Când am început să vorbesc ceva mai legat, în vocabularul meu au apărut cuvinte compuse ca bucătăriabo, provenite dintr-o româno-maghiară însuşită de la Iulişca fata de serviciu şi Marineni bucătăreasa, aduse de bunicul meu de la Braşov, care lucrau în casa de pe Str. CANTACUZINO Nr. 130, unde erau casa, garajele şi sediul Firmei Gociman Fii şi unde mă născusem eu. Cum familia mea era de baştină din Transilvania, a avut destul de mult de suferit de pe urma conflictelor etnice cu maghiari, iar bunicul meu Gheorghe, când m-a auzit vorbind o româno-maghiară de baltă, a luat două hotărâri. Prima a fost o hotărâre proastă, în sensul că a decretat ca eu să nu vorbesc ungureşte în viaţa mea, lucru rămas tabu, fiindcă mai târziu când l-am rugat pe tata să mă înveţe ungureşte, întrucât o vorbea perfect, a refuzat categoric să treacă peste dorinţa tatălui lui. A doua a fost hotărârea de a aduce în casă o guvernantă, care să mă înveţe nemţeşte. Când a început să caute o guvernantă, şeful de garaj, unul din oamenii de mare încredere ai firmei, care a auzit discuţia, i-a spus bunicului meu că soţia lui este evreică şi a fost ani de zile guvernantă, vorbind perfect limba germană. Bunicului i-a fost prezentată Helen pe care a angajat-o fiindcă era nevasta unuia din oamenii lui de încredere, vorbea frumos germana, dar mai ales era urâtă, fiindcă avea destule probleme cu curviştinele frumoase care mişunau în jurul băieţilor lui şi mai ales ai banilor de la firmă. Pe vremea aceea eu nu-mi dădeam seama cât de urâtă era Helen, fiindcă se purta frumos cu mine, îmi făcea toate hatârurile, lăsându-mă să o călăresc prin curte, spre hazul tuturor băieţilor de la garaj, se preta la tot felul de metode pentru a se apropia de mine. Se pare că Helen ţinea foarte mult la mine, fără să punem la socoteală leafa consistentă pe care o primea de la bunicul, dar şi eu o iubeamspunând la toţi că este cea mai frumoasă şi când o să mă fac mare o să mă însor cu ea. Eu învăţam foarte repede pe vremea aceea şi mama mi-a povestit cum la o demonstraţie făcută în faţa lui nenea Aurel, intelectualul familiei, al cărui prenume îl purtam ca al doilea prenume, m‑am prefăcut că citesc dintr-o carte de poveşti românescă, pe când în realitate eu ştiam textul pe din afară, fără să înţeleg semnificaţia literelor, totuşi întorceam pagina acolo unde trebuie. Cum, necum, pe la 5 ani vorbeam curent româna şi germana, lucru foarte util mai târziu în cariera mea tehnică. Am citit pe undeva că cei care învaţă simultan două limbi îşi crează pe creier două centre de vorbire şi în continuare învaţă uşor alte limbi străine, dar mai important este faptul că aceştia nu traduc ce au de spus în altă limbă, gândesc direct în acea limbă. Mai târziu, am avut confirmarea acestor lucruri deoarece soţia mea Ica, vorbea perfect germana, învăţată de la mama ei, dar ea a învăţat întâi germana şi mai târziu româneşte, deci nu simultan. Când mergeam la camping, am avut nenumărate contacte cu nemţii şi cu toate că bagajul meu de cuvinte germane era de maximum 15% din cel al soţiei mele, eu discutam mult mai operativ cu ei, probabil fiindcă eu gândesc direct în germană, aşa cum fac de fapt şi în franceză, engleză sau chiar în ruseşte.În acea perioadă, un zugrav Friţ, mi-a dat un mic creion chimic învăţându-mă să-l pun pe limbă şi să desenez cu el pe pereţi ca să-şi facă de lucru el la revopsirea casei. Nu am desenat prea mult pe pereţi deoarece Helen m-a dibuit că am creion chimic pe limbă şi am fost certat de tata, atât eu cât şi năstruşnicul zugrav Friţ. Ca să-l înveţe minte, după ce a revopsit camera mea, tata i-a dat un preţ mult mai mic decât ceruse acesta, ca penalizare. Despărţirea mea de Helen a fost o adevărată dramă nu numai pentru mine, dar şi pentru ea, care se ataşase de mine foarte mult, dar istoria a creat şi urma să creeze drame mult mai profunde. Mult timp Helen ne-a scris şi primeam scrisorile prin cineva de la Bucureşti, fiindcă maghiari nu permiteau corespondenţă cu România, printr-o cenzură drastică. După forte mulţi ani am aflat de la sora tatălui meu Miţi, căsătorită cu un ungur HASAN, care se stabilise la Cluj, soarta tragică a Helenei, care fiind evreică a fost turnată de propriul ei soţ poliţiei politice ungureşti. El fiind mult mai tânăr decât ea şi având o amantă de vârsta lui, a găsit o modalitate de a scapa de ea. Helen a fost internată într-un lagăr, după care a fost transferată la Auschwitz, unde a fost lichidată de fascişti. O mulţumire a regimului hitlerist pentru faptul că învăţase nemţeşte mai mulţi copii români. Păcat, mare păcat că şi noi românii am avut unele acţiuni care ne-au plasat în tabăra popoarelor vinovate de holocaust. Este drept că noi românii am făcut lucruri de o mult mai mică amploare, dar le-am făcut şi fiind aliaţi la axa Berlin - Roma - Tokio plătim mult mai mult decăt am făcut, fiind şi un popor mai mic, fără putere economică, financiară sau militară. Chiar şi acţiunile pozitive ca libera trecere a evreilor din Europa prin România spre Israel şi altele, pălesc în faţa politicii anti evreieşti, a evreilor din Bucovina şi Basarabia, cu toate că aceştia s-au făcut vinovaţi de gesturi grave la retragerea trupelor române în 1940. Ica, sora mamei, a reuşit să angajeze pentru mine pe parizianca Madame PERON, o guvernantă care terminase contractul la familia STURZA şi oferindu-i o sumă importantă a determinat-o să amâne plecarea la Paris. Doamna era o femeie spre 60 de ani, bine făcută, dar urâtă. Avea un păr negru bogat cu un ten alb şi buzele groase puse în evidenţă de faptul că se ruja excesiv cu un roşu aprins. Mulţi din familia noastră o întrebau pe bunica cine mai este şi pupăza asta. Obişnuită cu ordinea mai mult prusacă decât franceză, a instituit o adevărată teroare a regulilor care se aplica mamei, tatălui şi chiar bunicii, coana Florica. Aceasta din urmă, a acceptat unele lucruri chiar absurde, numai de dragul de a putea eu să învăţ franţuzeşte şi să mă disciplinez puţin. Toată lumea din casă avea un program fix, de la sculare până la culcare, trebuia să se îmbrace într-un anumit fel, să vorbească franţuzeşte şi să se poarte ca la Paris, deoarece guvernanta spunea că numai aşa copilul va putea fi educat, trăind într-o atmosferă rigidă. Toată casa a învăţat cum să mănânce, să nu vorbească la masă, să se spele pe mâini înainte şi după masă şi multe altele. Eu am început să învăţ franţuzeşte şi chiar câteva cuvinte în engleză, cu o uşurinţă care a încântat-o pe bătrâna doamnă şi s-a legat puţin de mine. Din păcate cu cât a început să mă simpatizeze cu atât a strâns mai tare şurubul. În rest lucrurile nu erau prea complicate deoarece eu eram un copil disciplinat şi m-am supus noilor canoane nu cu entuziasm, dar cu conştinciozitate. Lucrul cel mai puţin plăcut era interzicerea contactului cu alţi copii, cu excepţia Adinei, care a început să rupă şi ea câteva cuvinte din vocabularul anglo-franco-german însuşit de mine. Intransigenţa guvernantei a mirat-o chiar pe Ica, cea care o adusese. Când a venit odată la noi cu Marcela PITIŞ, eu mă pregăteam de culcare şi fetele au vrut să schimbe câteva vorbe cu mine, dar au fost oprite cu sloganul " comme toutes jours mademoiselles". Necazul era faptul că nu mă lăsa nici să stau de vorbă pe stradă, când eram împreună, cu nimeni, decât dacă persoanele respective îi erau cunoscute de la noi din casă. Capacul la toate aceste lucruri au fost puse în ziua când m‑am întâlnit cu Viorica şi Luci VASILESCU şi nu mi-a dat voie să discut cu ele, făcându-mă practic de râs în faţa prietenelor mele. Când m-am întors acasă, plin de furie, i‑am spus bunicii că dacă doamna PERON nu pleacă de la noi, mă arunc de pe balcon. A fost un act de mare curaj, fiindcă puteam fi pedepsit atât de bunica, dar mai ales de tata. În realitate nu numai eu mă săturasem de mofturile pariziencei, aşa că tata i-a oferit o sumă importantă şi a expediat-o la Parisul ei iubit, după o perioadă de aproape un an de şedere în oraşul aurului negru, Ploieşti. Experienţa PERON a fost însă extrem de utilă nu numai pentru mine ci a folosit întregii familii, iar ca dovadă mama a început să ia lecţii de franceză la profesorul GEORGESCU-ARVATU, o celebritate din Ploieşti. Tot Ica a adus-o din Bucureşti pe doamna Paulette care lucra la o familie din capitală şi era într-un concediu de şase luni, deoarece stăpânii plecaseră cu copii cu tot într-o excursie prin Europa. Cu dânsa m‑am înţeles foarte bine deoarece era mult mai tânără şi maleabilă. Dacă doamna PERON era profesoară, doamna Paulette era guvernanta care înţelegea sufletul copiilor. Cu toate că, înainte de plecare, tata i-a oferit o sumă mai mare decât salariul din Bucureşti, doamna a declint oferta, din ataşament faţă de copii cu care lucrase mai mulţi ani şi mai spuneau gurile rele, din cauza faptului că avea o relaţie cu domnul. Aflând acest lucru, după plecarea ei, tata a spus că dacă ştia o servea şi el ca să nu plece, iar mama nu a ripostat în vreun fel. Prin 1941, ne-am trezit într-o bună zi cu tata care a adus de la Sibiu o nemţoaică de vreo 18 ani, blondă cu ochi albaştri şi frumoasă, ca să vorbească nemţeşte cu mine. Era fata unui cizmar văduv, care trăia cu altă femeie, cu care avea doi copii şi viaţa ei acasă era foarte grea, nefiind dorită de mama ei vitregă care nu ştia cum să scape de cele două fete din prima căsnicie. Cu toate că era frumoasă, mama nu a zis nimic, iar fata, destul de copilăroasă, s-a integrat rapid în familia noastră, împrietenindu-se cel mai mult cu mine şi cu bunica, extrem de amuzată de plăcerea lui Trude, care mânca de dimineaţă mămăligă prăjită la cafeaua cu lapte. Mie mai ales, îmi făcea toate mofturile, se juca toată ziua cu mine, iar de vorbit nemţeşte, vorbea foarte frumos, fără accent săsesc, aşa că toată lumea era mulţumită de noua achiziţie. Bunica o iubea, fiindcă fata era foarte vrenică şi când nu se ocupa de mine, o ajuta la bucătărie într-o viteză nemaipomenită. Încetul cu încetul de dragul ei, bunica o lăsa să mai gătească pentru a se perfecţiona, ceea ce era un gest de mare apreciere, fiindcă de maşina de gătit a bunicii nu te apropiai cu una cu două. În perioada respectivă m-am bătut pentru prima dată cu un băiat, Dănel, nepotul coanei Lenuţa ŞTEFĂNESCU-Păstrămuţă din cauză ca a spus ceva neplăcut despre Viorica VASILESCU, vecina mea cu care eram prieten bun. Când am început să merg în clasa I-a la Şcoala Catolică, Trude m-a dus de vreo două ori până la şcoală şi apoi m-a luat la ieşire, dar am renunţat fiindcă îmi era ruşine de ceilalţi copii care mergeau singuri, chiar şi o colegă foarte mototoală, săraca Sonia Florica POPA. Cum lecţiile de prima clasă erau forte simple, Trude mă asista la facerea lecţiilor, însă nu o lăsam să mă ajute, fiindcă de la şcoală ni se spusese că temele de acasă sunt simple şi puţine, dar trebuie făcute numai de elev fără ajutorul nimănui. La vremea aceea ce ni se spune la şcoala catolică, era lege obligatorie pentru mine, aşa mare putere de convingere aveau dascălii de acolo, care spre deosebire de şcolile de stat, erau diferiţi pentru diversele materii predate. Cum nu aveam probleme cu lecţiile, discutam foarte mult cu ea pentru îmbunătăţirea cunoştiinţelor de limba germană pe care o vorbeam curent, dar prin conversaţii avansam, învăţam cuvinte noi şi făceam ca lecţiile în limba germană de la şcoală să devină mai eficiente. Ca să exersăm mi-a povestit toată copilăria ei cu un talent care mă fascina, iar eu trebuia să-i povestesc episoade din scurta mea experienţă pe lumea aceasta, care uneori îi provocau hohote de râs, mai ales când redam secvenţe mai deochiate surprinse de un copil naiv şi atunci mă lua în braţe şi mă săruta. Într-o seară pe când mă jucam de-a strigoii cu Adina, mi-a sărit alcool aprins pe o ureche şi m-am ars, iar doctorii din Ploieşti şi Bucureşti spuneau că trebuie să-mi taie urechea, dar tata nu a acceptat şi a plecat apostrofându-i vehement. La noi locuia într-o cameră rechiziţionată, un căpitan neamţ STAUBENTHAL, proprietarul unei întreprinderi de transport din Weimar, fiind în branşă cu tata era în relaţii excelente şi venea în vizită la noi în mod regulat. Auzind păţania mea, a trimis imediat ordonanţa la regiment, de unde a venit cu un medic tânăr şi frumos, pe care tata cu greu l-a lăsat să pună mâna pe mine fiindcă era un copil. După ce m-a consultat a spus că nici nu se pune problema să pierd urechea, va trebui să fac un tratament zilnic şi după câteva săptămâni garantează că nu va mai rămâne nici un semn. În timpul tratamentului vorbea tot timpul cu mine şi-mi spunea despre răniţii de pe front, cum îi doare, dar nu se vaită şi multe altele fiindcă tratamentul era dureros, mai ales la scoaterea bandajelor. Fiind pregătit de ordonanţă cu ce păţisem, m-a dezinfectat, după care m-a uns cu o alifie şi m-a pansat. Cum despre a fi remunerat cu ceva nu se punea problema, fiindcă ar fi fost o jignire, tata l-a invitat să rămână la masă împreună cu căpitanul şi a acceptat numai după permisiunea căpitanului. După masă ne-a cântat la pian muzică clasică, apoi Trude care avea o voce plăcută, l-a rugat să o acompanieze şi au cântat muzică uşoară într-o atmosferă plăcută. A doua zi după ce mi-a făcut tratamentul, Trude s-a dus în camera alăturată unde a fost şi ea examinată cu atenţie de doctor, destul de mult timp. Când am povestit de faţă cu căpitanul că doctorul îi face şi lui Trude un tratament, atât el cât şi ai mei s-au prăpădit de râs, însă acest lucru a fost o statuare a acestei relaţii care devenind oficială, după ce mă trata pe mine, doctorul făcea fetei un tratament prelungit de care erau amândoi mulţumiţi. Cred că tratamentul meu a durat peste o lună, sub pretextul că urechea aparent vindecată mai avea nevoie de îngrijire, dar cred că tratamentul făcut fetei era mai important de a fi prelungit. După aventura cu doctorul, văzând că ai mei nu spun nimic, Trude se întâlnea cu câte un neamţ cu care ieşea şi pe care-l bocea la plecare, fiindcă erau bieţii în drum spre front sau într-o scurtă refacere, dar după câteva zile apărea altul care îi lua locul şi uita, în vreme ce timpul trecea. La un moment dat, practic eu nu prea mai aveam nevoie de ea, dar devenise a casei, iar din punct de vedere material nu era vreo problemă, aşa că era ca şi sora mea mai mare, care în fiecare duminică se ducea la balul organizat de garnizoana germană. Când căpitanul STAUBENTHAL a plecat pe front în locul lui a venit un locotenent tânăr, Erwin, ce care Trude s-a lipit şi încetul cu încetul, a început să doarmă cu el, iar ordonanţa o trimitea la regiment. Din discuţiile cu noi a reieşit că băiatul se considera logodit cu ea şi urmau să se căsătorească, aşa că a plecat cu el la Sibiu, unde şi‑a luat rămas bun de la tatăl şi sora ei mai mică, pe care dorea să o aducă în locul ei la Ploieşti, unde era o rampă bună de lansare. În câteva luni, după ce a scris acasă la părinţii lui, Erwin s-a căsătorit cu Trude şi a trimis-o în Germania, fiindcă era însărcinată. Nu am mai văzut-o de atunci, nici scrisori nu am mai primit decât o scurtă perioadă, dar ştiind că locuia la graniţa cu Franţa am sperat că i-a mers bine, indiferent dacă soţul ei s-a întors sau nu de pe front, fiindcă fata era tare deşteaptă şi frumoasă.