Gigel s-a îmbătat înaintea unui examen cu Edmond NICOLAU şi cum îl învăţasem toate biletele, m-am alarmat când am văzut că profesorul compune altele chiar în timpul examenului şi cu greu l-am adus de la cămin să dea examen de dimineaţă ca să prindă un bilet vechi. A prins bilet vechi şi cu toată buna dispoziţie manifestată în timpul examenului, profesorul nu s-a prins că e aburit şi l-a trecut. Într-o seară, ne trezim cu Dinu ANDREOIU care-l aduce pe Miţi NEDELCU, fratele lui Florin TORJESCU, înfiat de un frate al doamnei TORJESCU ca să i se piardă originea socială proastă, datorată faptului că domnul TORJESCU fusese legionar cu lungi state de puşcărie. Miţi era beat turtă şi cărase de la şosea o bucată de asfalt imensă, pe care în mod normal nu ar fi putut să o ducă, numai în starea asta de graţie a avut puterea supraomenească să o facă. Asfaltul a stat mult timp la poartă şi când a fost scos din curte a fost nevoie de doi băieţi, fiind foarte greu. Cum ştiam că Dinu îl mai plimbase pe Miţi cu o conservă legată de curea cu câtva timp înainte, acesta nu a fost primit prea bine, băieţii ţineau la Miţi şi au considerat gestul lui Dinu inacceptabil, aproape că a fost dat afară şi a fost ultima dată când a venit la noi care ne consideram o familie, în cadrul cărei nu existau gesturi prin care să fie cineva jignit sau expus într-o situaţie degradantă în public.

            În primii ani, Miţi era un specialist al examenelor de admitere, fiindcă a dat de patru ori şi a reuşit de tot atâtea ori, după cum spunea Stelică. Cert este că în primele trei încercări nu a apucat să promoveze primul an, din cauza că era exmatriculat pentru absenţe, nepromovarea examenelor primei sesiuni sau odată, pentru că a pus ouă clocite între îmbrăcămintea de pernă şi perna unui vietnamez. Exmatricularea în caz de nepromovare a majorităţii examenelor primei sesiuni era o metodă barbară şi fără prea multă logică, deoarece unii copii se adaptau mai greu la şocul predării şi susţinerii unui examen în învăţământul superior. Gigel a avut o prietenă, care din cauză că a fost exmatriculată pentru că a picat trei examene din cinci în prima sesiune s‑a sinucis … bietul copil!

            Flori era ajutat de un conferenţiar de matematică, domnul FLONDOR, prieten cu tatăl lui, care îi recomanda elevi pentru meditaţii ca să câştige şi el un ban, deoarece ai lui acasă o duceau, ca şi ai mei, foarte greu. Făceam parte dintr-o clasă socială care, în viziunea regimului comunist trebuia lichidată. Când Stelică a venit cu o damă la noi în cameră, cu toate că era cu un puşti la meditaţie, l-am rugat pe Flori să mă lase să fac un referat la birou, fiindcă ei lucrau la masă. Cu această ocazie am constatat că lecţiile pe care acesta le ţinea erau plăcute şi cu un conţinut ridicat valoric, Flori avea har, iar acest lucru s‑a văzut în cursul vieţii, când practic a câştigat mai mult din meditaţii decât de la serviciu şi în plus şi-a creat relaţii cu persoane suspuse ale căror odrasle le pregătise pentru liceu sau examene de admitere.

            Defectul nostru major era jocul de cărţi, care chiar dacă nu era practicat frecvent, când se juca, dura uneori două zile şi două nopţi, timp în care se strângea un morman de chiştoace, mâncam puţin şi consumam o mare cantitate de energie nervoasă. La el participau 6-7 dintre noi, fiindcă din când în când unii părăseau jocul şi se retrăgeau în camera mică unde se odihneau pentru a putea relua jocul cu răutate. Erau momente când, doborâţi de oboseală făceam o pauză pentru odihnă şi fiecare se culca unde apuca, dar asta se întâmpla destul de rar. Mai înveteraţi erau cei din anturajul lui Florin BROZICI, dar nici ei nu jucau pe sume prea mari, cel mai mult conta plăcerea jocului în sine, indiferent că era poker sau licitaţie. Licitaţia avea un lider de necontestat în Dinu Gheorghiu zis Muncitoru, student medicinist din Câmpina care era imbatabil la acest joc. Pentru cine are idee de acest joc, afirm că l-am văzut "intând" foarte rar, odată a ratat jocul spunând 66 după ce a împărţit cărţile, fără să se uite la ele. Imediat după asta s-a ridicat de la masă şi s-a dus să se culce pretextând că este obosit. Dinu un tip cu o memorie de excepţie, avea tradiţie de jucător din familie, tatăl lui a plecat cu un prieten la Cazinoul din Sinaia, unde la sfârşit, fiindcă îi mai rămăseseră bani şi era afumat bine, i-a pus pe toţi pe o combinaţie unde i-a lăsat vreo trei tururi la rând ajungând la un câştig important. În sală se făcuse linişte şi crupierul l-a întrebat dacă ridică jetoanele sau continuă jocul, la care el a răspuns senin că îi lasă. După ce a câştigat din nou, crupierul a întrebat iarăşi, dar nu a mai apucat să primească un răspuns, fiindcă prietenul lui, mai treaz, l-a pocnit punându-l la pământ. A intervenit poliţia, au fost arestaţi, însă câştigul a fost depus la caserie şi a doua zi, la ridicarea sumei, a fost luată şi doamna, soţia înrăitului jucător, iar aceasta a depus-o imediat la un antreprenor care le-a făcut o casă superbă. Jocul avea un ritual aparte, cei care nu mai aveau bani nu primeau împrumuturi de la câştigători, însă se ofereau sume importante pentru cumpărarea de alimente, ţigări sau pentru a plimba prin curte pancarde în care se scria de exemplu: "Sunt un dobitoc şi joc licitaţie fără să cunosc regulile elementare ale acestui joc nobil". Împrumuturile se făceau numai după terminarea jocului pentru bani de tramvai, de ţigări etc. Se considera că nu mai avem ţigări, deabia după ce unul din cei pedepsiţi selecta chiştoacele dintr-o cutie metalică pentru masca de gaze şi acestea erau refumate. De multe ori, eram sculat în toiul nopţii, ca să mi se spună că Stelică pierde masiv şi mă aşezam pentru un timp în locul lui, mai recuperam câte ceva, după care îl lăsam să joace în continuare, fiindcă se odihnise şi relaxase. Jos, zootehniştii aveau secţie separată, unde se juca numai poker în spălător, dar cu intensitate redusă. Într-o seară mă odihneam, fiindcă venisem de la nişte munci grele la nevasta rapidistului, care mă subsese la propriu şi la figurat, dar mă scoală Dinu şi Stelică să facem un poker în trei, sub ameninţarea că toarnă apă pe mine. Cu ameninţări de genul ăsta nu era de glumit, aşa că am acceptat să joc, dar i-am pus pe ei să stea la marginea patului, iar eu stăteam culcat. La prima mână mă trezesc cu o quintă royală servită, dar după ce mă declar servit, Stelică începe să facă haz că am greşit cacealmaua, fiindcă servit este el. Dinu ia două cărţi şi se plusează nebuneşte, unul avea culoare iar altul un ful major. La vederea cărţilor li s-a făcut rău, pierduseră o sumă mare, aşa că am profitat de ocazie şi le-am spus că le fac o reducere de 75% dacă dispar în cinci minute, cum suma era importantă, băieţii efectiv s-au evaporat şi m-am culcat liniştit. La ştrandul Herăstrău l-am găsit pe colegul de liceu Jean Claude RĂDULESCU, jucând cu nişte şmecheri care-l cam păcăleau, m-am uitat mult timp de pe margine, fără să le dau impresia că îi urmăresc, am filmat toate manevrele, după care l-am salutat pe Jean, iar când el a plecat vreo oră cu o tipă să se uşureze, m-a lăsat în locul lui. Este drept că am avut mare baftă, însă i-am ligugit pe băieţi şi conform unor regului nescrise, din banii de pe masă Jean mi-a dat o bună parte. La plecare, unul dintre ei, care pierduse cel mai mult, a insistat să joace neapărat cu mine şi nu a renunţat nici când i-am spus că am ceva urgent acasă după care pot să joc, însă nu este fair să vină la noi unde este un necunoscut şi nu are vreo şansă. Tipul era bolnav după cărţi şi a venit cu mine acasă, am rezolvat urgenţa, era vorba de nişte indicaţii la un desen pentru proiectul de diplomă pe care mi-l făcea Fănel. Am jucat în trei cu Stelică, băiatul era masochist, pierdea în neştire şi din sfert în sfert de oră îi spuneam să renunţe, dar refuza. Când a pierdut toţi banii a încercat să ne vândă un ceas şi atunci i-am înapoiat o mică sumă şi l-am scos din casă, conducându-l la tramvai, ca să fiu sigur că nu se mai întoarce. M-am mai întâlnit cu el la ştrand şi mereu mi-a propus să jucăm în orice condiţii, însă cum nu mi-a plăcut să am relaţii cu maniacii, l-am evitat. Mai jucam table, în special vara pe balcon unde adia un vânt plăcut şi era o atmosferă idilică de ţară, întreruptă de zgomotul rostogolirii zarurilor sau de expresia frecventă "gherlă", cei mai pasionaţi erau Stelică şi Dinu.

            Noroc că relaţia mea cu Jean Claude a fost accidentală, el s-a angrenat cu o echipă care lichida noaptea miliţieni şi a fost condamnat la moarte. La cutremurul din 1977 a trăit o altă dramă de gradul zero, când a pierdut soţia şi copii, după care, ca să uite marasmul, a fost cumpărat de o rudă a mamei lui din Franţa. După 1989 a trecut pe la Ploieşti şi ne-am întâlnit, eu cu soţia, cu care fusese coleg la Şcoala de Conductori Arhitecţi din Bucureşti, iar el cu o franţuzoaică mult mai tânăra şi simpluţă, cu care trăia la Paris, unde lucra ca proiectant. Franţuzoaica era extrem de mirată că atât eu cât şi Ica vorbeam acceptabil franceza ; nu îi venea să creadă că mai vorbim engleza, germana şi rusa, ce mult a trebuit să coboare ştacheta Jean Claude, faţă de tradiţia familiei din care provenea. Arăta ca un burghez din romane, mic, gras, cu o chelie avansată, dar plăcut, cu o figură zâmbitoare şi tinerească, fără să trădeze absolut nimic din trăirea unei vieţi atât de zbuciumate, plină de drame de gradul zero. După ani buni, am aflat de la prietenul meu, Bujor Nedelcovici că a descoperit numele lui Jean printre turnătorii. Când i-a spus direct s-a scuzat penibil, motivând acest pact făcut cu securitatea prin dorinţa de aşi salva viaţa.

            Într-o seară, vine Florin TORJESCU cu două studente la fără frecvenţă şi mă roagă să stau noaptea cu una, fiindcă altfel a lui nu vrea să rămână singură. Am dansat puţin la Florin în cameră, tipa lui a sărit grămadă pe el, iar a mea s-a lipit bine de mine, fără să se jeneze nici un pic că se freacă de un penis în erecţie, aşa că trăgând o speranţă am invitat-o la mine în cameră unde şi-a scos rochia ca să nu o mototolească şi a rămas în furou. M-am apropiat de ea am mângâiat-o, ne-am sărutat şi deodată a avut o revelaţie spunându-mi că îi pare rău că nu poate să aibe o relaţie cu un bărbat reuşit ca mine, dar este căsătorită cu un preot şi nu poate să facă asta. Din clipa aceea m-am blocat şi singura întrebare pe care i-am pus-o a fost de ce a urmat totuşi o procedură care conducea spre lucrul acesta, la care nu a răspuns foarte clar, printre altele mi-a mărturisit că mă place mult şi poate de asta. Tot ce am făcut a fost o discuţie foarte amicală prelungită şi ne-am culcat într-un pat mic în care ne simţeam unul pe altul, cu greu am adormit, dar cu gândul că-l ajut pe Florin. În altă sesiune, prietena lui Florin a venit din nou cu o colegă, dar de data asta eram prevenit, imediat după ce ne-am cunoscut le-am povestit ce păţisem cu preoteasa şi i-am spus tipei că vreau să ştiu de la început dacă mergem să ne regulăm sau să stăm de vorbă, la care ea a pus mâna pe mine, m-a pipăit ca o expertă după care a zis că ea nu e proastă ca preoteasa.

            Într-o seară aud muzică în parc şi constat că pe o estradă era un concurs de amatori la care se produceau fel de fel de solişti. Mă aşez pe o bancă cu gândul să fumez o ţigară, să mă relaxez, nu aveam chef de nimic, important în clipa aceea era să pierd vremea, o tempora! Pe estradă se urcă o individă cu faţă plăcută, dar cam plinuţă, care a avut mare succes, fiind bisată de mai multe ori. La plecare trec pe lângă un grup de admiratori cu ea în mijloc şi când ne-am încrucişat privirile, am întrebat-o prin semne dacă mâine la 7 nu trece pe acolo, mi-a făcut semn tot cu mâna că s-ar putea. A doua zi am găsit‑o pe o bancă, cu toate că era cu 5 minute mai devreme şi m-am aşezat lângă ea încercând să legăm o conversaţie. Chiar la prima impresie mi-am dat seama că avea un gabarit depăşit, dar când s-a ridicat să plecăm am crezut că o să pice tot cerul pe mine, nu era mare, era imensă. Tot penibilul de pe lume era prăbuşit pe mine, am îngânat vreo două vorbe, nu ştiu ce am mai putut să spun, dar sunt sigur că am fost delicat, fiindcă nimeni nu avea vreo vină şi am plecat, am plecat, am plecat. Mult timp nu mi-am putut reveni din blocajul psihic în care intrasem.

            Aplicând schema cu ploaia, aduc acasă o tinerică simpatică foc, îi turuia gura de-ţi era mai mare dragul, despre vrute şi nevrute. Fără să băgăm de seamă ne trezim în chiloţi şi îmbrăţişaţi, în timp ce-i lingeam sfârcurile, care erau bine dezvoltate, cade ca din cer o întrebare fără sens pentru mine:

- Ce-i cu cartea lui Tudor TĂNĂSESCU ?

- Nimic, sunt student la Electronică

- În ce an ?

- Patru.

            - Nu pot mă regulez cu tine, eşti coleg cu vărul meu şi o să mă spui .... etc., etc.

            Ce poţi să mai faci în faţa unei atitudini aşa de hotărâte, m-am spălat cu puţină apă rece pe testicole, am aşteptat să se liniştească ploaia şi am condus-o nu mai ştiu unde ... ce mult l-am urât în seara aceea pe profesorul Tudor TĂNĂSESCU, pentru care am un mare respect, căruia îi datorez multe lucruri pozitive din cariera mea de inginer şi cercetător.

            Costel a adus un geolog mare afemeiat, despre care nu ştiam mare lucru, decât că se făcuseră cu el câteva acţiuni bombă. Într-o zi îl văd la braţ cu una care ne frecventa şi lua pe câte unul dintre noi la ea acasă, spunând că soţul ei lucrează mult în deplasare. Mă gândeam de unde dracu a reuşit să o agaţe, el lucra cu tipe cu o clasă mai sus. În timp ce mă apropii de ei, parcă simţind ceva, tipul nici nu-mi spune salut sau altceva şi mi-o prezintă pe soţia lui, m-am pierdut, am bâlbâit ceva după care am plecat, aşa că fiecare în parte, după ce ne-am revăzut, mi-a reproşat că era gata gata să-l dau de gol. Oricum nu le-am spus nimic şi după mulţi ani, pe când făceam cumpărături la magazinul alimentar de la Arcul de Triumf, i-am văzut plimbând doi copii superbi, dar am preferat să mă fac că nu-i cunosc. Tot Costel mi-a pasat o tipă foarte frumoasă, specialitatea lui, care după un orgasm sănătos a început să plângă spunând că este divorţată, fiindcă bărbatul ei, la câteva zile după căsătorie, a început să aducă prieteni de-ai lui acasă, cu care organiza orgii între ei şi cu ea, pe care o făceau poştă, o serveau în fund, după care se serveau şi ei între ei, biata de ea, îl iubise tare mult şi chiar spera că dacă ar promite că se lasă de hetero poate l-ar ierta. Păcat de ea, era tare frumoasă, apetisantă, cu un temperament vulcanic cum rar am întâlnit. Cum te apropiai de ea începea să tremure şi actul sexual era superb, deoarece era o avalanşă de orgasme însoţite de comentarii în surdină care te excitau teribil.

            Într-o seară, când vin acasă găsesc la mine în pat o tipă atrăgătoare, îmbrăcată numai într-un maieu al meu, care mi se adresează pe nume într-un mod extrem de familiar. Iau o atitudine destul de rezervată, fiindcă mă temeam de cine ştie ce şotie care mi se pregătea, dar din camera alăturată vine Stelică în nişte izmene  scurte şi caraghioase. Îmi povesteşte că au agăţat două fete cu care au venit acasă, după ce au discutat şi au trecut în camere separate, Dinu se pare că a luat-o prea tare pe tipă care a strigat după Stelică şi prietena ei din camera alăturată, spunând că nu vrea să se reguleze cu Dinu, fiindcă este un măgar, iar acesta a bombănit şi a plecat de acasă. Stelică i-a explicat că stă în cameră cu un băiat foarte drăguţ şi amabil, i-a arătat fotografia mea care stătea în ramă pe etajeră, am fost plăcut şi selectat pentru reproducere. Nu am stat prea mult pe gânduri şi până dimineaţa am dat un recital de care fata a fost mulţumită. Era o sportivă din Târgovişte, care venea la antrenamente în Bucureşti şi uneori înopta în capitală, de unde a fost poreclită "sportiva". A trecut de mai multe ori pe la noi, dar dacă nu eram acasă sau disponibil, nu a acceptat să rămână cu altul cu toate insistenţele băieţilor. Ultima dată când am avut un semn de la ea, am găsit acasă o bluză de bumbac, fără mâneci, cu urme de jeg pe zona sânilor, lăsată în locul unei bluze tot de bumbac de-a mea, curată, pe care Stelică spunea că o împrumutase de la el. Cum să împrumute o bluză a mea de la el, probabil că în schimbul bluzei, măgarul a regulat-o şi fata s‑a jenat să mai dea ochii cu mine, dar la vremea aia nu ne făceam noi probleme din aşa ceva.

            În timpul studenţiei, am bântuit prin foaierele şi sălile de spectacole de divertisment, fiindcă cunoşteam mai mult sau mai puţin pe câţiva din protagoniştii vremii. Aceştia îmi facilitau intrarea gratuită, dar nici preţul biletelor nu mi se părea prea mare, aşa că de cele mai multe ori le cumpăram, sau numai dacă se procurau greu, rugam pe unul din ei să-mi cumpere. Cu Nicolae NIŢESCU am locuit aproape doi ani în aceeaşi casă, fiind prieten şi vecin la Ploieşti cu soţia lui Viorica VASILESCU. Pe Angel GRIGORIU component al celebruliu Trio GRIGORIU, îl cunoşteam de la volei, chiar de la Ploieşti, fiindcă era mare fan al acestui sport şi dacă avea spectacol era suficient să-i trimit vorbă printr-un plasator şi-mi facilita intrarea gratuit. Culmea a fost faptul că stând cu el pe hol la Sala Dales, în 1952, mi-l prezintă pe Nicolae NIŢESCU, la care amândoi am izbucnit în râs, spunându-i că locuim sub acelaşi acoperiş, dar nici eu nu ştiam că era spectacolul de debut al lui Nucu, nici el că mă interesează muzica uşoară. La acel spectacol, Nucu s-a lansat în special în duetul cu Dorina DRĂGHICI "Noapte bună vă dorim, noapte bună şi mândra lună, o să vă bată în fereastă să vă spună tuturor, noapte bună ..." Am cunoscut-o pe Dorina DRĂGHICI, împreună cu soţul ei Nicu STOENESCU şi am fost surprins de privirea ei şireată, aparent timidă, dar care te evalua cu cea mai mare impertinenţă. Nu m-am înşelat, ulterior am aflat că în inima ei mare de artistă la înalt nivel, avea un loc aparte pentru bărbaţi şi o grabă nemăsurată de a se convinge că nu a greşit în aprecierea lor. De la Grigorii am aflat cu titlu de poantă, că pentru frumoasa melodie "Lină, Lină, Lină Cătălină", compozitorul Radu ŞERBAN, fusese reclamat la Uniunea Compozitorilor de Elly ROMAN, că ar avea influenţe americane şi urma să fie dat afară din partidul comunist, iar melodia interzisă. Şansa lui a fost Soloviev Sedoi, un compozitor sovietic, care fiind în vizită prin România a auzit melodia şi a lăudat-o în public pentru exemplu de punere în valoare a filoanelor muzicii populare. În loc să fie dat afară din partid, Radu ŞERBAN a primit pentru melodie Premiul de Stat. Aşa se scria în anii aceia istoria, de la Moscova. Pe Horia CĂCIULESCU îl cunoşteam de la mare, unde făcusem un concediu în 1953 cu echipa mea din acea vreme, Progresul ITB Bucureşti, iar el era bun prieten cu băieţii şi se lipise de noi. Îmi aduc aminte că soţia doctorului Dorel SCORŢEANU, o doamnă fină, plinuţă, drăgălaşă şi distinsă, îşi ruga soţul, să nu-l lăsăm pe Horia cu ea pe plajă, dacă plecăm să jucăm volei, fiindcă toată lumea care trecea, se uita la ei cu curiozitate, fiindcă el era un schelet ambulant. E drept că pe plajă Horia arăta dezolant, însă era un om admirabil şi un camarad desăvârşit. Mai târziu, după ce mama s-a împrietenit cu soţia lui într-o excursie pe Dunăre şi au venit la Ploieşti, în casa unchiului meu, Preotul Petre NICULESCU-VESELU, ne-am amintit cu mare bucurie de vara lui 1953 a tinereţii noastre. Având ambii maşină Trabant,  am făcut schimb de experienţă folosind mult timp reţeta lui, un săculeţ de tifon umplut cu sare grunjoasă pentru ştergerea parbrizului iarna. Când a fost lichidat în timpul revoluţiei din 1989, am regretat foarte mult plecarea dintre noi a acestui om minunat cu mare credinţă în Dumnezeu. Mircea CRIŞAN făcuse armata la forţele de muncă în Ploieşti, care aveau echipe de volei şi basket, venea destul de des să facă galerie (era mai simplu decât la muncă) şi ne ştiam, ne salutam. În nici o ocazie nu s‑a făcut că nu mă cunoaşte, nu m-a evitat cum poate ar fi făcut alte mari vedete, fiindcă Mircea CRIŞAN a fost o mare vedetă. E drept că era impertinent, odată, la o prezentare a spus: Urmează Mara MĂLINEANU, IANOLI, DUMITRAŞCU şi alţii (referindu.se la faptul că într-o perioadă destul de scurtă apetisanta Mara se căsătorise de trei ori) ... iar la rumoarea din sală a continuat şi mai şi ... "linişte că se dă la toată lumea". Biata femeie a intrat pe scenă roşie ca un rac, însă spectatorii o iubeau nu pentru aventurile sale amoroase, ci pentru felul cum cânta şi nu în ultimul rând pentru cum se mişca şi cum arăta. La Fănel l-am cunoscut într-o seară pe marele pianist de jazz Iancsi KÖRÖŞI, care era coleg de armată cu Mircea CRIŞAN şi a cântat la pianul doamnei Viorica pentru o artistă din Ploieşti cărei îi pusese gând rău de bine, iar Goe GEORGESCU era prăbuşit lângă pian în extaz. Pe celebrul chitarist doctorul Lache ANGELESCU, l‑am cunoscut în 1953 la mare, unde-şi făcea luna de miere cu Pupe fata celebrului doctor Sabin ARDELEANU din Ploieşti, cu fraţii căreia eram amic şi fusesem la ei în casă. Aproape zilnic, făceam seri prelungite de audiţie, deoarece cânta minunat şi era fericit să se dea mare în faţa tinerei sale soţii, pe care o giugiulea în permanenţă şi o mânca din ochi. O seară deosebită am petrecut împreună cu o parte din colegii mei de la Progresul ITB şi fetele de la Rapid Bucureşti care erau tot la Mamaia, dansând pe muzica mai puţin potrivită pentru aşa ceva a lui Lache. "În Spania sunt castele, Cu ziduri şi crenele, Iar senioritele beau whisky cald, După moda lui Janet McDONALD". Cu celebrul baterist Ovid PASCAL, rezerva lui Sergiu MALAGAMBA la orchestra lui Teodor COSMA, student la medicină şi coleg cu prietenul meu Sorin STROIE, am fost foarte apropiat şi am trăit aventuri memorabile. Liana ANTONOVA era o solistă din Bulgaria care cânta cu formaţia "Optimiştii" şi a făcut furori în România, mai ales pentru că interpreta ritmuri interzise pe vremea aceea soliştilor români. Avea voce, un simţ muzical şi al ritmului peste media cântăreţilor noştri şi o nonşalanţă înnăscută. Succesele ei, care umbreau pe unii din cântăreţii noştri, au făcut să se creieze un adevărat complot din partea acestora pentru ca Liana să plece cât mai repede din ţară. Mi-a prezentat-o la ştrandul de la Floreasca celebrul playboy  "Prinţul" (fiindcă se spunea că era băiatul nelegitim al lui Carol al II-lea cu care semăna formidabil), dar am regretat acest lucru mult şi mult timp. Îmi plăcea în mod deosebit cântăreaţa Liana ANTONOVA, iar cînd am văzut-o în costum de baie am fost mai mult decât dezamăgit. O vedetă trebuie să-şi păstreze cu mare grijă imaginea publică, să nu apară imbrăcată dezavantajos pentru a nu degrada imaginea pe care a creat-o fanilor săi, dar de unde să ştie lucrurile astea o tânără bulgăroaică dotată de Dumnezeu cu glas şi simţ al muzicii ... nu putea să i le dea chiar pe toate.

            Prin anul 1956, Fănel era combinat cu o bucureşteancă, Lali, care studia pianul la conservator cu doamna Florica MUZICESCU. Fata nu era deosebit de frumoasă, dar era bine construită fizic, cu un ten măsliniu deschis, ochi mari şi închişi, o figură visătoare  şi gura senzuală cu buze subţiri. În general Fănel avea în perioada aceea gusturi exotice şi cum "de gustibus non disputandum", o acceptasem în cercul nostru fiind o fată plăcută, deschisă. Din spusele prietenului  meu, biata fată era frigidă, foarte rar juisa în timpul actului sexual şi poate că simula ca să-i facă lui plăcere. Avea o manieră ciudată de a se excita, luând în mână penisul, mângâindu-l, frecându-l şi în clipa în care începea erecţia, Lali începea să tremure, ţipa, uneori era la limita să-şi piardă controlul. În rest era o fată normală, un bun camarad şi despre lucrurile personale nu discutam nimic, o singură dată, când am rămas singuri, mi-a mărturisit că este dominată de o răceală internă profundă în toate domeniile, chiar la pian şi că trebuie să se încălzească foarte bine ca să-şi intre într-un ritm normal. Lali era geloasă pe o colegă a ei, harpistă, despre care spunea că putea să o facă chiar în scurtele pauze dintre repetiţii, aşezându-se deasupra colegilor care stăteau pe scaun şi cu toate că totul se desfăşura în scurt, reuşea să obţină orgasme.

            Într-o sâmbătă ne-a invitat la ea acasă ca să ne prezinte doi copii, vecini cu ea, fii preotului CICEU din jurul Pieţii Puişor, care erau nişte talente extraordinare la pian. Unul se numea Eugen, iar celuilalt nu-i reţin numele, aveau 6 şi 8 ani. Ne-am prezentat seara pe la ora 18 la Lali, am fost foarte bine primiţi de familia ei, după care a urmat prelucrarea în sensul că la venirea preotului trebuia să ne dăm drept studenţi la conservator colegi de‑ai ei, veniţi printre altele să ascultăm cum cântă cei doi copii. Schema era următoarea, copii urmau să cânte muzică clasică atât timp cât preotul era cu noi, după care urma un recital de jazz la care copii spunea ea, erau nemaipomeniţi.

            Îmi amintesc că la acest show au participat Florin BROZICI, Mili ANGELESCU, Stelică BORDEANU, Costel POPESCU, eu Mircea GOCIMAN şi desigur Fănel, împreună cu câteva fete. După ce am servit ceva, a fost invitat preotul cu cei doi băieţi, foarte mândrii să se producă în faţa unor studenţi la conservator. Preotul era destul de tânăr, un om plăcut cu care, după ce i-am spus fiecare la ce instrument studiam, orice afară de pian sau vioară, pentru că părintele avea una acasă, a discutat cu noi fel de fel de probleme. Ne-am convins că avem în faţă un om cultivat, dotat pentru meseria de preot, un tată foarte grijuliu cu soarta copiilor lui, al căror talent îl prezenta fără falsă modestie, spunând că este darul lui  Dumnezeu. A urmat un recital de muzică clasică al celor doi, care efectiv ne-a uimit, nu eram noi studenţi la conservator însă eram băieţi culţi, unii cântaseră la cor sau la un instrument, am rămas înmărmuriţi, ne aflam în faţa unor talente ieşite din comun. După felicitările de rigoare pe care preotul le-a primit cu eleganţă, a spus că se retrage şi a vrut să ia şi copii la culcare. A urmat o discuţie extrem de anevoioasă, până când atât băieţii cât şi noi l-am convins să-i mai lase vreo trei sferturi de oră, şă se simtă în largul lor, fără cineva din familie pe cap. Cam greu, mai mult la insistenţa fetelor, preotul s-a lăsat convins şi a plecat. După ce băieţii au rămas singuri a început adevărata minune, fără vreo invitaţie, cei doi copii în pantaloni scurţi au luat în primire pianul şi la două sau patru mâini au făcut să se reverse, în casa de lângă Piaţa Puişor, un val de jazz de o puritate devastatoare. Pe vremea aceea, datorită faptului că locuiam în aceeaşi casă cu Nicolae NIŢESCU cu care eram prieten, prin legătura pe care o aveam cu Angel GRIGORIU, am avut acazia să merg la multe concerte, să ascult pe marii pianişti ai timpului în frunte cu Iancsi KÖRÖSI, care cântase chiar în casă NEGULESCU la Ploieşti. Ceea ce ascultam însă la aceşti copii minune depăşea orice imagianţie, cântau cu o plăcere debordantă, pe fondul unei tehnici desăvârşite şi al unui simţ al ritmului ieşit din comun. A fost foarte greu să-i oprim după vreo oră şi jumătate, o făceam cu mare regret, însă îi promisesem părintelui să-i conducem acasă să se culce. După câţiva ani i-am mai ascultat pe băieţi într-o vacanţă pe litoral, cântând în cadrul unei formaţii la unul din cele mai şic localuri din Mamaia. Ulterior, diferenţa valorică dintre cei doi s-a conturat precis, Eugen CICEU devenind, mai ales după ce a fugit din ţară, unul din pianiştii de mare valoare din Europa. Am avut ocazia să-i ascult un disc, scos sub numele de Eugen CICERO, care m-a impresionat până la lacrimi, la  inginerul Tibi MANIU care-l adusese din Elveţia.

            Am văzut, pe viu, primii solişti străini care au cântat în România comunistă: cântăreţul de culoare Paul ROBSON, Claudio VILLA, Yves MONTAND, Domenico MODUGNO, Marino MARINI, saxofonista Ingela BRANDER, profitând de prietenii mei care mi‑au făcut rost de bilete ce se procurau extrem de greu. În vremurile acelea, melodiile nu trebuiau să vorbească decât despre succesele socialismului, de tractoriţe sau de fruntaşi în producţie. Mai târziu, prin 1962, despre Beattles se spunea în presa românească de specialitate că "sunt o formaţie de sceleraţi cu părul trecând peste jumătatea hainelor", iar Gică PETRESCU, minunatul şi eternul cântăreţ de muzică uşoară a fost obligat să cânte o melodie stupidă .. "Cincinalu'n patru ani şi jumătate" ... aşa jumătate de măsură da. Am ascultat şi alţi mari interpreţi români printre care : Maria TĂNASE, Ioana RADU, Mia BRAIA, Dorina DRĂGHICI, Jonny RĂDUCANU, Alexandru IMRE, Doina BADEA, Ileana SĂRĂROIU, Maria CIOBANU, Romica PUCEANU, Gabi LUNCĂ, Fărâmiţă LAMBRU, Dona SIMINICĂ, Marcel BUDALĂ, Ion ONORIU sau instrumentişti şi interpreţi la modă ca: Trio GRIGORIU, Constantin DRĂGHICI, Luigi IONESCU, Luki MARINESCU, Miki AMPOIŢAN, Lavinia SLĂVEANU, Willy DONEA, Giani SPINELLI cu Aldo SOLLINI un acordeonist  de 1, 60 m, aproape mai mic decât instrumentul, cântăreaţa de culoare Zaide JACKSON. Peste ani, Nichita STĂNESCU mi l-a prezentat în piaţa Amzei pe Jonny cu care am rămas în bune relaţii şi după moartea poetului. M-am bucurat că am reuşit să-l conving să cânte la pianul lui Nichita de la muzeul din Ploieşti pe Jonny, cel căruia domnul Iosif SAVA îl spunea cu umor "cântăreţul de culoare care cântă jazz".

            De Paşte eram obligaţi să participăm la reuniunea studenţească de la cantina Buzeşti, ca nu cumva să mergem la înviere. Un prieten, Sandu CRISTIAN, mi l-a prezentat pe fotbalistul Petrică BABONE de la Dinamo cu prietena, care erau curioşi să vadă cum se distrează studenţii şi fiindcă am fost văzut cu el am reuşit să ies puţin din sala supra aglomerată ca să aprind o lumânare la biserica de alături. Spre surprinderea mea am dat acolo de Ovidiu PASCAL, baterist la formaţia lui Teodor COSMA, care, locuind în cartier, se îndeletnicea cu "bătut toaca". Pe Ovidiu îl cunoşteam de la Sorin STROIE cu care fusese coleg în ultima clasă de liceu la în Bucureşti. Ştia unde locuiesc şi în ce condiţii, aşa că mi-a propus ca după înviere să mergem cu două fete acasă la mine, el aducea fetele, băutura şi mâncarea luată de la preot, eu puneam la dispoziţie casa. Am fost încântat de propunere şi m‑am întors la Buzeşti de unde am putut pleca imediat ce s-a încheiat învierea, conform instrucţiunilor de la partid. M-am întâlnit cu Ovidiu şi cu fetele cu care am mers la noi la club unde am aranjat frumos masa în camera mare ca să ne respectăm. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, din cauză că nu mâncaseră înainte şi au tras la repezeală vreo două ceşti cu lichior, fetelor li s-a făcut rău, s-au albit la faţă, au vomat, aşa că Ovidiu a plecat, iar eu am rămas şi le-am îngrijit toată noaptea de Paşte, am pus prijniţe, am spălat după ele, fiindcă vomaseră săracele ... vai de mine. A doua zi dimineaţă, dacă fetele s-ar fi simţit bine, mai recuperam poate ceva, dar le era rău în continuare, am apelat la doamna colonel, care le-a făcut un ceai de muşeţel cu mentă, cu mare greutate le-am pus cumva pe picioare şi au reuşit să plece acasă. Eu, dărâmat după noaptea nedormită, am tras un somn ca să mă odihnesc. Am considerat asta o pedeapsă, dar măgarul de Ovidiu după toate cele, mi-a şi povestit ce bine s-a distrat el în seara respectivă, după ce mi-a lăsat moartele în primire, ca să le acord primul ajutor. Eram însă invitatul lui permanent la balurile date în diverse locuri, dar mai ales undeva pe lângă actualul bloc turn din Piaţa Palatului (parcă se numea Laromet), unde cânta cu orchestra lui şi la care aveam loc rezervat lângă orchestră. Am fost de câteva ori, iar ce se petrecea acolo era foarte amuzant, veneau toţi derbedeii din cartier, bătăuşi, cuţitari, hoţi de buzunare, curve ... aşa am cunoscut lumea lor. Era inedită şi fascinantă, o lume complet nouă cu obiceiurile şi regulile ei precise. De exemplu oricât de mare şi generală devenea bătaia, perimetrul orchestrei era evitat în mod categoric, din respect pentru "nea Ovidiu", care le cânta ce voiau şi le lua un preţ modic. Orchestrei i se oferea de băut, chiar fetele lor, dar Ovidiu, băiat de cartier, îi oprea pe colegii lui de la aşa ceva, deoarece lucrurile erau riscante putând scăpa de sub control. Refuzul trebuia făcut cu tact, şefilor de gaşcă nu le place să fie refuzaţi în mod brutal. Felul cum dansau perechile sau fetele singure era un spectacol în sine inedit şi fascinant, care a meritat să fie văzut. La intrare, spuneam că sunt prietenul lui Ovidiu şi eram luat în primire de doi din băieţii de ordine care mă însoţeau până la orchestră, fiindcă neavând vestimentaţie ca a lor, puteam fi acostat de vreun băiat mai nevricos. Odată chiar mi-a folosit această relaţie, am fost acostat de nişte derbedei de care nu ştiu cum aş fi scăpat dacă unul nu ar fi strigat ... băăă, e prietenul lu' nea Ovidiu ... şi am fost abandonat fără vreo explicaţie. Altădată, eram cu o colegă de facultate, Irina FRIM, o fată din lumea bună a capitalei, prietena pianistului Valentin GHEORGHIU şi au trecut câţiva derbedei care m-au salutat, iar eu le-am răspuns. La mirarea colegei mele am negat că-i cunosc, am pretextat că în lumea derbedeilor nu este indicat să nu le răspunzi şi fata neexperimentată cu astfel de lucruri a înghiţit minciuna, dar de atunci am realizat urmările impactului şi nu m-am mai dus la balurile de cartier, în fond văzusem destule.

            Continuând tradiţia ceaiurilor din Ploieşti, am fost invitaţi de Gigel GEORGESCU-Goe la logodnica lui Pusi, fata celebrului medic radiolog bucureştean BANU, într-o casă somptuoasă unde pe lângă faptul că ne-am distrat, am fost prezentaţi familiei BANU în calitate de prieteni ai lui Goe. Pe lângă Stelică BORDEANU, Fănel NEGULESCU, Mircea PETRESCU au mai fost Mili ANGELESCU, Radu NEGULESCU, Fredi MERTL cu Dorina SURDAN. Mare diferenţă de atmosferă şi parcă o subliniere a faptului că acesta era modul nostru normal de comportament într-o lume căreia îi aparţineam şi în care ne simţeam bine fără să facem efort. Goe a povestit acolo cum s-a întâlnit cu Stelică, alarmat de faptul că are examen a doua zi, l-a rugat să-i dea ceva ca să nu doarmă. Cum Stelică arăta şi aşa destul de obosit, Goe a găsit de cuviinţă să-i dea un somnifer. M-am mirat eu că Stelică mă rugase să-l las puţin şi nu am mai putut să-l scol, dar examenul l-a luat aşa că totul a fost O.K. Mai mergeam la ceaiuri la familia Nadiei POPESCU, doamna ne cunoştea încă de la Ploieşti, unde ne-am simţit totdeauna bine şi în largul nostru. Odată, l-am luat cu noi pe Florin TORJESCU, care cu toate că o ştia dinainte pe Nadia, aceasta i-a picat pur şi simplu cu tronc. Lucrurile au devenit extrem de serioase, Florin a demonstrat o perseverenţă rară şi până la urmă totul s-a soldat cu căsătoria lor, care a durat o perioadă destul de mare, au făcut o fată extrem de reuşită, la nivelul aspectului plăcut al celor doi părinţi. Realitatea este cu logodnicul Nadiei, Gheorghe, era un apucat, studia conservatorul la clasa de dirijori, trăia într-o altă lume înţeleasă numai de el şi a rămas celebră perla lansată de el într-o discuţie, în care noi cei de la electronică ne lăudam că la admitere am fost opt pe un loc iar el a spus: - Când am dat eu examen de admitere nu a fost nici un loc !

Pentru câteva luni, familia NEGULESCU s-a mutat la Bucureşti, printr-un schimb de locuinţă, într-o casă superbă pe strada pictor ISCOVESCU, pe lângă Statuia Aviatorilor, parcă anume făcută să găzduiască petreceri şi ne-am bucurat din plin de lucrul acesta, fiindcă la Ploieşti casa lor era efectiv casa noastră şi sediul grupului. După ani de zile, când la înmormântarea doamnei Viorica NEGULESCU, în afara celor trei băieţi ai dânşii, am fost numai eu cu Ica, din toată gaşca, m-a cuprins o mare durere, plină de regret faţă de această femeie care ne-a oferit un adăpost pentru distracţiile şi chiar escapadele noastre, fiind pentru noi o a doua mamă.

Tot o relaţie a lui Fănel era o casă pe Calea Victoriei, aproape de Piaţa Victoriei, unde mergeam la ceaiuri, acolo am cunoscut un colonel superb care susţinea că în calitate de ataşat militar la Roma, participase la o serată unde, din cauză că era singurul mai înalt şi dansa bine, a fost partenerul preferat al Sofiei LOREN. Într-o seară am întâlnit-o acolo pe Ticuţa MOŞESCU, venită în Bucureşti pentru un turneu la care participa noul ei prieten, Ţuţu CĂLINESCU. Ticuţa era membru fondator întrucât participase la primele acţiuni ale clubului nostru, firea deshisă, camaraderia şi faptul că era o excelentă dansatoare o făcuseră îndrăgită de toată lumea. Mult timp a fost prietena lui Radu NEGULESCU, dar a continuat să frecventeze clubul în pofida faptului că viaţa i-a despărţit. (Din însemnările mele: Radu, mai ales în perioada liceului, marşa cu noi fiind cuplat cu o colegă de la Şcoala Tehnică de Petrol şi Gaze unde ajunsese nereuşind la concursul de admitere la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, Ticuţa MOŞESCU, fiica cunoscutului croitor, o fată extraordinară şi un prieten minunat pe care te puteai baza, Radu nu o merita, cu toate că el a fost cel care a provocat despărţirea.) Întâlnindu-se prin Bucureşti cu Fănel, acesta a invitat-o la petrecere şi cum îi era dor de noi a venit cu mare bucurie ; era mult mai intaresant decât la un concurs de şah. Din vorbă în vorbă, m-am plâns la ea de Fănel, care îmi făcea desenele pentru proiectul de diplomă, dar mă chinuia îngrozitor. Când se apuca de lucru, urma un adevărat ceremonial care parcă nu se mai tremina, ştergea planşeta, fiecare instrument în parte, se spăla pe mâini, mai făcea câţiva paşi prin cameră, îşi freca mâinile, dar totul într-un ritm infernal de lent, făcut să te scoată din minţi, să te facă să te urci pe pereţi. Totul urma parcă scenariul unui film de groază bine regizat. În momentul în care apărea Stelică şi propunea să întrerupem lucrul ca să facem cine ştie ce, strângerea se făcea cât ai clipi din ochi cu o viteză incredibilă, într-un ritm debordant (Tot din însemnări: Fănel era moale, adept al eliberării totale de grabă în orice acţiune, când mă uitam la el cum işi scoate şi pregăteşte sculele de desen înainte să se apuce de lucru simţeam că înebunesc, cu toate că nu eram un coleric. Toate lucrurile au o limită, când Fănel pregătea o salată, în timpul lungii şi complicatei secvenţe de operaţii care de care mai lente, te enervai, dispărând pofta de mâncare.). Ticuţa s-a amuzat copios de ce am povestit, cum am povestit şi s-a oferit să-mi facă ea desenele. Urma să vin eu la Ploieşti sau să-l trimit pe Fănel şi Ticuţa mi-a garantat că într-o noapte termină toate desenele. I-am mulţumit pentru bunele intenţii, sperând că nu se va ajunge la această situaţie limită. Când am văzut că nu pot să ies la liman cu Fănel, l-am expediat la Ploieşti, iar săraca Ticuţa a făcut toate desenele în 24 de ore salvându-mi examenul de diplomă. A fost un gest pe care nu por să-l uit, mai ales că desenele erau atât de frumoase încât conducătorul de proiect, profesorul Roman STERE, m-a dat de exemplu colegilor mei. Disperarea mea de a promova examenul de diplomă în prima sesiune se datora marasmului sub care trăiam, fricii de a nu mi se depista originea socială, după care evident ar fi urmat eliminarea de la examenul final de absolvire a Politehnicii, numit Examen de Stat. Ştiam că în sesiunea ordinară Examenul de Stat este cel mai uşor examen din toată facultatea, dar la celelelte sesiuni pe lângă severitatea examenului se adăuga şi faptul că fiind mult mai puţini candidaţi se făceau verificări mai serioase a actelor. Cu toate că la sesiunea ordinară verificările se făceau prin sondaj, cunosc studenţi care au fost opriţi să-l susţină reuşind acest lucru deabia după mulţi ani, dar cu recomandare specială de la locul de muncă. Am fost printre primii ingineri care şi‑au luat diploma de la Politehnică în sesiunea 1958, de teamă ca nu cumva să apară ceva inprevizibil şi nu-mi venea să cred când m-am văzut cu ea în mână, iar secretara pe la care trecusem exasperant de des, nu înţelegea nimic din graba mea.

Prin apropierea străzii Semicercului, Costel POPESCU m-a dus la un tip "Baronu", care avea o casă cu vreo cinci camere spaţioase, holuri, balcoane şi o grădină, practic primea pe oricine sâmbătă seara. Singura condiţie era să duci o sticlă de băutură, care se depunea pe masa din bucătărie, de unde, dacă aveai nevoie te serveai singur. Atmosfera era plină de mister, fiindcă Baronu nu participa decât rar la dansul care se făcea după un aparat de radio, dispărea în camera lui cu vreo tipă, stătea pe un şezlong în grădină, ferit de lumină sau chiar pleca pentru mult timp de acasă. Veneai acolo singur sau cuplat şi dacă era disponibil, salutai gazda căreia îi spuneai că ai fost prezentat de X, pe care mai mult ca sigur nu şi-l mai amintea Îţi vedeai de treabă într-o atmosferă aproape idilică, vorbeai sau nu cu cineva, invitai o fată la dans pe care o întrebai dacă este cu cineva, plecai sau nu cu ea de acolo, dar niciodată nu am auzit discuţii cu voce tare, se spunea că Baronului îi place ca totul să se desfăşoare în surdină. Dacă sâmbăta mă impotmoleam pe undeva, luam o sticlă de lichior şi treceam pe la Baronu, unde puteam să stau în linişte până dimineaţa, când ultimii rămaşi îşi sumeteau mâinile şi făceau curat ca să lase loc de bună ziua.

Într-o seară, remarc o individă interesantă, o mignonă cu privirea melancolică, stând rezemată de pervazul geamului şi urmărind cu jind cele câteva perechi de dansatori. Cu tot aspectul ei plăcut nu era prea solicitată din cauză că era mai sărită ca vârstă. Citisem eu la mătuşa mea într-o lucrare a lui Tudor ARGHEZI, o teorie, prin care acesta spunea că cele mai mari nebunii sexuale le poţi face cu femeile urâte sau bătrâne, nefiind solicitate sunt dispuse să se ofere fără mofturi. Individa nu era nici urâtă, nici bătrână, iar eu, omul care face fapte bune, am invitat-o la dans. S-a lipit de mine de la început fără jenă, dar nu am exagerat, probabil am gândit eu în glumă, din cauză că nu ne prezentasem. Dansa bine şi a fost o plăcere pe care cred că a împărtăşit-o, dar la începerea unui fox m-a luat de mână spunându-mi destul de imperativ să mergem. Fără vreo altă explicaţie, ţinându-mă de mână, parcă de frică să nu mă scape, am părăsit curtea Baronului şi nu mi-a lăsat mâna nici la deschiderea porţii. După câţiva paşi mi-a spus că stă alături şi vrea să mergem la ea, fiindcă nu am obiectat, m-a strâns mai tare de mână, parcă de frică să nu mă răzgândesc, iar în câteva minute am ajuns la ea acasă. Locuia într-o încăpere spaţioasă, aranjată cu un remarcabil bun gust, strălucind de curăţenie, dar cu lucruri foarte puţine. Am încercat să spun ceva însă cu o viteză de reacţie pe care nu i-aş fi ghicit-o, mi-a pus degetul pe buze, după care lăsând lumina aprinsă, a început să se dezbrace în grabă, dar fără să arunce hainele de pe ea. Nu m-am lăsat invitat şi am început să mă dezbrac mai repede decât ea, iar dacă am văzut că şi-a scos chiloţii am făcut la fel. M-am apropiat de ea şi o priveam cu mare plăcere, femeiuşca avea de toate. M-a trezit din reveria în care căzusem şoptindu-mi să începem, nici nu ştiu cum şi de unde avea un prezervativ în mână. S-a apropiat de mine şi în mod profesional a manipulat de câteva ori penisul uitându-se atent să nu am vreo scurgere, după care a montat cu dexteritate prezervativul. I-am atins umerii cu buzele având intenţia să-i fac o pregătire aşa cum ştiam, să o excit înainte de penetrare ca să poată avea şi ea o plăcere. M-a oprit cu delicateţe şi a trebuit să o penetrez imediat lăsându-mă în voia ei, dar am constatat cu era destul de umectată dovadă a faptului că se excitase fără ajutorul meu direct. Ritmul în care am făcut sex a fost unul dintre cele mai lente, dorea parcă să profite la maximum de fiecare pulsaţie, simţind cât mai bine totul şi plimbându-mă când în sus, când în jos, când la dreapta, când la stânga, după care mă lăsa să pătrund până la fund unde mă reţinea pentru o clipă şi ne lipeam corpurile unul de altul, timp în care îşi ţinea respiraţia, iar eu am făcut la fel aşa că ne puteam auzi puternicele bătăi ale inimii. În gândul meu mi-am zis că asta le vede la meserie, aşa că trebuie să fac cum vrea ea ca să învăţ ceva nou. Un stil asemănător învăţasem de la o artistă, pe care aceasta îl numea Japonez, consta în penetrarea fără a face mişcări, dar actul dura mult peste o oră timp în care obiectul se mai înmuia îşi mai revenea, dar în final când partenera intra în orgasm senzaţia era de milioane. După vreo cinci, şase minute de ritm lent, a început să respire mai repede şi a accelerat puternic, aşa că în vreo trei minute m-a terminat şi am juisat eliberator, dar nu m-a lăsat, strângându-mă bine şi a continuat să o frece încă vreo zece minute, după care s-a dat în bărci cu tremurături şi ţipete de parcă era cutremur. M-am lăsat pe o parte cu singurul regret că neştiind regulile casei m-am abţinut să strig când am juisat şi m-am privat de o plăcere în plus. După câteva minute de relaxare s-a urcat pe mine şi a început să mă sărute pasional … până atunci nici nu ne sărutasem, dar procedura fusese aleasă de ea şi nu aveam ce regreta. Am mers împreună în baia alăturată unde apa era încălzită, ne-am spălat amândoi cu nonşalanţă fără ca ea să manifeste vreo urmă de jenă la această operaţie mai puţin plăcută. A pus un halat pe ea, mi-a dat şi mie unul, după care a spart tăcerea spunând că nu vrea să mă întrebe cum mă cheamă şi nici ea nu doreşte să se prezinte, a turnat câteva degete de vin roşu în două pahare şi am ciocnit. Ne-am aşezat în pat, a pus capul pe mine, iar după contactul cu apa fierbinte şi efortul depus, am aţipit. Recuperarea s-a făcut destul de repede şi când am început să o pipăi mi-a spus în şoaptă că drept recompensă pentru că am fost "cuminţel", am făcut exect ce a vrut ea, a doua oară pot să fac cu ea tot ce doresc, tot ce ştiu. Era o provocare, tot ce ştiam nu puteam să fac cu o femeie necunoscută însă ceva, ceva trebuia să fac dintre năstruşnicele idei care îmi treceau cu repeziciune prin cap. M-am dus la baie de unde am luat cremă Nivea şi un sul de hârtie igienică "pour avoir". M-am apropiat de ea şi am sărutat-o pasional după care ne-am sărutat reciproc pe tot corpul, încet, încet, cu gândul că graba strică treaba. Când a pus buzele pe penis am luat-o uşor şi am sărutat-o pasional, nu eram dispus la sex oral sau "soixante neuf" cu o necunoscută şi ea a înţeles reţinerea mea imediat. Am continuat să o sărut pe tot corpul, i-am lins, supt şi muşcat superbele sfârcuri. Partea asta a durat extrem de mult şi când a început să tremure uşor am început să o lucrez cu degetele prin masaje pe clitoris, spirale în vagin şi chiar introducerea a două degete. În mare viteză am luat puţină nivea pe degetul mijlociu şi am executat cu delicateţe un tuşeu rectal care a înfiorat-o mai ales cu degetul mare a fost introdus în vagin. O fi văzut ea multe la viaţa ei, dar se pare că figura asta nu o ştia, iar când mi-a obosit mâna şi a simţit că doresc să o retrag a pus mâna pe încheietură reţinându-mă. Practic am masturbat-o, a avut orgasm în timp ce o excitam cu degetele, am pus repede prezervativul şi i-am tras una sănătoasă de vreo 15 minute, fără prea mare plăcere, de atâta excitaţie aveam un disconfort în testicole. După ce am ejaculat senzaţia neplăcută a dispărut şi am fost reţinut încă 10 minute pentru al doilea val de ţipături şi gemete. Realizând că mă terminase şi nu mai avea ce aştepta de la mine, am mers la baie unde ne-am spălat tot împreună şi mi-a sărutat prieteneşte penisul uşor înviorat. M-a rugat să mă îmbrac şi am fost expediat cu o surprinzătoare răceală cu indicaţia de a uita tot ce s-a petrecut în seara respectivă deoarece este periculos. Văzând că am o figură îngândurată m-a asigurat că totul a fost extraordinar, s-a simţit nemaipomenit, a învăţat ceva nou de la mine, dar mă roagă să consider că am fost la ea de două ori "prima şi ultima dată". Mi-a spus că dacă vreau să satisfac deplin o femeie să-i cedez discret iniţiativa şi ea va face exact ce îi face plăcere mai mare, iar plăcerea ei va fi maximă. La plecare mi-a sărutat mâinile, obrajii, fruntea, m-a luat în braţe sărutându-mă pasional şi lung până la pierderea respiraţiei, dar când excitat am încercat să o iau în braţe ca să o duc spre pat mi-a pus din nou degetul la gură spunând "Pa", Trăiască Baronu !

Seri selecte am petrecut acasă la colegele mele de facultate, unde participau mai ales evrei, dar era o atmosferă plăcută, deschisă, fiindcă eram numai colegi de facultate cu preocupări comune. De cele mai multe ori am fost la familia Mirei MILLO, pe bulevardul Dacia care avea o casă superbă, unde într-o seară am cunoscut-o pe Ana PAUKER viitoarea soacră a Mirei care a ţinut morţiş să-i cunoască pe colegii viitoarei nurori, care erau în acelaş timp studenţii băiatului ei Vlad.

            Cele mai selecte reuniuni studenţeşti se ţineau la arhitectură şi o regulă nescrisă a lor consta în faptul că în afara studenţilor lor, nu cereau legitimaţii fetelor şi celor cu aspect exterior potrivit. Dacă se iveau probleme, după ce se aglomera şi nu mai primeau studenţi de la alte facultăţi, situaţia o rezolva un student la chimie, Bebiţă COROBEA, care le ştia pe toate. Cum eu eram sportivul şi dansatorul clubului, băieţii m‑au înscris la un concurs de dans alegându-o ca parteneră pe Cora VLAICULESCU, o studentă drăguţă din Ploieşti cu care dansasem la Fănel, însă cu puţin timp înainte de start a venit aproape plângând să ne spună că nu-i dă voie prietenul ei Romeo POSTEUCĂ (peste ani băiatul meu Alexandru a fost coleg la şah şi de liceu cu fata lor Vivian), stăpânul e stăpân, aşa că mă pregăteam să renunţ când Bebiţă m-a scos în ring şi a început să strige cât îl ţinea gura:

-          Caut parteneră pentru un dansator bun şi simpatic.

Din mulţimea de gurăcască, a apărut o fată bine făcută fizic, frumos îmbrăcată, înaltă şi destul de drăguţă, care s-a oferit să-mi fie parteneră. Nu am avut timp să ne prezentăm, ne-am prins numerele pe spate şi concursul a început cu vreo 40 de perechi. Fata dansa foarte bine, părea uşoară ca un fulg, avea o figură zâmbitoare şi galeria noastră era la mare înălţime. Încetul cu încetul juriul a început să elimine perechile, până când am rămas numai patru şi noi eram destul de bine plasaţi, dar s-a anunţat o polcă pe care eu nu ştiam să o dansez şi fracţiunea de timp care mi-a trebuit ca partenera să-mi sufle "doi şi doi" a fost sesizată de juriu şi ne-am clasat pe locul trei. Am primit ca premiu un tort mic pe care l-am făcut cadou partenerei mele, care a plecat la cămin cu colegele ei, fiindcă la mine acasă dormea mama care venise să mă vadă, aşa că nici măcar nu am încercat să o invit. Am mai participat cu ea la încă un concurs după vreo două săptămâni, am ieşit tot pe locul trei şi dacă am văzut că nu pot depăşi acest loc m-am mulţumit cu laurii locului trei, un loc meritoriu având în vedere că participau cei mai buni studenţi dansatori din Bucureşti. Cu fata nu ştiu de ce nu m‑am mai văzut, cred că am avut o întâlnire la care am întârziat, sau cam aşa ceva, iar ca răspuns, la alte reuniuni nu a mai venit.

            În urma celor şapte operaţii făcute la picioare, am repetat medical anul II, adică am avut bursă,  aşa că în ultimul an l-am avut asistent pe prietenul, colegul meu din liceu şi de facultate Mircea PETRESCU la un curs ţinut de Moise BERLADSKI. Seminarul era plăcut şi se desfăşura într-o atmosferă elegantă, dar la unul din ele, Mircea a cam exagerat, m-a pus să închid geamul, m-a trimis de vreo două ori să clătesc buretele şi cum toată lumea cunoştea relaţia dintre noi, aceste şicane amicale au fost primite cu ilaritate într-o grupă cu trei ploieşteni. După câteva zile am fost împreună prin oraş şi cum Stelică nu era acasă l-am invitat să doarmă la noi, mai ales că a doua zi aveam dimineaţă la prima oră seminar cu el. Dimineaţa, conform unei planificări anterioare, l-am împins jos din pat, fiindcă el era un somnoros, expediindu-l să-şi ţină seminarul, iar eu am rămas să mai dorm spre enervarea lui. A plecat supărat ameninţându-mă cu fel de fel de lucruri pe care bine înţeles nu le-a pus în aplicare. La ultimele seminarii nu m-am mai prezentat, dar am dat cu el un colocviu pe care l-am încheiat în doi la 10 noaptea când, după ce m-a ascultat draconic,  mi-a mărturisit plin de fairplay:

-          Domnule, nu pot să te încui, felicitări !

Şi când te gândeşti că în urmă cu câţiva ani, pe vremea când locuiam împreună în mansarda podului casei din strada Abrud, ne duelam în pod la pielea goală, învinsul fiind cel care pierdea primul erecţia.

            La prea multe competiţii sportive nu m-am dus în perioada respectivă, duminica vedeam câte un meci de rugby pe Stadionul Tineretului sau o reuniune atletică, fiindcă mă trezeau uralele, mă duceam la câte un meci de fotbal al Petrolului. Odată în Giuleşti, am mâncat o bătaie serioasă fiindcă un coleg de liceu, Ovidiu STĂNCIULESCU, m‑a întrebat cu voce tare ce mai este pe la Ploieşti. Un meci memorabil al Petrolului am urmărit pe Stadionul 23 August, unde petroliştii  au zdrobit pe UTA Arad cu incredibilul scor de 9-0. Al nouălea gol a fost realizat printr-o foarfecă pe spate din afara careului de 16 metri de către Lică BĂDULESCU, în ultimele minute ale unui joc în care, în pofida scorului, portarul arădean a apărat destul de bine. Pe potcoava Stadionului Republicii am urmărit campionatele naţionale de box în anul când prietenul şi vecinul meu Petrică POPESCU a câştigat titlul. În 1953 am urmărit absolut toate reuniunile campionatului mondial de ping-pong la care am primit bilete de la secretarul Clubului Progresul din Bucureşti, domnul Dincă SCHILERU, care mă simpatiza, fiind impresionat de ghinionul meu cu arterita. La acele campionate Angelica ROZEANU şi maghiarul Ferenc SIDO au câştigat toate titlurile puse în joc: simplu, dublu, dublu mixt şi pe echipe. Am urmărit campionatele europene de volei din 1956 la complexul Dinamo, unde intram cu prietenul şi colegul meu Caius MICULESCU şi vreo două meciuri de baschet fiindcă Sorin STROIE juca la Dinamo împreună cu un coleg de facultate ENESCU. Poate că mă duceam mai des la rugby, fiindcă Titi IONESCU, celebrul jucător era căsătorit cu verişoara mea Rodica TÎNŢU şi astfel am văzut prima victorie românească asupra francezilor, eveniment memorabil în istoria sportului românesc. Pe Tineretului mă duceam cu nepotul gazdei Didirel şi odată la o mingie înaltă, ferind copilul, mi-a căzut balonul oval în cap şi am fost ameţit pentru câteva clipe, dar mi-am revenit repede ţinând însă strânsă mâna copilului. Tot atunci, la jocul Dinamo-CCA, am văzut pe viu o bătaie generală provocată de cel mai mare jucător român al tuturor timpurilor, Alexandru PENCIU (căruia ziariştii englezi îi spuneau Alexandru cel Mare), care după ce s-a lansat bătaia, a privit-o liniştit de la distanţă minute în şir.

            Florin şi Bombonel erau obişnuiţii curselor de pe Hipodromul Băneasa Trap din Bucureşti. Curioşi şi intrigaţi de cele povestite de ei, ne-am hotărât să mergem şi noi să vedem cum merg treburile pe acolo. Am plecat în formaţia Mircea, Stelică, Fănel şi Dinu spre marea necunoscută, lumea turfului. La început am căscat gura mai mult la femeile superbe din tribune cărora un vânt în rafale le ridica rochile, fără ca ele să se sinchisească prea mult de acest amănunt, fiind concentrate la cursele propriuzise. După lungi dezbateri, ne-am hotărât să jucăm o ordine dublă, iar la casă, spre surprinderea mea am dat de Gigi ZAMFIRESCU-Plăvănel, colegul meu de liceu, care a fost surprins că am jucat două buletine identice, dar aşa se hotărâse. După terminarea cursei au fost afişate rezultatele, iar unul dintre numere era barat însă noi nu am dat prea mare atenţie acestui amănunt şi am aruncat buletinele. Spre norocul nostru ne-am întâlnit cu Florin şi Bombonel care auzind ce am jucat, dar mai ales că am aruncat buletinele au început să se lamenteze cu voce tare, deoarece buletinele aruncate erau câştigătoare. Ne-am dus către locul unde aruncasem buletinele câştigătoare şi am început să căutăm toţi şase. Dinu a început să strige de bucurie când a găsit unul din buletine, însă în acelaşi timp cu noi mai căutau nişte ţigănuşi cărora nu le dădusem atenţie, dar care l-au găsit pe al doilea. Am încercat să-l recuperăm de la ei, însă ca din pământ au apărut 4-5 vlăjgani care au plecat împreună cu cei mici la caserie de unde au încasat câştigul. Pe buletinul nostru am luat o sumă importantă, cu jumătate din ea am tras un chef la "Bufet", iar restul l-am împărţit la şase.

            Stelică a avut prin anii doi-trei la Politehnică un incident cu un asistent de matematici speciale Marcian GUTMAN, un tip simpatic, foarte deştept, dar extrem de ranchiunos care i-a spus că nu îl lasă să termine Politehnica, cu toate că era unul din cei mai buni matematicieni. GUTMAN avea o influenţă totală asupra profesorului ŞABAC şi din restanţă în restanţă, din reexaminare în reexaminare, l-a lăsat repetent, după repetarea anului a fost exmatriculat şi a trebuit să se transfere la ASE, pe care l-a terminat cu brio. Am văzut în viaţa mea mulţi evrei ranchiunoşi, dar ca ăsta nu. Tipul era inimaginabil în metodologia de a chinui anumiţi studenţi care îndrăzneau să-i replice la vreuna din poantele dealtfel destul de bune pe care le făcea. Stelică i-a tras-o chiar de mai multe ori, iar idiotul s-a răzbunat sub oblăduirea unui profesor excelent, dar care din nu ştiu ce motive, era complet sub papucul asistentului său. Şi eu am avut destule de suportat de la el numai pentru că mă ştia prieten cu Stelică, dar eu am fost o nucă prea tare pentru el, deoarece profesorul mă cunoştea încă de la admitere unde demonstrasem că problema dată este imposibilă. Fiind singurul din Sala A I 1 care am avut acest curaj domnul ŞABAC avea o părere deosebită despre mine.

            La ASE, cu toate că era cel mai tare din grupă, a intrat într-o gaşcă de derbedei cu care juca poker şi făceau chefuri. Cel mai grav, era faptul că puseseră la punct un sistem infailibil de copiat la examene pe care-l practicau nu din necesitate, cât din demenţă încrâncenată şi pe vremea aceea era un real pericol de exmatriculare. Eu mă rugam la Dumnezeu la fiecare examen să nu-l prindă, cu toată perfecţiunea sistemului ; au copiat chiar şi la examenul de stat. În gaşca asta se pare, după cum susţine Mircea PETRESCU, că ar fi pierdut chiar un an, dar eu nu sunt convins şi nici nu l-am mai întrebat. Tot Mircea îmi povesteşte cum a venit la noi într-o sesiune şi înainte să sune la sonerie a auzit pe balcon zgomote de zaruri, iar la apelul soneriei Stelică a spus în şoaptă ... - Florine, hai să strângem astea că a venit PETRESCU şi iară mă ceartă că nu învăţ ...

            Dintre colegii lui de la ASE am cunoscut un băiat blond, de o frumuseţe rară, care acasă, în timp ce umplea un pahar dintr-un sifon, acesta a explodat şi a murit împreună cu fratele lui, iar tatăl lor a fost grav accidentat. Un alt coleg de-al lui Stelică, Tataie, mult mai în vârstă decât colegii lui, tot auzind că se joacă într-un colectiv la Pronosport se hotărăşte să joace şi el. Cum nu a vrut să joace la colectiv, băieţii i-au dat un buletin şi fiindcă el nu se pricepea, fiecare a completat pronosticul pentru un meci în mare bătaie de joc, sperând totuşi să poată lua un mic premiu care se acorda pentru zero pronosticuri exacte. Culmea este faptul că etapa a fost un lanţ indescriptibil de surprize şi Tataie a câştigat un premiu imens, dar fiindcă cineva l-a convins că băieţii i-au completat buletinul în bătaie de joc, nu le-a dat nici un ban, însă a plătit un chef monstru cu toată grupa.

            Am avut şi eu un incident cu conferenţiarul Gheorghe  RULEA, ploieştean, cumnat cu un jucător de volei, prieten cu mine, Titel ŞOVĂIALĂ, un băiat minunat, selecţionat în naţionala de volei, care s-a realizat fără să termine studii superioare. RULEA avea o părere execrabilă despre sportivi şi m-a chinuit foarte tare, mi-a făcut mizerie, cu apropouri că la Politehnică nu avem plasă şi multe din astea de prost gust. Când şi-a dat seama că eu nici nu-i răspund la poantele proaste pe care le făcea şi mai ales că învăţam în draci, m-a lăsat în pace, iar spre sfârşit am primit chiar o notaţie de "bine" ceea ce la începutul seminarului era aproape imposibil de pronosticat. Adevărata teamă faţă de RULEA nu se datora cursului de Radiotehnică la care ţinea seminarul. Era un curs frumos ţinut de un strălucit profesor, Gheorghe CARTIANU, la consultaţiile căruia eram nelipsit, fiind fascinat de controversata lui personalitate. RULEA era bine înfipt prin partidul comunist din Politehnică şi mă temeam ca nu cumva, într-un exces de zel şi ataşament faţă de partid, să sufle ceva despre originea mea socială. Văr cu nişte vecini ai mei din Ploieşti, cu siguranţă cunoştea bine situaţia mea socială reală de fiu de exploatator, după cum bănuia probabil şi faptul că am minţit la cererea făcută în vederea examenului de admitere. În final Gheorghe RULEA, premiant al Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, s-a dovedit în străfundul sufletului un om de omenie şi nu a suflat nimic despre originea mea socială, micile mizerii pe care mi le-a făcut au fost un amuzament pentru el şi nimic mai mult. În anul 2002 eram pe stradă cu Titel ŞOVĂIALĂ şi ne-am întâlnit cu Nicolae FÎCĂ. După ce am rămas cu Niculae, acesta mi-a spus că a copilărit cu RULEA, dar într-un concediu la mare, s-a întâlnit cu el şi se văita că băiatul lui, Mihai nu a reuşit la ELECTRONICĂ. Fără să-i ceară nimic, RULEA i-a vorbit destul de aspru lăsându-i o impresie detestabilă. Mai târziu, tot în anul 2002, am aflat dintr-o discuţie cu Mircea PETRESCU de incidentul petrecut la intrarea acestuia în partidul comunist. RULEA fiind ploieştean, l-a întrebat dacă a fost membru la Fundaţia Regele Mihai şi acesta a răspuns afirmativ de frică, dar nimeni nu a dat atenţie acestui lucru. În 2002, Gheorghe Rulea o ducea destul de greu, soţia lui a fost bolnavă toată viaţa, cu o pensie extrem de mică şi în plus are un băiat handicapat.

Una este să faci mizerie unui student şi alta să faci acest lucru fără să cunoşti limita la care să te opreşti, punând în pericol cariera unui om a cărui singură vină este că a rămas la mâna unui imbecil care manevra un profesor cum vrea el şi credea că trebuie să schimbe lumea după chipul şi asemănarea lui schimonosită. M-am bucurat când am auzit că Marcian GUTMAN a emigrat în Australia, unde spre deosebire de România acelor vremuri, o închisoare a conştiinţelor, studenţii erau mult mai liberi şi probabil că la încercări de genul celor făcute la noi în ţară o fi primit replica ce i se cuvenea de fapt.

            Ambele practici de vară le-am făcut la Radio Popular, întreprindere care ulterior se va numi Electronica, unde se realizau receptoare radio. Acolo am cunoscut dificultatea lucruli pe bandă, bietele femei care făceau aparate duceau o viaţă grea. În fiecare practică am trecut prin toate secţiile, dar cum nicăieri nu eram doriţi, profitam de Ştrandul Obor unde eram doriţi, iar dimineaţa, fiind aproape numai noi ne distram de minune. La fabrică rămânea unul care aranja cu portarul şi când venea un control era anunţat şi se aşeza pe pasarela spre ştrand cu ceva în mână până când îl vedeam şi dădeam o fugă la fabrică unde eram văzuţi, iar după plecarea inspectorului ne întorceam la baie. La un moment dat fabrica avea nevoie de un număr suplimentar de aparate pentru export şi ne oferisem noi să lucrăm la o bandă neutilizată, patru ore pe zi, dar să primim ceva bani. După multe discuţii, soluţia a fost refuzată şi am continuat cu ştrandul. La plecare ni s-a oferit posibilitatea să cumpărăm transformatori, şasiuri, butoane şi multe alte repere rămase de la tipurile care nu se mai fabricau, la preţuri de rebut adică 5% din valoarea lor. De fapt cele mai multe piese le-au luat asistenţii care aveau bani, deoarece piesele nu numai că erau foarte bune, dar înaine de a le cumpăra le-am şi testat, oricum în limita banilor, am luat tot ce am dorit făcând o afacere bună, fiindcă din primele două piese plasate am recuperat toţi banii pentru cele aproape 150 de repere achiziţionate.

            În perioada ZORILEANU, legătura cu băieţii din strada Popa Tatu nu am întrerupt-o cu toate că mă mutasem. Eram prieteni prea buni, iar locurile unde ei aveau acces erau mai mult decât tentante, singurul regret a fost faptul că cercul era închis şi nu am reuşit să trag acolo pe încă unul din băieţii de la club. Deabia după ce am terminat facultatea am reuşit, cu sprijinul lui Sorin STROE, să reunim cele două grupuri prin ceaiuri atât la Bucureşti cât şi la Ploieşti.

            La ora de "Buona Sera Signorina", Dinu ne anunţă oficial că suntem invitaţi la ora 19,45 la o masă festivă oferită de fetele de la Cantina Institutului Agronimic pentru membrii clubului. Conform protocolului, la 19,30 eram îmbrăcaţi îngrijit, bărbieriţi şi bine dispuşi: Mircea, Florin, Stelică, Dinu, Fănel şi Puiu. Am mers fără să ne grăbim, cantina era foarte aproape, dacă am apucat să spunem vreo trei sau patru bancuri pe drum, până am ajuns. Intrarea în cantină era impunătoare, urcai câteva trepte spaţioase, iar uşile erau impozante. La sosirea noastră în cantină mai erau doar vreo 10-12 studenţi care terminau masa de seară, dar într-un colţ am observat două mese lipite, acoperite cu o faţă de masă impecabilă, şase tacâmuri frumos aranjate care-şi aşteptau oaspeţii. Am luat loc, iar după câteva clipe a apărut o doamnă spre 50 ani, care purta un şorţ alb călcat la şapte ace. Când a văzut-o, Dinu a făcut feţe, feţe şi a spus în şoaptă … am încurcat-o, asta e şefa cantinei. Figura doamnei nu te făcea însă să crezi că are intenţii ostile, fiind numai un zâmbet. S-a apropiat de masa noastră, ne-a spus bună seara, iar noi, aproape în cor am răspuns … sărut mâna doamnă. Şi-a explicat prezenţa prin faptul că a vrut să ne cunoască, auzind numai lucruri bune despre noi de la fetele ei şi ne-a urat poftă bună asigurându-ne că vom fi bineveniţi oricând. În încheiere a spus un "la revedere băieţi" lăsându-ne mască. După un timp în care nici nu ne revenisem bine, după surpriza apariţiei şefei, au venit două fete îmbrăcate la fel de îngrijit cu un cărucior şi ne-au servit o masă care nu semăna de nici o culoare cu o masă de cantină, încheiată cu o friptură peste care se spărsese un ou. Dinu nu s-a lăsat până nu a pipăit pe fund ambele fete, care s-au amuzat copios de atenţia acordată. După ce am mâncat, le-am mulţumit fetelor, iar eu cu Florin, Stelică şi Fănel am plecat acasă. Dinu şi Puiu le-au aşteptat pe cele două fete pe care le-au luat la ei în cantonament. Am mai fost de câteva ori la astfel de mese, mai ales că Dinu îmi spunea că una din fetele care nu venise până atunci la noi, mărturisise celorlalte că ar vrea să vină la mine. Mi-a fost chiar prezentată şi cu toate că era plinuţă, arăta nostim de tot, însă nu îmi amintesc de ce intenţia nu a fost materializată.

            Pe vremea studenţiei mele şi a lui Nichita STĂNESCU, posibilităţile de agrement erau extrem de reduse, din varii motive, comuniştii care se menţineau la putere datorită forţei armatei sovietice, doreau să izoleze omul de rând de tot ce reprezenta cultura sau civilizaţia occidentală, pentru a fi făcut mai uşor de transformat într-un om de tip nou, muncitor, docil şi nepretenţios. Majoritatea filmelor erau sovietice, producţie a studiourilor Mosfilm printre care: Balada Siberiei, Povestea unui om adevărat, după cartea lui Boris Polevoi, în care se depăna povestea unui pilot care şi-a pierdut ambele picioare pe front şi a reuşit cu ajutorul medicilor şi a voinţei lui să conducă un avion, având proteze. Filmele româneşti erau puerile şi de un puritanism maximal. Nu cred că Iurie DARIE , care a jucat în zeci de asemenea filme uşoare a pus mâna în film pe vreun sân sau pe o fesă a unei partenere, poate între filmări, iar săruturile erau nişte caricaturi jenante. Teatrele erau cu un pas înainte prin faptul că jucau şi piese ale unor autori străini, care nu puteau fi cenzurate radical, iar autorii autohtoni strecurau ici, colo câte o replică cu două sensuri, mult gustată de public, indiferent că era cu substrat politic sau sexual.

            La spectacolele bune, procurarea biletelor era o problemă, cozile făcându-se uneori din seara deschiderii caselor de bilete, asaltate în special de bişniţari, care le revindeau cu suprapreţ. La teatru mergeam la Giuleşti unde eram invitaţi de Vasilica TASTAMAN, care avea o relaţie strict hormonală cu Costel POPESCU, la Teatrul Armatei aveam eu o relaţie asemănătoare, la spectacolele de divertisment şi muzică uşoară prin prietenia cu Nicolae NIŢESCU şi Angel GRIGORIU, o rezolvam. Erau spectacole la care trebuia neapărat să stăm ore întregi la coadă, dar nu se puteau cumpăra mai mult de patru bilete, aşa că în mod frecvent, soluţia era încercarea la un bilet în plus. Biletul în plus apărea pe trei filiere: cei care pretindeau suprapreţ, persoanele care din diverse motive nu puteau să vadă spectacolul, bărbaţii ori femeile care cu un bilet în plus îşi alegeau o pereche ce urma să stea alături la spectacol şi ppc (poate pică ceva). Pentru varianta la un bilet în plus, operam singur sau la distanţă de colegul meu, mă îmbrăcam cât mai îngrijit, fiindcă erau persoane care dacă dădeau biletul în plus preferau să stea lângă un om civilizat, prezentabil. Te aşezai la inspiraţie, în staţia de tramvai sau autobuz de lângă sala de spectacol, aproape de uşa de la intrare şi tot timpul lansai întrebarea: N-aveţi un bilet în plus?  sau Un bilet în plus?

            Cumpărasem două bilete pentru un film străin la Cinematograful Patria, cu intenţia de a agăţa vreuna şi am venit mai devreme ca să pot alege fără grabă victima. Nu a trebuit să treacă mult timp că am şi văzut o tipă trăznet care privea în stânga şi în dreapta. Ca să nu cumva să o ochească altul, i-am oferit biletul şi după ce l-a plătit a spus că intră mai târziu. Ca să nu am probleme cu două bilete pe un loc, lucru practicat de vânzătoarele de bilete, m-am dus imediat şi am ocupat locurile. Peste câteva minute a apărut pe locul vândut de mine o doamnă în vârstă, pe care nu am putut să o refuz, cu toate că eram sigur că vine cu un bilet dublură, eliberat din greşeală. Cum doamna era tare vorbăreaţă, am aflat că locuia împreună cu nepoata ei într-o garsonieră şi că aceasta îi făcea rost din când în când de bilete la spectacole, ca să rămână singură cu logodnicul ei, că de, sunt şi ei tineri, iar ea nu a uitat cum e să fii tânără. Tipa trăznet care cumpărase biletul, exprima cu adevărat dorinţa unui sex, dar cu logodnicul ei nu cu mine.

            Peste câţiva ani, mergeam spre Oneşti în prima mea maşină, dragul de Trabant 5691-PL şi eram într-o stare apatico-melancolică provocată de disconfortul plecării din Ploieşti. Mi-a plăcut mie oraşul ăsta prăpădit al găzarilor, mirosul lui specific de rafinărie, mă despărţeam totdeauna cu greutate de el şi mă bucuram când mă întorceam acasă după o perioadă mai lungă. În loc să merg la Fănel, plecam să pun în funcţiune instalaţia românească de Reformare Catalitică la Rafinăria Oneşti, unde răspundeam de partea de AMC. Dintr-o săptămână reuşeam să dorm până dimineaţa maximum trei nopţi, iar singura bucurie era posibilitatea de a trece pe acasă lunar sau chiar mai des. Starea depresivă era accentuată de faptul că eram singur, lucru neobioşnuit, traseul respectiv era plin de "ia-mă nene" pe care îi luam ; eram doar urmaşul unor proprietari de autobuze şi era păcat să refuz o sumă importantă, cu care mă alegeam fără să cer. Când eram plictisit sau obosit, conduceam mult mai încet, aşa că am avut suficient timp să remarc o individă bine făcută, care dădea din mâini surexcitată, făcând semne ca să opresc, mişcându-şi sânii provocatori. Am oprit în dreptul ei, poftind-o să urce bucuros că plăcuta prezenţă o să învioreze atmosfera. În loc să urce, tipa se apleacă şi bagă capul pe uşă lăsând la vedere mândreţea de sâni. Puţin jenată îmi spune că nu urcă ea, ar dori, dacă se poate să o iau pe bunica ei care merge până la … În clipa aceea s-a derulat în mare viteză întâmplarea de la Cinematograful Patria şi am refuzat-o pe individă care s-a retras încurcată, iar eu am plecat plin de remuşcări. După vreo două localităţi, Dumnezeu mi-a scos în cale o măicuţă pe care am dus-o câţiva kilometri şi la coborâre am refuzat banii rugând-o să aprindă o lumânare pentru Mircea.

            Când în Bucureşti s-a desfăşurat la Cinematograful Patria, săptămâna filmului francez, cotele de nebunie pentru procurarea unui bilet au devenit apocaliptice, se stătea la cozi pentru bilete de după amiaza zilei anterioare, aşa că am apelat tot la un bilet în plus. În timp ce vânam biletul, pe lângă mine a apărut o domnişoară nostimă, care a făcut imprudenţa să spună cu voce tare că are două bilete în plus, pe care le flutura deasupra capului cu vădită mândrie, lumea s-a repezit la ea, iar fata realizând grava eroare făcută, s-a retras pe partea cealaltă a trotuarului cinematografului, sprijinindu-se de un gard de fier forjat. O mare de oameni s-au repezit către biata fată, care strivită de impulsul celor care doreau chilipirul acestor două bilete s-a trezit impinsă pe gard, cu rochiţa ridicată peste un buric nostim, lăsând la vedere nişte pulpiţe tentante şi o pereche de chiloţi cu dantelă. Situaţia devenise dramatică şi sub impulsul unei inspiraţii fericite, i-am strigat prăpăditei să arunce biletele printre gratiile gardului. Spre marele ei noroc a auzit şi le-a aruncat rapid, după care tensiunea a scăzut brusc, iar unul mai vioi a sărit peste gard, de unde, după ce le-a cules de pe jos, arăta victorios biletele sub protecţia sigură a gardului. Când fericitul posesor a sărit gardul înapoi, ca să plătescă biletele, nu a mai avut cui, din cauza sperieturii trase, fata a fugit fără să fie observată de nimeni, toţi erau cu ochii pe bilete şi pe fericitul posesor.

După puţin timp, un bişniţar îmi oferă un bilet valabil pentru spectacolul anterior, remarcând, îi ofer o sumă ridicolă, intru în hol unde aştept până în ultimul moment, când se crează o oarecare înghesuială şi cu toate că supreveghetoarea observă nevalabilitatea biletului, mă lasă să intru neavând cum să mă dea afară în contra fluxului de oameni care se grăbeau să intre. Aşa am văzut celebrul film Oaia cu cinci picioare, unde Fernandel juca cu strălucire cinci roluri, plecând de la povestea unui bătrân cu patru băieţi gemeni. În film apăreau pentru prime dată în România socialistă, femei cu sânii goi care provocau reacţii zgomotoase într-o sală arhiplină.

Practicasem mult timp tactica biletului în plus ca să ratez obţinerea unuia aşa că, în momentul în care o doamnă a oferit spre vânzare două bilete, le-am luat şi le-am băgat în buzunar. Un tip de lângă mine, care în timpul acesta se scotocise să scoată banii, îi oferă doamnei banii, iar mie îmi spune că biletele sunt ale lui fiindcă i le plătise doamnei. Fără să mă pierd cu firea îi explic tipului că doamna nu mai are bilete de vânzare, fiindcă sunt în buzunar la mine şi bineînţeles că urmează să i le achit. Tipul avea destul tupeu, dar s-a liniştit la intervenţia doamnei, căreia i-am plătit biletele şi am vândut pe al doilea unei tipe nostime pe care am jumulit-o bine la film, cu toate că după aceea, în înghesuiala de la ieşire unde unii ieşeau, alţii intrau, plus cei care doreau bilete, m-am rătăcit de ea şi nici măcar nu ştiu dacă ar fi dorit să continuăm acţiunea.

            Spectacolul de balet pe gheaţă "Paris sur glace", ţinut la Circul de Stat, care pe vremea respectivă era în faţa ceasului de la Universitate, mi-a oferit plăcerea de a viziona un spectacol de înaltă ţinută, cu participarea unor femei extrem de frumoase şi cu statură de gemene de parcă erau copiate una după alta (pe atunci nu apăruse clonarea). Am stat pe rând la o coadă impresionantă cu un cunoscut şi am procurat fiecare câte două bilete, aşa că am mers seara din timp să aleg femeia pe care să o fericesc cu vizionarea spectacolului şi poate mai mult. De prima pe care am ochit-o, am fost refuzat politicos, aştepta pe prietenul ei cu biletele, dar a doua a fost foarte bucuroasă, mi-a plătit biletul şi am intrat în sală de frică să nu rămânem fără locuri. Am discutat cu ea înainte de începerea spectacolului şi spunea că este contabilă, locuieşte singură într-o garsoniară, iar la întrebarea mea cum se poate ca o fată aşa de frumoasă să fie singură, a mărturisit că se despărţise de curând de prietenul ei care … voia prea multe de la ea. Înainte de începerea spectacolului a apărut şi amicul meu cu aleasa şi îl invidiam teribil, tipa era extrem de agresivă şi se înfigea în el fără dubiu asupra intenţiilor viitoare, iar pe deasupra era un exemplar reuşit, spre bucuria lui care se strâmba la mine, deoarece eu discutam cu vecina mea de o manieră forte academică. (Când un bărbat discută foarte serios cu o femeie, se spune oare academic, fiindcă academicienii sunt impotenţi ?). După începerea spectacolului, care cu toate că se desfăşura pe o pistă de gheaţă destul de mică era magnific, am luat mâna vecinei, am pus-o pe piciorul meu şi o ţineam cu ambele mâini, fără să întâmpin vreo oponenţă. După spectacol am condus-o acasă, iar după ce am ajuns am întrebat direct dacă mă primeşte la ea şi a acceptat probabil excitată ca şi mine de frumoasele parizience care evoluau pe gheaţă aproape goale. Am petrecut o noapte plăcută, dar fără spectaculozitatea altor aventuri, fiindcă fata era cam stătută, dar extrem de temperamentală şi a început să tremure din momentul în care am atins-o. Nu am avut satisfacţia unei cuceriri, partenara s-a predat necondiţionat, oferindu-mi numai plăcerea unui şir de orgasme, după care obosită adormea pur şi simplu. După două ore se trezea, mă scula şi pe mine, realizând până dimineaţa când a sunat ceasul, câteva asemenea reprize. Am mai fost pe la ea de vreo câteva ori, până când mi-a spus că s-a împăcat cu prietenul ei şi o să se logodească, aşa că ne-am luat rămas, bun, dar ultimua ciocnire a fost în draci, aşa că s-a despărţit de  mine cu ochii plini de lacrimi.

            Seara următoare, cu toate că nu aveam intenţia să revăd spectacolul, am trecut pe acolo mânat mai mult de dorinţa de a vedea mişcarea, oamenii care caută bilete, agitaţia de la intrare, eram surexcitat ca un criminal care este atras la locul crimei. Cum stăteam eu senin fără vreo problemă, vine la mine o doamnă, care mă întreabă dacă vreau să văd spectacolul, iar eu îi răspund cu sinceritate că nu neapărat, însă doamna insistă spunând că biletele nu costă nimic, le-a primit cadou de la o prietenă care nu a putut veni. Chiar aşa de prost nu eram eu şi cu toate că doamna care arăta destul de bine, era cam trecută, am intrat la spectacol, dar spre surprinderea mea, aveam locuri în primul rând cumpărate de o persoană becheră, fiindcă preţul lor era exorbitant. În afara avantajului de a vedea de aproape spectacolul şi toate detaliile anatomice ale patinatoarelor, dezavantajul a constat în micile particole de gheaţă care săreau în momentul în care artiştii frânau şi ca urmare, eram cam umezi pe haine. Pe la mijlocul spectacolului, dacă doamna a văzut că nu mă dau la ea şi stau "de lemn Tănase", a trecut singură la acţiune, cum stătea la stânga mea după câteva mişcări mă mângâia deja pe penis, noroc că eram după o noapte de sex, altfel probabil cu ejaculam în timpul spectacolului. La terminarea spectacolului, m-a invitat direct la ea acasă şi ca să fie sigură că nu ne vede nimeni, a luat un taxi cu toate că locuia destul de aproape. Doamna ocupa un apartament elegant şi am fost servit cu un aperitiv şi la alegere un vermut Cinzano Alb, pe care îl preferam altor băuturi, după care a dat drumul la aparatul de radio, era clar că lucrurile se desfăşurau la alt nivel. Am dezbrăcat-o cu grijă şi mare încetineală acoperind-o cu sărutări care deabia o atingeau, am scos sutienul, care ascundea nişte sâni surprinzători de mari, cu consistenţă juvenilă, pe care i-am pipăit şi sărutat cu plăcere, spre vădita mândrie a posesoarei. Se vedea de la o poştă că doamna era uşor frigidă şi inhibată, dar fiind conştientă de acest lucru nu mă grăbea deloc, aşa că ne-am jucat foarte mult fără să-mi scot chiloţii spre enorma satisfacţie a doamnei care strălucea de bucurie, radiind la fiecare nouă atingere, la orice semn de respect pe care îl arătam frumosului ei trup. Nu ştiu ce era în capul meu, dar mă ambalasem atât de tare în misiunea mea de binefacere, încât probabil că am mers prea departe şi m-am trezit din reverie, când doamna a scos cu un gest sigur un prezervativ străin dintr-un sertar al noptierei, l-a montat singură, a închis radioul spunând în şoaptă … hai băiatule că acuma trebuie … Şi probabil chiar atunci trebuia, imediat după penetrare, doamna s-a declanşat uitând parcă de orice maniere sau etichetă, odată cu tremuratul care o apucase, spunea nişte vorbe care m-au şocat efectiv, nu sunt reproductibile. După ce am ejaculat a luat o poziţie comodă pe o parte şi m-a reţinut înăuntru timp îndelungat, până când surexcitat de orgasmele ei am simţit o nouă erecţie, iar doamna m-a executat într-un ritm de iepuraşi după care efectiv a rămas nemişcată, iar când mi-am revenit, am văzut o pată imensă pe un cearceaf superb pe care a comentat-o: mi-aş dori o pată ca asta de două ori pe săptămână, după care a schimbat cearceaful şi am mers la baie să ne spălăm. Probabil că din cauza programului serii precedente plus lunga perioadă de excitare care cere consum de energie, arătam puţin obosit, aşa că mi-a turnat un deget de Cinzano şi a spus ca să mă liniştească: Îi mai face mama odată franţuzeşte, că doar de la Paris venim, şi ne culcăm. Pentru această repriză specială nu a mai scos nimic din sertar, dar a lucrat meseriaş, a făcut cu răbdare din mic, mare după care a supt şi înghiţit totul ca mare blândeţe şi ne-am culcat aşa cum promisese. Dimineaţa când m-am trezit, mi-am făcut toaleta, pe masă mă aştepta o cafea cu lapte, pâine puţin prăjită cu unt şi marmeladă pe care le-am mâncat cu poftă. Când am încercat numărul de dimineaţă, m-a refuzat politicos şi categoric, explicându-mi că ea se încălzeşte foarte greu, ce am făcut eu pentru ea aseară nu o să uite, dar ceva rapid de dimineaţă înseamnă să o pângăresc şi nu acceptă aşa ceva, doamna ştia bine ce dorea şi se respecta. Era clar că nu eu fusesem cel cu iniţiativa, fusesem manevrat cu pricepere de o persoană care putea să-mi dea lecţii şi chiar le dăduse cu delicateţe, fără să mă jignească. După ce m-am îmbrăcat mi-a cerut numărul de telefon, spunându-mi că o să mă caute, dar mă roagă să nu încerc să dau eu de ea sau dacă o văd undeva, să mă fac că nu o cunosc, iar la plecare m-a sărutat aproape părinteşte repetând cererea de a fi discret. Pe drum, când am vrut să scot bani de tramvai am găsit în buzunar o sumă mult mai mare decât bursa mea lunară, iar prima reacţie a fost să-i duc înapoi, fusesem jignit în mândria mea de mascul şi băiat subţire, dar pe măsură ce mă apropiam de casa domnei, au început să apară îndoieli serioase, la intrarea în bloc m-am răzgândit, am plecat cu banii în buzunar şi cu titlul nescris pe frunte de curvă masculină, dar m-am obişnuit. În următorii doi ani am mai fost la doamna de vreo câteva ori cu programul neschimbat, pregătire până când dorea doamna, două înodate, baia, franţuzeşte la pielea goală, iar dimineaţa cafeaua cu lapte. Când ne-am despărţit, mi-a spus că se căsătoreşte cu un diplomat, la plecare m-a sărutat ca o adevărată amantă, iar suma de bani de despărţire a fost imensă, cu un sfert din ea am făcut un chef cu băieţii, care nu ştiau nimic de această aventură semiprofesională, promisesem să rămân discret. Dar ca să nu mă comport chiar ca un animal dresat, mă intorsesem de la uşă şi spre surprinderea ei am dus-o la pat şi i-am tras una pe la spate pe care a primit-o fără comentarii ca o fetiţă cuminte şi neştiutoare. Ultima dată am văzut-o pe doamna la TV, era lângă o personalitaţe a regimului comunist şi am avut o tresărire de orgoliu, gelozie, dar mai ales de frică. Am realizat că în perioada cât am fost pe la ea, era de mult căsătorită, dar mă îndoiesc de faptul că soţul ei nu ştia de mine, am luat-o ca un hatâr făcut soţiei, la care probabil ţinea foarte mult, fiindcă era frumoasă, inteligentă, mult mai tânără decât el, iar eu mult mai tânăr decât ea.

            La întoarcerea Naţionalului Bucureştean de la Festivalul Carlo Goldoni din Italia, unde a obţinut marele premiu cu piesa "Bădăranii", a fost dat un spectacol omagial pentru presă şi membrii ambasadelor străine la Teatrul Majestic. Cu toate că sala era mică şi majoritatea locurilor fuseseră ocupate de invitaţi, am aflat că s-au vândut câteva bilete de ochii lumii, pentru a nu se lăsa impresia unui spectacol închis. M-am îmbrăcat frumos şi am plecat cu convingere că o să reuşesc să văd un spectacol despre care presa şi lumea artistică a Bucureştiului vorbea la superlativ. Când m-am apropiat de sala teatrului atmosfera era descurajantă pentru cineva care spera să intre la "un bilet în plus", deoarece era o afluenţă neobişnuită de persoane care solicitau un bilet, încât apăruseră destui miliţieni, prin prezenţa cărora se spera evitarea dezordinii. Aşa ceva se mai vedea doar la Talcioc, un târg liber unde în schimbul plăţii unei taxe, oricine putea să etaleze pe jos orice fel de obiecte, care erau oferite amatorilor de lucruri deosebite, care şi ei la rândul lor plăteau un bilet de intrare. Mă duceam acolo deoarece spectacolul era fascinant şi dacă îţi doreai orice obiect, în câteva ore, cu răbdare, puteai să îl achiziţionezi, după o lungă tocmeală care avea şi ea hazul ei. Până la începerea specatcolului mai era circa o oră, aşa că am trecut pe partea cealaltă, am aprins o ţigară şi priveam lupta interesantă a celor care doreau un bilet în plus, gândind la o strategie salvatoare pentru această situaţie, care părea fără şansă de reuşită. După mai mult timp de observaţie, am remarcat un loc sub unul din felinare, care cu toate că ieşea în evidenţă de la prima privire, nu era populat şi m-am îndreptat către acel loc, fără nici un chef, deoarece îmi pierise la evaluarea situaţie reale de pe teren. M-am postat sub felinar cu gândul să nu plec de acolo decât după începerea spectacolului şi priveam în aparenţă destul de detaşat mişcarea agitată pentru obţinerea unui bilet, dar spre mâhnirea mea, foarte puţine bilete au fost vândute sub ochii mei. Tocmai închisesem puţin ochii în speranţa că o să-mi vină vreo idee, când aud o voce feminină care mă întreba dacă doresc un bilet în plus. Am crezut că visez, în faţa mea se afla o tânără superbă care îmi oferea un bilet la un spectacol de vis, într-un moment în care nu mai speram. Nu ştiu ce am spus, fusesem trezit dintr-o stare de reverie, dar probabil că am acceptat, iar tânăra mi-a spus … atunci te rog să mă iei de braţ şi să mergem … Văzând cum soarta îmi zâmbeşte cu mai multe faţete am luat-o de braţ, probabil mai pasional decât se aştepta tânăra, care nu s-a sfiit să mă pună la punct … Doreşti să vezi spectacolul sau preferi o aventură ? … la care prima reacţie a fost să-mi retrag mâna, dar am fost reţinut, după care am spus clar … oricum întâi vreau să văd spectacolul … Am intrat în sală, biletele prezentându-le pentru control tânăra, după care, spre surprinderea mea, m-am trezit condus într-o lojă goală şi după ce ne-am aşezat am încercat să plătesc biletul, dar a zis că nu este vreo grabă. Într-o atmosferă intimă, am discutat lucruri de politeţe, aflând că este proaspătă absolventă a facultăţii de medicină, urmând un stagiu la o clinică. Destul de curând loja a fost ocupată, iar eu am fost luat amical de braţ, fără să mai forţez o apropiere de genul celei de la intrare. Spectacolul a fost superb actorii întrecându-se pe sine să joace care mai de care mai convingător, cum să nu fie aşa când din distribuţie făceau parte : Grigore VASILIU-Birlic, Alexandru GIUGARU, Marcel ANGHELESCU, Radu BELIGAN, Carmen STĂNESCU, aşa că nu am avut timp să mă gândesc cu cine sunt la spectacol sau ce aş dori să fac după deoarece eram captivat. După ce am aplaudat entuziasmat actorii împreună cu o sală în extaz, am părăsit sala braţ la braţ ca doi oameni căsătoriţi nu ca doi amanţi. Am parcurs câteva sute de metri, iar doctoriţa a luat un taxi în care ne-am urcat amândoi şi am plecat, dar după vreo doi kilometri a spus şoferului să oprească, am coborât amândoi şi destul de încurcată mi-a spus că a vrut să facă gelos pe cineva, aşa că relaţia dintre noi se opreşte aici, şi-a cerut scuze spunând că biletul a fost cadoul ei, după care a plecat cu taxiul.

            Colegul meu de liceu şi de facultate, Sergiu DUMITRESCU-Dumi Baba mi-a prezentat-o pe prietena lui, studentă în ultimul an al Institutului de Teatru din Bucureşti. Fără a fi vreo frumuseţe devastatoare, viitoarea artistă era un exemplar reuşit, cu aspect plăcut, bine construită, cu sâni mari şi sfârcuri obraznice, o voce caldă, o privire şireată şi un păr frumos ; avea cum se spunea pe vremea ceea "sexapeal" sau româneşte "pe vino-ncoa". M-am apropiat mult de ea, având în comun deschiderea spre adevăr, obişnuinţa de a spune pe nume la totul, fără ocolişuri, fără ascunzişuri. Odată, când Sergiu ne-a lăsat singuri, plecând la cumpărături, am întrebat-o de ce este melancolică în ultima vreme. Surprinsă de spiritul meu de observaţie, a lăsat o lacrimă să i se prelingă din ochii ei frumoşi, mărturusind că are mari probleme cu repartizarea după terminarea institutului. Mi-a explicat că s-au conturat două veriante clare: Repartiţie la Piatra Neamţ sau se regulează cu Grigore VASILIU-Birlic şi rămâne în Bucureşti. Cum ştiam că nu are probleme cu schimbarea partenerilor, pentru mine alegerea variantei a doua părea evidentă şi am întrebat-o care este problema, de ce ezită ? După un oftat lung şi o pauză în care se vedea că îşi caută cuvintele, mi-a explicat că "maestrul" are un penis mare, multe din colegele ei au avut probleme medicale după contactul cu el. Îi era pur şi simplu frică, era speriată şi îngrozită de ideea sexului cu "maestrul". Am încercat să glumesc spunându-i că dacă vrea o invit la antrenamente la Clubul Zorileanu ştiind că Sergiu era un supercalculat, inclusiv în materie de sex, dar nici gluma mea nu a reuşit să o bine dispună. Nu am văzut-o în decursul anilor în distribuţia vreunui teatru bucureştean şi am tras concluzia că cine se temea de …. lui Birlic ajungea în provincie.

            Pe "maestrul" am avut ocazia să-l urmăresc, pe viu, la curse pe Hipodromul Băneasa Trap, unde oferea un adevărat show prin maniera în care se exterioriza în timpul şi mai ales după desfăşurarea curselor. După o cursă l-am auzit exclamând spre hazul celor din jur:

- Ţoboc, Ţoboc, dacă te iei după muşte ajungi la căcat !

            La unul din filmele de succes era o coadă mare la bilete, dar destul de avansat îl văd pe un fost jucător de volei, elev la Liceul de Petrol şi Gaze din Ploieşti, VOICA-Cap, ajuns între timp fotbalist la Dinamo. Cum ne cunoşteam foarte bine, mă apropii de el şi-l rog să-mi ia un bilet, dar spre surprinderea mea mă refuză şi-mi întoarce spatele, cu toate că nu am avut niciodată vreo problemă cu el la Ploieşti. O fată tare nostimă mai în spatele lui a urmărit amuzată scena şi a început să zâmbească ceea ce mi-a dat curaj şi am rugat-o din priviri pe ea să-mi ia bilet şi tot prin semne a acceptat. Am stat împreună la balcon,  în timpul filmului ne-am ţinut de mână, iar spre sfârşit fără să forţez nota, am sărutat-o şi am pipăit-o puţin. Fiindcă măgarul de Cap era în spatele nostru, am ieşit cu ea de braţ ca să vadă ce serviciu îmi făcuse prin gestul lui inexplicabil de mare nepoliteţe. Mi-a spus că trebuie să treacă pe la serviciu, aşa că am aranjat o întâlnire pentru după amiaza următoare şi ne-am despărţit fără să bănuim ce ne rezervă viitorul. A doua zi, aveam întâlnire pentru proiectul de diplomă cu profesorul Roman STERE care era şi directorul Institutului de Cercetări Electrotehnice şi m-am dus la sediul care era pe vremea aceea pe strada Nicolae BĂLCESCU, lângă Cinematecă. Când am intrat în biroul secretariatului, m-am trezit faţă în faţă cu fata din seara precedentă şi am pufnit amândoi în râs de situaţia creată. I-am sărutat mâna, pe care am reţinut‑o mai mult şi am rugat-o să mă anunţe la profesor. Am discutat foarte mult, fiindcă profesorul m-a ţinut în anticameră peste o oră, pentru o problemă pe care am rezolvat-o în cinci minute. Nu ne-am mai văzut decât când treceam pe la profesor, iar eventualitatea unei întâlniri a picat din oficiu.

            În aceeaşi perioadă, ca să câştige un ban, Fănel executa desene şi recomandat de Mircea PETRESCU, a lucrat la o carte a profesorului Cristofor VAZACA. Cum ulterior profesorul fusese condamnat pentru activitate homosexuală, Fănel suporta destule ironii la adresa modului cum câştigase bani de la VAZACA. Culmea, cel mai agresiv cu aceste glume era chiar Mircea PETRESCU, cel care îl recomandase profesorului. În realitate, din mărturisirile ulterioare ale lui Fănel, profesorul încercase să-l atragă pe Fănel, arătându-i poze obscene făcute de el, cânta la pian, dar schema nu a ţinut.

            În perioada cât Nichita STĂNESCU era căsătorit cu Magdalena, ne vedeam destul de des, mai ales că o bună bucată de vreme am locuit cu Mircea PETRESCU şi treceam împreună pe la familia Nini STĂNESCU. Magdalena era o femeiuşcă extrem de inteligentă şi nu îmi dau seama cum de nu a realizat că "rebelul Nini" nu va putea suporta o dictatură matriarhală excesivă. Lucrul acesta era uşor de observat, rar au fost situaţii în care mergeam la ei, iar ea să nu găsească un prilej de a-i reproşa ceva.  Magdalena nu făcea acest lucru special pentru Nini, era în firea ei să domine şi nimeni nu scăpa de sub acest şablon. Odată la două săptămâni, venea într-o dimineaţă la mine şi la fratele ei, pe strada Abrud unde locuiam, ca să facem curăţenie. Este drept că ea făcea cel mai mult şi se pricepea în comparaţie cu noi, dar ce ne păţea pielea … era vai de noi şi nu îndrăzneam să crâcnim, fiindcă spunea că altădată nu mai vine. După ce pleca, ne lăsa laţi de oboseală şi răsuflam uşuraţi. Casa se făce lună, dar noi eram la capătul puterilor fizice, dar şi nervoase. Când Magdalena a venit din Australia, a trecut pe la mine şi am discutat pe îndelete, soţia mea fiind plecată într-o deplasare la Midia. Lucrul cel mai straniu pe care mi l-a spus a fost acela că după căsătorie, Nini era gelos pe mine şi a continuat să fie gelos chiar după ce s-au despărţit. După ce Magdalena s-a recăsătorit cu Lucică, acesta îl invita pe Nichita la ei acasă realizând, că cei doi au o imperioasă nevoie intelectuală de a se vedea. Unul din lucrurile care îi lega, spunea Magdalena, era gelozia faţă de mine şi aduceau vorba despre asta mai ales după un pahar în plus. Este drept că ori de câte ori mă întâlneam cu el şi discutam câteva minute îl întrebam de Magdalena şi îl rugam să îi transmită salutări din partea mea. Făceam acest lucru şi după ce s-au despărţit, ştiind că discută în continuare în mod paşnic şi civilizat ; dar salutările le transmiteam în virtutea faptului că am fost colegi de clase primare la Şcoala Catolică şi prietenia sinceră legată la vârsta aceea fragedă am menţinut-o tot restul vieţii. Uneori Nini se văita la mine de tratamentul pe care il aplica Magdalena, aşteptând un sfat înţelept de la omul care încă din liceu era sfătuitorul colegilor lui. Ştia că o cunosc bine încă de mică, dar sfaturi utile nu a putut căpăta de la mine, din cauză că şi eu mă ciondăneam cu ea încă din clasele primare şi nu încetasem nici în timpul studenţiei, iar în privinţa experienţei de cuplu eram o nulitate. Dacă nu îmi plăcea ceva la o femeie îi spuneam odată ; a doua oară nu mai apucam să-i reproşez acelaşi lucru, dacă nu pricepea din prima o părăseam, "adio şi n-am cuvinte". Pe de altă parte Magdalena se plângea şi ea de Nini acuzându-l că nu îi arde de învăţătură, se înhăitează cu toţi neisprăviţii, dar mai ales că nu o ascultă! O altă sursă de informaţii o aveam de la Mircea PETRESCU, acesta cu toate că era fratele Magdalenei, fiind bun prieten cu Nini şi suportând obiceiurile surorii sale ani de zile, era destul de obiectiv, aşa am realizat că mariajul lor nu are şansă de reuşită. Un semnal alarmant l-am primit de la Emil POPESCU, cel mai bun prieten al lui Nini, care se vedeau destul de des întrucât Emil, cu înclinaţii literare, urmărea sporadic cursurile lui VIANU, GRAUR s.a. Emil mi-a relatat că mergeau frecvent la o berică cu Nini care plătea deobicei. Odată când a luat bursa, Emil s-a dus la Universitate să-l caute pe Nini ca să se revanşeze. L-a găsit la bibliotecă unde studia împreună cu Magdalena, care în acel moment era plecată. Fără să-i lase vreun bilet sau o vorbă la cineva, băieţii au plecat la o berică, de unde s-au întors după o oră şi ceva. La intrarea principală în Universitate îi aştepta Magdalena cu o figură încruntată şi care fără nici o explicaţie i-a tras lui Nini două palme, după care s-a îndreptat către Emil cu aceeaşi intenţie. Când a văzut scena, Emil s-a transfigurat de o aşa manieră, încât Magdalena, văzând cum o priveşte de încruntat, a rămas cu mâna în aer, a făcut stânga-nprejur şi a plecat la bibliotecă. Faptul că au divorţat, nu a avut vreo influenţă directă în relaţiile dintre mine şi Nini, doar indirect prin faptul că ne vedeam mai rar. A rămas el în relaţii foarte bune cu fostul lui cumnat, dar cu mine. Oricum de câte ori ne vedeam, mă îmbrăţişa cu mâinile lui imense şi totdeauna avea ceva să-ţi spună ca să te bucure. Chiar dacă nu ne vedeam o perioadă mai lungă, Nini avea talentul de a crea o ambianţă prin care îmi dădea impresia că ne văzusem ieri şi rămăsese ceva neterminat în discuţia noastră care trebuia neapărat continuată. Cu Stelică BORDEANU care studia la ASE, se întâlnea frecvent şi avea mereu grijă să-mi trimită salutări ştiind că locuim împreună. Tot prin Stelică am primit însă informaţii mai puţin plăcute, scăpat din "lesa" Magdalenei îl vedea pe Nini din ce în ce mai des afumat şi în compania unor amici, de obicei mult mai atinşi de filoxeră decât el. Uneori, simpatia pe care o revărsa asupra lui Stelică era de o exuberanţă deranjantă, aşa că în momentul în care era în starea asta de graţie, Stelică îl evita. Specific pentru Nini era faptul că rar se întâmpla să ne întâlnim şi să nu-mi mulţumească pentru că eu eram acela care ridicam un deget şi îl băgam în echipa de volei a clasei. Este drept ca să sune mai frumos, el spunea ... în echipa liceului.

Nunta lui Stelică a venit în urma unei secvenţe dramatice de evenimente, în finalul cărora acesta a comunicat părinţilor că nu a absolvit Electronica ci ASE-ul, în schimb se însoară, fiindcă în ultimul an locuise practic în casa viitoarei soţii, Margareta, neavând mijloace de subsistenţă, pentru că părinţii lui ştiau că are serviciu. Soacra lui Stelică a dat dovadă în această perioadă de multă răbdare şi tact acceptând situaţia neplăcută creată de păienjinişul de minciuni încropite de ginerele ei, la care mă simţeam părtaş, fiindcă mă văzusem cu bătrânii lui Stelică şi susţinusem, prin tăcere, toate gogoşile acestuia. Nunta a fost la Bucureşti, acasă la Margareta, o nuntă modestă, dar de o căldură sufletească şi sinceritate rar întâlnită cu alte ocazii. Mirii au fost frumoşi şi caraghioşi, familiile mulţumite, iar prietenii s-au distrat de nota 10. În timp ce stăteam la masă şi mă uitam la miri mi-au trecut prin minte o serie întreagă de întâmplări legate de relaţia lor. Cum mi-a povestit Stelică că de data asta este ceva serios, fiindcă a dat de o fată deosebită … cum mi-a prezentat-o, iar eu cu stilul meu direct i-am spus de faţă cu ea că asta îmi place … îndoielile lor în privinţa sexului aflate de la Stelică … cum ne-am sfătuit noi dacă trebuie sau nu să folosească o alifie cu anestezic ca să nu o doară pe fată … tăcerea instalată care mi-a semnalat că de acum încolo amănuntele intime erau ale unei familii şi trebuiau acoperite. Am trecut pe la doamna colonel cu un buchet de flori şi cu rugămintea să mă lase să dorm după nuntă în fosta noastră cameră, a fost mai ales bucuroasă că am trecut pe la dânsa. Când am venit după nuntă şi am aprins lumina am fost neplăcut surprins văzând câteva ploşniţe, dar cum băusem un pahar, două de vin şi eram excitat de la dans, am tras divanul în mijlocul camerei, am luat-o pe prietena mea Dorina, ne-am dezbrăcat la pielea goală pe culoar şi am tras o partidă în cinstea tinerilor căsătoriţi care a durat vreo două ore, după care ne-am spălat, am pus hainele pe noi şi am plecat la gară de unde am luat primul tren. Oricum a fost o manieră plăcută de a-mi lua bun rămas de la cămeruţa în care am trăit o perioadă de sinceră bucurie a tinereţii mele, iar starea de vrajă care m-a cuprins revăzând încăperea familiară, aş fi dorit să o îngheţ ca să rămână aşa pentru tot restul vieţii mele, un stop cadru al unei intense-lungi-scurte perioade de fericire. Din Gara de Vest am luat un taxi şi am mers la mine acasă, unde am mai tras o cinstire miresei, am adormit buştean şi ne-am trezit după amiază, când am mâncat şi înainte de plecare am mai tras o cinstire şi pentru mire ca să ţin minte nunta unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, ani de zile coleg de cameră.

            Notă: Pe data de 22 aprilie 2001, la înmormântarea doamnei Tatiana STĂNESCU, Mircea PETRESCU mă trage deoparte împreună cu Fănel NEGULESCU, spunând că are ceva senzaţional pentru noi. Împreună cu Stelică BORDEANU, descoperiseră în ziarul România Liberă de Joi 19 aprilie 2001 un articol "Divizia Execuţii" în care se vorbea despre eliminarea ofiţerilor de securitate care defectaseră sistemul alegând calea libertăţii, animaţi de un "dor de ducă". Cele mai multe trădări s-au produs la UM 0503 (Divizia politică şi politici economice a DIE) iar echipa de pistolari - echipa morţii - executori ai sentinţelor era condusă de condusă de generalul Nicolae PLEŞIŢĂ. Printre cei vânaţi de această echipă figura şi Florin BROZICI, colegul meu de clase primare, de gimnaziu, coleg de promoţie, component al echipei din Aviator ZORILEANU, membru al Clubului de la Fănel NEGULESCU şi prieten apropiat. După două zile Dorin CALOTĂ m-a sunat şi mi-a dat articolul respectiv, din care redau doar pasajul despre Florin dintr-un articol ce ocupa două pagini, tratând 18 asemenea cazuri.

Dosar 98/1982: lt. col. Florin BROZICI

            La data de 19 decembrie 1982 s-a început urmărirea penală împotriva lt. col. de securitate Florin BROZICI din UM 0503 pentru trădare prin transmitere de secrete. La 15 august s-a deplasat în Belgia "pentru a preda ambasadei din Bruxelles documente strict secrete de importanţă deosebită, s-a prezentat la organele de poliţie belgiene, cărora le-a înmânat documentele ce le avea asupra sa, solicitând azil politic"

            Sentinţa: condamnare la moarte şi confiscarea totală a averii.

            La început am fost şocat, după lecturarea materialului, surprins de asemănarea dintre acuzele aduse majorităţii celor incriminaţi în articol, mi-am dat seama că se pot pune o mulţime de semne de întrebare. Aşa că prefer să nu comentez deoarece cred că nu am suficiente argumente şi nici experienţă în acest domeniu şi rămân convins că istoria va face lumină în aceste cazuri, iar Florin BROZICI, colegul şi prietenul meu va primi locul ce i se cuvine. Credinţa mea este că nouă, celor din jurul lui, Florin nu a făcut vreun rău vreunuia dintre noi, cine ştie cum a intrat el în ţesătura aceasta periculoasă de păianjen, iar faptul că a încercat să iasă din ea dovedeşte că nu s-a simţit confortabil în ea.

            După anul 2000 am luat legătura, prin scrisori şi e-mail cu Florin Brozici, care mi-a confrimat ca a urmat cirsuri de spionaj, că a avut gradul de locotenent colonel de securitate, dar a făcut-o numai ca să poată pleca din ţară.

            Este cert faptul că promoţia noastră a avut doi condamnaţi la moarte Jean-Claude RĂDULESCU şi Florin BROZICI, dar amândoi au reuşit să eludeze executarea ei.