Mică introducere

            O perioadă, din păcate foarte scurtă, am ţinut un jurnal din care o să citez unele însemnări, iar pentru a le pune în evidenţă vor fi scrise cu aldine ca mai jos.

            Sâmbătă 14 Octombrie 1950

            Cu toate că la început consacrasem acest catastiv luat din arhiva liceului de fete, matematicii, m-am răzgândit şi acum îl dedic notărilor, pentru ca să am vreodată a-mi aminti din cele ce voi scrie zi cu zi. Dacă din aceste notări vor lipsi zile sau chiar luni întregi, acesta se datoreşte numai unuia dintre marile mele defecte, lipsa de consecvenţă în toate acţiunile. Dacă timpul îmi va îngădui …

CITITORULE, TE SFĂTUIESC SĂ-ŢI PIERZI ÎN FIRECARE ZI, ÎN AFARA CELOR 2 REPRIZE A CÂTE 10 MINUTE DEDICATE GIMNASTICII, ÎNCĂ 10 MINUTE DIN TIMPUL TĂU PREŢIOS ŞI SEARA, LA SFÂRŞITUL ZILEI, ÎNAINTE DE CULCARE, SĂ-ŢI NOTEZI LUCRURILE CELE MAI IMPORTANTE, FIINDCĂ ACEST OBICEI TE VA RĂSPLĂTI MAI TÂRZIU CUM NU TE AŞTEPŢI, VA FI O STAVILĂ ÎMPOTRIVA UITĂRII. DACĂ VEI URMA ACEST SFAT, NU AI PIERDUT TIMPUL RĂSFOIND ACESTE ÎNSEMNĂRI ALE UNUI SUFLET CHINUIT DE NENUMĂRATE GÂNDURI, IDEI ŞI REGRETE, CARE S-A DECIS SĂ SE ELIBEREZE DE ELE PRIN SCRIERE.

            Vreau să subliniez prin exemplul de voinţă al meu şi nu numai al meu, că la un om crescut în credinţă şi frica de Dumnezeu, cea care moare ultima este credinţa şi înaintea ei, dragostea de viată. Am căutat să laud cu decenţă unele acţiuni curajoase ale profesorilor, colegilor şi prietenilor mei, fiindcă oamenii au nevoie de asemenea aprecieri, chiar dincolo de viaţa de toate zilele, chiar dacă s-au despărţit de noi. Faptul că, chiar obiectele neînsufleţite au nevoie de dragoste, a fost subliniat de marele nostru Profesor Emerit, Nicolae SIMACHE, cel care, cu toată lipsa lui de experienţă mondenă, spunea că o monedă trebuie mângâiată ca o fată frumoasă şi că aşezată aşa cum trebuie, pare a fi goală.

            Un capitol special îl ocupă vocabularul împreună cu descrierea unor secvenţe mai tari, prin care am trecut şi recunosc faptul că acest lucru m-a preocupat. Am evitat detaliile sordide, dar asta a fost realitatea timpurilor şi orice omisiune ar fi fost echivalentă cu minciuna, iar cuvintele prin care le-am descris au fost alese ca să fie cele mai soft, fără a denatura însă atmosfera reală.

                                                                                           Ploieşti, 11 august 1999, în ziua Eclipsei Totale

Copilăria

            Rădăcini

             Familia GOCIMAN este originară din Transilvania, Întorsura Buzăului, sat de munte curat românesc, 100%. Străbunicul Vasile MOCANU a fost învăţător şi prim epitrop la singura biserică (greco-ortodoxă) română în timpul guvernării Austro-Ungariei. Născut în anul 1799 şi mort la vârsta de 107 ani în 1906, l-am cunoscut şi chiar se juca cu noi când mergeam în vacanţă, era de noi mai iubit ca tata-mare, era mai bun, mai blând, nu ne certa. După cum ne-au declarat şi bătrânii satului, în timpul maghiarizării a fost obligat să-şi schimbe numele într-unul unguresc.

Cu maghiarizarea românilor mă voi ocupa mai pe larg în cuprinsul amintirilor mele.

Străbunicul fiind epitrop şi nevoind a-şi lua un nume unguresc, a făcut cerere să i se schimbe numele, în loc de MOCANU în GOJMAN, cuvânt ce derivă de la GOTESMAN, adică omul lui Dumnezeu. De notat că bătrânii de demult primului epitrop îi spuneau Gojmanul bisericii. Natural, regimul Austro-Ungar a aprobat, dar în GOCSMAN Gh Vasile.

Aşa devine străbunicul, bunicul, tata şi noi urmaşii MOCANILOR şi de la Unirea din 1918 am românizat litera ungurească CS cu CI românesc, numindu-ne GOCIMAN în loc de GOCSMAN.

De ce nu ne-am reschimbat numele în MOCANU, veţi vedea din descrierea ce va urma.

Eugen Gh. GOCIMAN (1971)

Culmea a fost faptul că singura mare nedreptate care mi s-a făcut în Facultatea de Electronică a Institutului Politehnic din Bucureşti, a fost cea a unui conferenţiar de la catedra de electrotehnică, MOCANU, care atenţionat de unul din asistenţi asupra faptului că eu am ştiut foarte bine s-a exprimat …. dă-l în măsa de jidan, să mai vină odată. Bătrânul Nicolae MOCANU-GOCIMAN, tatăl bunicului meu, fără să fie înalt, era un om bine făcut, vrenic şi activ, a murit la peste 90 de ani, dintr-o neatenţie, strivit accidental în poartă, la intrarea în curte pe un car cu fân.

            Mama tatălui tatălui meu, Domnica, era o femeie extraordinară, de o vrenicie ieşită din comun şi avea darul de a face farmece. Tata mi-a povestit cum în momentul apariţiei unui şarpe, dânsa s-a uitat la el şi fulgerător acesta a înlemnit, iar seara i-a spus lui tata că a făcut un descântec ca să-l trezească din amorţeală, că era păcat să rămână aşa. Când a îmbătrânit şi a simţit sfârşitul, a chemat o fată mare, aleasă de dânsa, pe care a iniţiat-o în tainele cunoscute de ea, cu blestemul că nu trebuie să iniţieze pe altcineva, decât la bătrâneţe. A fost o femeie aprigă şi faptul că ducea de mâncare la ciobanii angajaţi, sus pe munte, nu a rămas fără urmări, se pare că bunicul meu era băiatul baciului. Tata a aflat lucrul acesta, când fiind pe moarte în urma unei afecţiuni pulmonare, a fost dus de bunicul meu la Întorsura Buzăului, unde bunica lui, după ce i‑a descântat cum ştia numai ea, l-a lăsat vreo 6 luni pe munte la baci, refăcându-se în mod miraculos din hrană şi aer curat, încât celebrului profesor doctor Iuliu HAŢEGANU de la Cluj, când l-a revăzut, nu i-a venit să creadă că mai trăieşte. De fapt în spital, tata fusese declarat mort, însă bunicul a adus de afară un cearceaf plin cu zăpadă în care l-a băgat şi după ce l-a frecat câteva minute şi-a revenit spre uimirea tuturor.

            Părinţii mamei tatălui meu, erau protopopul Constantin DIMIAN de Breţcu şi preoteasa Paraschiva, iar mormântul lor se află la loc de cinste în faţa intrării bisericii ortodoxe din Breţcu. Pe străbunica am cunoscut-o bine, deoarece locuia cu bunica mea Maria GOCIMAN. În perioada aceea avea 96 de ani, poseda o vitalitate fizică şi mentală de invidiat, un program spartan de spălarea dimineaţa cu apă rece, frecare cu un prosop ud şi aspru, regim alimenar exemplar, cu ţinerea strictă a posturilor. Cu toată corpolenţa dânşii, era vivace atât la trup cât şi mental, iar ori de câte ori bunica povestea ceva greşit, fiindcă o mai lăsase memoria, o corecta prompt. Cu o lună inainte să moară a rugat-o pe bunica, fata ei, să meargă cu ea la Breţcu ca să moară acasă, în patul ei.

            Gheorghe GOCIMAN a fost copil sărac, însă isteţimea lui l-a făcut pe învăţătorul satului să-l trimită cu o scrisoare de recomandare la un director al liceului Andrei ŞAGUNA din Braşov, în ideea de a-i facilita urmarea cursurilor liceului. A primit o bursă şi un loc la internat, având astfel posibilitatea de a studia la liceu. Bani de buzunar, de acasă, nu a primit tot liceul, fiindcă părinţii aveau copii mulţi şi probleme care-i depăşeau, aşa că era obişnuit să facă servicii colegilor, de la lecţii, până la curăţatul pantofilor, pentru a face rost de un ban de buzunar. În vacanţe, directorul îi mai îngăduia să rămână la internat, ca să poată lucra, pe ici, pe colo şi să strângă fonduri pentru timpul şcolii. După terminarea studiilor medii, din cele trei soluţii posibile pentru un băiat sărac: preoţia, armata sau Căile Ferate a ales-o pe ultima. La şcoala feroviară avea cazare, casă, masă, îmbrăcăminte, manuale gratuite şi în plus o sumă de bani pe care o considera importantă. După absolvirea şcolii cu brio, a fost repartizat impegat de mişcare la Sighişoara cu un salariu bun, aşa că a găsit de cuviinţă că a venit vremea să se căsătorească, iar Maria fata protopopului DIMIAN i-a convenit, fiind bine educată, plăcută şi cu o zestre importantă, lucru care nu putea fi neglijat la vremea aceea de un tânăr sărac.

            Bunica mea Maria, "Buca", era o femeie mică de statură, cu o figură plăcută, accentuată de un ten pe care şi l-ar dori orice top model, fără riduri, până la o vârstă înaintată. Era o fire domoală, nimic nu o putea scoate din ritmul ei de ceasornic lent şi acest lucru îl făcuse chiar în momentele dramatice ale vieţii de care nu a fost ocolită. Educată într-o familie de preot, era religioasă fără însă a fi habotnică, dar cu toate acestea avea accese de enervare explozive pe care aspectul ei general nu le‑ar fi trădat. Fiind crescută într-un mediu fără griji materiale, era lipsită de caracterul aprig al oamenilor care s-au luptat din greu cu viaţa, aşa că seninătatea ei părea chiar senilitate, cu toate că nu era nici pe departe aşa. Fiind de o blândeţe ieşită din comun, era tot timpul în conflict cu bătrânul, care dorea o educaţie spartană pentru copii lui. Bătrânul l-a dus pe tata la o şcoală militară destul de departe de casă, unde a asistat la echiparea lui în uniformă, după care a plecat liniştit spre casă. Imediat după ce tata a rămas singur, a apărut un gradat care a început să profereze ameninţări şi tata care nu stătea mult pe gânduri a fugit. S-a dus la gară de unde a luat un tren, fiindcă era băiat de şef de gară şi cunoştea toate amănuntele, mecanicii, conductorii. Cum bătrânul a mai întârziat, tata a ajuns acasă înaintea lui şi bunica a îngheţat când l-a văzut echipat militar, dar ce să-i facă, i-a dat să mănânce pitindu-l sub masa compactă din bucătărie. La venirea bătrânului acesta povestea entuziasmat:

- Să vezi Mariţi, ce bine îi stătea lui Eugen îmbrăcat militar şi ce bine o să-i fie acolo, fiindcă ăia o să scoată om din el ...

Tata sub masă, bunicul entiziasmat, iar bunica îngrozită de frică şi tremurând ca varga. Când bunica i-a spus că Eugen este acasă, bunicul a făcut un acces de furie şi a promis că o să-l bată soră cu moartea, tata de frică a ridicat capacul mesei de bucătărie, a vărsat totul de pe masă şi a fugit de acasă revenind numai după vreo trei zile, când lucrurile deveniseră mai calme. De bătaie nu a scăpat, fiind uşurat de bunica, ce intervenea la urmă ca să nu-l bată prea tare.

            Bunica avea o slăbiciune ieşită din comun pentru primul născut Aurel, care nu-i crease vreo problemă, se realizase strălucit profesional, îi vorbea cu mare blândeţe, spre deosebire de ceilalţi membrii ai familiei, inclusiv tata. Spre sfârşitul vieţii locuia la Sfântul Gheorghe şi având gratuitate pe tren, ca soţie de inspector general CFR, trecea pe la Ploieşti şi Bucureşti să-şi vadă cei doi copii, dar totdeauna oprea la Ploieşti la trecere, pentru ca aproape tot ce-i dădea tata să lase la Aurel, care era sufletul ei. În cei şase ani cât am fost student în Bucureşti, la Aurel şi soţia sa Lica, am fost invitat o singură dată, dar când am ajuns acolo am aflat imediat motivul, trebuia dusă bunica la gară şi urcată în tren. Am fost aşa de scârbit de gest, încât mult timp nu am mai trecut pe la ei. La moartea bunicii, am fost la Sfântul Gheorghe şi cum pe vremea aceea eram inginer, cu un salariu bun, am contribuit substanţial la înmormântare şi fiindcă Aurel era sărac, l-am convins pe vărul meu Dan ŢÎNŢU să-i lăsăm lui totul. Am plecat de la bunica numai cu cinci furculiţe, fiindcă pe a şasea mi-o făcuse cadou dânsa. Renunţarea la averea care consta dintr-o casă destul de mare, s-a făcut cu o singură condiţie, după şapte ani bunica trebuia mutată într-unul din cavourile familiei de la Braşov sau Bucureşti. După vreo nouă ani văzând că Aurel nu a întreprins nimic în acest sens, am încercat să o recuperez eu şi să o aduc la Ploieşti, dar în cimitir se făcuseră modificări şi cum pe acolo nu a mai dat nimeni, a fost mutată într-o groapă comună. Când Cornel a fost asasinat de legionari, tata a cumpărat o parcelă la Belu unde l-a înmormântat, după care, mormântul fiind în grija lui Aurel, au mai îngropat acolo pe cumnatul lui, domnul POPOVICI, soţul Genei sora lui Lica. Cu toate că locul era al lui tata, Aurel m-a pisat foarte mult până a primit de la mine, pe o hârtie neoficială, o declaraţie de renunţare la locul de veci. La ani de zile după moartea lui Aurel, soţia lui Lica, a încercat probabil să vândă şi locul, aşa cum au vândut ei toate lucrurile primite de la familia GOCIMAN, la care nu ţineau fiindcă nu investiseră nimic în ele, nu contribuiseră nici măcar afectiv la firmele GOCIMAN din Braşov şi Ploieşti. Cu hârtia neoficială nu a putut să vândă locul de veci, aşa că a tot încercat să fac un act legal de cedare pentru a-l vinde, dar nu recunoştea acest lucru. Când am întrebat‑o de ce vrea să fie proprietară a îndrugat fel de fel de explicaţii, care mai de care cusute cu aţă albă. Eu îi spusesem că se poate îngropa liniştită acolo, eu sau Alexandru nu o să vindem locul într‑un viitor destul de îndepărtat, fiindcă acolo vor fi îngropaţi trei GOCIMANI, Cornel, Aurel şi Lica. De data asta nu am mai cedat şi locul este acum în proprietatea ultimilor GOCIMANI în viaţă Mircea şi Alexandru, iar Lica se odihneşte şi ea împreună cu soţul şi cei doi cumnaţi.

            După moartea lui Cornel, care era coproprietar la hotelul GOCIMAN cu tata, prin moştenire au primit : Mimi (soţie) 12.5%, Bunica (mamă) 12,5%, Eugen, Aurel, Jeni, Miţi(fraţi) câte 6.25%. Mimi, Aurel şi Miţi s-au repezit şi au vândut lui Gheorghe MOCIORNIŢĂ sau rudelor lui, ca să scape de grije şi să toace nişte bani picaţi din cer în mod nemeritat. Jeni din principiu nu vindea nimic şi bunica sfătuită de Jeni şi Aurel i-a vândut tatălui meu pentru ca cineva din familie să deţină o majoritate, care să-i permită o putere de decizie importantă. Bunica a primit nişte bani pe care i-a dat aproape toţi lui Aurel, dar a continuat să primească chiria până la naţionalizare, prin clauza de uzufruct.

            Bunicul meu Gheorghe, "Bătrânul", a plecat de jos, de la condiţii limită de viaţă, şi-a construit totul prin talent, capacitate, voinţă, dar mai ales muncă, era un om aprig care nu ştia ce-i aia compromis sau comoditate. Era adeptul ideii că munca trebuie să aducă performanţa, total devotat familiei lui, firmelor de autobuze, neprecupeţind absolut nimic pentru atingerea ţelului propus, dispus la sacrificii totale. Pentru copii a fost un tiran care în dorinţa de a face oameni întregi din ei i-a împins tot înainte, cu mai mult sau mai puţin succes, fără a avea însă consimţământul lor prealabil. Comportamentul lui a exemplificat plenar faptul că cel care îţi doreşte binele te face să suferi. Din păcate, nu a avut timp pentru analize cu copii lui sau nu a înţeles că trebuia să-şi facă acest timp, aşa că între tendinţele sale şi faptele copiilor a fost întotdeauna o imensă prăpastie. Deoarece era de neclintit, neînţelegând faptul că ceilalţi au nevoie de o vorbă bună, a fost mai simplu pentru copii să-l mintă, decât să ducă tratative, la care el nu marşa vreodată, dorind să spună mereu ultimul cuvânt, cel decisiv. Îi plăceau femeile frumoase pe care nu le-a ocolit, fără să facă din lucrul aceasta un element principal în viaţa lui, în care urmărea lucruri cu mult mai importante.

            Familia Gheorghe şi Maria GOCIMAN a avut şase copii născuţi în diverse localităţi unde bunicul era şef de gară. Dintre ei Nicuşor a murit la o vârstă preşcolară şi ca un lucru deosebit în familia noastră nu a trăit nici un Nicolae. Sora tatălui meu Jeni a avut un Nicolae care a murit la doi ani, iar când Ica prietena mea a rămas însărcinată, pe vremea lui nicolae ceauşescu, ne-am căsătorit şi am stabilit prenumele copilului Nicolae sau Niculina, după cel al dictatorului care nu permitea avorturile, dar Ica a pierdut sarcina şi astfel tradiţia s-a confirmat.

            Primul copil, Aurel, născut în 1898 la Sighişoara, a fost cel mai reuşit, fiindcă a studiat cu mult succes la Cluj şi Budapesta, unde a luat patru doctorate, a practicat meseria de ziarist, a avut un ziar propriu, finanţat de bătrânul, iar în final a ocupat mulţi ani funcţia de Secretar General la Preşedenţia Consiliului de Miniştri, un post tehnic, fără implicaţii politice. Cu mareşalul Ion ANTONESCU era în relaţii bune şi din ce-mi aduc aminte din povestirile lui şi ale tatălui meu, sunt manevrele pe care le-au făcut împreună pentru a nu trimite evrei din România către lagărele de concentrare naziste. La început au încercat prin amânări, după care au motivat că nu au vagoane disponibile şi când nu au mai găsit pretexte, li s-a spus nemţilor verde în faţă că România are o tradiţie deosebită cu minorităţile care nu-i permite acest lucru. Cum nemţii aveau probleme mult mai importante cu noi, mai ales asigurarea petrolului, au renunţat temporar cu destul de mare uşurinţă, spre bucuria mareşalului. Când la o emisiune TV laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie VIZEL, evreul scriitor care a trecut prin lagărele de concentrare, a acuzat pe români de trimiterea evreilor în lagăre, am fost foarte dezamăgit fiindcă a avut un interlocutor extrem de nepregătit pentru o discuţie de aşa amploare. În primul rând, domnul Elie VIZEL a fost deportat din teritoriul românesc ocupat însă în acea perioadă de unguri şi în România nu s-a petrecut aşa ceva, cu excepţia unor evenimente netipice provocate de bandele legionare sau de armata care a plătit unele poliţe evreilor din Basarabia şi Bucivina. Îmi mai povestea unchiul meu, despre faptul că mareşalul era la curent cu scurgerea evreilor din Polonia, Cehia, Ungaria către România de unde plecau cu vapoarele spre Israel. Fusese deasemeni de acord cu acordarea de paşaport românesc tuturor evreilor din ţările amintite pentru a putea veni la noi, unde erau în siguranţă.

            În ziua de 18 februarie 2002, la televiziunea naţională a apărut domnul doctor Ernest NEUMANN, Primul Rabin al Timişoarei şi Preşedintele Comunităţii Evreieşti al Timişoarei. Spre deodebire de majoritatea evreilor care prezintă problema Holocaustului, acesta a povestit cum după terminarea studiilor, a fugit din Ardealul ocupat de unguri către partea rămasă în România, de teama represiunilor ocupanţilor hortişti. Apoi a prezentat armonia în care au trăit naţionalităţile în acea zonă şi pentru a examplifica acest lucru a prezentat unele cifre. În teritoriile de sub stăpânirea ungurească din cei 800.000 de evrei au supravieţuit holocaustului numai 200.000, pe când din cei 12.000 de evrei care locuiau în Timişoara, au murit numai 3 persoane în lagărele de muncă forţate înfiinţate atunci pe tot teritoriul României. Mai spunea dânsul că în oraşul Timişoara situaţia era deosebită de întâmplările din Moldova sau de cele aferente rebeliuni  din 21/22 ianuarie 1941 din Bucureşti, totuşi dacă ar fi existat o politică sistematică de extermianre a evreilor aceasta ar fi fost aplicată şi la Timişoara. Cu regret, Primul Rabin al Timişoarei spunea că în anul 2001 în oraş mai rămăseseră numai 700 de evrei.

Un eveniment important povestit de unchiul meu, care prin pregătirea profesională şi corectitudinea lui devenise confident al mareşalului, este delicata strategie prin care România a evitat alipirea Banatului Sârbesc şi intervenţia în Jugoslavia, lucru cerut cu insistenţă de Hitler, care prin acest lucru şi-ar fi rezolvat multe probleme, permiţând degajarea unor trupe necesare campaniei din est. Aurel GOCIMAN admira curajul şi verticalitatea opusă de mareşal în discuţiile cu Adolf HITLER, fiind deasemeni încântat de eşuarea manevrelor comuniştilor, după 23 august 1944, de a face adunări în unităţile militare, unde mareşalul să fie dezavuat de militarii pe care i-a condus. După venirea comuniştilor, nefiind angrenat în probleme de partid, a primit doar domiciliu fix la Călan, unde ca salariat al Combinatului Metalurgic a studiat şi a luat o diplomă de inginerie metalurgică la fără frecvenţă a Institutului Politehnic din Timişoara. Traducea curent din maghiară, germană şi franceză, ocupaţie cu care şi-a completat o pensie mizeră în ultimii ani de viaţă. A fost căsătorit cu Lica, fata cea mai mare dintr-o familie cu mulţi copii pe care i-a crescut cu destule probleme, aşa că nu au mai făcut alţi copii. Aurel era marele consumator de bani, fiindcă deşi nu a contribuit cu nimic la beneficiile firmei, bătrânul susţinea că el este mândria şi port drapelul familiei, aşa că trebuie ajutat din plin. A scris câteva cărţi dintre care "Măcelul de la Beliş" şi "România şi revizionismul maghiar" prezentau experienţa dramatică a unei familii de români în Ardealul de la începutul secolului XX, susţinută prin documente reale, fotografii, mărturii şi în care nu este depăşită limita unui naţionalism normal, cu concluzia că aceste popoare, în ciuda memorării unor perioadă critice, trebuie să convieţuiască pe un pământ, pe care unii sunt de peste două mii de ani, iar alţii doar de câteva sute, suficiente însă ca să se simtă la ei acasă.

            Maria Miţi GOCIMAN s-a născut pe 18 martie 1900 tot la Sighişoara, a absolvit câteva clase de liceul şi mai târziu s-a căsătorit cu inginerul şef al fabricii de zahăr de la Bod, LUDU, dar căsătoria nu a ţinut, fiindcă cu toate că nu arăta prea bine, având un nas de GOCIMAN, mare şi puţin adus, era bine făcută, cu un corp mai mult decât reuşit, dar rea de muscă. A lucrat un timp la Ploieşti, de unde a plecat tot datorită unei legături amoroase făcută fără discreţie şi la întoarcerea la Braşov s-a căsătorit cu un şef de garaj ungur, cu care a trecut la Cluj în zona ocupată temporar de unguri. La moartea bătrânului a şterpelit o sumă imensă de bani cu care a cumpărat taxiuri pentru şoferi pe numele acestora, care au păcălit-o, prăpădind mult peste 100 milioane de lei în anii 1939-1940, bani cu care bătrânul intenţiona să construiască alături de hotel, pe un teren cumpărat, încă un hotel cu apartamente pentru toată familia la ultimul nivel şi garaje la subsol.

            Cornel GOCIMAN s-a născut 30 Septembrie 1902 la Predeal, era un băiat liniştit care în copilărie a tras multe ponoase de pe urma tatălui meu, care era cu doi ani mai mic, dar extrem de zvăpăiat. Tata spărgea geamuri, bătea copii, înjura, iar Cornel care semăna destul de bine şi era îmbrăcat la fel, plătea de regulă poliţele. A făcut liceul şi facultatea de chimie împotmolindu-se, din cauza unei aventuri amoroase tumultuoase, la examenul de diplomă, pe care nu l-a mai susţinut. A fost un om extrem de talentat, un fotograf cu reuşite deosebite pentru acele vremuri. Ca designer, a proiectat câteva obiecte pe care şi acum le avem în casă, un dulap foto multifuncţional şi o cartonieră cu uşă rulantă, realizare deosebită. Era un bărbat frumos, manierat, cu un calm remarcabil, mare amator de maşini, jocuri de noroc la Cazinoul din Sinaia şi femei frumoase. A lucrat cu tata la Ploieşti şi conducea contabilitatea cu o mare măiestrie care-i permitea să pună mâna pe sume imense cu care făcea ce dorea, dar avea mare grije şi printre altele ne îmbrăca atât pe mama, pe tata cât şi pe mine, care beneficiam de cele mai moderne şi sofosticate jucării. Aveam de la maşini electrice şi demontabile de toate fabricaţiile, până la aparat de proiecţie, cu care am văzut primele desene animate Walt Disney, de care am rămas fascinat pentru toată viaţa.

În perioada alegerilor din anul 1933, primarul ţărănist la putere din Dărmăneşti opreşte un autobuz, dă pasagerii jos şi îl rechiziţionează. La locul evenimentului s-a deplasat unchiul Cornel, care s-a dus să discute cu primarul despre rechiziţionarea autobuzului. La intrarea în primărie, fără vreun avertisment, primarul un tip extrem de solid, care era beat, s-a repezit la Cornel pe care l-a lovit cu un tampon de pe birou în cap şi fiind trântit pe podea a început să-i care la pumni. Cornel aproape ameţit, a băgat mâna în buzunar şi prin haină a tras câteva focuri de pistol cu un Bereta, care l-au omorât pe primar. A fost chemată imediat jandarmeria, care l‑a arestat pe Cornel, pe care l-au scos din primărie îmbrăcat în jandarm pentru a nu fi linşat de săteni. Cornel a stat arestat câteva luni, timp în care s-a judecat procesul, câştigat cu greutate, fiindcă la putere erau colegii de partid ai primarului, ţărăniştii. În afara comportamentului anterior impecabil al lui Cornel, a contat foarte mult antecedentul primarului care l-a sechestrat şi jignit pe Nicolae IORGA în circumstanţe similare, dar mai ales declaraţia mamei victimei care a spus despre fiul ei că era un exaltat, foarte nervos, dar mai ales că în clipa accidentului era beat. În timpul detenţiei, Cornel a modelat în lut un puşcăriaş care seamănă mai mult cu un gânditor. Lucrarea de circa 20 de centimetri a rămas la noi şi o am în bibliotecă, amintire de la unchiul meu care mă iubea fără limite, făcându-mi orice hatâr, îndiferent cât de costisitor era. Cu câteva zile înainte să fie "sinucis" de soţia lui şi gaşca de legionari, îmi trimisese prin tata o pereche de patine pe care le-am folosit ani buni.

S-a căsătorit cu Mimi HUMIŢA, dintr-o familie de legionari, aripa Horia SIMA, care i-au simulat o sinucidere la 13 ianuarie 1941, fiindcă aflase probabil despre iminenta atacare de către bandele legionare a sediului Consiliului de Miniştri, unde fratele lui era Secretar General. Din cauză că la înmormântarea lui Cornel, tata s-a manifestat violent la adresa lui Mimi şi a legionarilor, după înmormântare, la tanti Viţa, o soră a bunicii, a venit un grup de legionari, un batalion al morţii, care doreau să-l aresteze pe tata, deci să-l execute. Numai intervenţia bunicii şi a sorei ei, care le-au spus acestora că nu le ajunge că a pierdut un băiat, cât şi faptul că au fost impresionaţi de toată lumea de acolo care era în doliu, a contribuit la faptul că aceştia au renunţat la misiunea lor odioasă. După înfrângerea rebeliunii, Mimi a continuat să-şi bată joc de familia noastră la procesul de succesiune, prin care în afara drepturilor legale, a cerut sume imense pentru perioada de doliu mergând până la 6 perechi de chiloţi negri, 6 portjartiere negre, 12 perechi ciorapi negri şi multe altele. Fiindcă Aurel care nu a mişcat un deget cu toate că putea să o zdrobească cu familie cu tot, aceasta a profitat de o familie pe care o îndoliase omorând pe cel mai de treabă membru al ei. Culmea a constat în faptul că s-a mutat cu noul ei soţ, fost aghiotant al Regelui, la Ploieşti, locuind mult timp pe strada Popa Farcaş alături de noi spre enervarea lui tata care era un coleric.

            Eugen GOCIMAN s-a născut pe 20 Octombrie 1904 la Predeal şi în copilărie a fost oaia neagră a familiei, fiindcă făcea lucrurile cele mai incredibile sub umbrela protectoare a bunicii. A fost însă şi cel mai harnic, fiindcă după ce a renunţat la şcolă în clasa patra de liceu, a început să muncească fiind la baza firmelor de autobuze dirijate însă managerial de bătrân, care era creierul afacerii.

            Nicuşor GOCIMAN s-a născut în 1906 şi a murit prematur.

            Eugenia-Jeni s-a născut pe 27 Martie 1912 la Sfântul Gheorghe şi a fost superba familiei, cu toate că nu era prea înaltă. Avea o figură cu nişte ochi mari şi frumoşi, care îţi tăiu respiraţia, o privire magnetică de o impertinenţă crasă, conştientă de frumuseţea şi senzualitatea ei, un mers care înebunea toţi bărbaţii. Aveam acasă o fotografie cu ea în costum de baie şi nu a existat persoană feminină sau masculină să nu se intereseze de ea, cine este, ce vârstă are etc. S-a căsătorit foarte tânără cu avocatul Nicolae ŢÎNŢU cu care a avut doi copii  Rodica, născută pe 18 Decembrie 1936  şi Dan-Nicolae zis Dănuţ născut pe 18 Noiembrie 1937, dar era excesiv de frumoasă ca să poată susţine o căsnicie, cu toate că soţul ei Nicu era un bărbat reuşit, dar poate prea gelos din spusele ei. Îi spunea mamei că băieţii din familia GOCIMAN, sunt nişte mototoli care o moştenesc pe bunica, iar fetele au sânge adevărat moştenit de la bunica lor din Întorsura Buzăului, prin intermediul bunicului. Mama care a fost o femeie foarte frumoasă, înaltă, cu un păr bogat, cu talie şi şolduri bine proporţionate şi cu sâni superbi, obişnuită să fie ţinta privirilor masculine, îmi relata că mersul pe stradă cu Jeni era o problemă, fiindcă toată lumea se uita le ele şi erau destul de des acostate mai mult sau mai puţin elegant, la care Jeni reacţiona cu un mare talent, nonşalanţă şi măiestrie, punând la punct pe unii, ori pur şi simplu discutând cu alţii. A murit tânără din cauza unui icter negru netratat, în perioada intrării ruşilor, când în loc să se odihnească a făcut eforturi urcându-se în pod să ascundă unele lucruri de valoare şi din asta i s-a tras moartea prematură.

            Tatăl tatălui mamei mele era Stan MINCULESCU, un negustor din Ploieşti, cu casa şi magazinul pe calea Târgoviştei, care a avut cu soţia lui Neaga trei băieţi şi două fete. A rămas notoriu în familie pentru faptul că era un mare pofticios, destul de des era alungat din bucătărie de nevasta lui, deoarece trecea pe acolo ca să guste din vasele cu mâncare în timp ce se preparau. Cel mai mare, Ioan-Jean bunicul meu, împreună cu Stroe şi Costică erau geambaşi de vite, iar Lina s-a căsătorit cu Stefan NICOLESCU, proprietal al localului Pomul Verde din Ploieşti, despre Drina nu ştiu prea multe, decât că împreună cu soţul ei, nea Gheorghe, l-au găzduit şi îngrijit în tinereţe pe viitorul demnitarul comunist Gheorghe PANĂ. Ulterior acesta nici nu-i primea pe la el, nu le dădea vreun ajutor cu toate că o duceau foarte greu. Aşa s-au comportat demnitarii comunişti cu cei care i-au ajutat în viaţă, au aplicat celebra teorie a "tovarăşilor de drum", să te foloseşti de ei la nevoie, după care să-i părăseşti, ori chiar să-i elimini.

            Prin anii 1970 am cunoscut la Clubul Fileteliştilor un bătrân cu numele de Minculescu cu care m-am împrietenit. După o vreme, discutând despre familie, mi-a mărturisit cu bucurie că eram rude şi mi-a povestit despre un stămoş comun, celebrul negustor Minculescu – Brânci. Acest negustor ploieştean îşi făcea o vacanţă cu nevasta prin Crimeea (Odesa sau Sevastopol) cum era la modă prin vremea aceea. În timpul unei croaziere cu un vas cu zbaturi, de pe punte a căzut o fetiţă, iar ploieşteanul nostru a sărit în apă şi a salvat-o de la înnec. Cum copila era vlăstarul unui nobil rus extrem de bogat, Minculescu a fost invitat acasă la acesta şi a primit o mare sumă de bani cu care şi-a dezvoltat afacerea. Mai mult, rusul a venit de câteva ori pe la Ploieşti şi negustorul nostru a devenit celebru. Răutatea şi spiritul de băşcălie ploieştean a lansat însă zvonul că Minculescu nu a sărit de bunăvoie în apă, ci i s-a făcut brânci de cineva şi aşa a rămas cu poprecla de BRÂNCI, încât nici numele mic nu l-am putut afla. Nu-l ştia nici ruda mea filatelistul

Bunicul mamei mamei mele, părintele MANTA, era preot şi desigur învăţător în comuna Nedelea Judeţul Prahova.

            Părinţii mamei mamei mele Gheorghe NICULESCU–VESELU şi Anastasia-Sia MANTA din comuna Nedelea judeţul Prahova au avut 18 copii dintre care au ajuns la maturitate 14. Familia era celebră fiindcă trecând spre vânătoare prin zonă, mulţi dintre marii potentaţi ai vremii opreau la un vin rece la VESELU, care plin de mândrie îşi alinia copii în faţa oaspeţilor. Regele Carol I care venea la vânătoare prin acea zonă, era încântat să fie primit de moşierul şi cârciumarul din Nedelea, care-i alinia pe numeroşii lui copii, iar regele dădea fiecăruia câte un galben de aur spunând, că toate familiile din România ar trebui să ia model de la familia NICULESCU-VESELU, cu copii mulţi, bine îngrijiţi şi sănătoşi.  I-am cunoscut personal pe:

-          Averche, morar la Ariceşti-Rahtivani arestat de comunişti şi condamnat.

-          Nicu, primul taximetrist din Bucureşti, coautor al primului ghid al Bucureştiului.

-          Vasile, absolvent al liceului, căpitan, erou al serialului Memorialul Durerii, realizat la Televiziunea Româna de Doamna Lucia HOSU–LONGHIN.

-          Pavel, cârciumar la Nedelea condamnat şi închis.

-          Filipache, morar la Nedelea, politician care s-a recăsătorit la vârsta de peste 60 de ani cu o ţărancă din Nedelea mai tânără decât băiatul lui Gheorghiţă şi a făcut încă 4 băieţi şi o fată care-i semănă leit, ca să nu fie nici un fel de vorbe. A murit în puşcărie, arestat de comunişti.

-          Petre, singurul intelectual din familie, preot la biserica Maica Precista din Ploieşti, o figură bine cunoscută în Ploieşti şi prin faptul că a fost profesor de religie la şcoala numarul unu din centrul oraşului. A fost şi el arestat pentru o scurtă perioadă. A avut trei băieţi doctorul Cornel, tehnicianul petrolist Florian şi avocatul Dan Nicolae cel mai apropiat de mine, deoarece am fost colegi de liceu în promoţia 1952 Nichita STĂNESCU, din eroare în acte figurează cu numele de NICOLESCU-VESELU în loc de NICULESCU-VESELU ca restul familiei.

-          Miţa Ivanov, Stanca Oncioiu, Lina Marinescu, Alexandrina, Maria şi bunica mea Florica Minculescu.

            Toţi aceştia au avut copii mulţi, aşa că nu cred că am reuşit să cunosc mai mult de o treime din rudele mele, adică veri de gradul doi din familia NICULESCU-VESELU. Ţaţa Lina sora bunicii a rămas văduvă de război când era însărcinată cu Lenuţa şi s-a descurcat foarte greu cu creşterea celor opt copii şi a rămas celebră expresia ei, când seara, dacă se spunea la masă că lipseşte unul fiindcă doarme, în loc să-l scoale "Mămăluţa" zicea: - Bine că doarme. Cu toate acestea şi-a crescut cu frica lui Dumnezeu cele trei fete Victoria, Florica şi Lenuţa. După ce Aurel, băiatul cel mare a terminat liceul şi s-a angajat la o bancă, a sprijinit pe ceilalţi trei să facă studii superioare. Cristea, cu studii superioare în Germania a fost inginer minier, ulterior decan la Timişoara, Ionel avocat, iar Nae s-a preoţit. Doar Gogu a terminat numai liceul.

            Fiind atât de numeroşi, Veselii nu se comportau totdeauna după canoanele bunei purtări. Au bătut spre exemplu pe ziaristul Eugen IONESCU în centrul Ploieştiului, fiindcă scrisese ceva împotriva lor în gazeta locală. Unui pretor care le făcuse mizerie la Nedelea, i-au slăbit piuliţele de la şaretă şi una din ele a căzut chiar la trecerea prin vadul râului Prahova, iar individul a picat în apă, făcând o baie memorabilă. Pavel însoţit de câţiva din familie, au plecat la Ţintea de unde au furat-o pe Leana fata lui PAZICĂ, cu care ulterior s-a căsătorit. Tradiţia aceasta de derbedei simpatici a fost dusă mai departe de băieţii lui Filipache, Costică preotul şi fratele lui Matei şoferul, au snopit în bătaie nişte vagabonzi care s-au legat de ei la Restaurantul Berbec din Ploieşti şi la Miliţie, când au văzut că unul din combatanţi este preot, miliţienii s-au crucit, dar au fost imediat eliberaţi.

            Bunicului din partea mamei, Ioan MINCULESCU, când i-a venit sorocul, s-a dus în comuna Nedelea de lângă Ploieşti, fiindcă a auzit că moşierul şi cârciumarul Gheorghe NICULESCU-VESELU are o fată frumoasă de măritat, deşteaptă, cu ochi albaştri şi părul negru. Florica, fata cea mai mare era într-adevăr foarte frumoasă şi de o inteligenţă ieşită din comun, aşa că Ioan când a văzut-o, fără să asculte de sfatul unchiului lui, Petre MINCULESCU, bogătaş din Ploieşti care-l însoţea la peţit, a spus că o ia şi mai ales că nu pretinde zestre decât ce poate să-i dea socrul lui. Acesta din urmă ia dat-o mai ales pentru că era cunoscut ca un om de treabă, dar şi pentru că nu a pretins zestre prea mare, din cele peste 100 de hectare, moară, grădini, livezi şi locuri de casă, frumoasa Florica a primit numai 4 hectare în Nedelea şi o livadă cu pruni. Gheorghe era zgârcit, având grija a şapte fete de măritat pe cap, cu şapte dote, aşa că a fost extrem de fericit că a scăpat uşor de una din ele. Bunica avea o minte strălucitoare şi o memorie ieşită din comun. Carte învăţase pe furate de la bunicul ei preot şi învăţător, care depistând inteligenţa nepoatei o îndemna să vină la şcoală, dar nu reuşea mai mult de două ori pe săptămână, fiindcă mama ei care avea mari probleme cu gospodăria, o bătea de fiecare dată când se ducea la şcoală şi cu toate astea a fost tot timpul premianta şcolii. Ştia pe de rost toate sărbătorile şi posturile, făcea calcule cu o rapiditate de neimaginat şi avea o memorie de magnetofon. Mătuşa mea Ica, sora mamei, a moştenit toate aceste calităţi de la coana Florica, terminând facultatea de medicină cu brio. A luat nota 19 numai la câteva examene, restul le-a promovat cu nota maximă 20.

            Aceşti doi tineri, s-au stabilit pe strada Târgoviştei, actuala Gh. Gr. CANTACUZINO din Ploieşti, într-o casă modestă din paiantă, cu prispă şi trei camere, beci, apă la pompa de prăvălie, cu privată în spatele casei şi un grajd mare în fundul curţii, necesar găzduirii temporare a vitelor care urmau să fie revândute la Oborul din Ploieşti sau în localităţi apropiate. Pentru puritatea acelor vremuri pe care cu greu le-am putea imagina în zilele noastre, amintesc că bunica povestea cuiva, iar eu am tras cu urechea, că ambii erau virgini şi mama mea a fost concepută de doi tineri care au descoperit împreună, singuri, bucuriile pe care viaţa le poate oferi, secretele sexului. La nici un an după căsătorie, pe 25 august 1911, s-a născut Ioana, mama mea, urmată pe 24 februarie 1915 de Maria-Ica şi în 1919 de Dorina.

            Prima fată născută în casa lor, a fost declarată la starea civilă de doi dintre cei mai treji  participanţii la cheful prilejuit de o asemenea ocazie. Unul din ei era Petre MINCULESCU, unchiul şi vecinul tatălui, destul de limpede la plecarea de acasă, dar care pe parcurs cu toate că se deplasa cu birja, s-a mai oprit să sărbătorească evenimentul la câteva din zecile de cârciumi de pe strada care ducea spre Primărie, aşa că ajuns la starea civilă beat criţă. După ce cu greutate s-au lămurit cei de acolo pentru ce au venit şi cu mai mare greutate au stabilit sexul copilului, au început tratativele pentru stabilirea numelui. Cheflii au spus să-i pună numele oricum, dar funcţionarul conştiincios, cum erau ei prin 1911, a întrebat cum îl cheamă pe tată şi aflând că Ioan, a zis că Ioana e bine şi s-a căzut de acord rapid. Mai greu a fost cu numele de familie, fiindcă oricât i-a întrebat cum îl mai cheamă pe tată, adică numele de familie a fost imposibil să obţină un răspuns coerent. În disperare de cauză, funcţionarul a întrebat atunci cum îl cheamă pe bunicul fetei şi la răspunsul Stan, s-a convenit că numele de familie STĂNESCU este potrivit. Petre MINCULESCU a achitat taxele, a luat cu el certificatul de naştere şi a fost urcat în birja care l-a adus acasă. A doua zi, pe trezie, când au văzut actul de naştere, au râs pe chestia asta şi s-a mai tras un chef în cinstea Ioanei STĂNESCU, prima fată a lui Ioan şi Florica MINCULESCU.

            A doua fată născută după patru ani a fost botezată Maria şi după experienţa primei a fost declarată la starea civilă de unul treaz, a primit numele de familie corect, adică MINCULESCU, la fel s-au petrecut lucrurile şi cu a treia născută care a fost botezată şi declarată Dorina MINCULESCU.

            Mama îşi amintea cu nostalgie  de simplitatea şi bunătatea tatălui ei, de căldura pe care le-o transmitea atunci când se întorcea acasă după perioade care durau şi peste două luni, când era asaltat de cele trei fete care abia îi încăpeau în braţe. Într-o zi, după ce a alergat o vacă în călduri la obor şi a transpirat, s-a spălat la o pompă cu apă rece, a căzut la pat şi s-a prăpădit în câteva luni, cu toate îngrijirile medicale primite, lăsând în urmă o nevastă tânără şi trei fetiţe.

            Bunica mea, coana Florica, se descurca foarte greu ca văduvă cu trei fete mici, cu toate că avea patru hectare de pământ şi o livadă, aşa că a mai obţinut autorizaţie pentru un debit de tutun, pe care l-a deschis într-o gheretă la stradă, cu banii obţinuţi rotujindu-şi câştigurile pentru a putea duce o viaţă decentă. Pe lângă acestea, bunica şi mama mai brodau pentru diferite cucoane, dar lucrările nu aveau continuitate, aşa că a trebuit să închirieze camera de la stradă unor chiriaşi care erau de obicei militari de la şcoala de ofiţeri din apropiere. Familia a mai fost ajutată de fratele bunicii Filipache zis "Boeru", care a făcut-o pe Florica administratoare la o moşie arendată de el la Scăieni, dar a pus-o să-l împrumute cu puţinii bani rămaşi de la bărbatul ei, bani pe care nu i-a mai văzut decât sub forma unui teren cedat de acesta la Nedelea, iar de la moşie au trebuit să fugă într-o noapte, fiindcă Filipache a devenit falit. O bună perioadă bunica a fost ajutată de cumnatul ei Costică MINCULESCU, fiind pusă să lucreze casieră la o măcelărie, situată la două case spre centru şi lucrurile mergeau binişor. Când Costică s-a despărţit de nevasta pe care a prins-o cu băiatul din curte şi s-a mutat la Roşiorii de Vede, această sursă suplimentară de venit a încetat şi efectiv o duceau foarte greu, fiindcă toate fetele erau la şcoală şi ajutau mai puţin la treabă. În acea perioadă este cert că bunica şi fetele au făcut multe sacrificii pentru a trăi o viaţă decentă fără să facă compromisuri morale, luptând din răsputeri pentru a păstra cinstea cu majuscule într-o lume dificilă. De la bunica mea am învăţat multe lucruri importante printre care faptul că "Lupta cu viaţa este o chestiune personală, la fel ca şi cea cu moartea". Peste timp sunt dator să-i mulţumesc pentru acest adevăr pe care mi l-a explicat ca şi pentru multe altele. Relativ la dânsa, zicala că trebuie să-ţi cumperi bătrâni dacă nu ai, are o valabilitate maximală.

            Fratele bunicii, Nicu, era şofer taximetrist la Bucureşti, printre primii din România şi trăia într-o manieră specială "la vie en troi" împreună cu Eliza, o femeie de o frumuseţe rară şi colonelul Vasilică CARŞINESCU, şef al cartografiei militare române, unul din marii fotografi ai Bucureştilor acelor vremuri. Colonelul şi Nicu au realizat împreună primul ghid al străzilor din Bucureşti, de pe urma căruia au încasat o sumă importantă care a stat la baza renovării unei case în Piaţa Puişor. Pe parcurs casa a fost îmbunătăţită, s-a amenajat o imensă baie turcească dreptunghiulară în gresie şi cu trepte, un laborator foto modern, unde se lucra pentru lumea bună din Bucureşti, de la fotografii la tablouri fotografice în alb negru sau colorate manual. Cum Colonelul era căsătorit cu  Eliza şi nu intenţionau să facă copii, din punct de vedere legal, Nicu nu avea nici un drept asupra proprietăţii, aşa că le-a venit ideea să înfieze pe una din nepoatele lui de la Ploieşti şi în felul acesta, averea să revină unui descedent al familiei NICULESCU. Iniţial, după venirea la Ploieşti li s-a oferit pe Dorina care fiind cea mai mică s-ar fi adaptat mai uşor. Eliza a fost de acord, însă aceasta a făcut o criză, a început să plângă, aşa că au luat-o pe Maria-Ica, mijlocia, care s-a oferit imediat, jucându-şi cea mai mare carte a ei, care urma să-i schimbe radical cursul vieţii, să o ducă spre culmile ginecologiei şi obstetricii româneşti. După adopţie însă, Maria MINCULESCU a devenit Maria CARŞINESCU.

            Astfel, ca o ironie a soartei, fetele lui Ioan şi Florica MINCULESCU purtau numele de Ioana STĂNESCU, Maria CARŞINESCU şi Dorina MINCULESCU.

            Coana Florica era o femeie deosebită, când am perceput-o eu era o femeie prezentabilă, cu toate că era solidă, era destul de înaltă, iar talia potrivită îi punea în evidenţă o linie plăcută. Avea nişte ochi albaştri ca cerul, comuni la majoritatea celor din familia NICULESCU-VESELU, un ten splendid, o fire veselă şi o voce plăcută. Iubea nespus muzica şi îmi amintesc că în perioada evacuarii la Diţeşti, din cauza bombardamantelor anglo-americane, chema din când în când, fără un motiv aparent, unul sau chiar doi lăutari,  din care satul era plin, pe care îi punea să-i cânte. Fiindcă a rămas văduvă tânără şi se ducea la toate balurile cu mama, a rămas îndrăgostită de dans şi muzică, dar lăutarii îi aminteau de copilăria ei de la Nedelea, unde erau prezenţi în permanenţă la cârciuma lui Gheorghe NICULESCU-VESELU. Bunica nu cunoştea ideea de compromis, motiv pentru care era ştiută de frică de toată lumea, dacă mă trimitea la măcelar să-i aduc ceva anume şi acesta îi livra ceva diferit sau nu de prima calitate, se ducea cu mine acolo şi era vai şi amar de el, fiindcă primea o morală pe care o ţinea minte mult timp...

- Bine mă, jigodie, tu nu ştii că eu am fost casieriţă la măcelăria lu' Costică MINCULESCU, păi ...

În perioadele când părinţii mei erau plecaţi eu nu prea îndrăzneam să mişc în front, îmi trăgea câte o chelfăneală fără să se gândească prea mult şi cu toate astea ţineam la dânsa fiindcă ştia să mă alinte când trebuia, având o sensibilitate deosebită. Specialitatea ei era pregătirea mâncărilor, fiind renumită pentru ciorbele de potroace sau perişoare, sarmale, musaca, piftie, fripturi, peşte pregătit în toate felurile, dar mai ales ciulamaua de ciuperci cu mămăliguţă. Nu exista eveniment în familie la care să nu fi fost invitată cu câteva zile înainte, pentru a participa la pregătirea mesei pe care o făcea în stil mare, fără economie, pe care o accepta ca idee, dar nu la o nuntă, de Crăciun ori de Paşte. Una din guvernantele mele, parizianca madame PERON era efectiv dezorientată de risipa făcută de bunica, spunându-i că poporul român o să plătească scump pentru risipa sistematică pe care o face prin regimul său alimentar. Povestea că la Paris dacă ai doi invitaţi cumperi trei pulpe, dar nu tai pentru asta un curcan. Când s-au instalat comuniştii la putere şi eram efectiv înfometaţi, ne-am amintit deseori predicţia doamnei PERON cu privire la risipa pe care o făcusem în vremurile bune.

            Coana Florica a murit de un cancer cu dureri cumplite, cu ochii la ceas, rugându-l pe tata să-i facă morfina mai des decât o programaseră medicii. Nici atunci, nici acum, nu pricep motivul pentru care nu-i făceau mai des injecţii, ca să o ferească de durerile chinuitoare pe care le avea şi la care reacţiona cu demnitate, fără lamentări exagerate, dar cu ochii plini de lacrimi în permanenţă, blamând nu boala, pe care o considera de la Dumnezeu, ci pe doctorii în frunte cu fata ei care o minţiseră dându-i speranţe deşarte. Ca un semn ceresc, în noaptea morţii bunicii, a luat foc şi a ars o fabrică de carton asfaltat situată la câteva sute de metrii spre centru, oferind un spectacol de o anvergură colosală, cu limbi uriaşe de foc şi mirosul de smoală arsă într-o noapte de vară ciudat de neagră şi liniştită, putând fi auzite numai troznetele sinistre ale acţiunii focului lacom, alimentat din plin de zmoală. Pompierii nu au reuşit să facă nimic, aşa că au contemplat spectacolul, neperturbat de vreo adiere de vânt, care ar fi putut generaliza focul într-un cartier cu case vechi. Spre prânz când am mai trecut pe acolo, focul încă mocnea păzit de pompierii care păreau că îndeplinesc un ritual cu furtunele alături, gata să prevină extinderea focului

            Socrul meu, arhitectul Vasile GRECUL, Opa cum îi spuneau nepoţii, căsătorit la Cernăuţi cu Valeria Luni, Oma, maestră la o casă de modă, cu doi ani mai mare ca el, o femeie mică de statură, dar deosebit de atractivă. Vasile era fiul lui Daniil şi al Domnicăi cu încă cinci fraţi: Grigore, Ştefca, Marica, Ion şi Vladimir. Daniil era şef de echipă pentru întreţinere în cadrul căilor ferate (picher CFR), purtând cu mândrie trei stele pe uniformă. Opa avusese în copilărie la Lujeni, un accident de pe urma căruia se alesese cu urechile arse şi cu urme ale arsurii pe faţă. Pentru a ascunde acest defect, purta părul lung sub formă de plete şi când acesta a albit arăta foarte bine, era un om de o vrenicie ieşită din comun, la care se adăuga un mare talent. Când a locuit la noi o perioadă, urmăream uneori cum aşternea seara pe planşetă un calc imaculat, pe care cu o viteză remarcabilă se dezvolta un desen impresionant, iar dimineaţa, la sculare, mă duceam în vârful picioarelor, ca să nu-l trezesc, să văd cum planşa era gata, incerdibil de reuşită. Cu toate că era cardiac, Opa nu se dădea în lături de la un pahar de vin, la care începea să povestească cu mult talent cum a făcut un chef cu celebrul Ionel FERNIC, pilot şi compozitor al romanţelor: ²Îţi mai aduci aminte doamnă², ²Pe boltă când apare luna² şi ²Iubesc femeia², chiar în seara din ajunul plecării sale din Cernăuţi către Bucureşti, când a căzut cu avionul şi s-a prăpădit. Ne-a povestit apoi, cu lux de amănunte, celebrele chefuri care se făceau în Cernăuţi cu marele tenor Joseph SCHMIDT, cel care avea să cucerească Europa cu vocea lui inimitabilă, dar fiind evreu şi hăituit de nazişti s-a adăpostit într-un lagăr din Elveţia, unde a contactat o tuberculoză neiertătoare. Mai povestea cu mult haz, cum unul din subalternii lui, un conductor arhitect care a rămas la Cernăuţi după ocupaţia sovietică, a avut o relaţie cu arhitecta şefă sovietică, îmbrăcată cu nişte izmene care aveau şiret care s-a încurcat şi nu se putea desface, aşa că excitaţi cum erau, au trebuit să-l taie cu briceagul. Cu toate că avea spre 70 de ani, Opa avea o amantă care îi dactilografia pentru proiectale pe care le făcea şi se ocupa de bătrân. Cuscrul lui, Fănică POPESCU, un om inteligent şi plin de haz, îi spunea odată:

- Cuscre, e păcat să mai cheltuim cu un lucru pe care nu mai putem să-l facem cum trebuie.

Pe data de 1 aprilie 1974, soţia mea a primit un telefon de la cineva care o informa că tatăl ei a murit în Gara de Sud, actele sunt la punctul medical din gară, iar cadavrul la morgă. Era convinsă că este o glumă proastă, dar mi-a telefonat după care s-a dus la gară de unde a luat actele şi lucrurile. A aflat că mergea către Râmnicul Sărat, deoarece avea abonament până la Ploieşti, a coborât repede să ia diferenţa pentru Râmnic şi a făcut un infarct, murind la datorie. Cu această ocazie, a fost prima dată când mi-am dat seama de tăria de caracter a soţiei mele. Eram împreună de 14 ani fără să ştiu ce am la mine în casă. Identificarea la morgă, transportul la Bucureşti, efectuarea formalităţilor, înmormântarea, au fost făcute de o manieră ireproşabilă. După ce s‑au terminat aceste evenimente dramatice, am felicitat-o şi i-am spus că sunt liniştit fiindcă ştiu că dacă mor are cine să se îngrijească de mine. La rândul ei mi-a mărturisit că a fost extrem de greu, dar faptul că am fost alături de ea a întărit-o, i-a dat puteri.

            După decesul soacrei mele în 1990, căreia toată familia îi spunea Oma, întrucât socrul meu, Opa, se prăpădise cu mulţi ani înainte, s-a desfiinţat gospodăria lor. Cum sora soţiei, Lala, era plecată în Germania, soţia mea a adus în casă fel de fel de obiecte care au sufocat pur şi simplu locuinţa noastră şi aşa destul de înghesuită. După demolarea casei în care locuia mama mea, preluasem o groază de lucruri utile sau inutile din simplul motiv că nouă românilor ne vine greu să aruncăm lucruri, aşa cum ar fi normal. La noi în casă mulţimea acestor lucruri este amplificată de calităţile de strângători pe care le avem toţi trei, aşa că de regulă dacă eu aruncam zece obiecte la coş şi nu duceam imediat coşul la gunoi, în câteva minute Alexandru şi Ica recuperau din ele cel puţin 3-4 din ele. Când umbli prin lucrurile altora, în special ale celor dispăruţi, intri vrând nevrând într-o lume nouă, necunoscută, care te predispune la meditaţie, dar mai ales te obligă să umpli în mod imaginar anumite goluri din evenimente trecute pe care nu ai reuşit să le afli, dar pe care îţi dai seama că ar fi trebuit neapărat să le cunoşti, să le aprofundezi.

            Printre obiectele moştenite de la Oma, am găsit o fotografie datată înainte de 1900 în care era imortalizată o femeie foarte tânără pozând impozant în faţa aparatului de fotografiat. Ica mi-a spus că este doamna BIBOROŞ, bunica din partea mamei ei, de fel din Mitocul Dragomirnei, o localitate bucovineană de lângă mânăstirea Dragomirna. Primul lucru care m-a şocat la examirea fotografiei a fost privirea majestoasă, dar caldă a celei din fotografie, imperturbabilă şi absolut neimpresionată de momentul fixării imaginii pentru urmaşii ei. Fotografia prezintă o tânără de o frumuseţe ieşită din comun, cu o linie armonioasă şi plăcută, fară a fi şocantă sau sexi. Pe lângă aspectul plăcut al feţii se remarcă o pălărie mică aşezată în aşa fel încât să creeze o imagine enigmatică posesoarei, care subliniază plăcut privirea femeii. Mi-am pus imediat problema lămuriri a ce se află în spatele acestei atitudini impozante, superioare, a unei femei fără o educaţie deosebită, crescută intr-o mică localitate bucovineană, unde accesul educaţional era limitat din toate punctele de vedere. Singura posibilitate de ieşire din orizontul local, fiind poate numai cărţile, citite după terminarea obligaţiilor gospodăreşti, care erau multiple, cu toată existenţa unui personal care ajuta stăpânii la treabă, unde pentru a putea să faci o fotografie trebuia să te deplasezi cu trăsura până la Cernăuţi şi să te duci din nou peste o săptămână ca să iei fotografiile. Am început analiza mea prin atenta observare a fotografiei care impune unele lucruri.

            Rememorarea informaţiilor pe care le ştiam de la Oma şi tante Ada, sora ei, ce am mai cules de la Ica, plus consultarea unor documente, au condus la stabilirea originii frumoasei femei al cărei nume l-am găsit după multe căutări în documentele de familie, Malvine Rosalia. Singura fată la părinţi, era născută dintr-o familie de obârşie austriacă CZEPIL, venită în Bucovina de vreo trei generaţii. Părinţii ei erau catolici, oameni bogaţi care se ocupau cu agricultura, pomicultura, creşterea animalelor şi apicultura. Când i-a venit sorocul, cum pe vremea aceea, dar mai ales prin acea zonă nu existau percepte contra căsătoriilor interetnice, frumoasa Malvine s-a căsătorit cu un polonez chipeş de prin preajmă, dintr-o familie respectabilă şi bine cunoscută. Familia se numea BIBOROSCH, era venită şi ea de câteva generaţii din Polonia şi avea doi băieţi între care era o diferenţă de vreo patru ani. Bineînţeles că Malvine s-a căsătorit cu băiatul cel mare Ferdinand, fiindcă aşa cerea tradiţia, copii trebuiau căsătoriţi în ordinea în care fuseseră născuţi. Au fost familii în care din cauza faptului că fata cea mare era urâtă şi nu o lua nimeni, surorile ei foarte frumoase rămâneau nemăritate, deoarece nu se puteau căsătorii înaintea celei mari. Familia era disperată şi uneori pentru a le salva pe celelalte, urâta accepta să se mărite cu vreun văduv bătrân sau să se călugărească, lăsând astfel drum liber în viaţă surorilor ei mai tinere şi frumoase. Din actul de căsătorie întocmit în localitatea Hliboka, din ducatul Bucovina al Imperiului Austriac la 1 noiembrie 1898, reiese că Ferdinand BIBOROSCH fiul lui Francisc BIBOROSCH şi al Victoriei TWERS se căsătoreşte cu Malvine, fica lui Demetrii BIBOROSCH şi Iuliei fica lui Ioanni IAVORSKI. După căsătorie Malvine nu s-a mutat de acasă, fiindcă era singura moştenitoare a familiei, aşa că a locuit împreună cu soţul ei în casa părinţilor. Soţul Malvinei, Ferdinand, era un om deosebit de blând şi plin de căldură, aşa că între el şi părinţii soţiei s-au stabilit repede relaţii excelente, care i-au legat puternic pe măsura trecerii timpului. Malvine a născut două fete botezate Valeria şi Adela şi totul prevestea o viaţă plină de lucruri plăcute. Din păcate nu a fost să fie aşa, soţul Malvinei a contactat o boală de plămâni, cu toată îngrijirea de care a beneficiat s-a stins lăsând în urma sa o soţie foarte tânără şi frumoasă cu două fete de vârstă preşcolară. Decesul nu a survenit, nici neaşteptat, nici rapid, aşa că a fost timp suficient ca să se discute în familie despre viitorul soţiei şi fetelor. Fără să cunosc amănunte, care de fapt nici nu ar conta, este cert că după trecerea perioadei de doliu, fratele mai mic s-a căsătorit cu cumnata lui, devenind tatăl nepoatelor lui, cărora le asigura în felul acesta un viitor sigur. Cu toate că s-a mutat în casa socrilor, noul tată improvizat, a locuit într-o cameră separată o perioadă foarte lungă, până când la intervenţia părinţilor şi a socrilor, presată poate şi de motive hormonale, tânăra femeie a acceptat să pecetluiască prin pat, căsătoria cu fostul ei cumnat. Noul soţ era un om cumsecade, dar când există modele de comparaţie şi aceste modele sunt memorate mai ales prin aspectele pozitive, intervine cert o situaţie delicată, aşa că noul soţ a fost considerat a nu se ridica la nivelul fratelui lui, deoarece era un tip mult mai aspru şi retras. Nu a reuşit să se lege de noua familie ca fratele lui, nu avea aceeaşi atitudine faţă de fete, nu s-a integrat perfect în noul rol pe care şi l-a asumat de voie, de nevoie. Malvine a fost cea care a resimţit cel mai puternic acest şoc şi ca urmare a început să se topească zi cu zi şi în câţiva ani s-a prăpădit, fără ca vreun doctor să ştie măcar de ce a suferit. A murit de dor, un cuvănt inexistent în vocabularul austriac sau polonez, dar foarte folosit de români, deci şi de bucovinieni, în locurile în care se desfăşura acţiunea depănată împreună de noi. În continuare, tânărul tată s-a mutat din casa bunicilor fetelor, continuând să ajute material împreună cu părinţii lui pe bătrânii bunici care au crescut fetele, iar onkel, Iulius, nu s-a mai recăsătorit vreodată.

            Relaţia familiei GOCIMAN cu maşinile în general şi autobuzele în special, a început în momentul în care tatăl meu Eugen-Virgil a abandonat studiile constatând de comun acord cu "Bătrânul", că nu o să facă nici o brânză cu şcoala de care s-a lăsat după patru clase de liceu făcute în limba maghiară. Ca să nu rămână fără meserie, bunicul care avea o poziţie destul de importantă în Căile Ferate Române, l-a îndrumat către o şcoală de telegraf şi mişcare în acest domeniu. După absolvirea şcolii, tata a fost repartizat la Salonta în funcţia de impegat de mişcare, însă gândul lui era numai la achiziţionarea unui autobuz pe care să-l conducă. A strâns bani, iar după vreo doi ani, a demisionat de la CFR cumpărându-şi un autobuz pe firma "Eugen GOCIMAN" din Braşov şi a început treaba. Curte mare la Braşov aveau, ba chiar şi o magazie transformată în garaj, tata era un om vrenic, iar faptul că era tânăr, plin de viaţă şi simpatic a făcut să primească pe lângă cursele obişniute o mulţime de alte comenzi suplimentare, aducătoare de bani. Tata era şofer, taxator, mecanic şi îngrijitor la autobuz, cu cheltuieli mici, aşa că nu au trecut nici doi ani şi a mai cumpărat încă unul, iar pe cel vechi a angajat un alt şofer. În acest moment a intervenit bătrânul care era un excelent manager. Văzând că treaba are şanse excelente de reuşită, s-a împrumutat de la bancă şi a mai cumpărat în rate încă două autobuze, după ce a mai concesionat câteva linii în jurul Braşovului. (ca prin vis îmi amintesc de Vâlcele, Zizin, Prejmer ). Odată cu trecerea anilor, afacerea a luat amploare, în curtea de la Braşov au construit garaje şi ateliere de reparaţii, iar numărul angajaţilor şi a autobuzelor a crescut semnificativ (peste 40 autobuze). Momentele grele nu i-au ocolit, fiindcă maşinile se defectau, iar reparaţia lor costa foarte mult, dar realizată în regie proprie era convenabilă, cu condiţia angajării unor mecanici cu experienţă care pretindeau însă salarii mari, amortizate prin efectuarea de reparaţii şi pentru alţii. Pentru controlul autobuzelor, unde prin neeliberarea de bilete începuse să se fure, au cumpărat două autoturisme cu care se făceau controale inopinate şi se rezolvau mai repede problemele de aprovizionare. Realizând importanţa afacerii, bătrânul a ieşit la pensie, şi-a luat carnet de conducere, angrenându-se din plin, în societatea pe care de facto o conducea, cu toate că se numea Eugen GOCIMAN (A doua întreprindere înfiinţată la Ploieşti a primit numele de GOCIMAN & Fii). A angajat-o la contabilitate pe fata cea mare Maria-Miţi şi după terminarea facultăţii pe fratele mijlociu Cornel, aşa că trei copii şi bătrânul conduceau destinele firmei.

            "Copii" au făcut destule boacăne fiindcă au fost ameţiţi de forţa financiară pe care au dobândit-o rapid, odată cu amploarea afacerilor. Într-o iarnă, tata conducea un autobuz pe un drum îngust cu pereţi de zăpadă pe margine şi a fost claxonat insistent de o maşină să-i facă loc. Cum era imposibil, tata a mers aşa până la prima localitate unde a oprit în staţie. Din maşină au coborât furioşi doi senatori, care cu impertinenţă l-au jignit pe tata şi unul din ei şi-a permis chiar să-l scuipe. Tatăl meu, un tip nu prea înalt, însă îndesat şi cu un temperament vulcanic, nu a stat prea mult pe gânduri, a scos lopata şi le-a tras o bătaie zdravănă atât senatorilor cât şi şoferului, după care ambalat cum era, a băgat lopata în radiatorul maşinii şi a plecat. A ieşit mare tămbălău şi norocul tatălui meu a fost faptul că i-a venit ideea să oprească la coborâre în faţa biroului unui avocat, unde a luat declaraţii de la majoritatea călătorilor prin care aceştia declarau că ceilalţi au început, că ei erau trei, etc. Cu toate astea ca să aplaneze elegant conflictul, bătrânul a cheltuit cu procesul şi despăgubirile suma echivalentă unei jumătăţi de autobuz.

            Tata avea treabă prin oraş, la plecare s-a lipit de el, sora lui Miţi, care vroia să facă nişte cumpărături şi l-a rugat să o ia cu maşina. Nu mai ştiu cum, dar tata a oprit maşina în faţa terasei Aro din Braşov şi a plecat pentru o clipă, fără să scoată cheile din contact. După ce a plecat tata, Miţi s-a mutat pe locul şoferului, a pornit maşina care a mers unde a vrut ea şi anume a intrat pe terasa Aro, unde a dărâmat mai multe mese şi din fericire, a accidentat doar uşor câţiva din puţinii clienţi aflaţi pe terasă la ora aceea. Când a apărut tata nu mai era nimic de făcut şi unii ziarişti cărora nu li se făcuseră gratuităţi pe curse au scris articole fulminante ca "Gocimanii asasinează clienţii la Terasa Aro", plus multe altele. Costurile de data asta au atins preţul unui autobuz, fiindcă Miţi nu avea carnet de conducere, dar după asta şi-a luat.

            Cum traseele în jurul Braşovului fuseseră epuizate, bătrânul a licitat vreo două trasee în jurul Ploieştiului printre care şi Ploieşti-Bucureşti. Trebuie să descriu modul cum se făceau aceste licitaţii: la administraţia financiară se adunau toţi solicitanţii care scriau pe o hârtie suma oferită şi semnau după care introduceau hârtia într-un plic. Aceste plicuri se desfăceau imediat şi licitaţia se rezolva pe loc, fără posibilitatea de a se face unele manevre incorecte. Tatăl meu avea o însuşire deosebită prin care putea să ştie ce a scris cineva după mişcarea părţii superioare a creionului sau stiloului şi urmărind pe cel mai important concurent putea să ştie suma licitată. Îi şoptea suma bătrânului, iar acesta acţiona în conseciinţă, aşa că la licitaţii aveau mereu mare succes. Tata a încercat să mă înveţe şi pe mine, dar nu a reuşit spre regretul lui, e drept că nici nu mi-ar fi folosit la nimic.

            Bătrânul l-a luat pe Cornel să caute o curte unde să adăpostească temporar autobuzele, fiindcă doreau să construiască şi la Ploieşti un garaj cu o casă pentru a doua firmă "Gociman & Fii". Întrebând din om în om pe strada Gh. Gr. CANTACUZINO, au dat de o rudă a mamei preotul Nae MARINESCU, acesta s-a gândit că un ban în plus pentru bunica nu ar strica fiindcă avea curte şi grajduri mari. Când au intrat în curte la bunica şi a văzut-o pe mama care era foarte frumoasă, bătrânul i-a zis ... cucoană, dumneata ai o fată frumoasă, iar eu am un băiat de însurat, aşa că ai grije cum te porţi cu noi ... Cum în privinţa chiriei bătrânul a fost generos, înţelegerea s-a încheiat rapid şi în câteva zile curtea s-a umplut cu autobuze şi personal. Cornel locuia undeva alături şi mânca la o şcoală de menaj, însă într-o zi a mâncat mâncare gătită de mama şi de sora ei Dorina şi s-a simţit rău fiind greu pus pe picioare, dar între el şi mama s-a legat o prietenie, Cornel făcându-i cadou un inel de-al lui. Când bătrânul a văzut inelul la mâna mamei i-a spus scurt că trebuie să-şi ia gândul de la Cornel fiindcă cu el are alte planuri, trebuie să-şi definitiveze studiile prin examenul de licenţă, să facă o altă carieră ... Mama s-a supărat a aruncat inelul şi a zis:

- La dracu cu toţi băieţii dumitale, eu sunt logodită cu sublocotenentul Constantin Butcă, un fost chiriaş al nostru, nici nu mă gândesc să mă mărit cu altcineva...

Bătrânul cu marea sa experienţă de viaţă şi înţelepciune a tăcut, a lăsat zilele să treacă. Peste o săptămână a început să vorbească cu mama ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, după vreo săptămână a discutat cu ea şi cu bunica despre faptul că vrea să-l cunoască pe băiatul lui cel mic, doar aşa, fără vreo obligaţie. Bunica era o femeie săracă şi o bătuse de multe ori pe mama fiindcă a avut mulţi pretendenţi pe care i-a refuzat, fiind foarte frumoasă, cu un caracter plăcut şi dansând excepţional. Cariera mamei de vedetă şi regină a balurilor a fost foarte bogată şi mi-a povestit-o de neneumărate ori cu lux de amănunte, nu le scăpa nici un bal din Ploieşti sau din localităţile apropiate unde aveau rude, fiindcă şi bunica era tânără, cu mare dorinţă de viaţă. Cum refuza să se mărite cu unul, cum lua a bătaie bună, dar lucrurile se aşezau încet, încet, la locul lor şi mama reuşea să o manipuleze pe bunica. De data asta perspectiva căsătoriei cu un tip aşa de bogat au ambalat-o pe bunica la maximum, practic derutând-o şi pe mama, fiindcă ele erau fetele unei văduve sărace, sora mijlocie Ica a fost dată spre înfiere la Bucureşti, tocmai din motive materiale, iar toată lumea în cartier, chiar neamurile, le priveau vrând nevrând, ca pe rudele sărace cum de fapt şi erau. Perspectiva de a deveni o doamnă era mai mult decât tentantă pentru o fată săracă căreia aşa ceva nu-i trecuse vreodată prin minte. În prima instanţă, au acceptat ca fiul cel mic, Eugen, să vină la Ploieşti şi să preia firma după care ce-o fi, o fi. Tata a venit însă montat de bunicul şi cum stricase logodna de curând, cu o vagaboandă care-i punea coarne peste coarne, era dornic de o relaţie cu o fată cuminte şi după cum i se spusese frumoasă. Când a intrat în curte, tata s-a repezit la bunica i-a sărutat mâna spunându-i direct mamă, mamei i s-a adrest direct cu Jenico şi a sărutat-o pe obraz, lăsându-le complet mască şi fără cuvinte. De fapt tata era un bărbat arătos, atât la corp cât şi la figură, care în plus poseda un caracter deschis cu multă încredere în sine, specifică unui om care reuşise în viaţă prin munca lui, pe picioarele lui. De mâncat nici nu a acceptat să mănânce în altă parte decât la bunica şi imediat a început cu avansurile, ducându-le cu maşina mică prin apropiere la rudele lor. Cine ar fi rezistat în anul 1932, când maşinile erau o raritate, să meargă în vizită cu maşina mică, mai ales nişte sărăntoace care până atunci erau tratate, cel mult cu indulgenţă. Mai mult din invidie, toată lumea a început să lanseze zvonuri cum că sub nici un motiv jidanul-ungureanul ăsta nu poate să o ia pe prăpădita aia a lu' Florica. Pe de altă parte, tata le-a asaltat cu fel de fel de cadouri, parfumuri, cartoane cu prăjituri cu care efectiv le-a ameţit. O ducea la piaţă pe mama cu maşina, îi cumpara flori, rechizite scumpe pentru sora cea mică Dorina, bilete la cinematograf, încât totul a devenit nebulos, incredibil. Firma la Ploieşti mergea foarte bine, mult mai bine ca la Braşov, banii proveniţi din petrol făcuseră în Prahova mulţi oameni bogaţi. Odată, un taxator impresionat de aspectul unei bătrâne i-a spus acesteia că o lasă să meargă fără bilet, la care baba i-a dat banii de bilet şi un bacşiş cât leafa lui pe două luni, fiindcă luase mulţi bani pe o redevenţă (cota parte din veniturile unei sonde, cale de acces, conductă sau un stâlp de susţinere care erau amplasate pe terenul cuiva). Cu concurenţa treaba era simplă, chiar de la început Gociman & Fii au dat un exemplu pe cursa Ploieşti-Bucureşti unde au înlăturat nişte maşini clandestine printr-o metodă de gratuitate pe timp de aproape două luni, care i-a scos pe aceştia din cursă. Cu strategiile bătrânului Gheorghe GOCIMAN nu era de glumit, acesta era experimentat şi se comporta cu duritate, fără milă.

            Mama era logodită într-adevăr cu un fost chiriaş, sublocotenentul Constantin BUTCĂ, vorbiseră şi cu părinţii lui care au acceptat să pună o parte din avere ca să completeze dota obligatorie pentru o soţie de ofiţer, pe care bunica nu o avea. Tinerii se iubeau, dar băiatul trebuia să mai urmeze timp de 18 luni o şcoală la Sibiu şi numai după aceea se puteau căsătorii. Bunica i-a explicat ficei ei că era riscant să aştepte un an şi jumătate până termină ofiţerul şcoala, că ce-i în mână nu-i minciună, nici nu a trebuit să o bată sau să folosească metode punitive fiindcă, Jeana era oricum zăpăcită de bogăţia şi noul nivel de trai care i se oferea, plus că nu avea ce să-i reproşeze lui Eugen, decât că nu ştia să danseze, însă acesta s-a înscris imediat la o şcoală de dans, ca să dovedească bunele sale intenţii. Când BUTCĂ a trecut pe la Ploieşti şi bunica i-a spus să-şi ia gândul de la Jeana, acesta nu a luat-o în serios, fiindcă era sătul de scheme din astea, care în cel mai rău caz se lăsau cu o bătaie.

            Căsătoria s-a făcut destul de repede, s-au căsătorit civil apoi s-au cununat la Catedrala Sfântul Ion din Ploieşti, după care nuntaşii au fost transportaţi cu două autobuze la Braşov, unde a avut loc masa. Iniţial trebuia să-i cunune primarul ploieştiului, BREZEANU, însă un incident al lui Cornel care a împuşcat mortal primarul din Dărmăneşti, a făcut acest lucru imposibil, aşa că au fost cununaţi de familia Ion CHIŢU, oameni cu stare în oraş. Acasă la mireasă, nea Costică MINCULESCU, fratele bunicului a angajat fanfara militară care a cântat câteva ore spre deliciul mahalalei şi a copiilor. Mama a plâns când s‑a cântat celebra romanţă "De ziua nunţii tale-ţi scriu", fiindcă nu putuse să se rupă de sentimentele care o legau de fostul ei logodnic. Din acest punct de vedere tata a fost foarte elegant, fiindcă ori de câte ori s-au întâlnit cu BUTCĂ, s-a comportat civilizat, chiar l-a invitat să-i facă o vizită, pe care acesta bineînţeles că nu a onorat-o. Îmi amintesc că aveam vreo 9 ani, eram cu mama prin oraş şi ne-am întâlnit cu el, mama m-a prezentat spunând că aş fi putut să fiu al lui, dar am remarcat cum a întrebat-o pe mama dacă tata se poartă frumos cu ea şi la răspunsul ei afirmativ ne-a părăsit cu lacrimi în ochi. Cadourile de nuntă au fost un vis, mai ales din partea familiei şi prietenilor tatei la care s-au adăugat oamenii legaţi de el prin afaceri. Am şi astăzi pe perete o pendulă elegantă care sună foarte plăcut, a fost primită la nunta părinţilor mei în aprilie 1933.

            Mama a avut o naştere foarte grea şi deabia a scăpat cu viaţa, iar bunica a făcut un gest pe care l-a regretat toată viaţa, rugându-l pe doctor să-i facă mamei ceva să nu mai rămână gravidă, aşa că am rămas singurul copil al familiei. Viaţa alor mei era destul de dură fiindcă trebuiau să fie disponibili  24  de ore din 24 pentru fel de fel de probleme. De plecat din Ploieşti nici nu se punea problema, dacă plecau prin împrejurimi trebuia neapărat să rămână acasă Cornel, fiindcă Miţi după ce a stat o perioadă, s-a reîntors la Braşov, fiindcă aici se compromisese prin câteva aventuri amoroase scandaloase. Îmi amintesc cum de vreo câteva ori am fost scoşi de la cinematograf, unde s-a întrerupt filmul cu un anunţ prin care se spunea că domnul Eugen GOCIMAN să se prezinte de urgenţă la garaj.

            Evenimentele la Gociman & Fii se ţineau lanţ, de la călcatul unor găini care trebuiau plătite stăpânului, pâna la accidente extrem de grave cu morţi şi răniţi. De la simple rămâneri în pană a autobuzelor care trebuiau imediat înlocuite, până la incendii în care autobuzul a luat foc, arzând complet.

            Rudele mamei au profitat din plin de noua sa poziţie socială, cei mai mulţi erau cunoscuţi de şoferi ori taxatori, deci nu plăteau biletul. Nicu NICULESCU-VESELU, primul taximetrist din Bucureşti care se stabilise prin Ploieşti, a fost angajat de tata ca şofer, toate au mers bine până când într-o seară s-a înfundat o ţeavă de benzină, maşina s-a oprit şi nefericitul, a avut ideea să lumineze locul cu o torţă de la care a luat foc maşina, noroc că pasagerii nu erau prea mulţi şi au părăsit autobuzul care a ars în totalitate. Din acel autobuz tata mi-a făcut, ca amintire, o maşină mică acţionată cu pedale care în scurt timp a devenit senzaţia cartierului. Fără prea mare discuţie, bunicul a venit la Ploieşti şi l-a concediat pe nea Nicu, care de atunci s-a supărat pe bunica şi nu a mai trecut pe la ea, cu toate legăturile dintre ei şi mai ales că fata ei mijlocie era în Bucureşti într-o situaţie excelentă, numai datorită lui.

            Un alt autobuz a căzut într-o râpă şi au fost câţiva accidentaţi, dar interesant a fost faptul că în autobuz a rămas un câine lup care nu lăsa pe nimeni să se apropie şi autobuzul nu putea fi tractat pentru reparaţii. Singurul care s-a înţeles cu el a fost Cornel, care până la urmă l-a adus la garaj şi a rămas câinele nostru. Când eram întrebat cum îl cheamă pe câine eu spuneam senin: Tănase GOCIMAN.

            Un accident grav a produs un camion cu remorcă al Astrei Române care transporta prăjini de foraj, iar la o curbă una din ele s-a deplasat şi a ras partea laterală a unui autobuz provocând vreo 4 morţi şi destul de mulţi răniţi. Cu toate că eram asiguraţi şi şoferul nu a avut vreo vină, procesul a durat câţiva ani şi cu mare greutate a fost rezolvat de distinsul avocat al firmei, domnul EMANOIL, proprietarul blocului din faţa telefoanelor.

            Ca să mai învioreze atmosfera Cornel, se ţinea de diverse şotii, dintre care cea mai reuşită a fost legarea unui microfon din camera alăturată aparatului de radio, de unde se transmiteau diverse ştiri potrivite cu persoana care trebuia păcălită. Se anunţa concentrarea nominală a persoanei respective sau a soţului persoanei, câştiguri la loterie şi multe altele. La proiectarea de filme cu desne animate pe lângă mine, erau invitate 10-20 de persoane ca să vadă minunea şi să se destindă după o zi grea de lucru. Pentru personal, era o mare onoare să fie invitaţi în familie, dar şi ei erau oameni deosebiţi. Aceeaşi mare sărbătoare era momentul în care primeam o nouă jucărie, la eveniment fiind invitaţi foarte mulţi, deoarece proprietarii firmei considerau aceasta o familie, care trebuia să contribue nu numai la muncă, dar şi la momentele de destindere, fiindcă la sfârşit se bea ceva şi se servea o gustare în timp ce eu îmi vedeam mai departe de jucăria mea care fusese de fapt un pretext.

            Când am început să vorbesc ceva mai legat, în vocabularul meu au apărut cuvinte compuse ca bucătăriabo, provenite dintr-o româno-maghiară însuşită de la Iulişca fata de serviciu şi Marineni bucătăreasa, aduse de bunicul meu de la Braşov, care lucrau în casa de pe Str. CANTACUZINO Nr. 130, unde erau casa, garajele şi sediul Firmei Gociman & Fii şi unde mă născusem eu. Cum familia mea era de baştină din Transilvania, a avut destul de mult de suferit de pe urma conflictelor etnice cu maghiari, iar bunicul meu Gheorghe, când m-a auzit vorbind o româno-maghiară de baltă, a luat două hotărâri. Prima a fost o hotărâre proastă, în sensul că a decretat ca eu să nu vorbesc ungureşte în viaţa mea, lucru rămas tabu, fiindcă mai târziu când l-am rugat pe tata să mă înveţe ungureşte, întrucât o vorbea perfect, a refuzat categoric să treacă peste dorinţa tatălui lui. A doua a fost hotărârea de a aduce în casă o guvernantă, care să mă înveţe nemţeşte. Când a început să caute o guvernantă, şeful de garaj, unul din oamenii de mare încredere ai firmei, care a auzit discuţia, i-a spus bunicului meu că soţia lui este evreică şi a fost ani de zile guvernantă, vorbind perfect limba germană. Bunicului i-a fost prezentată Helen pe care a angajat-o fiindcă era nevasta unuia din oamenii lui de încredere, vorbea frumos germana, dar mai ales era urâtă, fiindcă avea destule probleme cu curviştinele frumoase care mişunau în jurul băieţilor lui şi mai ales ai banilor de la firmă. Pe vremea aceea eu nu-mi dădeam seama cât de urâtă era Helen, fiindcă se purta frumos cu mine, îmi făcea toate hatârurile, lăsându-mă să o călăresc prin curte, spre hazul tuturor băieţilor de la garaj, se preta la tot felul de metode pentru a se apropia de mine. Se pare că Helen ţinea foarte mult la mine, fără să punem la socoteală leafa consistentă pe care o primea de la bunicul, dar şi eu o iubeam  spunând la toţi că este cea mai frumoasă şi când o să mă fac mare o să mă însor cu ea. Eu învăţam foarte repede pe vremea aceea şi mama mi-a povestit cum la o demonstraţie făcută în faţa lui nenea Aurel, intelectualul familiei, al cărui prenume îl purtam ca al doilea prenume, m‑am prefăcut că citesc dintr-o carte de poveşti românescă, pe când în realitate eu ştiam textul pe din afară, fără să înţeleg semnificaţia literelor, totuşi întorceam pagina acolo unde trebuie. Cum, necum, pe la 5 ani vorbeam curent româna şi germana, lucru foarte util mai târziu în cariera mea tehnică. Am citit pe undeva că cei care învaţă simultan două limbi îşi crează pe creier două centre de vorbire şi în continuare învaţă uşor alte limbi străine, dar mai important este faptul că aceştia nu traduc ce au de spus în altă limbă, gândesc direct în acea limbă. Mai târziu, am avut confirmarea acestor lucruri deoarece soţia mea Ica, vorbea perfect germana, învăţată de la mama ei, dar ea a învăţat întâi germana şi mai târziu româneşte, deci nu simultan. Când mergeam la camping, am avut nenumărate contacte cu nemţii şi cu toate că bagajul meu de cuvinte germane era de maximum 15% din cel al soţiei mele, eu discutam mult mai operativ cu ei, probabil fiindcă eu gândesc direct în germană, aşa cum fac de fapt şi în franceză, engleză sau chiar în ruseşte.

            În acea perioadă, un zugrav Friţ, mi-a dat un mic creion chimic învăţându-mă să-l pun pe limbă şi să desenez cu el pe pereţi ca să-şi facă de lucru el la revopsirea casei. Nu am desenat prea mult pe pereţi deoarece Helen m-a dibuit că am creion chimic pe limbă şi am fost certat de tata, atât eu cât şi năstruşnicul zugrav Friţ. Ca să-l înveţe minte, după ce a revopsit camera mea, tata i-a dat un preţ mult mai mic decât ceruse acesta, ca penalizare.

O întâmplare neobişnuită s-a petrecut într-o noapte după ce ne mutasem de la garaj, care era vis-à-vis, când tata a auzit nişte focuri de pistol la garaj şi cum era extrem de vioi a luat pistolul fugind acolo în pijama. Focurile proveneau de la garaj, iar în stradă, pe aproape, stătea un tip într-o maşină, care a claxonat când a apărut el. Tata a sărit direct gardul, cu toate că era destul de înalt şi s-a adăpostit imediat, după care a observat doi inşi care încercau să deschidă uşa biroului, iar Cornel încerca să-i oprească trăgând cu pistolul prin geamul lateral de sus, dar fără succes. După ce s-a lămurit, tata a început să tragă în cei doi, profitând de faptul că stătea în întuneric şi nu putea fi văzut, iar aceştia au fugit imediat, unul din ei fiind chiar rănit, deoarece pe jos au găsit urme de sânge. Tata s-a dus întâi la Cornel să vadă dacă a păţit ceva, după care au încercat să-i urmărească, dar aceştia fugiseră cu maşina, lăsând în urma lor o dâră de sânge. Tata nu era un trăgător strălucit cu pistolul, dar nici rău, fiindcă îmi amintesc de un concurs de tragere la ţintă pe sticle goale, făcută cu Sandi GEORGESCU la Târgşor, unde era moşia lor, Sandi a câştigat, dar destul de strâns, faţă de faptul că el era căpitan şi exersa curent.

            După ce a survenit moartea bunicului la 28 aprilie 1939, începerea pregătirilor pentru război urmate de cedarea Ardealului de Nord, firma din Ploieşti şi-a încetat activitatea, aşa că personalul şi-a făcut lichidarea şi a plecat din Ploieşti. Despărţirea mea de Helen a fost o adevărată dramă nu numai pentru mine, dar şi pentru ea, care se ataşase de mine foarte mult, dar istoria a creat şi urma să creeze drame mult mai profunde. Mult timp Helen ne-a scris şi primeam scrisorile prin cineva de la Bucureşti, fiindcă maghiari nu permiteau corespondenţă cu România, printr-o cenzură drastică.

            După forte mulţi ani am aflat de la sora tatălui meu Miţi, căsătorită cu un ungur HASAN, care se stabilise la Cluj, soarta tragică a Helenei, care fiind evreică a fost turnată de propriul ei soţ poliţiei politice ungureşti. El fiind mult mai tânăr decât ea şi având o amantă de vârsta lui, a găsit o modalitate de a scapa de ea. Helen a fost internată într-un lagăr, după care a fost transferată la Auschwitz, unde a fost lichidată de fascişti. O mulţumire a regimului hitlerist pentru faptul că învăţase nemţeşte mai mulţi copii români.

            Bunicul meu avea o relaţie destul de tensionată cu copii lui, în ciuda faptului că aceştia crescuseră şi aveau familiile lor, continua să-i considere tot copii, mai ales datorită faptului că din punct de vedere material erau dependenţi de el, care era conducătorul "de facto" al firmelor de autobuze Gociman & Fii din Ploieşti şi Eugen GOCIMAN din Braşov. Rolul lui de conducător suprem, crea tot timpul o tensiune nefirescă, dar absorbit de problemele firmei şi de construcţia hotelului GOCIMAN din Bucureşti, nu a avut timp să reflecteze asupra acestor lucruri, pe care le considera totuşi neesenţiale.

            Era foarte greu să obţii un ban de la bătrân, aşa că copii imaginaseră fel de fel de metode de a sustrage bani pentru divertisment. Mama a primit într-o duminică seara conţinutul genţii de la un taxator cu o sumă importantă de bani, pe care urma să i-o dea a doua zi lui Cornel. Cornel nu a venit câteva zile pe la Ploieşti, mama a uitat de ce-i dăduse taxatorul şi la sfârşitul lunii a constatat cu uimire că documentele lui Cornel au fost în regula la controlul bătrânului. Avea deci metoda lui de a subtiliza bani fără să fie prins, fiindcă de câte ori ţinea tata banii, ieşeau încurcături, tata uita câte ceva şi avea probleme, dar Cornel le aranja imediat pe toate. Dacă a văzut asta, mama a pus banii într-un ghem de lână şi a început să şterpelească din tot ce se putea, cu sume mai mari pentru alimente nu au avut succes, fiindcă bătrânul compara cu cheltuielile de la Braşov şi atunci mai reţinea din când în când câte un conţinut de la taxatori, care era trecut cu vederea de Cornel. În câţiva ani mama a strâns o sumă importantă de bani care adăugaţi la nişte redevenţe ale unei sonde de la Opăriţi, plus economiile din salariul tatei, au fost baza de la care s-a plecat la construirea casei în care locuim acum. Pe lângă ce lua Cornel, stepelişurile mamei erau o joacă de copil, fiindcă acesta avea acţiuni de mare anvergură cu cadouri la diverse dame, jocuri de noroc la cazinoul din Sinaia şi multe altele. Faptul că nu se depista era datorat şi manevrelor asemănătoare pe care le făcea Miţi la Braşov, aşa că profitul funcţie de numărul de autobuze era similar.

            Profitul firmelor erau importante, într-un an bătrânul a oferit o sumă fabuloasă băieţilor cei mari pentru o excursie cu maşina prin Europa de Vest şi Nordul Africii. Aurel a plecat cu soţia lui Lica, iar Cornel a procopsit o artistă din Bucureşti, pe care a luat-o cu el. Au mers până în Spania şi nordul Africii, iar excursia a durat peste trei luni, timp în care Aurel a trimis corespondenţe la un ziar din Cluj care le-a publicat. Aurel era cel mai important consumator de bani, fiindcă el ducea drapelul familiei în opinia bătrânului. Avea patru doctorate, două luate la Budapesta şi două la Cluj în drept internaţional şi ziaristică. Bătrânul i-a finanţat un ziar cu tipografie la Cluj despre care nu ştiu ce s-a ales. A publicat deasemenea câteva cărţi printre care "România şi Revizionismul Maghiar", "Măcelul de la Beliş" rechizitorii bazate pe evenimentele trăite de el în calitate de deţinut politic în timpul studenţiei la Budapesta şi participant la evenimente importante din istoria Transilvaniei. Aurel fusese reţinut în lagărul de la Şopron împreună cu Cornel şi cu bătrânul, unde au cunoscut intelectualitatea românească din Transilvania şi Ungaria cu toate păţaniile ei, intelectualitate scoasă din circuit prin încarcerare în acel lagăr de izolare să-i spunem. Bunicul a fost cooptat în Comitetul de Ocupaţie al Budapestei având răspunderea căilor ferate în Ungaria ocupată de trupele româneşti. Am o fotografie în care bunicul este imortalizat împreună cu o serie de marii personalităţi ale acestui comitet.

            Prin primăvara lui 1939, tata avea nevoie de nişte bani, pentru nu mai ştiu ce lucru, m-a luat împreună cu mama şi am plecat cu maşina la Braşov să discute cu bunicul. La Braşov ne-a primit bunica, ne-a servit cu ceva, dar imediat ce ne-am aşezat la masă, tata care era destul de impulsiv şi lipsit de tact, a început discuţia despre bani, bunicul l-a întrebat ceva mai la amănunt, iar el s-a supărat, ne-a luat brusc şi am plecat înapoi la Ploieşti, fără să mâncăm, cu toată opoziţia bunicii şi a mamei.

            După plecarea noastră, bunica l-a certat pe bătrân, că nu trebuia să-i pună atâtea întrebări lui tata, că ştie că este irascibil, dar că toată munca la firma din Ploieşti o face numai el cu Cornel, că suma cerută nu reprezenta mare lucru şi multe altele. Nervos, bunicul a luat banii şi s-a urcat în maşină ca să vină la Ploieşti. A ajuns foarte târziu şi cu toate insistenţele, a sunat la poartă, a bătut, dar nu i-a răspuns nimeni. Tata susţine că nu a auzit nimic şi că probabil portarul părăsise pentru câteva minute postul. Bunicul a interpretat însă faptul, ca pe o dispoziţie dată de tata portarului ca să nu-l primească şi în loc să se ducă la bunica Florica, vis-à-vis, sau să ia o cameră la un hotel, a luat decizia cea mai proastă, hotărând se se întoarcă în aceeşi noapte la Braşov. Ghinionul a constat în faptul că la întorcere a făcut o pană, afară ploua şi s-a udat când a schimbat roata, ajungând la Braşov ud şi obosit. A doua zi s-a trezit cu febră mare şi internat la spital s-a constatat o aprindere de plămâni galopantă, care destul de repede l-a adus în stare de comă. Când l-am văzut eu, deabia a mai deschis ochii, care i s-au luminat pentru o fracţiune de secundă, fiindcă pentru el eu eram singurul urmaş cu numele de GOCIMAN şi ţinea foarte mult la mine. După două zile cu toate îngrijirile de care a beneficiat, bunicul a murit şi i s-a făcut o înmormântare grandioasă, iar la noi în familia GOCIMAN s-a încheiat unul din cele mai importante capitole.

            Tratativele pentru moştenire au fost un circ, deoarece toţi cei cinci copii doreau să ia un ciolan cât mai mare, fiecare a venit cu avocaţii lui, pentru a împărţi cele două firme de autobuze, fiindcă hotelul fusese dat lui tata şi nenea Cornel, care de mulţi ani lucrau efectiv la firmă şi bunicul a considerat că aşa este bine. Nu descriu aceste lucruri fiindcă nu interesează, dar am să subliniez faptul că bunicul avea într-o casetă de fier o sumă de peste 100 de milioane, bani cu care urma să mai construiască pe un teren alăturat Hotelului GOCIMAN din Bucureşti, încă un hotel, la fel cu hotelul deja existent, plus 6 apartamente pentru membrii familiei şi garaje la subsol. Suma era extrem de mare şi de ea ştia numai Miţi, care a luat caseta şi a dus-o la o vecină fără să spună nimic despre ea. Toată lumea a fost foarte surprinsă de faptul că s-au găsit foarte puţini bani lichizi, dar nu şi-au permis să anunţe poliţia din motive familiare, cu toate că ar fi procedat bine. Al doilea lucru straniu a fost faptul că Miţi nu a avut nici o pretenţie specială la moştenire, acceptând ce i s-a oferit, fără comentarii. După un an, femeia la care a dus lada, a pierdut fata care i s-a arătat în vis şi i-a spus că trebuie să se ducă la doamna GOCIMAN să-i spună adevărul. Aşa s-a aflat adevărul, dar între timp Miţi a cumpărat cu o mare parte din bani taximetre pe numele unor şoferi unguri, s-a cedat partea de nord a Ardealului, şoferii au fugit cu taximetrele în Ungaria şi s-a ales praful de totul. Ulterior şi Miţi a plecat în teritoriul ocupat stabilindu-se la Cluj. Tata a avut forte mult de pierdut, după dizolvarea celor două firme, ani de zile au venit la el foşti angajaţi pentru a ridica diverse drepturi, mai ales garanţii depuse la firme şi tata a fost obligat să le onoreze din partea revenită prin actul de moştenire, fără compensaţii de la ceilalţi.

            În anul 1964, în drum spre un prieten al lui tata din Ungaria, nenea Aron, ne-am oprit la Cluj şi am asistat, după peste 25 de ani, la o discuţie între tata şi sora lui Miţi despre evenimentele povestite. A fost o discuţie extrem de neplăcută, rămasă la nivel de discuţie numai datorită intervenţiei prompte a mamei şi mai ales a mea, care am subliniat faptul că principalul scop al vizitei a fost să o revăd pe tanti Miţi şi ea pe mine. Îmi pare rău să o spun, dar toate discuţiile în familia GOCIMAN erau tensionate cu excepţia celor dintre tata şi nenea Cornel.

            Într-o vară prin anii 60, opreşte la poartă un Wartburg cu numere de Ungaria din care coboară un bărbat în vârstă cu o doamnă tânără, care vor să vorbească cu domnul Eugen GOCIMAN. Îi invit în curte, li se serveşte un sirop şi mă duc după tata care era prin vecini. Când apare tata se îmbrăţişează tipul cu el, încep să vorbească pe ungureşte şi continuă discuţia cu ochii plini de lacrimi. După ce trece vreo jumătate de oră, bagă maşina în curte şi apoi pe îndelete încep să ne povestească mie şi mamei de unde se cunoşteau şi cum a ajuns la noi la Ploieşti, fiindcă ei locuiau acum la Miscolc în Ungaria.

            Pe vremea când la Ploieşti funcţiona firma de autobuze "Gociman & Fii", fiind nevoie de un mecanic a fost angajat la Braşov un tânăr, care a fost apoi trimis la Ploieşti. Aron CZIKAI s-a prezentat la tata care conducea firma, de la care a primit un motor uzat şi acces în atelier la toate utilajele şi sculele necesare pentru recondiţionare, plus piese de schimb. Tânărul a fost deasemeni recomandat pentru cazare şi masă la nişte colaboratori ai firmei, care se ocupau de salariaţii noştri. După reparaţia capitală a motorului acesta a fost montat pe un autobuz şi mecanicul a făcut curse cu el în calitate de şofer timp de o săptămâna, după care s-a considerat că proba de lucru a fost absolvită. După vreo trei luni de la angajare, Aron se prezintă la tata şi-i spune că doreşte să-şi facă lichidarea, nu putea să stea în Ploieşti fiindcă nu avea cu cine să schimbe vreo două vorbe în ungureşte. Tata care pe de o parte era un sufletist, iar pe de alta trăise în Ardeal unde absolvise patru clase de liceu unguresc, îi răspunde imediat în ungureşte şi-i spune că dacă îi place cum vorbeşte el ungureşte o să stea mai des de vorbă împreună, fiindcă are mare nevoie de un mecanic bun ca el şi chiar se gândea să-l cheme să-i comunice creşterea de salariu pe care firma o acorda după trei luni de la angajare. Aron a acceptat această ofertă bună şi a lucrat un timp destul de lung la Ploieşti, până când s-a creat un loc la Braşov şi tata, care a ţinut minte doleanţa tânărului, l-a chemat la birou spunându-i că dacă vrea se poate muta la Braşov. Propunerea a fost acceptată şi până prin 1939, la moartea bunicului, când firma a fost lichidată, Aron a lucrat la "Eugen GOCIMAN" din Braşov.

            Aron avea un atelier particular de reparaţii auto la Miscolc şi ca să-şi rememoreze tinereţea a făcut o excursie în România pe traseul Cluj, Târgu Mureş, Braşov, Ploieşti şi ar fi vrut să treacă căteva zile pe litoral, pe care-l vizitase în tinereţe. Soţia lui o femeie mult mai tânără, fusese contabilă la firma lui, după care a considerat că ar fi mai bine, dacă tot împărţea patul cu patronul, să se căsătorească cu el. Din punctul lui de vedere totul era ca înainte, la pat, la firmă şi în plus după cum spunea el cu umor, avea cine să-i gătescă şi nu mai plătea salariu pentru contabilitate. Doamna nu ştia aproape deloc româneşte, aşa că dacă spuneam lucruri mai deochiate, era extrem de simplu, fiindcă acestea nu i se traduceau. M-am învoit o săptămână de la serviciu şi am plecat cu toţi pe litoral, tata cu ei în Wartburg şi eu cu mama în Trabantul pe care-l aveam atunci. Ne-am cazat la hotelul Pelican, unde am cunoscut pe responsabil, care era un băiat simpatc şi acesta mi-a prezentat un grup de suedezi ceea ce mi-a dat ocazia să mă înfrupt puţin dintr-o suedeză extrem de lacomă la sex, acesta fiind era motivul principal pentru care veneau în România. Mi-a spus că este căsătorită, iar la anul o să vină în aceeaşi perioadă, dar cu soţul ei pe care ar fi bucuroasă să mi-l prezinte, lucru care chiar s-a întâmplat.

            Din acel moment, tata a corespondat permanent cu nenea Aron, peste doi ani au venit din nou în România într-un circuit cu încă vreo 20 de maşini şi ne-am agăţat de ei vreo cinci zile la trecerea prin litoral. Anul următor, în 1964, am fost cu mama şi cu tata la ei la Miscolc, după care am vizitat Budapesta şi o localitate montană din zonă. Cum noi am sosit în Ungaria cu câteva zile mai devreme decât programasem, am rămas la Miscolc şi l-am ajutat la reparaţiile care erau planificate cu mult timp înainte. Aron repara numai Wartburguri, deoarece avea un contract cu firma, care-i livrase o garnitură competă de dispozitive şi scule specifice pentru reparaţii şi care-i oferea printr-o filială de la Budapesta piese de schimb la un preţ de dealer, adică mai ieftine. Cum nivelul lui de trai era evident mai ridicat decât al nostru, în timpul şederii în Ungaria ne-a umplut cu fel de fel de cadouri şi atenţii, aşa că ne simţeam destul de prost. Venisem şi noi cu nişte bani, am adus de asemenea câteva lucruri la indicaţia lui, pe care le-am vândut tot lui, aşa că aveam ceva bani, dar eram în situaţia delicată că alegeam ceva din magazin şi când să plătim, Aron nu ne lăsa şi plătea el, lucru pe care l-am reglementat cu mare dificultate. Motivul pentru care făcea el aceste gesturi era faptul că dorea din tot sufletul să-şi arate mulţumirea pentru fostul lui patron care s-a purtat cu el prieteneşte şi faptul că în decursul anilor el nu a uitat acest lucru de suflet. Desigur că se mândrea şi cu situaţia lui materială strălucită, fără să ne jignească, însă nu puteam să acceptăm toate darurile fiindcă nu era nici politicos şi în plus aveam şi noi ambâţul nostru de rromâni. În perioada aceea, atmosfera ungurilor celorlalţi faţă de noi a fost plină de amabilitate, prin magazine dacă aflau că suntem români, lăsau de o parte pe ai lor şi ne serveau cu prioritate, sau în unele magazine au vorbit cu noi româneşte, spunând că sunt şi ei ardeleni. Soţia lui Aron era mult mai tânără decât el şi tot timpul mi-a făcut fel de fel de avansuri, în limite foarte voalate, la care eu m-am făcut că nu mă prind, motiv pentru care în anii următori ungurii nu au mai venit în România. Cât am fost la Budapesta, am fost cazaţi la un mic hotel unde era şef fratele doamnei şi m-am întâlnit prin oraş cu Mişu PREDESCU, Mihai RĂDULESCU şi Leta LUCINESCU, într-o excursie cu arhitecţii. Am petrecut o seară împreună la un bar destul de şic, de unde îmi amintesc doar faptul că am reuşit cu greu să-l opresc pe Mişu, uşor aburit, să pună mâna pe fesele jumătate dezgolite şi extrem de tentante ale fetei care ne servea. Deasemeni, am remarcat că la o masă lângă noi erau doi tipi care stăteau liniştiţi, dar după ce au spus că sunt americani au fost invadaţi de şeful localului, de personal care nu mai ştia cum să-i servească şi desigur de câteva animatoare reuşite, ca să fie de unde să aleagă ceva băieţii. Cum nenea Aron nu prea scria şi toată corespondenţa o făcea soţia lui în ungureşte, după moartea tatălui meu, încetul cu încetul, scrisorile s-au rărit până la dispariţie. Ultima, scrisă de o prietenă a noastră, doctoriţa Jeni BOGATU, a venit înapoi cu specificaţia că adresa nu mai există, probabil că au fost demolaţi şi ei.

            Pe vremea când era locotenent, Vasilică, împreună cu un coleg, erau prin gara din Sinaia după o noapte petrecută la Cazinou, aşteptând trenul spre Bucureşti şi au interceptat două tinere frumoase, care la întrebarea unde merg au răspuns prompt şi şugubăţ… unde mergeţi voi, unde vreţi voi … Tinerii au luat fetele la Bucureşti şi au petrecut toată noaptea acasă la Vasilică, tot schimbând perechile şi figurile, până când a venit Atena, sora acestuia, ciocănind la uşă să-i anunţe că este ora de plecare la unitatea militară. Una din fete, Eliza, a spus că ea vrea să rămână la Vasilică, aşa că a fost dată în primire surorii luii Atena, iar ceilalţi trei au plecat în treaba lor. Eliza era tare frumoasă, aşa că Vasilică nu s-a îndurat să o dea afară şi a rămas până când tinerii au hotărât să se căsătorească, dar nu ştiu cum au eludat regulile vremii, care cereau ca un ofiţer să ia o fată, cu aprobarea şefului unităţii militare şi al soţiei sale, având o dotă peste un anumit plafon. Curând după căsătorie, Vasilică şi-a dat seama că superba lui nevastă nu se prea potriveşte cu el la gabarit, ea o femeie înaltă, sănătoasă, el mic de statură şi colac peste pupăză, era tare rea de muscă, cu greu putea să suporte desele ei aventuri care luau amploare pe zi ce trecea.

            Nicu NICULESCU-VESELU era un bărbat solid şi arătos, fiind primul taximetrist din Bucureşti, un tip vioi şi înfipt ca toţi din familia lui. Când a fost dus pentru vedere la o familie mai bună din capitală la întrebarea cu ce se ocupă a răspuns: - Spotrman madam, motocicletă, maşină, avion. Întâlnirea lui cu Eliza a fost ca o furtună domolită numai prin trăznetul unui sex, agreat la cote maxime de amândoi, care din acel moment şi-au dat seama că se potrivesc de minune, mai ales că Nicu avea de la VESELI, nu numai ochii albaştri, dar şi penisul mare, cu un apetit sexual remarcabil. Finalul a fost atins într-una din cele două variante: Nicu a fost la început prezentat ca văr sau Eliza a mărturisit că a găsit amantul ideal şi ca să nu o piardă Vasilică l-a acceptat în casă. Cert este faptul că Nicu s-a mutat în casă cu cei doi, se duceau la distracţii împreună, mâncau împreună şi conform dogmelor franţuzeşti ²la vie en troi², dormeau în acelaşi dormitor. Cum Vasilică lucra la Serviciul Cartografic al Armatei, iar Nicu era taximetrist au realizat primul ghid al oraşului Bucureşti de pe urma căruia au obţinut o sumă importantă de bani. La îndemnul Elizei, au modernizat casa din strada Puişor Nr. 22, au făcut o baie turcească de dimensiuni apreciabile cu baia îngropată, cu trepte, placată cu faianţă albastă, au amenajat laboratorul foto pentru a se putea realiza tablouri de mari dimensiuni şi au transformat în apartament, cămeruţele de serviciu din fundul curţii, pentru locuinţa Atenei. Problema ivită a fost faptul cu Nicu câştigând foarte bine, investise o sumă importantă în casă, fără a avea un drept legal la ceva, aşa că au stabilit să înfieze o nepoată a surorii lui de la Ploieşti, căreia să-i rămână casa. A fost înfiată Maria-Ica, sora mijlocie a mamei care s-a mutat la Bucureşti, devenind prin adopţie CARŞINESCU. O perioadă, împărţită între cei doi bărbaţi şi grija unei fetiţe de care s-a ataşat destul de repede, Eliza a devenit o femeie de casă, dar musca cea rea din ea, care o rodea pe undeva a făcut-o să sară peste cal, din când în când, apoi mai des. Culmea era faptul că la aflarea vreunei aventuri galante ale doamnei, cel care o bătea era amantul, nu soţul, care-i lua apărarea, iar când Nicu se încuia într-o cameră cu Eliza ca să o poată bate nederanjat, Vasilică, soţul ei, bătea disperat la uşă strigând cât îl ţinea gura … Las-o, Nicule, că o omori în bătaie … Treptat, Eliza s-a descotorosit de Nicu devenit incomod în comparaţie cu soţul ei, iar acesta plictisit de aventura bucureşteană, a găsit la Ploieşti o văduvă cu casă, surdă şi cu o fată, lângă care şi-a petrecut restul vieţii, fiindcă mai pusese câte ceva deoparte cât lucrase în Bucureşti. Cum angajat fiind la firma GOCIMAN & Fii încendiase din neglijenţă un autobuz, a renunţa la meseria de şofer, trăind liniştit din pensia pe care o primea.

Şeful lui Vasilică ţinea foarte mult la el, aşa că a insistat să fie numit şeful garnizoanei Sighişoara, un oraş mai mic, unde putea să controleze mai uşor apetitul sexual al nevestei. Curând s-a format o tripletă din intelectuali ai oraşului, Vasilică, şeful garnizoanei cu superba şi nurlia sa soţie plus fata, N. D. Cocea, scriitor, pamfletar, celebru fustangiu cu o soţie strălucitoare şi două fete, la care s-a adăugat Ion Gheorghe MAURER, avocat, proaspăt convertit la socialism de scriitor, căruia drept mulţumire i-a troznit nevasta, după care a considerat că mai bine o ia de tot.

            Când şeful departamentului de cartografiere al armatei a murit pe neaşteptate, Vasilică a fost avansat maior şi numit şeful acestui compartiment, aşa că a trebuit să revină în Bucureşti. După câţiva ani Eliza s-a îmbolnăvit de cancer şi a căzut la pat, necesitând îngrijirile unei asistente medicale care a fost adusă de la o misiune de călugăriţe franţuzoaice, unde fusese crescută şi învăţată această meserie grea, care cere un devotament deosebit şi o putere de stăpânire remarcabilă. Alice, era o fată subţirică, negricioasă, vrenică şi cuminte, având mare grijă de Eliza până la ultima ei suflare, îngrijind-o ca pe un membru de familie, cu toate că fiind corpolentă o mişca foarte greu, dar era permanent curată şi bine îngrijită. După ce Eliza a fost înmormântată, s-a făcut acasă un parastas, lumea străină a plecat, iar Atena împreună cu Alice şi cu Ica au făcut curăţenie, după care urmau să se culce. Până la moartea Elizei, Alice a dormit în cameră cu aceasta, dar acum Ica i-a oferit diverse locuri unde să doarmă pe care le-a refuzat unul după altul şi atunci Ica i-a sugerat singura cameră care mai rămăsese, camera unde dormea Vasilică, iar Alice a pus ochii în jos, a intrat în camera văduvului şi după obiceiul acestuia acolo a rămas. După câteva luni, fiindcă rămăsese însărcinată, Vasilică s-a căsătorit cu Alice şi au făcut o fată botezată Carmen, iar tânăra doamnă a pus mâna încetul cu încetul pe frânele gospodăriei înlăturând-o de la aceste lucruri pe Atena, care a acceptat în linişte rolul de pensionară. Alice avea o educaţie practică destul de solidă, însuşită de la măicuţe, aşa că pe mâna ei, fără să exceleze, casa s-a pus oarecum la punct, cu Ica era în relaţii foarte bune şi vorbeau numai franţuzeşte ca să nu înţeleagă cea mică, Carmen, iar Vasilică era practic o piesă de decor care mergea la serviciu, iar după amiază lucra în laboratorul foto de unde câştiga un bani buni, dar mai ales o faimă prin zona cartierului Pieţii Puişor, unde locuia.

            La vârsta de 10 ani, cînd am cunoscut-o pe Alice, aceasta era sonată bine, ca să ne distreze pe mine şi pe Carmen cu doi ani mai mare decât mine, se strâmba la lume în tramvai, ciupea pasagerii, plus tot felul de comicării departe de rangul soţiei unui colonel. Ica fusese practic la capătul disperării fiindcă în timpul facultăţii, Alice o făcea pur şi simplu de râs prin comportamentul ei, împins până la furtul unui obiect din casa unui profesor unde fusese cu Ica şi care a fost înapoiat cu scuzele de rigoare. Odată la o petrecere la noi la Ploieşti, Alice s-a costumat caraghios cu nişte boarfe din casă, iar când a intrat printre ceilalţi musafiri, cineva de lângă nenea Vasilică l-a întrebat …

-          Cine e nebuna asta, domnule colonel ?

-          E nevastă-mea, domnule …

            Prin 1952, am stat la ei câteva zile, cu ocazia examenului de admitere la facultate, dar Alice, care o luase razna bine, m-a dat afară, pe motiv că într-o noapte, l-am luat să doarmă cu mine pe Mircea PETRESCU, fiindcă nu avea unde să se culce. Noroc că nu băgase de seamă cum în noaptea precedentă, intrasem pe geam la o chiriaşă a lor, o putoare care locuia în fosta cameră a Icăi, că ar fi ieşit adevărat balamuc. Cu locuinţa s-a rezolvat rapid, fiindcă în ziua următoare a început cantonamentul la Hotelul Cişmigiu, pentru finalele campionatului naţional de volei şi în cele 10 zile Ica mi-a găsit o cămeruţă, la o mansardă pe strada Moşilor, în apropiere de casa ei, dar foarte departe de Politehnică. Colonelul se ramolise bine şi ultima imagine a lui este stând pe un fotoliu la umbră şi masturbând în linişte un pechinez, sau bombănind ca să audă numai el la adresa lui Alice ²ţucălăreasa dracului², dar ani de zile chiar după moarte, un fotograf din Piaţa Puişor, probabil vreun discipol al lui, îi ţinea fotografia la loc de cinste în vitrina atelierului. Carmen în schimb, fără să facă studii superioare, s-a căsătorit cu un inginer agronom şi a făcut trei copii, ducând o viaţă decentă.

            Iniţial casa din strada Gh. Gr. Cantacuzino Nr. 145 trebuia să fie făcută pentru a fi locuită de o singură familie cu dormitoarele la etaj, living la parter şi o scară interioară. După turnarea fundaţiei situaţia internaţională tulbure a condus la concentrări masive. A fost concentrat tata, arhitectul şi o parte din echipa de constructori. Alarmată de noua situaţie, cu previziuni sumbre pentru viitor, mama a decis să modifice esenţial structura clădirii, în sensul construirii a două apartamente. Ideea s-a dovedit ulterior strălucită, dar lipsind arhitectul, realizarea practică a modificării a fost dezastruoasă, fiind făcută de antreprenor împreună cu mama. Apartamentul de sus a fost salvat puţin, deoarece i s-au adăugat două uşi care au permis o utilizare ceva mai bună.

            În anul 1939, după terminarea casei, părinţii mei ar fi dorit să închirieze apartamentul de la parter. Primul chiriaş care s-a prezentat a fost un armator grec Giorgios ATANASIADE, care a oferit din start un preţ la care tata nu visa, aşa că a primit cheile noului apartament. Armatorul avea o vilă la Constanţa unde locuia cu familia, însă cum transportul de petrol pe care-l efectua cu vasele proprii îi cerea să fie cât mai apropape de rafinăriile şi schelele petroliere din judeţul Prahova, s-a mutat cu întreaga familie la Ploieşti. Împreună cu el mai locuiau soţia şi cele două fete extrem de frumoase, împreună cu o servitoare. Vara în sezon, doamna cu fetele plecau la Constanţa şi la Ploieşti rămânea armatorul care era mare amator de distracţii. Pe vremea aceea Ploieştiul era buricul pământului pentru România, fiindcă aici locuiau în coloniile rafinăriilor şi în oraş foarte mulţi străine cu familiile, aşa că aici se lansa moda de către soţiile petroliştilor, iar Restaurantul "Berbec" era locul şic cel mai căutat din România. Strada Franceză din Ploieşti era garnisită cu magazine de lux şi cofetării, unde serveau nişte fete superbe, care ar fi putut să facă concurenţă cu fetele din cele mai mari oraşe ale Europei.

            La "Berbec" cântau cele mai en vogue soliste împreună cu mari orchestre din România, aşa că armatorul nostru avea unde să se distreze, însă omul dorea mult mai mult. Îmi amintesc cum într-o seară l-a invitat pe tata la un chef, însă cu rugămintea să vină singur, fiindcă nu este ceva pentru Doamna GOCIMAN. Tata a discutat cu mama şi s-a dus să tragă un chef cu băieţii, mai ales că spre dimineaţă o invitaseră pe Ioana RADU, care cânta pe vremea aceea la Restaurantul "Berbec". Cum eu eram un copil extrem de curios am rămas treaz, am aşteptat să adoarmă mama şi târziu, m-am furişat din cameră, am coborât pe scări tiptil şi m-am cocoţat pe ceva privind pe geam. Mare lucru nu am văzut eu, iar de înţeles nici atât, era o femeie tânără şi frumoasă urcată pe masă care cânta în pielea goală, m-am întors în camera mea, şi m-am culcat la loc.

            Despre eveniment nu am auzit mare lucru decât la întoarcerea doamnei de la Constanţa care nu ştiu cum a aflat toată tărăşenia şi a făcut un scandal destul de mare, l-a certat şi pe tata că a participat, însă totul s-a aplanat repede. Bunica avea un chiriaş simpatic, locotenent în regimentul Alexandru I al Jugoslaviei, Stelian STANCU, fratele scriitorului, care le curta pe fetele armatorului şi ca să le facă pe plac, de cel puţin două ori pe săptămână aducea de la unitatea militară un cal superb pe care-l călăreau prin curte atât fetele, dar şi eu spre marea mea bucurie.

            Mult mai târziu, după naţionalizare, l-am cunoscut pe proprietarul Restaurantului Berbec, nea Ionică MORARU, un bătrân extraordinar care de ziua preotului Petre NICULESCU-VESELU ne-a făcut o demonstraţie de aranjarea mesei, a platourilor, dar mai ales cum serveşte un chelner de clasă, fiindcă el le făcuse pe toate înainte de a deveni patron. A aranjat o masă pe care nu pot să o uit vreodată, fiindcă i s-a adus tot ce a comandat, a adus de acasă platouri şi tacâmuri speciale, iar masa arăta ca într-o expoziţie asortată coloristic şi ca sortimente. După ce am servit antreurile, s-a dus şi a pus un şorţ servind cu gesturi de o rară eleganţă restul mesei, uluind asistenţa prin numărul mare de farfurii pe care le aducea odată. Pe vremea aceea cânta cu mult succes la Berbec Ileana SĂRĂROIU, care era tânără, superbă, cu o voce frumoasă, dar rea de muscă. Amicul meu Horia BUSUIOC, baiat din cartierul central, îmi povestea că uneori chiar în pauza dintre reprizele de cântat o făcea cu unul sau cu doi prin intermediul unui aranjor, în camera din aceeaşi clădire unde locuia. Tariful era de 100 lei şi culmea este că odată când au venit doi, văzând că pune banii destul de neglijent într-un sertar, ultimul a deschis sertarul la plecare şi a luat toţi banii, dar ce conta ... avea balta peşte.

            Ica, sora mamei, a reuşit să angajeze pentru mine pe parizianca Madame PERON, o guvernantă care terminase contractul la familia STURZA şi oferindu-i o sumă importantă a determinat-o să amâne plecarea la Paris. Doamna era o femeie spre 60 de ani, bine făcută, dar urâtă. Avea un păr negru bogat cu un ten alb şi buzele groase puse în evidenţă de faptul că se ruja excesiv cu un roşu aprins. Mulţi din familia noastră o întrebau pe bunica cine mai este şi pupăza asta. Obişnuită cu ordinea mai mult prusacă decât franceză, a instituit o adevărată teroare a regulilor care se aplica mamei, tatălui şi chiar bunicii, coana Florica. Aceasta din urmă, a acceptat unele lucruri chiar absurde, numai de dragul de a putea eu să învăţ franţuzeşte şi să mă disciplinez puţin. Toată lumea din casă avea un program fix, de la sculare până la culcare, trebuia să se îmbrace într-un anumit fel, să vorbească franţuzeşte şi să se poarte ca la Paris, deoarece guvernanta spunea că numai aşa copilul va putea fi educat, trăind într-o atmosferă rigidă. Toată casa a învăţat cum să mănânce, să nu vorbească la masă, să se spele pe mâini înainte şi după masă şi multe altele. Eu am început să învăţ franţuzeşte şi chiar câteva cuvinte în engleză, cu o uşurinţă care a încântat-o pe bătrâna doamnă şi s-a legat puţin de mine. Din păcate cu cât a început să mă simpatizeze cu atât a strâns mai tare şurubul. În rest lucrurile nu erau prea complicate deoarece eu eram un copil disciplinat şi m-am supus noilor canoane nu cu entuziasm, dar cu conştinciozitate. Lucrul cel mai puţin plăcut era interzicerea contactului cu alţi copii, cu excepţia Adinei, care a început să rupă şi ea câteva cuvinte din vocabularul anglo-franco-german însuşit de mine. Intransigenţa guvernantei a mirat-o chiar pe Ica, cea care o adusese. Când a venit odată la noi cu Marcela PITIŞ, eu mă pregăteam de culcare şi fetele au vrut să schimbe câteva vorbe cu mine, dar au fost oprite cu sloganul " comme toutes jours mademoiselles". Necazul era faptul că nu mă lăsa nici să stau de vorbă pe stradă, când eram împreună, cu nimeni, decât dacă persoanele respective îi erau cunoscute de la noi din casă. Capacul la toate aceste lucruri au fost puse în ziua când m-am întâlnit cu Viorica şi Luci VASILESCU şi nu mi-a dat voie să discut cu ele, făcându-mă practic de râs în faţa prietenelor mele. Când m-am întors acasă, plin de furie, i-am spus bunicii că dacă doamna PERON nu pleacă de la noi, mă arunc de pe balcon. A fost un act de mare curaj, fiindcă puteam fi pedepsit atât de bunica, dar mai ales de tata. În realitate nu numai eu mă săturasem de mofturile pariziencei, aşa că tata i-a oferit o sumă importantă şi a expediat-o la Parisul ei iubit, după o perioadă de aproape un an de şedere în oraşul aurului negru, Ploieşti. Experienţa PERON a fost însă extrem de utilă nu numai pentru mine ci a folosit întregii familii, iar ca dovadă mama a început să ia lecţii de franceză la profesorul GEORGESCU-ARVATU, o celebritate din Ploieşti.

            Tot Ica a adus-o din Bucureşti pe doamna Paulette care lucra la o familie din capitală şi era într-un concediu de şase luni, deoarece stăpânii plecaseră cu copii cu tot într-o excursie prin Europa. Cu dânsa m-am înţeles foarte bine deoarece era mult mai tânără şi maleabilă. Dacă doamna PERON era profesoară, doamna Paulette era guvernanta care înţelegea sufletul copiilor. Cu toate că, înainte de plecare, tata i-a oferit o sumă mai mare decât salariul din Bucureşti, doamna a declint oferta, din ataşament faţă de copii cu care lucrase mai mulţi ani şi mai spuneau gurile rele, din cauza faptului că avea o relaţie cu domnul. Aflând acest lucru, după plecarea ei, tata a spus că dacă ştia o servea şi el ca să nu plece, iar mama nu a ripostat în vreun fel.

            În perioada cât era la noi doamna Paulette, când nici nu împlinisem 7 ani, am avut primul orgasm din viaţa mea. Stăteam în patul meu într-o după amiază şi nu puteam să adorm din cauză că veniseră de la Bucureşti Ica cu Marcela PITIŞ şi deabia aşteptam să mă duc la ele, fiindcă mă răsfăţau. M-am trezit cu o erecţie puternică pentru prima dată în viaţă. Mi s-a părut tare curios că puţulica mea s-a întărit şi am pus puţin mâna pe ea să văd cât de tare este după care  m-am foit în dreapta şi în stânga. Deodată am simţit un fior pe şira spinării urmată de un tremurat care însoţea o senzaţie plăcută ce mi-a părăsit corpul prin penis. A fost foarte bine, iar când mi-am revenit am constatat că penisul se înmuiase revenindu-şi la starea normală. Nu mi-am dat seama ce se petrecuse cu mine şi adevărul l-am aflat mult mai târziu. Când am fost evacuat la Nedelea, în timpul bombardamentalor anglo-americane asupra Ploieştiului, mergeam cu copii tăranilor pe prundul gârlii să ne scăldăm. Eram cu vărul meu Dan NICOLESCU-VESELU, când tăranii ne-au învăţat să ne masturbăm. Era o atmosferă idilică, deoarece totul se făcea în comun şi plăcerea era amplificată de faptul că vedeai aceleaşi senzaţii pe feţele celor doi sau trei participanţi la acest act inedit. La început mă miram că de la mine nu iese nici un lichid pe când de la ceilalţi ţâşnea sperma şi se făcea concurs cine stropeşte mai tare. Cei mai iniţiaţi mi-au spus că eram prea mic şi să am răbdare că o să iasă cu timpul şi de la mine. După vreo lună mi-am dat seama că ceea ce se petrecuse cu ani în urmă era probabil efectul faptului că mă frecasem de aşternut şi ajunsesem la punctul fierbinte, dar această experienţă am avut-o la o vârstă fragedă. Bănuind ceva, tata mi-a spus că onania este periculoasă şi trebuie evitată, dar acest sfat nu a făcut decât să rărească masturbarea, mai ales că la gârlă era prea tentant şi plăcut.

            Prin 1941, ne-am trezit într-o bună zi cu tata care a adus de la Sibiu o nemţoaică de vreo 18 ani, blondă cu ochi albaştri şi frumoasă, ca să vorbească nemţeşte cu mine. Era fata unui cizmar văduv, care trăia cu altă femeie, cu care avea doi copii şi viaţa ei acasă era foarte grea, nefiind dorită de mama ei vitregă care nu ştia cum să scape de cele două fete din prima căsnicie. Cu toate că era frumoasă, mama nu a zis nimic, iar fata, destul de copilăroasă, s-a integrat rapid în familia noastră, împrietenindu-se cel mai mult cu mine şi cu bunica, extrem de amuzată de plăcerea lui Trude, care mânca de dimineaţă mămăligă prăjită la cafeaua cu lapte. Mie mai ales, îmi făcea toate mofturile, se juca toată ziua cu mine, iar de vorbit nemţeşte, vorbea foarte frumos, fără accent săsesc, aşa că toată lumea era mulţumită de noua achiziţie. Bunica o iubea, fiindcă fata era foarte vrenică şi când nu se ocupa de mine, o ajuta la bucătărie într-o viteză nemaipomenită. Încetul cu încetul de dragul ei, bunica o lăsa să mai gătească pentru a se perfecţiona, ceea ce era un gest de mare apreciere, fiindcă de maşina de gătit a bunicii nu te apropiai cu una cu două.

            În perioada respectivă m-am bătut pentru prima dată cu un băiat, Dănel, nepotul coanei Lenuţa ŞTEFĂNESCU-Păstrămuţă din cauză ca a spus ceva neplăcut despre Viorica VASILESCU, vecina mea cu care eram prieten bun.

            Când am început să merg în clasa I-a la Şcoala Catolică, Trude m-a dus de vreo două ori până la şcoală şi apoi m-a luat la ieşire, dar am renunţat fiindcă îmi era ruşine de ceilalţi copii care mergeau singuri, chiar şi o colegă foarte mototoală, săraca Sonia Florica POPA. Cum lecţiile de prima clasă erau forte simple, Trude mă asista la facerea lecţiilor, însă nu o lăsam să mă ajute, fiindcă de la şcoală ni se spusese că temele de acasă sunt simple şi puţine, dar trebuie făcute numai de elev fără ajutorul nimănui. La vremea aceea ce ni se spune la şcoala catolică, era lege obligatorie pentru mine, aşa mare putere de convingere aveau dascălii de acolo, care spre deosebire de şcolile de stat, erau diferiţi pentru diversele materii predate. Cum nu aveam probleme cu lecţiile, discutam foarte mult cu ea pentru îmbunătăţirea cunoştiinţelor de limba germană pe care o vorbeam curent, dar prin conversaţii avansam, învăţam cuvinte noi şi făceam ca lecţiile în limba germană de la şcoală să devină mai eficiente. Ca să exersăm mi-a povestit toată copilăria ei cu un talent care mă fascina, iar eu trebuia să-i povestesc episoade din scurta mea experienţă pe lumea aceasta, care uneori îi provocau hohote de râs, mai ales când redam secvenţe mai deochiate surprinse de un copil naiv şi atunci mă lua în braţe şi mă săruta.

            Într-o seară pe când mă jucam de-a strigoii cu Adina, mi-a sărit alcool aprins pe o ureche şi m-am ars, iar doctorii din Ploieşti şi Bucureşti spuneau că trebuie să-mi taie urechea, dar tata nu a acceptat şi a plecat apostrofându-i vehement. La noi locuia într-o cameră rechiziţionată, un căpitan neamţ STAUBENTHAL, proprietarul unei întreprinderi de transport din Weimar, fiind în branşă cu tata era în relaţii excelente şi venea în vizită la noi în mod regulat. Auzind păţania mea, a trimis imediat ordonanţa la regiment, de unde a venit cu un medic tânăr şi frumos, pe care tata cu greu l-a lăsat să pună mâna pe mine fiindcă era un copil. După ce m-a consultat a spus că nici nu se pune problema să pierd urechea, va trebui să fac un tratament zilnic şi după câteva săptămâni garantează că nu va mai rămâne nici un semn. În timpul tratamentului vorbea tot timpul cu mine şi-mi spunea despre răniţii de pe front, cum îi doare, dar nu se vaită şi multe altele fiindcă tratamentul era dureros, mai ales la scoaterea bandajelor. Fiind pregătit de ordonanţă cu ce păţisem, m-a dezinfectat, după care m-a uns cu o alifie şi m-a pansat. Cum despre a fi remunerat cu ceva nu se punea problema, fiindcă ar fi fost o jignire, tata l-a invitat să rămână la masă împreună cu căpitanul şi a acceptat numai după permisiunea căpitanului. După masă ne-a cântat la pian muzică clasică, apoi Trude care avea o voce plăcută, l-a rugat să o acompanieze şi au cântat muzică uşoară într-o atmosferă plăcută. A doua zi după ce mi-a făcut tratamentul, Trude s-a dus în camera alăturată unde a fost şi ea examinată cu atenţie de doctor, destul de mult timp. Când am povestit de faţă cu căpitanul că doctorul îi face şi lui Trude un tratament, atât el cât şi ai mei s-au prăpădit de râs, însă acest lucru a fost o statuare a acestei relaţii care devenind oficială, după ce mă trata pe mine, doctorul făcea fetei un tratament prelungit de care erau amândoi mulţumiţi. Cred că tratamentul meu a durat peste o lună, sub pretextul că urechea aparent vindecată mai avea nevoie de îngrijire, dar cred că tratamentul făcut fetei era mai important de a fi prelungit. După aventura cu doctorul, văzând că ai mei nu spun nimic, Trude se întâlnea cu câte un neamţ cu care ieşea şi pe care-l bocea la plecare, fiindcă erau bieţii în drum spre front sau într-o scurtă refacere, dar după câteva zile apărea altul care îi lua locul şi uita, în vreme ce timpul trecea. La un moment dat, practic eu nu prea mai aveam nevoie de ea, dar devenise a casei, iar din punct de vedere material nu era vreo problemă, aşa că era ca şi sora mea mai mare, care în fiecare duminică se ducea la balul organizat de garnizoana germană.

            Într-o zi, trecând prin faţa geamului pivniţii o văd pe Trude aplecată peste butoiul cu varză, cu rochiţa trasă peste cap, iar în spatele ei, tata cu pantalonii în vine, i-o trăgea de mama focului, aşa că m-am uitat bine, fiindcă auzisem eu despre ce este vorba, dar de văzut nu văzusem "live" până atunci. Oricum nu părea că fata era forţată fiindcă gemetele pe care le scotea păreau mai mult a fi de plăcere, decât de opunere la acţiune, iar spre sfârşit când totul părea un duet era limpede că sexul se făcea de plăcere. Când am discutat cu ea mai târziu şi i-am spus că am văzut-o, a început să se smiorcăie rugându‑mă să nu-i spun nimic mamei, fiindcă îi era frică să nu o dea afară şi nu avea unde să plece. Zicea că este prima dată când face lucrul ăsta cu tata şi că a prins-o aplecată deasupra butoiului cu varză şi cum nu purta chiloţi, nu a avut cum să se opună, iar cu ochii în jos a recunoscut că la urmă i-a plăcut şi că peste câţiva ani am să o înţeleg mai bine. După mulţi ani, când aveam o fată la băiatul meu, din vorbă în vorbă, la un pahar în plus, tata a relatat secvenţa unicat, văzută de mine, de faţă cu mama care după atâta timp nu i-a dat nici o atenţie. Într-o vară, nu ştiu ce mi-a venit şi i-am povestit secvenţa soţiei mele care s-a amuzat mult întrebându-se dacă o fi fost bine. Dacă am văzut că este interesată i-am propus să facem o probă şi a acceptat surprinzător de uşor, iar cum butoiul era încă la locul lui am făcut reconstituirea cu diferenţa că am pregătit-o puţin, nu am luat-o prin surprindere. Cum era vară şi afară era o căldură toridă, un sex lângă butoiul de varză din beci, unde era o răcoare minunată, a creat condiţiile unui act reuşit şi ne-am propus să‑l mai repetăm, dar nu a fost să mai fie.

            Când căpitanul STAUBENTHAL a plecat pe front în locul lui a venit un locotenent tânăr, Erwin, ce care Trude s-a lipit şi încetul cu încetul, a început să doarmă cu el, iar ordonanţa o trimitea la regiment. Din discuţiile cu noi a reieşit că băiatul se considera logodit cu ea şi urmau să se căsătorească, aşa că a plecat cu el la Sibiu, unde şi-a luat rămas bun de la tatăl şi sora ei mai mică, pe care dorea să o aducă în locul ei la Ploieşti, unde era o rampă bună de lansare. În câteva luni, după ce a scris acasă la părinţii lui, Erwin s-a căsătorit cu Trude şi a trimis-o în Germania, fiindcă era însărcinată. Nu am mai văzut-o de atunci, nici scrisori nu am mai primit decât o scurtă perioadă, dar ştiind că locuia la graniţa cu Franţa am sperat că i-a mers bine, indiferent dacă soţul ei s-a întors sau nu de pe front, fiindcă fata era tare deşteaptă şi frumoasă.        

            Fiindcă la vremea înscrierii la şcoală, guvernanta mea era Gertrude SCHNEIDER, am fost înscris în clasa I-a la Şcoala Catolică. Totul în şcoală purta amprenta disciplinei prusace, gulerului alb imaculat, şorţuleţelor curate, încolonării în curte cu intrarea în clasă 2 câte 2 şi cu ştergerea obligatorie a pantofilor pe un grătar la intrarea în clasă. Spre 60 de ani, băiatul meu Alexandru râdea de mine fiindcă mi-a intrat în reflex să mă şterg pe pantofi la intrarea într-o clădire, căutând cu privirea obiectul pe care să mă şterg, iar dacă exista, mă ştergeam uneori pe picioare, chiar la ieşire. (urecheala pe care mi-o aplicase părintele Emil ori de câte ori nu mă ştersesem pe picioare, a rămas profund întipărită în creierul meu). Şcola avea un director român foarte sever Dl. DAVIDESCU, un adjunct neamţ tânăr, părintele catolic Emil (mort în timpul deportării în Rusia) şi un grup de domnişoare dintre care se detaşa domnişoarara LEAR de matematică şi SEILER de germană. Orele de religie le făceam separat, catolicii de ortodoxi, dar lucrul acesta nu a creat nici un fel de animozităţi, trecând pur şi simplu neobservat. Mai mult, părintele Emil ne ducea odată pe an pe toţi la biserica catolică, iar preotul ortodox îi invita pe toţi la biserica ortodoxă. La şcoala catolică am fost coleg cu Magdalena PETRESCU (prima soţie a lui Nichita STĂNESCU), cu care eram într-o luptă acerbă, dar elegantă şi plină de fairplay pentru primul loc în clasă, apoi cu Dan DRAGOMIRESCU, Mircea DUMITRESCU, Florin BROZICI, Dinu şi Bazil MIHĂILESCU, Dan CUCU, iar Mircea PETRESCU era cu un an mai mare ca mine şi Cornel RĂDOI, vărul meu, cu doi ani mai mic. Cu toată disciplina teutonă care ni se impunea în şcoală, caracterul nostru latin erupea din când în când şi îmi amintesc cu groază cum l-am bătut măr pe Bazil MIHĂILESCU, fiindcă era un tip impertinent, mă provocase în mod evident şi efectiv cerea palme. După ce l-am bătut zdravăn şi am dărâmat un cuier plin de haine cu el, s-a făcut o anchetă serioasă din care în nici un caz Bazil nu a ieşit nevinovat, ba din contră. După ce tata a fost chemat la şcoală şi a fost informat despre incident mi-a tras o bătaie serioasă, încât în anii care au urmat am luat câteva palme de la colegi fără să ripostez, numai cu gândul la bătaia pe care aşi primi-o acasă de la tata. Culmea a fost faptul că Bazil nici nu a fost pedepsit acasă, cu toate că se aflase adevărul de la şcoală, fiind reclamat cu această ocazie şi de alţi colegi care doreau prin aceasta să-mi ţină partea. După trei ani, de frică să nu ne deporteze ruşii, care duceau în Rusia nemţii, fără prea mare analiză şi în mare grabă, tata m-a mutat în clasa IV-a la şcola numărul unu şi când am fost la director să-mi iau actele pentru transfer acesta mi-a spus:

- Tu ştii că aveai media cea mai mare din şcoală ?

La şcoala catolică nu se dădeau premii, nu se făceau clasamente oficiale, totuşi elevul avea o caracterizare foarte bine pusă la punct, iar educaţia cu care părăsea şcoala era solidă, cu un comportament social bine consolidat.

            Din acea perioadă îmi amintesc de prietenia legată între mine şi Magdalena pe care am invitat-o în anul 1943 la ziua mea onomastică, unde a mai venit printre alţii şi o altă colegă, vecină de-a mea, Sonia Florica POPA, celebră prin anii 70 pentru o activitate de corupţie la Sfatul Popular Ploieşti, pentru care a făcut vreo câţiva ani de puşcărie. A venit şi fratele Magdalenei, Mircea PETRESCU cu care aveam să leg o prietenie de lungă durată, în ciuda marilor divergenţe de natură politică existente între băiatul unui maistru mecanic, proprietar de întreprindere de autobuze, proprietar de hotel naţionalizat, crescut cu guvernante şi băiatul unui maistru mecanic şef de garaj la o întreprindere socialistă, cu un doctorat de şase ani la Moscova, şef de catedră la Politehnică, Prorectorul Institutului Politehnic din Bucureşti şi cu jumătate de normă la Comitetul Central al PCR, iar pe vremea lui ILIESCU, şeful Informaticii Româneşti, post echivalent cu Secretar de Stat, iar din anul 2005 Membru al Academiei Române. Am fost cu el coleg de liceu, de facultate şi printr-o conjunctură, mi-a fost asistent în anul V la Politehnică.

            POPA Sonia Florica, fosta mea colegă de clase primare la şcoala catolică, era o fată liniştită, plăcută, o colegă bună, dar puţin cam mototoală. Pe drumul de întoarcere către casă, un grup de vreo trei sau patru colegi, printre care şi Sonia, aveam obiceiul să sunăm pe la câteva sonerii ca să ne distrăm. Când se întâmpla ca locatarul exasperat de măgăria noastră să prindă pe câte unul şi să-l urecheze sau să-i ia pentru un timp ghiozdanul, acel unu era în mod cert Sonia, care era mai mototoală şi ghinionistă, după care noi ne duceam cu toţi să cerem iertare promiţând ferm că nu o să mai sunăm altă dată. Sonia era înfiată de un plutonier şi soţia lui care nu puteau să facă copii şi care au crescut-o cu mare dragoste şi grije, dovedită de faptul că a fost dată la şcoala catolică unde, pentru copii care nu erau catolici, se plătea o taxă anuală importantă. Era foarte frumos îmbrăcată şi modul cum arăta, reflecta în mod evident atenţia şi dragostea cu care era înconjurată de cei de acasă.             A urmat liceul la Liceul de Fete, fiind colegă cu prietena mea Dorina SURDAN şi l-a absolvit cu bine, dar nu a avut resurse intelectuale suficient de puternice pentru a urma o facultate şi s-a angajat în administraţia de stat. Fiind vecină cu mine ne mai vedeam din când în când, schimbam două trei vorbe şi atâta tot, fiindcă acestea erau relaţiile dintre noi. După un timp mi-a prezentat pe soţul ei, un ofiţer destul de arătos, care părea la prima vedere un băiat simpatic şi suficient de inteligent. Când l-am văzut mi-am amintit automat de spusele lui Nae CIORĂNESCU, marele meu profesor de matematici speciale:

- Frumos eşti, prost eşti de ce nu te faci domnule ofiţer ?

            Când am întâlnit-o mai târziu, mi-a spus că a divorţat şi cum eram politicos, dacă ea nu mi-a spus de ce nu am întrebat-o nici eu, dar când s-a întâlnit mama cu mama ei, aceasta i-a mărturisit că motivul principal a fost faptul că ofiţerul i-o băga prin spate şi că fata nu a mai putut să suporte sexul anal şi a divorţat. Cu trecerea timpului, după ce se căsătorise, tot cu un ofiţer. Sonia, care era veche angajată în administraţia publică a avansat şi a ajuns să taie şi să spânzure pe la primăria din Ploieşti. Se vorbea despre ea cu respect considerându-se că avea mare  trecere şi putere de decizie. Îmi amintesc că mama a avut odată nevoie de ceva şi când a dat de Sonia, problema a fost rezolvată fulger, s-a interesat ea personal, a mers cu mama prin toate locurile şi când a plecat de acolo avea problema rezolvată ca pentru mama unui coleg de-al ei. Dan CUCU un alt coleg de primare, mi-a povestit cum având nevoie de o garsonieră pentru mama lui s-a dus la Sonia şi în câteva săptămâni i-a repartizat una, în cel mai bun cartier din oraş, la blocurile petrolului din strada Eminescu. Când s-a iscat un mare scandal la Primărie în legătură cu ciubucurile care se dădeau pentru repartizarea unei locuinţe, toţi smecherii care probabil şi-au umplut bine buzunarele, au băgat-o în faţă pe Sonia, cu toate că sunt sigur că nu a fost ea elementul principal din afacere. Drept este, că au găsit acasă la ea valori care nu se puteau justifica la salariul ei şi al soţului, că ea a mărturisit totul, aşa că a plătit singură, oalele sparte împreună cu alţii şi a făcut ani buni de puşcărie. După ce a ieşit din puşcărie, a vizitat-o pe Dorina SURDAN-MERTL căreia i-a povestit că a trecut prin momente foarte grele şi aproape că nu ştie cum a reuşit să le depăşească cu bine. După ieşirea din puşcărie nu am mai văzut-o pe Sonia, cu toate că mi-ar fi făcut plăcere să ne amintim de vremea copilăriei noastre, când sunam pe la sonerii. Ce dor îmi este de fetiţele cărora le ajutam să-şi pună ghiozdanele pe spate … sau de ghiozdanele lor … mi-e dor de ceva.

            Faptele mele nu au fost mereu pline de glorie, de momente cu care să mă mândresc şi dintre acestea din urmă relaţia mea cu Domnul Maior CIOC, pe care nu l-am cunoscut personal, a fost reprobabilă fără discuţie, am regretat-o destul de curând după ce am făcut-o şi nu o să pot să mi-o iert toată viaţa, singura mângâiere minoră o am când, destul de des în rugăciunile mele de dimineaţă sau de seara mă rog pentru odihna sufletului lui, îl rog dacă poate de acolo de sus să mă ierte. Eram prin clasa a II-a primară şi veneam acasă de la şcoala catolică cu un grup de elevi printre care Puişor CIOC, oarecum vecin cu mine fiindcă locuia pe strada Popa Farcaş. Din vorbă în vorbă acesta începe să ne povestească despre tatăl lui maior, erou al frontului de Est şi decorat cu medalia Mihai Viteazul pentru fapte deosebite. În urma unor lupte, domnului maior i se amputaseră picioarele. Poate că Puişor s-a lăudat cu prea mare insistenţă, iar eu într-un moment de nefericită inspiraţie m-am exprimat urât spunând că i le-a luat vântul. Acasă, Puişor i-a reletat expresia tatălui lui şi represaliile au fost pe măsura gestului meu necugetat, fiind reclamat la şcoală. Am fost chemat la director unde în primul rând nu a fost nevoie de confruntare cu Puişor, fiindcă am recunoscut şi mi-am cerut scuze spunând că regret foarte mult, că nici pe departe nu sunt de acord cu ce am spus fără să mă controlez. Ţinând cont că aveam media cea mai mare pe şcoala catolică, plus maniera sinceră de evaluare a nefericitului eveniment, scuzele au fost primite la nivelul conducerii şcolii şi incidentul aplanat. Lucrurile nu s-au oprit la acel nivel fiindcă maiorul CIOC s-a interesat de tata la Comisariatul Militar unde a afirmat că tata este un bolşevic care se sustrage frontului şi trebue pedepsit exemplar. Şansele noastre au fost următoarele: Şeful comisariatului era vecinul nostru colonelul Alexandru GEORGESCU, un pic de rudă cu noi, iar tata era în concediu medical în urma unei crize de ulcer, dar lucra pe un post foarte periculos, curier militar pe avion cu ruta Bucureşti-Odesa unde curierii nu trăiau prea multe luni din cauza doborârii avioanelor cu care duceau documentele. Chiar în noaptea când a avut criza, fiind internat de urgenţă la spital, colegul care i-a luat locul a fost omorât. Unchiul meu, Aurel GOCIMAN, era Secretar General la Preşedenţia Consiliului de Miniştri şi odată când tata era la el în birou a intrat pe neaşteptate Mareşalul Ion ANTONESCU, acesta după ce i-a fost prezentat tata, care era în uniformă de sergent major, l-a întrebat unde are unitatea, bănuind că este aranjat pe undeva, dar când a aflat ce face l-a felicitat. Unchiul meu era extrem de corect şi nu punea nici o pilă pentru nimeni, însă după vreo două luni, tata s-a întâlnit cu fratele soţiei lui Aurel, avocatul Ionel VARTIC, care după ce i-a spus lui tata că e un prost, a telefonat pe loc unui general în numele lui Aurel şi tata a fost mutat la unitatea motomecanizată din Piteşti. La Piteşti a avut un incident major, fiind de pază la mormântul lui Armand CĂLINESCU, asasinat de legionari, aceştia au imobolizat gărzile, au dezhumat cadavrul turnând acid sulfuric peste el, apoi au stropit cu benzină dându-i foc. După ce a scăpat la limită cu viaţa a mai avut probleme şi la tribunalul militar, însă cum între timp cu toate că paza a fost triplată, legionarii au recidivat cu profanarea mormântului, a fost achitat.

            După mulţi ani, întâlnindu-mă cu Puişor CIOC l-am întrebat de domnul maior şi l-am rugat să-i transmită scuzele unui matur pentru gafa unui copil de 9 ani, iar Puişor s-a arătat încântat să o facă.

            În acea perioadă am vizitat cu toată familia, inclusiv bunica, familia Nicu CĂLĂRAŞU, unul dintre marii petrolişti din Prahova. Casa lui, situată în Piaţa Cuza, era construită pe un singur nivel, dar foarte mare şi bine gândită ca arhitectură. Din cele văzute acolo, m-a impresionat cel mai mult una dintre băi cu mai multe spaţii despărţite de pereţi cu arcade imense. Nuţa şi Nicu CĂLĂRAŞU aveau trei fete cu care am avut contacte mulţi ani, mai ales că două dintre ele au fost colege de clasă cu soţia mea Ica. Tot acolo l-am cunoscut pe Puiu STUPARU, fiul unui mare negustor din Ploieşti, cu care am legat o prietenie de peste cincizeci de ani, deoarece ca şi mine a fost jucător de volei. Cea mai reuşită dintre fetele CĂLĂRAŞU a fost Doina, ingineră agronomă, membră în Marea Adunare Naţională înainte de 1989. Soţul ei era tot inginer agronom, un individ irascibil care a plesnit-o cu ocazia unei discuţii şi s-a lovit în cădere. După un timp a acuzat dureri de cap progresive, a trebuit să fie operată, dar din păcate a decedat chiar pe masa de operaţie.

            În acea perioadă l-am cunoscut pe unul dintre cei mai mari derbedei simpatici, Dan ŞENCHEA, fiul unui căpitan în casa căruia se juca poker şi era o atmosferă evoluată. A avut geniul de a chiului în clasa I-a primară, lucru nemaiauzit de mine. Dan povestea cum l-a învăţat să facă sex sora mai mare a lui lui Florin VOINESCU, Camelia. La început l-a excitat pentru a obţine erecţia, după care au introdus penisul în vagin şi l-a pus să se mişte. După un timp a simţit o senzaţie în penis şi i-a spus domnişoarei că îi vine să facă pipi, dar aceasta a început să râdă obligândul să continue până i s-a înmuiat, de ieşit ceva nu a ieşit fiindcă era prea mic. În perioada următoate s-a perfecţionat, deoarece printr-o crăpătură urmăreau cum venea la Camelia şi i-o trăgea Mitică LUPESCU, un sportiv bine făcut.

            Eram refugiat în timpul bombardamentelor din 1944 la 17 kilometri de Ploieşti în comuna Nedelea Judeţul Prahova, unde pe un loc al bunicii, tata construise o casă cu materialele rămase după bombardarea garajului şi a casei, plasate vis-à-vis de cea în care locuiam noi. Într-un parc frumos şi îngrijit era reşedinţa de vară a prinţesei Ecaterina CARADJA, cea care avea şi un leagăn, adică o organizaţie care se ocupa de copii fără părinţi, pe care-i plasa la diferite familii pentru a fi crescuţi. Ca să dea un exemplu personal, prinţesa adoptase pe Kenia o fată refugiată din Polonia rămasă fără părinţi, care stătea şi ea la Nedelea vara. Cum eram de vârste apropiate cu Kenia şi Adela SÂRBU, fata directorului aşezămintelor, formam împreună cu vărul meu Dan NICOLESC-VESELU un quartet nedespărţit. Pentru noi parcul era un rai pe care nu-l visam în Ploieşti şi ne-am fi jucat toată ziua mai ales că începusem să sesizăm diferenţa dintre băieţi şi fete, ne mirosea nouă ceva şi o strângere de mână sau o atingere la jocul de-a indienii ori la o pitită, când ne înghesuiam în vreun tufiş, era un deliciu. Parcul, cu o suprafaţă de mai multe hectare era plasat în apropierea prundului Prahovei având o mulţime de alei elegant trasate şi bine îngrijite, un eleşteu cu peşti şi o frumoasă grădină asemănătoare cu cele japoneze, cu plante luxuriante şi o mulţime de podeţe. Jocul prin parc şi scăldatul în râul Prahova, pe vare-l făceam însă numai cu băieţii, erau pentru noi orăşenii lucruri complect deosebite pe care nici nu le visasem la noi, în oraşul natal Ploieşti. Când vara pe prundul gârlii spre Filipeştii de Târg a căzut un bombardier american de tip Liberator B24, toată suflarea s-a dus să-l vadă cu mic cu mare. Unul din piloţi a murit, altul a fost dus la Ploieşti la celebrul chirurg Vasile PETRESCU, pentru amputarea piciorului, ceilalţi au fost luaţi de militarii români şi duşi la Predeal, unde prinţesa se îngrijea ca să nu le lipsească nimic. Conţinutul avionului a fost devalizat de săteni până la venirea jandarmilor şi armatei, care au luat ce a mai rămas. O perioadă lungă s-a mâncat la Nedelea ciocolată şi alte bunătăţi din bombatdierul american, iar ani de zile la Nedelea s-au confecţionat cămăşi din mătasea paraşutelor găsite. Regele Mihai I şi-a manifestat dorinţa de a vedea avionul care aterizase pe burtă şi era într-o condiţie destul de bună, aşa că a venit la Nedelea, unde a fost întâmpinat de prinţesă, de primar şi de cei patru copii îmbrăcaţi de gală. Regele a venit singur, cu maşina lui de construcţie specială, din aluminiu, cu un motor de la IAR Braşov, a dat mâna cu noi după care a schimbat câteva vorbe numai cu prinţesa şi a intrat în avion care arăta jalnic, fiindcă se furase tot ce se putea din el, însă a manevrat ceva pe bord şi s-a deschis un dispozitiv care conţinea un ceas-busolă pe care l-a demontat şi l-a luat. Cum fetele nu erau prea interesate, iar Dan nu fusese atent, toată lumea m-a întrebat pe mine ce şi cum a apăsat, ce a scos, aşa că un timp am fost vedetă, fiindcă unii interpretau că ar fi primit un mesaj secret. Pilotului mort i s-a făcut o slujbă creştinească şi a fost înmormântat în sat, iar ceilalţi, scăpaţi din mâna nemţilor si transportaţi la Predeal o duceau aşa de bine încât după război când prinţesa s-a refugiat în Statele Unite, au creat un club al băieţilor prinţesei împreună cu alţi piloţi căzuţi pe teritoriul românesc, care beneficiaseră de tratament preferenţial. Clubul avea ca preşedinte de onoare pe prinţesa CARADJA şi se adunau de câteva ori pe an pentru a-şi aminti întâmplările din România, cu şansa de a nu fi căzut în mâinile nemţilor, care cu toate că se purtau acceptabil cu americanii erau mult mai aspri. În 1994 când la Ploieşti s-au comemorat 50 de ani de la bombardamentele din 1944 au venit o mică parte din ei deoarece au considerat, împreună cu prinţesa, că regimul lui Ion ILIESCU este un regim de inspiraţie comunistă, fară a avea credibilitate, aşa că manifestarea, cu toate pregătirile şi cheltuielile făcute de oficialităţi a fost un eşec. Pe americani cu toate că par naivi este totuşi dificil să-i păcăleşti cu Ion ILIESCU vopsit, fiindcă au bunul obicei de a se informa temeinic înaite de a credita o acţiune.

            Ca să nu ne deporteze ruşii din greşeală, considerându-ne nemţi, tata m-a mutat în clasa IV-a de la Şcoala Catolică la Şcoala Nr. 1 prin Popa VESELU, care preda religia la copii de acolo. M-am dus cu mama pe strada Elena Doamna la sediul şcolii Nr. 2 unde fiinţa şcoala Nr. 1, dată afară de ruşi în mod brutal din vechiul sediu, chiar în timpul cursurilor alergând copii afară din clase, motiv pentru care tatăl lui Mircea DUMITRESCU l-a dus înapoi la catolică pe fiul lui. Ne-am prezentat la domnul învăţător ANDREESCU, un om aprig cu o figură severă care a schimbat cu multă căldură câteva vorbe cu mine şi am rămas acolo. După ce am fost prezentat ca ... încă un fost elev de la catolică pe lângă Florin BROZICI, m-am aşezat pe unul din locurile libere din fund într-o sală de clasă destul de aiurea, cu bănci de toate felurile, prost luminată, incomparabilă cu condiţiile de la şcoala catolică. Şorţul meu imaculat cu guler alb nu a impresionat pe nimeni, ba din contră, fiindcă eram printre puţinii echipaţi aşa, chiar Florin BROZICI renunţase la el şi am avut noroc că nu s-a luat nimeni de mine, aşa că ziua următoare l-am lăsat acasă. Atmosfera din recreaţie era infernală, mai ales că în curte ieşeau şi elevii şcolii celeilalte, o şcoală puţin mai de cartier decât elita de la Nr.1 sau cei de la catolică. Elevii nu erau supravegheaţi de nimeni, se băteau, înjurau sau aruncau cu pietre astfel încât Marin ZAHARESCU băiatul celebrului profesor de fizico-chimice de la Petru şi Pavel s-a ales cu capul spart de un derbedeu, Haralambie BOTESCU, care avea să fie coleg cu noi în clasa 8-a C, dovedindu-se unul din cei mai cuminţi dintre noi. Din punctul de vedere al cunoştiinţelor însă copii ştiau o carte "ca la carte", erau pur şi simplu străluciţi. Am venit acasă plângând de necaz spunând că derbedeii ăia fără uniformă, ştiu o carte la care nu ştiu dacă eu o să pot ajunge şi am mai tras un plâns de mama focului. Mama a făcut bine că s-a dus şi a povestit învăţătorului impresiile mele, fiindcă acesta pe lângă faptul că a înregistrat puterea mea rapidă de analiză şi ambiţia, i-a spus mamei că până la sfârşitul anului o să mă integrez perfect. Componenţii clasei erau copii protipendadei oraşului, Griguţă SAVU-fiul directorului Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, Radu PAPINA-fiul directorului Liceului Comercial şi al Camarei de Comerţ, Puiu CONSTANTINESCU-fiul directorului întreprinderii Româno-Americana, Marin ZAHARESCU şi alţii care făceau meditaţii acasă la lecţii şi limbi străine, cu avantajul pentru ceilalţi că trăgeau clasa înainte prin valoarea lor. Pe la mijlocul anului a venit directorul Grigore SAVU de la Petru şi Pavel, spunându-ne să învăţăm cât mai bine, fiindcă intenţionează să facă o clasă specilă la liceu cu toţi premianţii de la Nr. 1. În timpul orelor atmosfera era strălucită, iar domnul ANDREESCU era un dascăl de prima mână, aşa că la sfârşitul anului spre surprinderea chiar şi a mea, eram clasat după cei trei mari, dar înaintea lui Marin ZAHARESCU. Lui Popa VESELU şi Domnului ANDREESCU, le datorez şansa unei cotituri radicale în viaţa mea, fiindcă şocul din acel an şi integrarea în acea clasă de elită m-a aruncat pe altă orbită. Cum lanţul meu de gafe a fost impresionant, pe timpul cât lucram la cooperativa de radio a venit la noi un domn ANDREESCU să-i reparăm un aparat de radio netransportabil şi cu toate că m-am purtat frumas cu el, la fel cum mă purtam cu toţi clienţii, l-am trimis pe un radiofonist Marcel care a rezolvat problema, însă din discuţiile purtate a aflat că domnul fusese învăţător şi îşi amintea că îi fusesem elev. Monumentala gafă a constat din două etape, una că nu l-am recunoscut şi a doua poate mai gravă, că nu m-am dus la dânsul acasă să-mi cer scuzele de rigoare. Când strălucita şi superba mea dirigintă doamna Licuţa PAULESCU a venit la mine pentru aceeaşi problemă, m-am dus de vreo două ori la dânsa acasă şi i-am reparat radioul fără să-i iau nici banii pentru lampa pe care am plătit-o din buzunar, nu numai din marea mea dragoste şi recunoştiinţă pentru o femeie minunată, dar şi ca o reflexie a întâmplării ANDREESCU.

            Am fost coleg cu el în clasa IV-a primară, doi ani de liceu, în clase paralele la liceu încă patru şi încă doi ani colegi de Ploitehnică. Născut la 23 august 1933 Radu era al doilea copil al directorului Liceului Comercial din Ploieşti şi al Camerei de Comerţ Prahova, Stelian PAPINA, poreclit de elevii lui Căinele Negru. Părinţii lui au fost foarte alarmaţi, deoarece copilul în primii ani nu vroia să vorbească, înţelegea totul, era forte ascultător şi inteligent, dar nu vorbea decât foarte greu, mai ales cu persoanele străine, cu toate că putea să vorbească bine ( aceste lucruri mi-au fost relatate de profesorul Ion GRIGORE, care frecventa în perioada respectivă casa PAPINA). Pe cât de introvertit era Radu, tot pe atât de exuberantă şi comunicativă a fost sora lui mai mare Mariana, profesoară, căsătorită cu doctorul oculist Bari ATANASIU.

            În clasa IV-a primară când m-am mutat la şcoala Nr. 1, Radu făcea parte din tripleta din vârf a premianţilor unu, urmaţi de încă vreo cinci premianţi unu, printre care m-am infiltrat şi eu, cu toate că eram nou venit în mijlocul lor, dar învăţătorul ANDREESCU, era un dascăl prea corect ca să introducă în calcul astfel de prejudecăţi. Faţă de cei doi, Radu avea de pe vremea aceea unele complexe, din cauză că ei erau blagosloviţi cu o logoree remarcabilă, pe când el îşi cântărea cu grijă fiece cuvânt. Cum directorul liceului a făcut o clasă specială cu toţi premianţii de la Şcoala Nr. 1, plus alţi băieţi remarcabili din oraş, la care s-au adăugat inerent câteve pile, am fost colegi doi ani de gimnaziu unic în clasele I-II, la celebra a II-a A. Tripleta a cules în toţi aceşti ani premiul unu şi eu m-am mulţumit cu premiul doi, la mare luptă cu Vincenţiu DUMITRU-Toci sau Piotr, care neavând încotro îl lua pe al treilea. Afară de învăţătura, Radu nu participa la activitatea clasei cu absolut nimic, nu vorbea profesorii de rău, nu era adversarul nimănui, dar nici prietenul cuiva. Nu participa la dansuri naţionale, la cor sau la celebrele meciuri de fotbal din spatele liceului, dar nici nu se manifesta împotriva lor ca Vincenţiu, care era antipatizat pentru rolul lui de Gică Contra. Cu toate că rezultatele lui şcolare erau net superioare celor ale lui Vincenţiu, acesta era socotit tocilarul clasei, fiindcă Radu, aşa taciturn cum era, radia o undă de camaraderie pe care parcă şi-o frâna din motive necunoscute mie. Cu toate că stătea foarte aprope de mine, pe strada I. L. CARAGIALE în drum spre liceu, nu am reuşit să ne apropiem unul de altul prea mult, cu toate că veneam la liceu sau plecam acasă destul de des. Când observa că ne-am apropiat prea tare se înscorţoşa sau crea o platoşă care oprea trecerea prin ea a prieteniei. Am fost pe la el acasă, dar spre deosebire de toate celelalte vizite la colegi de clasă, am fost primit cu mare răceală de părinţii lui, mai ales de domnul PAPINA, un tip rece şi calculat, care te examina permanent ca pe un obiect întrebându-te tot felul de lucruri, aşa că deabia aşteptai să scapi de interogatoriu şi nu-ţi mai venea să treci pe acolo. Când era degajat şi bine dispus, Radu era un copil minunat şi un companion de excepţie pentru ca deodată, din senin, să se retragă în el şi fără să te jignească, îţi transmitea din priviri un mesaj că eşti în plus şi te retrăgeai mulţumit, cu ce fusese până atunci. Singurul cu care nu ieşea la vopsea cu metodele lui, era Stelică BORDEANU, care, cu marea lui stare de veselie, îl bombarda cu un torent de cuvinte şi de poante care îl făceau să râdă menţinându-l între noi, chiar obligându-l să răspundă la aceste atacuri, în care i se adresa numai cu Paprună. Cu toate că după clasa II-a Radu şi Griguţă au dat particular un an, reforma învăţământului din anul următor a comasat doi ani într-unul şi în clasa VIII-a eram din nou colegi, el la B, iar eu la C.

            Fiindcă doctorul Rică STĂNESCU, profesorul nostru de igienă şi îndrumătorul generaţie noastre, l-a sfătuit să facă înot şi gimnastică, Radu s-a apucat serios de aceste lucruri şi cum nu cunoştea noţiunea de jumătate de măsură sau merge şi aşa, a ajuns foarte repede un înotător excelent şi a fost selecţionat în echipa de gimnastică a liceului, care era printre cele mai bune din ţară. Practicarea sportului a făcut din el un băiat reuşit, adăugând trăsăturilor lui frumoase, impresia de virilitate pe care o oferă corpul musculos al unui gimnast bine antrenat, şi-mi amintesc de o fată, Sonia ŞTEFĂNESCU, una din vampele liceului de fete, care îşi propusese să-l seducă pe Radu. Pe vremea aceea seducţia însemna un sărut sau mai multe, un picior al fetei care se freca de penisul erect al băiatului, pipăirea sânilor şi poate luarea în mână a penisului şi nu ştiu câte din astea a făcut Sonia cu Radu, fiindcă schimba vorba ori de câte ori se discuta despre Sonia, aşa că ceva, ceva tot a fost. Sonia era foarte dorită de mulţi dintre noi tocmai fiindcă participa la aceste experimente presexuale cu entuziasm şi mulţi se lăudau până unde a ajuns, nu şi Radu care ca deobicei tăcea ca un peşte. Când eram studenţi am trecut cu Radu prin faţa agenţiei Sabena unde lucra Sonia, pe care am salutat-o din vitrină, ne-a făcut semn să intrăm fiindcă era liberă şi am schimbat câteva vorbe, pe cât de destinşi eram eu cu Sonia, tot atât de ţapăn s-a comportat Radu, la care fata mi-a şoptit la plecare … când o fi mai bine dispus să-l aduci pe aici, poate reuşesc să stăm de vorbă … Singurul lucru ieşit din tipare pe care-l făcea Radu, era ştiinţa lui de a fluiera cu o intensitate demenţială, băgând degetul arătător îndoit în gură după care prin suflare puternică scotea un fluierat aşa de tare, că te dureau efectiv urechile. În timpul facultăţii, locuia foarte aproape de Politehnică şi de cantina din Piaţa Buzeşti, pe strada Doctor Felix, la o mătuşă, unde lua şi masa, iar eu treceam destul de des pe la el pentru întocmirea unor referate sau că să împrumut notiţe la cursurile lipsite din cauza deseler mele internări în spital. Când în încercarea mea disperată de a salva anul II de facultate după cele şapte operaţii şi am dat şapte examene în unsprezece  zile, toate promovate, Radu a stat cu mine două nopţi pentru a mă ajuta să învăţ, lucru pe care l-a făcut şi Izvoraş CAVADIA, într-un gest de prietenie, plin de generozitate din partea ambilor. Nu ştiu cum îşi petrecea Radu timpul liber, fiindcă nu mergea nicăieri, la o reuniune, la un meci, la un spectacol şi foarte rar îl luam cu noi la un film, în rest învăţa ca o maşinărie nemţească.

            Am făcut ultima convocare la pregătirea militară împreună cu Radu PAPINA şi un alt prieten Viorel BOGATU care erau deja ingineri şi se bucurau de un tratament special din partea unui căpitan rezervist care era şeful nostru direct. Acest contembel, afirma cu un aer de superioritate că toată viaţa şi-a dorit să-i măture biroul doi ingineri şi îi punea pe cei doi să o facă în fiecare dimineaţă. Cei doi ingineri au privit cu multă înţelegere atitudinea nebunului, care în afară de acest act exotic se comporta onorabil cu noi şi am avut parte de o convocare uşoară, mai ales că şeful catedrei militare din Politehnică, colonelul CIUPAGEA, era prezent în calitate de şef de batalion studenţesc şi veghea asupra noastră. Un alt motiv al vieţii uşoare a fost faptul că încropisem o echipă de volei cu care îi băteam pe civilii din Buzău, fiindcă aceştia erau nişte prieteni ai mei şi se lăsau bătuţi, spre satisfacţia căpitanului politic, cel care ne organiza adevărate cantonamente, scutindu-ne de instrucţie sau alte corvoade, dar numai să îi batem pe civilii pe care avea o ciudă teribilă.

            După absolvirea facultăţii majoritatea au fost repartizaţi la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele unde era criză de ingineri electronişti. Procedura de angajare se făcea în două trepte, după prima discuţie tehnică eliminatorie, urma un an cu trecere prin toate sectoarele institutului cu un examen final de definitivare a angajării. După discuţia tehnică, unul din membrii comisiei, Aurel GEORGESCU cunoscut mai ales pentru realizarea unui catalog de tuburi electronice, încântat de prestaţia lui Radu, a trecut peste toate canoanele şi l-a angajat pe Radu la secţia pe care o conducea. Am fost de multe ori la el la serviciu, fiindcă de fiecare dată când mă împotmoleam cu ceva mergeam ori la Radu ori la profesorul Roman STERE, deoarece am încercat şi pe la alţii al căror nume nu îl dau şi mi-am dat seama că eu ştiam destule faţă de ei. Radu punea mâna imediat pe un creion, făcea schema echivelentă a unui tranzistor sau mai mulţi, scria formulele, discutam ce putem simplifica şi relaţia se putea folosi cu reglajele de rigoare din laborator. Profesorul STERE se uita lung la schema sau problema propusă, îmi dădea câteva indicaţii generale extrem de utile, după care îmi indica cartea în care să caut precizând uneori chiar capitolul, am luat cărţi chiar de la el de acasă, unde avea o cameră tapetată cu o bibliotecă, pe care o cunoştea la perfecţie. La serviciul lui Radu lucrurile au mers exemplar până când a ajuns să vină toate problemele la el spre rezolvare, iar congresele şi deplasările în străinătate deveniseră apanajul altora. Lucra foarte mult la serviciu în pofida posibilităţii de a presta cele 48 de ore săptămânale în mai puţine zile, pentru a avea timp liber, dar la el nu exista aşa ceva. Când presiunea hormonală a început să-l zgândăre, Radu se comporta destul de ciudat şi cu persistenţa căpătată din meseria lui. Odată, vede pe stradă o tipă superbă şi o urmăreşte cu insistenţă, cu toate că aceasta intră în sediul comitetului central al partidului comunist român. Urmărita se adresează ofiţerului de la intrare, iar Radu este arestat. Norocul lui a fost că îl condusese odată la serviciu pe Mircea PETRESCU pentru a lua o revistă şi a declarat că îl caută pe acesta. Venit la poartă, Mircea l-a recunoscut şi au discutat, dar la plecarea lui, ofiţerul a spus că a fost reclamat de tovarăşa … fiindcă tipul o urmărise o distanţă destul de mare. Prima lui căsnicie a fost un eşec, fiindcă stomatoloaga era o zăpăcită şi o nimfomană, după cum îmi mărturisea cu tristeţe Ion DESPA, medic generalist acolo, care îl cunoştea pe Radu, al cărui noroc a fost decizia ei de a-l abandona şi au divorţat.

            Cu toate că devenise mai uman în relaţiile cu ceilalţi, Radu tot mai făcea boacăne de comportament, una dintre ele a fost faptul că a participat la sărbătorirea profesorului Ion GRIGORE din 1978, fără să vină să-l felicite personal pe acesta. Când mi-a mărturisit că a simţit lipsa lui Radu, pe care-l cunoştea de mic, eu i-am spus că a fost şi ne-am contrazis, până am reuşit să-l identific într-o fotografie, lucru care l-a bucurat pe profesor, dar a fost trist că nu a venit la el. Prin Ploieşti trecea destul de des să-şi vadă părinţii şi aducea cu el soţia şi cei doi copii. Când vedeam un Volkswagwn broscuţă parcat în faţa casei părinteşti, ştiam că a venit Radu şi opream să schimbăm o vorbă, mă întâmpina cu bucurie, cu zâmbetul lui specific, prietenos, dar de venit la mine, nu a venit niciodată.

            În ultima perioadă la IFA, toată lumea trăgea tare pe Radu, nu a fost de ajuns că ţinea în spate toată secţia, dar cum treburile mergeau prost la secţia de la Piteşti, trebuia să meargă acolo două zile pe săptămână, lucru neplăcut pentru un om cu vârsta, pregătirea şi experianţa lui profesională. Când ne-am văzut ultima dată se plângea nefiresc pentru el de situaţia de la serviciu, aşa că nu m-am mirat când am aflat că a rămas şi lucrează la Paris. De fapt acest lucru l-am aflat de la Bordeanu, care încercând să-l contacteze pentru o întâlnire de promoţie a fost beştelit de soţia lui care se văita că a lăsat-o cu doi copii şi a plecat, schema asta se făcea fiindcă telefoanele celor plecaţi erau ascultate de securitate. După câţiva ani Radu şi-a luat familia în Franţa, dar în scurt timp soţia lui a găsit un post bun în State, unde după ce s-a instalat, la insistenţele copiilor, a plecat şi el, dar nu s-a putut acomoda întorcându-se la Paris, unde nu a fost reangajat şi trăia din ajutorul de şomaj. Mircea PETRESCU l-a întâlnit la Paris şi la Bucureşti, dar nu au discutat probleme serioase, conform stilului petrescian, practicat de acesta, aşa că nu ştiu prea multe despre el fiindcă doctorul Bari ATANASIU, cumnatul lui, a evitat această discuţie ultima dată, cu toate că anterior îmi povestise păţaniile lui Radu cu lux de amănunte.

Luni 11 februarie 2002

Astăzi Miţi TORJESCU mi-a făcut o mare bucurie, l-a interceptat pe Radu PAPINA şi i-a cerut pentru mine numărul de telefon. Imediat l-am contactat şi cu mare bucurie m-a invitat mâine la el acasă, pe strada Radu STANIAN colţ cu Ştefan cel Mare, la demisol (Telefon 126876).

Marţi 12 februarie 2002

Am făcut piaţa şi la 10.15, apoi am mers la Radu PAPINA cu multă bucurie, dar plin de curiozitate deoarece nu ştiam despre el mare lucru. Nu ne văzusem de vreo 25 de ani, cum trece vremea Doamne. Bucuria revederii a fost mare şi nedisimulată din partea ambilor, Radu arată destul de bine cu toate că vârsta şi-a pus amprenta asupra lui. Revederea nu a fost exuberantă, dar extrem de caldă, de amicală. Nu ştiam cu ce să începem, ce să ne povestim unul altuia, aveam prea multe de spus. Încetul cu încetul, am început să depănăm amintiri comune, de la care am trecut firesc la golurile informaţionale ale unuia unuia faţă de altul. Am stat trei ore şi parcă vremea a trecut cu viteză sporită, aşa cum face ea păcătoasa în momentele plăcute. Locuieşte la un demisol într-un apartament foarte bine aranjat, cu mobilier puţin, foarte frumos şi amplasat potrivit pentru a crea o atmosferă plăcută. Apartamentul a fost aranjat împreună cu soţia lui şi rafinamentul iese la iveală de la culori până la două piese din lemn sculptat plasate una în faţa alteia. Apartamentul este compus dintr-un hol mic la intrare, o debara din living pentru haine, o baie şi o bucătărie, toate strălucind a curăţenie de parcă ar fi un muzeu, nu o locuinţă. Au cumpărat locuinţa, după care au amenajat-o aducând-o la starea strălucită actuală. Nu ne-am mai săturat de povestit, am scos lista cu poreclele pe care a parcurs-o fără grabă în stilul caracteristic. Întrebând de unul, de altul şi mirându-se la aflarea amănuntelor despre viaţa sau decesul acestora. Am discutat mai amănunţit despre Florin BROZICI, Stelică BORDEANU, Mircea PETRESCU, Ştefan LUCINESCU, Mihai ARGHIR, Ion POPA-Popicu, Puiu CONSTANTINESCU, Griguţă SAVU, Florin TORJESCU, Titus PLEŞOIANU, Vincenţiu DUMITRU, Magdalena PETRESCU, Fane BAICAN. I-am explicat incidentul Ion GRIGORE cu Eugen SIMION soldat cu scrisoarea de dezavuare a profesorului. M-a întrebat care din profesori mai trăiesc şi i-am spus că numai Jenică POP şi Constantin ENCIU. Fiindcă a venit vorba, mi-a povestit cum la una din întâlnirile de promoţie, Jenică l-a întrebat cum de lucrează el la Institutul de Fizică Atomică, cu originea lui socială nepotrivită şi am rămas blocat, fără vreo replică ... până şi nea Jenică POP pisălogul ?

La un moment dat, i-am explicat că primele semnale despre apariţia lui în Ploieşti le am din toamnă de la Valentin SENTENAI, dar într-un moment de inspiraţie i-am explicat, spre marele lui amuzament, că se întâlniseră două persoane incompatibele, Valentin care nu pune întrebări cu Radu care nu spune.

După trei ore, l-am luat la mine acasă, ca să vadă unde locuiesc, şi i-am arătat menajeria, a mai stat vreo 20 de minute, i-am explicat cum fac gimnastica şi băile, după care a refuzat să-l conduc acasă, aşa că i-am dat un bilet şi l-am condus în staţie la un autobuz 25. M-a uimit faptul că spunea că ia un pumn de medicamente, dar fumează încă 10 ţigări pe zi. Din 6 în 6 luni trebuie să meargă la Paris pentru a primi medicamentele gratuite, iar în primul trimestru merge pentru a complecta hârtiile de impunere, aşa că nu se ştie dacă va putea participa la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului. Mi-a povestit  că atât el cât şi soţia au pensie în România şi în Franţa, dar fără să-i dea banii afară din casă. Am discutat despre copii şi i-am rezumat viaţa lui Alexandru. Fata lui este stomatolog, iar băiatul chmioterapist care ar dori să părăsească Franţa şi să se stabilească în Guadelupe, unde a făcut un concediu şi i-a plăcut mult, se lamenta că este prea departe.

Am mai discutat despre întâmplările mele cu Nae CIORĂNESCU, Radu VOINEA, Tudor TĂNĂSESCU, Edmond NICOLAU şi mai ales despre Roman STERE şi evenimentul nefericit al examenului de stat, dar şi despre scuzele lui ulterioare. Am aflat astfel că STERE a fost şi conducătorul lui de proiect. I-am spus despre densimetrul de noroi realizat de mine şi furat de firma americană Dresser şi contactele ulterioare cu reprezentanţii acestei firme. I-am explicat despre intervenţia profesorului Ion GRIGORE care m-a uns preşedintele Fundaţia "Nichita STĂNESCU" şi că aşa am rămas. Ne vom mai întâlni fiindcă avem multe să ne povestim.

16 februarie 2002

Am fost cu Radu PAPINA la Cimitir, la BILA să cumpere apă plată şi la mine acasă unde a ascultat casete cu Ion GRIGORE şi Nichita STĂNESCU. Am discutat multe lucruri, despre greul vieţii din Franţa, despre premilu Ion GRIGORE şi i‑am dat acasă să citescă câte ceva printre care şi despre premiu.

Fiind ziua de naştere a doamnei Tatiana am trecut şi pe la dânsa cu o floare şi o lumină. După urme mai fusese cineva pe acolo. L-am dus pe Radu la profesorul GRIGORE şi a fost impresionat.

După masă a trecut Alexandru pe la mine şi a mâncat după care am mai discutat despre problema Găgeni.

Luni 18 februarie 2002

Dimineaţa am trecut pe la Ştefănel la Sanepid cu care am avut o discuţie plăcută despre destinele lui Radu PAPINA şi Griguţă SAVU.

Miercuri 26 februarie 2002

Seara mi-a telefonat Radu PAPINA şi probabil că vineri o să trec pe la el.

Vineri  1 martie 2002

După masă am trecut cu Alexandru pe la Radu PAPINA, dar extrem de nepoliticos i-a spus acestuia că lui îi plac apartamentele aglomerate. Am rămas la Radu care a citit articolul despre Florin BROZICI şi am sporovăit câteva ore. Am mers împreună la Piaţă, el a luat o pâine neagră, iar eu am căutat o şapcă, după care ne-am despărţit. Alexandru a împrumutat aparatul de fotografiat aşa că am amânat aceast lucru.

Duminică 3 martie 2002

M-am sculat devreme şi am urmărit finalul Marelui Premiu de Formula I al Australiei unde Michael SCHUMACHER şi-a pulverizat pur şi simplu adversarii. Am telefonat la Radu PAPINA să-l invit la Obor şi înainte să-i spun ceva mi-a zis că trebuie să meargă la Obor !!! Am fost cu el şi la plecare am făcut o vizită la familia MILIUTIN. Am trecut pe la Alexandru la fotbal şi apoi la el acasă.

Sâmbătă 9 martie 2002

Am fost cu Radu PAPINA pe la Hale şi la Cimitir în pelerinaj de adio fiindcă mâine pleacă al Paris.

            Griguţă SAVU este colegul meu din clasa a IV-a primară şi de gimnaziu, fiul fostului director al Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, elev eminent şi strălucit absolvent al Facultăţii de Aerospaţiale a Ploitehnicii Bucureştene. După absolvire a devenit pilot militar pe reactoare, iar după pensionare a mai activat câţiva ani în aviaţia civilă. Calităţile profesionale certe l‑au propulsat în postul de supervizor al avioanelor prezidenţiale pe vremea lui ceauşescu. Mi-a povestit cum academiciana analfabetă, la o vizionare a unui aparat Boening 707 nu a fost mulţumită de amplasarea closetului, solicitând mutarea de pe dreapta pe stânga, asta numai ca să spună şi ea ceva, fiindcă la alte lucruri îşi dădea seama că nu se pricepe. Când i s-a explicat că modificarea costă extrem de mult din cauză că sunt costuri de proiectare, testare şi la urmă de execuţie, cucoana s-a ţinut băt, nota de plată a costat câteva milioane de dolari, dar neamul prost a fost mulţumit că a găsit un cusur.

            Când directorul Grigore SAVU a făcut o clasă specială la Gimnaziul Unic al liceului unde a înscris toţi premianţii de la şcoala primară Nr. 1 şi câteva pile, copii unor personalităţi din Ploieşti, a pus-o dirigintă pe cea mai tânără şi frumoasă profesoară de română, recent întoarsă de la o specializare pentru limba germană făcută la Berlin, Elena PAULESCU. Nici nu se putea face o alegere mai potrivită fiindcă Licuţa avea priză la elevi, dar şi o puternică influenţă asupra profesorilor prin aspectul ei de artistă şi manierele de mare doamnă, la care se adăuga faptul că era nepoata celebrului profesor de matematică Gheorghe CANCIU, cel care fusese împuşcat de un elev şi rămăsese cu un defect la mâna stângă. Gimnaziul avea clase până la litera H, dintre care numai clasa A învăţa dimineaţa într-o încăpere lipită de cancelarie, cu profesorii cei mai buni al liceului printre care: Nicolae SIMACHE-istorie, Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI-matematică, Constantin ZAHARESCU-fizico-chimice, Nicolae TAŞCĂ-anatomie, George Iancu GHIDU-franceză, Nicolae LIPCAN-geografie, Gheorghe BUTAŞ-muzică.

            Tânăra şi frumoasa dirigintă, pentru care eram invidiaţi de toţi elevii din liceu, era o distinsă pedagogă, se apropiase atât de mult de noi încât cunoştea multe din dedesubturile noastre, fără să ne iscodească, fiindcă le spuneam noi singuri. Era amuzant la ce se preta această femeie care-şi pierduse soţul, un distins doctor, pe front şi era recăsătorită cu Comisarul de Poliţie SMĂRĂNDESCU, acesta având un fiu cu un an mai mic decât mine. Cum clasa era împărţită în câteva echipe de fotbal, ea era şefa acestei ligi, făcând programările meciurilor, judecând contestaţii şi tot felul de lucruri care nu făceau decât să ne apropie şi dacă ţin bine minte a venit de câteva ori chiar pe terenul de fotbal însoţită de profesorul de sport Costică RĂDULESCU - Festival. Ora de dirigenţie programată de obicei ultima se prelungea mult peste program fiindcă diriginta ne povestea despre specializarea din Germania, unde de Paşte fiecare student primea trei ouă roşii, dar după ce au trecut să-şi ia porţia românii, ouăle s-au terminat şi multe alte lucruri cu iz educativ. Ne învăţa cine la cine întinde mâna, cum se scoate batista pentru a sufla nasul sau faptul că este scandalos să arăţi cu degetul ori să stai cu mâna în buzunar. În zilele noastre la foarte mulţi politicieni români sau străini se vede că nu au avut o dirigintă ca doamna PAULESCU, stând ostentativ chiar cu mâinile afundate în buzunare. Mama unui coleg care era prietenă cu Licuţa, doamna CUCU, a întrebat-o cu mirare pe aceasta cum vine băiatul ei acasă cu noroi între chiloţi şi pantaloni şi diriginta a lămurit-o scurt, că joacă fotbal în chiloţi şi cade în noroi, după care trage pantalonii şi vine acasă. Ne urmărea cu atenţie notele şi discuta cu profesorii, iar în cazurile speciale chiar cu părinţii, însă cum eram o clasă de elită, erau doar vreo patru elevi slabi, nu ştiu cum rătăciţi printre noi şi izolaţi de poziţia lor. Din păcate printre ei Radu NEGULESCU, slab dotat, ajuns în timpul comuniştilor spre stupefacţia generală colonel inginer electronist şi după revoluţie avansat la gradul de general, de care era destul de ruşinat, fiindcă a ţinut ascuns acest lucru faţă de foştii colegi. Nici Dinu MIHĂILESCU, Puiu ANDREESCU sau Gabi CĂLINESCU nu învăţau prea grozav, dar din motive de lene şi aiureală de moment, fiindcă s-au realizat bine în viaţă, chiar dacă puţin mai târziu. Când Manea MĂNESCU, viitorul prim ministru, m-a pocit pentru o întrebare aiurea pusă la vreo zece inşi, cu un doi, doamna Licuţa mi‑a şters nota spunând ... ia te uită cine îmi poceşte mie premianţii ... şi Manea nici nu a crâcnit. Într-adevăr, în primele clase am fost tot timpul recompensat cu premiul II, imediat, dar la distanţă de trio-ul SAVU-PAPINA-CONSTANTINESCU de care nu se putea apropia nimeni. După venirea comuniştilor la putere, soţul ei comisarul a fost executat, ca după vreo zece ani să revină acasă din prizonierat doctorul PAULESCU, cu care şi-a petrecut restul vieţii. Când i-am reparat un aparat de radio, l-am cunoscut pe doctor şi mi-a plăcut mult, iar la plecare când nu am primit bani spunând că datoria mea faţă de doamna profesoară era mult mai mare, el a fost extrem de emoţionat. Îmi amintesc cu plăcere şi emoţie de perioada de după terminarea gimnaziului, când împreună cu câţiva colegi premianţi făceam pregătire pentru examenul de admitere în liceu. Era o grupă de elită, deoarece nu primea elevi slabi sau chiar dacă îi primea nu făceau la un loc cu noi. Coana Licuţa venise de la mare bronzată splendid, iar frumoasele ei picioare arătau ca o sculptură perfectă "în carne şi oase". Trebuiau să treacă câteva minute ca să mă pot concentra la pregătire până mă obişnuiam cu splendoarea de femeie din faţa mea. Atunci m-am gândit pentru prima dată la faptul că Dumnezeu a făcut-o într-un moment de mare bucurie şi inspiraţie. Uneori mergea printre noi, iar răsplata unui răspuns ieşit din comun era o mângâiere, luarea de umeri şi un bravo, ce nu se compara cu nimic în lume.

            Prin clasa a II-a de liceu, la Sfinţii Petru şi Pavel, venise un profesor de geografie transferat de la Liceul Militar Mănăstirea Dealului, care făcea ravagii, umpluse cataloagele cu 2, 3 şi 4. Fiind considerat bun şi sever, după vreo lună a fost repartizat bineînţeles şi la clasa favorită, unde învăţa băiatul directorului SAVU, Griguţă SAVU. În privinţa profesorilor eu am o teorie pe care am verificat-o atât ca elev, cât şi mai târzlu ca profesor, în sensul că un profesor adevărat se impune de la sine, când intră în clasă se face automat linişte, este ascultat şi se asigură condiţii perfecte pentru lecţie. Cei care nu au darul ăsta se chinuie şi ei, chinuie şi elevii, iar ceea ce este mai grav afectează pregătirea unor tineri cu conseciinţe grave asupra viitorului acestora. De fapt, dacă analizăm consecinţele alegerii greşite a unei meserii pentru care nu există chemare şi talent:

-          un jucător prost pierde un meci

-          un actor prost ratează un spectacol sau o întreagă stagiune

-          un inginer prost distruge o instalaţie şi poate omorî oameni

-          un şofer prost omoară pasagerii

-          un profesor prost poate distruge cariere

-          un doctor prost omoară sau lasă invalizi

-          un politician prost nenoroceşte o ţară întreagă sau mai mult

-          un prost declarat nu face rău nimănui, prostia face rău dacă este combinată cu un titlu sau un post

            La intrarea în sală a profesorului Nicolae LIPCAN s-a făcut linişte prelungită cu examinare dublă, elevi-profesor şi profesor-elevi. Domnul LIPCAN era vioi, scund, bine proporţionat, poseda o chelie remarcabilă şi în plus era şaşiu, dar de la început tipul mi-a fost simpatic. Pentru început ne-a sfătuit să luam notiţe cu atenţie, fiindcă el nu o să ne dicteze pagini întregi ci numai esenţialul, pe care trebuie însă să-l învăţăm ca pe tatăl nostru, fiindcă la note este extrem de sever.

            Lecţia a 2-a a început cu întrebări şi răspunsuri prin ridicare de mână şi după un timp a selectat şase elevi pe care i-a ridicat în picioare. Aceştia erau : incontestabilul trio de premianţi I, Griguţă SAVU, Radu PAPINA şi Alexandu CONSTANTINESCU, apoi Emilian ANGELESCU colegul meu de bancă, Vincenţiu DUMITRU fiul preotului din Bereasca şi eu, fiul unui maistru mecanic proprietar de întreprindere de autobuze şi hotel.

            - Voi o să luaţi 5 de 9 şi un singur 10, eu o să pun întrebările, iar voi 6 aveţi următoarele posibilităţi: dacă nu ştiţi staţi jos şi aţi luat un 9, dacă ştiţi ridicaţi mâna şi aveţi două alternative, rămâneţi în cursă, dar dacă vă întreb şi nu ştiţi răspunsul corect vă pun 2 pentru fraudă. Nu-mi mai amintesc decât momentul în care am rămas în cursă numai cu Puiu CONSTANTINESCU; întrebările picau alternativ, iar la un moment dat Puiu nu a răspuns extrem de corect la o întrebare şi profesorul mi-a spus:

            - Dacă răspunzi corect iei 10 dacă nu, iei şi tu 9.

            Am cerut voie să mă gândesc, o clipă şi am fost pe cale să leşin, când după ce am răspuns corect, mi-a pus nota 10. După ce directorul DAVIDESCU de la şcoala catolică îmi spusese că am avut cea mai mare medie din şcoală, acesta a fost al doilea mare succes la învăţătură. Problema era mai ales psihologică, deoarece diferenţa dintre mine, care eram totuşi premiantul doi, şi tripletă era foarte mare, deoarece ei făceau meditaţii acasă, erau copii de profesori de liceu şi în plus aveau o memorie prodigioasă, lucru confirmat şi de carierele strălucite pe care le-au făcut.

Grigore SAVU, inginer aerospaţial, pilot militar şi civil, responsabil coordonator al avioanelor prezidenţiale pe vremea lui ceauşescu. După revoluţie fiind ani buni consilier aviatic în Africa de Sud, Belgia şi poate Congo, a acumulat o sumă de bani cu care şi-a permis construirea unei case superbe în Bucureşti, a unei vile pe valea Cosminelor şi multe alte lucruri inaccesibile oamenilor obişnuiţi.

            Alexandru CONSTANTINESCU inginer tehnolog de petrol cu contribuţie majoră la elaborarea operelor semnate de elena ceauşescu, motiv pentru care a fost ajutat să devină alcoolic, deoarece la tratamentele care i s-au făcut, în loc să fie dezalcoolizat, era alcoolizat, fiindcă nu trebuia să sufle vreo vorbă despre faptul că a lucrat la elaborarea lucrărilor savantei.

            Radu PAPINA strălucit inginer electronist, coleg de facultate cu mine, care ulterior a fugit în Franţa unde nu a dus-o rău, dar a avut mari probleme cu tot înaltul lui profesionalism. Este mulţumit cu cei doi copii minunaţi pe care îi are.

            Nicolae LIPCAN mi-a spus că la fiecare oră  să-mi notez notele date elevilor, deoarece punea câte 15-20 de note la fiecare oră. În recreaţia mare, care dura 20 de minute, au intrat la noi în clasă elevi din clasela a 8-a (ultima clasă de liceu pe vremea aceea), în frunte cu pedagogul clasei noastre Valentin IVAN, care în 1968 ca doctor de gardă mi-a luat în primire soţia la naştere. Mi-au spus să stau liniştit că nu vor decât să mă plimbe prin liceu cu o pancardă pe care scria " Monstrul care a luat 10 la Lipcan". Am fost luat pe sus şi plimbat prin tot liceul, prin curte, pe culoare şi cu toate că ne-am întâlnit cu mulţi profesori, nimeni nu le-a reproşat ceva, fiindcă majoritatea erau elevi buni şi supraveghetori. Diriginta mea, Licuţa PAULESCU m‑a felicitat şi le-a spus celor mari, care o divinizau, să  nu cumva să nu mă scape pe jos că-i vai de ei.

            Aşa am debutat eu ca băiat de încredere, bun la toate, rol pe care l-am jucat până în clasa 10 când domnul Lipcan şi-a schimbat profesia devenind geolog la un institut de petrol, unde câştiga mai mult decât dublu şi de, avea familie grea cu doi copii. În plus, toţi profesorii mă puneau să aduc uneori catalogul de la cancelarie, dădeam absenţii, scriam scrisori către părinţii unor colegi pentru a-i convoca să ia cunoştiinţă de boroboaţele odraslelor, participam la şedinţele cu părinţii. Chiar şi după absolvirea liceului, în virtutea obiceiului, am organizat în Ploieşti toate întâlnirile promoţiei 1952 Nichita STĂNESCU şi de aici până la preşedenţia Fundaţiei Nichita STĂNESCU nu a fost decât un pas, pe care l-am făcut fiind împins de profesorul Ion GRIGORE.

            Revenind la domnul LIPCAN, rolul meu era iniţial de a nota notele pe care le dădea, şi pe care i le dictam la sfârşitul orelor pentru a fi trecute în catalog, apoi, după ce m-a mai ascultat şi pe mine de vreo trei ori, dar extrem de dur şi s-a convins că am rămas tot de 10, a început să se consulte cu mine, din când în când la acordarea notelor, accepta cu uşurinţă sugestiile mele poate şi pentru faptul că nu săream niciodată peste cal.

            Spre sfârşitul anului, lui Ivan i-a crescut nasul şi când i-a dat 9 lui SAVU, l-am rugat să-i mai punem o întrebare pentru 10, ca să nu-i stricăm media şi cum dânsul mi-a zis să-l întreb absolut ce vreau eu, l-am întrebat pe SAVU dacă vrea nota 10. Domnul LIPCAN s-a repezit la mine m-a pupat, la fel şi pe SAVU şi cu toată figura lui severă şi băţoasă s-a luminat şi mi-a spus că sunt un bun prieten care are curaj să rişte pentru colegii lui. Postura asta a durat doi ani la LPP, iar după ce am intrat în clasa a 8-a, deoarece a predat numai la două din clasele noastre, s-a interesat la care sunt eu, ca să-mi fie profesor în continuare. La LIPCAN tăiam şi spânzuram, începusem să măresc notele de la mine putere, mai sărem câte un doi …. odată la trecerea notelor în catalog :

            - Parcă lui ARGHIR i-am pus un 3, l-ai sărit ?

            - Sărit, dom' profesor.

            - Sunteţi prieteni aşa de buni ?

            - Da, dom' profesor.

            - Să ţi-l trec ţie sau să nu îl trec deloc ?

            - Nu pot să-mi permit în situaţia actuală să mai dau sugestii, dar dacă pot, deloc.

            - Ba poţi, fiindcă ai recunoscut imediat …  relaţia noastră nu s-a schimbat din acest motiv.

            M-a luat cu dânsul la cancelarie şi cu o tandreţe pe care nimeni nu i-ar fi descoperit-o, mi-a spus că dacă nu sunt de acord cu notele date pot să-i spun imediat, fiindcă pe mine nu mă consideră  numai CIMANGO, dar şi conştiinţa clasei. Nu mi-am permis gestul şi singurul lucru cu care mai schimbam câte ceva era o privire lungă şi semnificativă, la care dânsul puţin iritat spunea:

            - Bine mă CIMANGULE pune-i un punct sau două în plus, sau nu-i pune notă.

            Omul ăsta mă iubea aşa de mult că la teza din clasa a 9-a, la care nu am făcut prea bine, nu a vrut să aducă tezele, s-a întâlnit cu mama prin oraş şi i-a povestit cu lacrimi în ochi că este prima dată când nu poate să-mi pună nota 10. În ultima oră a adus tezele, eu aveam 7, el avea o figură distrusă, se vedea evident, şi cum eu m-am cam priceput să dreg busuiocul, m-am dus la dânsul la catedră şi i-am spus în şoaptă, dar ca să se audă în clasă:

            Vă rog să mă iertaţi încă odată, dar chiar dacă nu puteţi să mă iertaţi vă promit că nu o să vă mai fac aşa ceva niciodată. El nu a zis nimic, dar i-am văzut o licărire pe faţă şi cred că m-a iertat. M-am ţinut de cuvânt cu sfinţenie şi la Geografie nu am mai luat decât nota 10, chiar şi în următorii doi ani când l-am avut profesor pe domnul Andrei VIJOLI.

            După câţiva ani, când m-am întâlnit cu dânsul prin politehnică şi l-am ajutat să-şi găsească băiatul, i-am mărturisit că m-am ţinut de cuvânt şi că la VIJOLI am luat numai 10, dar spre uimire a mea mi-a mărturisit că ştia bine lucrul acesta, fiindcă îl rugase pe profesorul Nicolae SIMACHE să mă urmărească şi ar fi fost vai de mine dacă nu mă ţineam de cuvânt. Impresionant a fost faptul că eu mă pregăteam să intru la un laborator la care asistentul era extrem de pretenţios şi cu care nu eram în cele mai grozave relaţii, aşa că m-am dus la laborator, i-am spus asistentului că la uşă se află fostul meu profesor de geografie din liceu care-şi caută băiatul, nu pot să nu-l ajut, aşa că-l rog să mă învoiască, să refac altădată lucrarea. Culmea, a venit cu mine la uşă, s-a adresat extrem de politicos domnului LIPCAN, care m-a lăudat, iar după ce am revenit la laborator, m-a ajutat personal să fac mai repede lucrarea stând cu mine chiar vreo 20 de minute peste program. În continuare am avut relaţii bune cu acel asistent, ca urmare a revărsării de bine suferite din partea relaţiei LIPCAN-CIMANGO. (poreclă primită de la Izvoraş CAVADIA prin păsărizarea numelui meu).

            AŞA ERAU PROFESORII MEI ŞI AI LUI NICHITA STĂNESCU, ESTE MOTIVUL PRINCIPAL AL FAPTULUI CĂ DIN CEI APROAPE 250 DE ELEVI ARONDAŢI ACESTEI PROMOŢII, NU AVEM DECÂT DOUĂ REBUTURI ÎNAINTE DE 1989 ŞI TREI DUPĂ REVOLUŢIE. La liceul Sfinţii Petru şi Pavel aveam ore de Igienă ţinute de un medic şi acesta era doctorul Rică STĂNESCU medic pediatru care ne îngrijise pe mulţi dintre noi. Rică era un tip mic de statură cu păr puţin, cu ochi de o vioiciune ieşită din comun şi iradia de sănătate şi bună dispoziţie. Era bucureştean şi făcuse parte din clasa descrisă în cartea "Cişmigiu et Company" de Gheorghe BĂJENARU, colegul lui, o clasă de elevi năzdrăvani din primii ani ai secolului XX. Ducea o viaţă mondenă cu frecventarea teatrelor, cinematografelor, dar mai ales a terenurilor de tenis de care Ploieştiul nu ducea lipsă, fiindcă petroliştii străini construiseră destule. Acest om a devenit curând părintele nostru spiritual deoarece se ocupa de toate aspectele vieţii noastre cu atât mai mult cu cât diriginta noastră nu o putea face. A început prin a ne învăţa reguli elementare de igienă şi treptat după terminarea acestui capitol a început educaţia noastră sexuală, făcută pe baze ştiinţifice şi cu exemple clare. A explicat pericolul masturbării excesive, fiindcă acesta se practica în rândul elevilor şi îmi aduc aminte ca prin vis că despre Mircea IVANCIU, colegul de bancă al lui Nichita STĂNESCU, se zvonea prin liceu că reuşise performanţa de a se masturba de cinci ori la rând, nu ştiu dacă este real, dar aşa circula legenda. Rică STĂNESCU ne-a prezentat pericolele masturbării în special asupra echilibrului psihic şi ne-a lămurit că dacă ejaculăm în timpul somnului a venit vremea să mergem la dame de care Ploieştiul nu ducea lipsă, însă dânsul ne îndruma către "Scăricica" unde fetele făceau vizită medicală luni şi vineri de dimineaţă. Ne-a spus că nu trebue să mergem la "Manţi" un alt satbiliment deoarece este de proastă calitate, cu femei care nu merg regulat la vizita medicală şi fără un program special pentru elevi. În cazul meu, a discutat cu tata pe care-l cunoştea şi după această discuţie tata îmi punea pe noptieră 100 lei pe care-i găseam în fiecare vineri dimineaţa. Ne-a explicat folosirea prezervativului pentru evitarea îmbolnăvirii şi eu am folosit această metodă care m-a ferit de boli venerice, fiindcă pe vremea tinereţii mele nu exista SIDA. Cu banii primiţi de la tata mă duceam la Scăricica vineri de dimineaţă din două în două săptămâni, iar cu cei 200 de lei economisiţi, plus alţi bani, cumpăram timbre, fiindcă din 1947 sunt filatelist. Elevii nu erau primiţi decât luni sau vineri dimineaţă când nu se primeau maturi, fiindcă se spune că odată profesorul SIMACHE s-ar fi întâlnit la curve cu unul din elevii lui. La facultate am aflat de la Kim un student corean că de la ambasada lor li se recomandase masturbarea odată la două săptămâni, pe de o parte ca să se uşureze fizic şi pe de alta ca să evite combinaţii cu românce care ar fi creat probleme etnice neadmise la coreenii din nord. Un lucru foarte nostim s-a întâmplat colegului nostru, Dorin CALOTĂ, care prima dată când a mers cu noi rămăsese la urmă şi se vedea pe figura lui că era foarte încurcat, pe scara în spirală care ducea de la parter către "laboratoare" Dorin a fost surprins de nişte fete care văzându-l mai timid l-au luat mai tare şi acesta pur şi simplu a fugit, renunţând. Data următoare nu l-am mai lăsat la urmă, dar nici el nu ar fi mai fugit fiindcă în perioada respectivă a trebuit să suporte toate ironiile clasei şi nu mai era dispus la aşa ceva fiind un băiat ambiţios.

            Într-unul din discursurile ţinute la întâlnirile de promoţii spuneam despre el: Doctorul Rică STĂNESCU, omul care ne-a îngrijit cât am fost mici şi profesorul de igienă care ne-a ajutat să facem primii paşi în viaţă după terminarea copilăriei, îi mulţumim în mod deosebit !

            În ultimii ani ai vieţii l-am vizitat chiar şi acasă unde locuia cu a doua soţie într-o ambianţă foarte plăcută şi odihnitoare. Ca un om cu mare experienţă de viaţă, nu cerea mai mult decât amărâta de societate îi putea da şi se mulţumea cu situaţia pauperă în care se afla, tratând-o cu demnitatea unui om care le-a văzut pe toate, chiar dacă nu le putea înţelege în totalitate.

            După decesul lui am avut ocazia să revăd în casa unor prieteni pe fosta lui soţie pe care am condus-o acasă şi întrucât mergea cu o cârjă am urcat în apartamentul dânşii. Acolo am avut surpriza să-mi arate urna funerară a doctorului pe care o ţinea în casă. I-am cerut permisiunea să iau urna în mână şi am făcut-o cu pioşenie, dar profund emoţionat. Ţineam în mână rămăşiţele unuia dintre oamenii care au avut un rol important în viaţa mea prin îndrumările date la timpul potrivit.

            Nicolae TAŞCĂ a fost profesorul nostru de anatomie, cel care a marcat dorinţa multor colegi de a urma medicina prin maniera sistematică de predare şi claritatea expunerii sale. A fost unul din profesorii care ne-a îndemnat să nu ne mărginim la cunoştiinţele căpătate de la catedră şi din manual, ci să ne lărgim aceste cunoţtiinţe, prin lecturi la bibliotecă, la care ne-a îndemnat cu căldură şi convingere. Discuţiile pe care le întreţinea în pauzele care se prelungeau adesea, erau adresate celor mai interesaţi dintre noi asupra cărora îşi revărsa toată dragostea de dascăl îndrumător. Planşele, clasificările şi modul de prezentare au fost folositoare colegilor mei medici chiar în facultate, iar pentru noi ceilalţi au reprezentat cultura anatomică pentru viaţa de toate zilele. Era mic de statură, chiar pirpiriu, dar foarte energic, cu o privire vioaie, exprimând o personalitate puternică. În tinereţe fusese legionar, iar acest lucru se vedea de la o poştă, deoarece avea trăsăturile pozitive ale legionarilor din prima etapă, credinţa şi dragostea de ţară, pe care le promova cu mare putere de convingere. Dintre lucrurile pe care ni le-a împărtăşit a fost faptul că ... dacă trebuie te baţi cu unul mai puternic, cel puţin să dai tu primul, fiindcă nu se ştie ... sau ... fiecare dintre voi sunteţi copii minunaţi până în momentul în care vă adunaţi vreo trei-patru ... Am regretat faptul că la înmormântarea lui am fost doar eu cu Nelu POPA şi Dan NICOLESCU, într-o iarnă straşnică.

            Primele trei clase de liceu am făcut matematica cu Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI, care pe vremea aceea cumula şi funcţia de director adjunct al Liceului Sfinţii Petru şi Pavel. Era un tip aspru, scorţos, cu o voce tunătoare şi apucături de om care decidea totul în liceu, deoarece directorii îl lăsau să facă ordine în maniera lui, aşa că toată lumea îl ştia de frică. Cea mai mare plăcere a lui Nea Vasile era să poreclească elevii ... lu’ ăsta să-i ziceţi bomba şi bomba îi rămânea porecla băiatului...  Explica strălucit şi cu o răbdare care mergea aproape de partea de jos a clasei, deoarece erau foarte puţini cei care nu pricepeau. Ne-a învăţat bazele matematicii şi metoda de a gândi matematic, a creat un teren solid pe care ulterior profesorii din clasele superioare au putut construi un edificiu matematic de calitate. Geometria ne-a predat-o cu mare măiestrie, mai ales că ne arăta calea principială de rezolvare a problemelor, plus faptul că la început trebue să analizăm, apoi să gândim bine, iar înainte de a trece la rezolvare să recitim enunţul. Ne-a băgat bine în cap ideea că un desen bine făcut rezolvă jumătate din problemă.

            Primul profesor care m-a introdus în fascinanta lume a tehnicii şi mi-a transmis dragostea pentru ea a fost domnul Constantin ZAHARESCU, poreclit de elevii mai mari Moaţă. Moaţă era destul de înalt, motiv pentru care stătea cam aplecat, purta o pereche de ochelari cu dioptrii mari şi avea un aer distrat, aşa cum îi stătea bine unui om de ştiinţă, era un tip jovial fără însă să mi-l amintesc râzând vreodată din tot sufletul. Era un dascăl de mare clasă şi calibru, care explica rar, extrem de clar, subliniind ideile mai delicate prin repetarea lor, punând chiar pe elevii mai buni, printre care eram şi eu, să le repete. Zăbovea răbdător asupra experienţelor din laborator, iar după reuşita lor îi apărea un zâmbet discret în colţul gurii, pe care îl retrăgea imediat ce îşi dădea seama că a fost remarcat de elevi. În timp ce explica, lua permanent pulsul clasei, prin urmărirea reacţiei elevilor, pentru a se convinge dacă s-a înţeles sau nu şi corecta problema prin repetarea ei sau prin coborârea ritmului în care explica. Când scăpa din mână o eprubetă sau alt obiect, se întorcea spre clasă făcând o grimasă nevinovată, însoţită de gesturi prin care parcă dorea să spună … ce să-i faci, se mai întâmplă … Prin modul de abordare a problemelor de tehnică în care combina curiozitatea, pasiunea şi munca fără limite, ne-a educat în aşa fel încât toţi tehnicienii seriei noastre sunt creaţia dânsului, fiindcă le-a sădit dragostea de tehnică în suflet şi sculele de abordare la îndemână.

            Am avut un statut deosebit la dânsul, deoarece eram coleg de clasă cu Marin băiatul cel mare cu care eram şi bun prieten, deoarece Moţişor era un băiat deştept, simpatic şi bun coleg. Examina deobicei mai mulţi elevi pe care-i scotea la tablă şi dacă unul nu răspundea satisfăcător la o întrebare, aceasta era adresată următorului, iar dacă nici unul din cei ascultaţi nu răspundea corect întreba clasa, iar dacă numărul celor care ştiau îl nemulţumea, explica dânsul problema cu multă răbdare, după care relua examinarea. Pretindea o disciplină exagerată, deoarece susţinea că numai într-o atmosferă de bibliotecă se pot asimila cunoştiinţele frumoase, dar dificile, ca fizica sau chimia. Pe mine personal, profesorul m-a fascinat cu calităţile şi defectele dânsului şi mă pot mândrii că am obţinut în toată cariera mea de elev sau student numai nota maximă la fizică. Prin exemplul personal ne-a iniţiat în tainele fizicii şi chimiei, dar ceea ce este mai important, ne-a obişnuit cu munca, ne-a ordonat sistemul de gândire, inoculând în mulţi dintre noi dragostea şi pasiunea pentru aceste discipline.

            Moaţă a dat teoretic mulţi de 10 elevilor săi fiindcă totdeauna după examinare, din dorinţa de a aprecia cât mai corect cunoştiinţele prin nota acordată, monologul care se desfăşura într-o linişte de catedrală începea cam aşa:

- Păi, frate dragă, eu ţi-aş da nota 10, dar ce zice clasa ? … şi se încheia prin …

- Vezi colegul dumitale a mai mişcat ceva, se vede că măcar a avut bunăvoinţă (şi colegul care nu prea ştiuse mare lucru, se umfla în acest timp în pene plin de sperantă) … uite, ţie îţi dau 3 şi lui 4.

Cu toate că aveam în clasă trei monştri sacri SAVU, CONSTANTINESCU şi PAPINA care luau 10 fără probleme, fiind ascultaţi destul de sumar, sunt convins că ştiam la fizică cel mai bine din clasă, iar profesorul era de aceeaşi părere, fiindcă pe mine mă asculta totdeauna împreună cu Marin fiul lui, dar la despicarea firului de păr în patru. Dacă eu ştiam perfect luam 10 şi Moţişor lua 9, dacă din delicateţe pentru prietenul meu săream un mic amănunt şi Moţişor îl ştia, luam amândoi nota 10. Când am povestit acest lucru la sărbătirirea a 30 de ani de la săvârşirea liceului, profesorul a fost foarte amuzat, m-a întrerupt cu rugămintea de a da unele amănunte suplimentare. Corectarea tezelor se făcea acasă cu un fast deosebit, deoarece profesorul avea un plan al clasei după care aranja tezele într-o cameră, pentru a le compara ca să observe dacă s-a copiat.

            La examenul de admitere în liceu, din cei aproape 600 de candidaţi, am fost singurul care a primit nota 10 de la profesorul ZAHARESCU. În examen au mai primit nota 10 doi elevi examinaţi într-o serie de domnul profesor de matematică Ion GRIGORE, Uwe ZARGES geniul promoţiei noastre şi Marin ZAHARESCU, din cauză că tatăl nu a vrut să-şi examineze propriul fiu.

            Dintre întâmplările deosebite îmi amintesc de un mare scandal provocat de dânsul la clasa B când neavând cretă a chemat directorul liceului, Andrei VIJOLI, iar după o discuţie aprinsă la nivelul temperamentului său coleric, a spus că nu mai poate ţine lecţia la clasă, cu toate că printre ei se număra băiatul lui Marin. A luat catalogul şi pălăria ca să plece … stupoare, sub pălărie se afla chiar incriminata cretă buclucaşă, aşa că şi-a revenit subit cerând scuze directorului şi a continuat ora. Prin clasa a III-a cineva a făcut o comicărie care a declanşat un val isteric de râs ce nu contenea, enervat a scos la tablă tot comitetul clasei, printre care mă număram, şi cum acesta nu s-a putut elibera de hazul general au fost eliminaţi o săptămână în corpore. La intervenţia dirigintei Licuţa PAULESCU, pedeapsa a fost redusă prin eliminarea numai la orele de fizică, dar este remarcabil faptul că în acele ore profesorul a făcut numai recapitulare, fără să treacă la lecţii noi. Când dibuia un elev care nu ştia nici lecţia la zi şi era deficitar cu lucrurile elementare se descărca aruncând invective la adresa acestuia, lui Dinu MIHĂILESCU îi spune odată … vidanjeur de privăţi o să ajungi … iar acesta a devenit doctor în inginerie veterinară şi este cel mai mare importator de medicamente pentru animale din România.

            Ca urmare a unei mode stupide lansată de inginerii petrolişti, părinţii din dragoste pentru progeniturile lor, se mutau la Bucureşti în ultimul an de liceu pentru ca odraslele lor să facă facultatea în condiţii optime. Moaţă s-a sacrificat pentru băieţii lui plecând de la Ploieşti, unde era un monstru sacru intangibil din punct de vedere profesional şi a plecat la Bucureşti unde a devenit un profesor oarecare, deoarece nici elevii nu erau de calitatea celor din Ploieşti, nepredând la vreunul din marile licee ale capitalei, ci acolo unde a apucat un loc. După ce a lăsat corijent şi apoi repetent pe un nepot al lui chivu stoica, unul din liderii comunişti ai vremii, a fost aruncat la un liceu industrial la marginea capitalei, fiindcă aşa reprimau puternicii vremii oamenii care nu se supuneau necondiţionat mofturilor şi prostiei membrilor numeroasei lor familii, ieşind la pensie cu un mare cui în suflet, acela de a nu avea cui să transmită dragostea şi înţelegerea pentru fizică şi chimie, obiectele care îi aduseseră atâta bucurie la Ploieşti. Pentru acest motiv venea cu mare plăcere la reuniunile seriilor din acest oraş, unde a fost respectat şi venerat de nişte copii care îi erau datori, fiindcă profesorul de excepţie, făcuse un cuplu cu generaţii de excepţie spre bucuria ambelor tabere şi în folosul general. Când în anul 1987 l-am invitat telefonic să participe la reuniunea a 35-a, am avut cu dânsul o discuţie profundă şi sfâşietoare, parcă presimţind că este ultima. Mi-a făcut o serie de confesiuni care m-au impresionat până la lacrimi, după care m-a rugat să transmit colegilor lui şi ai mei:

- Să rămâneţi toată viaţa aceeaşi copii buni care aţi bucurat şi luminat inimile bătrânilor voştri profesori.

Aceste cuvinte au declanşat în sală un val de entuziasm care s-a îndreptat către Moţişor, care a fost rugat să transmită pulsul acelei atmosfere creată de mesajul bătrânului nostru dascăl, care urma să se săvârşească în curând cu gândul la vremurile lui bune din Ploieşti, la Liceele Sfinţii Petru şi Pavel, apoi Ion Luca CARAGIALE. 

            Prin ultimele clase de gimnaziu făcute la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, făceam desenul cu profesorul Constantin EFTIMIE, un pictor stabilit în Bucureşti, fiind singurul profesor care venea din când în când la şcoală cu automobilul propriu. Datorită comportamentului şi vocabularului său diferit de cel al marilor dascăli ai celebrului liceu, tipul era poreclit "Costică Manivelă". Cu această ocazie am aflat de la elevii mai mari, care nu îl simpatizau nici ei, că dacă vrei să faci probleme unui automobilist antipatic, îi umpli ţeava de eşapament cu cartofi şi îi creezi mari probleme funcţionale. Cum Costică Manivelă era antipatizat de toţi elevii avea parte permanent de cartofi în ţeava de eşapament cu toate apelurile disperate pe care le făcea în permanenţă, alternate cu ameninţări dintre cele mai teribile, dar cine-i dădea atenţie. Antipatia generală asupra profesorului a avut un efect nociv asupra mea, întrucât s-a transferat în mod nefericit împotriva materiei pe care o preda şi mi-a creat a aversiune nejustificată pentru desen pe care a trebuit în viaţa mea de inginer să o plătesc scump, cu toate că Electronica studiată de mine nu a cerut prea mult desen, însă ulterior în cercetare şi proiectare a trebuit să pun tare osu' la bătaie ca să mă aliniez la zi cu desenul. Nici dragostea deosebită a profesorului din liceu, Iosif POP, nu reuşise să-mi înlăture antipatia pentru această minunată disciplină care îmbină talentul cu munca. Culmea, că la Politehnică am făcut desenul cu fiul marelui profesor Nicolae IORGA, care era un tip distant cu studenţii şi nu a reuşit să-mi îmbunătăţească cu nimic imaginea despre dascălii acestei minunate discipline, pe care am îndrăgit-o mult prea târziu, când eram fascinat de modul magisrtal în care desenau doi dintre cunoscuţii mei, inginerul Doru MOCIORNIŢĂ şi arhitectul Radu STROE. În liceu am avut desenatori pe Costea VIOREL care făcea caricaturi şi pe Ion CIOBANU care făcea nişte hărţi cu care-l magnetiza pe marele profesor Nicolae SIMACHE. La festivitatea de încheiere a clasei a III-a, mama a venit fiindcă a vrut să fie de faţă la luarea premiului II. Îmi aduc aminte cum la premiere, diriginta mea, distinsa doamnă PAULESCU, la înmânarea diplomei mi-a spus … şi la anul premiul I … referindu-se la faptul că cei trei monştri sacri ai premiului I (Griguţă SAVU, Puiu CONSTANTINESCU şi Radu PAPINA) dăduseră clasa IV-a în particular, iar eu rămâneam de facto liderul clasei noastre. Acest lucru a fost zadarnic pentru ei, deoarece reforma învăţământului a unificat cele două clase III-a şi a IV-a, iar printr-un examen de admitere am intrat împreună în clasa VIII-a (A fost şansa mea ca pe lângă prieten să devin şi coleg cu Nichita STĂNESCU). În anii următori, organizarea socialistă nu a mai acordat premii fiindcă nu se doarea a fi creaţi lideri, aceştia trebuiau să fie aleşi numai de partid, numai partidul unic trebuia să decidă cine este lider şi nu criteriile de valoare, iar cel mai periculos era crearea de indivizi cu mentalitate de învingători câştigată prin lupta dreaptă arbitrată de profesori şi nu aceea de cetăţeni supuşi. După ca am luat premiul şi ne pregăteam să plecăm acasă, mama a întâlnit o fostă colegă de şcoală la care m-a lăudat ce bine învăţ şi că puteam să iau medie mult mai mare decât 8,96 pe care o obţinusem, dacă nu mă pocea la desen unul Costică Manivelă. Doamna respectivă a început să râdă cu poftă, spunându-i mamei că respectivul este chiar soţul ei, dar să nu-şi facă probleme că aşa este el şi ştia dinainte de porecla pe care o ducea de coadă. Curând a apărut şi el, a cunoscut-o pe mama şi chiar ne-a condus acasă cu celebra lui maşină, iar mama i-a oprit la masă unde s-a întreţinut amical cu tata, fiindcă aveau o pasiune comună, tata era maistru mecanic, proprietar a două întreprinderi de autobuze, iar el, pictorul, era mecanic amator.