Jugoslavia

           În anul 1965, Jugoslavia era pentru românii tocmai lăsaţi ceva mai liberi de regimul comunist, un loc unde se putea respira un aer liberal, dictatorul lor, Iosif Broz TITO, pricepuse mult mai bine mecanismele interioare ale oamenilor şi le exploata cu maximum de eficienţă. Atitudinea ţărilor europene faţă de acest socialism titoist era plină de bunăvoinţă şi ţara beneficia de tot felul de ajutoare, în speranţa că prin exemplul Jugoslav şi alte ţări satelite Moscovei vor aluneca spre această nouă cale. Pe piaţa jugoslavă valuta de orice fel era liberată de orice constrângere, ceea ce pentru noi românii era incredibil şi în plus ieşirea din Jugoslavia către Italia prin Trieste era liberă în fiecare Vineri, fiind ca o supapă între regimul comunist şi tările libere din Vest. Jugoslavia era plină de turişti din toată Europa şi acest lucru era mult visat de mulţi intelectuali din România, iar autorităţile din motive propagandistice, bine dirijate, lăsau un robinet care ţârâia liber prin aprobarea unor excursii, limitate însă serios din punct de vedere numeric. Am făcut şi eu o cerere împreună cu prietena mea Ica, absolut într-o doară, fără să ne punem vreo speranţă că am putea primi aprobare, aşa că atunci când un cunoscut al ei din Germania de Vest, Walter, i-a scris că ar face o vizită în România în aceeaşi perioadă, a acceptat fiindcă nu spera să primim aprobare. Între noi era o legătură liberă de orice obligaţii, bazată pe sex fără complexe, totul era posibil, însă în momentul obţinerii vizei ne-a părut rău la amândoi, dar asta e viaţa, ea cu neamţul ei în România şi eu cu Trabantul prin Jugoslavia.

            Deabia după ce am primit aprobarea am început să gândesc cum să mă organizez, înainte consideram totul o glumă, cu şanse mici de realizare, nefiind membru de partid, eram necăsătorit, deci nu aveam vreo şansă. Mult mai târziu am aflat cum am primit viza, de la un maior de miliţie OPRESCU, cu care mă imprietenisem. Acesta avea o motocicletă MZ 175 la fel cu a mea şi îi făcusem un dispozitiv antifurt, îl dusesem la Sezi MILIUTIN care i‑a făcut o verificare, iar el lucra tocmai la paşapoarte, fără ca eu să ştiu acest lucru, deoarece pe vremurile acelea nu prea întrebai un ofiţer de miliţie ce lucrează chiar dacă erai ceva mai apropiat de el. Printre planurile puse la cale a fost scoaterea canapelelor din spate şi lăsarea lor acasă, cu gândul ca noaptea să demontez scaunul din dreapta şi să dorm în maşină pe partea dreaptă. Efectiv scaunul din dreapta a rămas demontat şi pus în spatele scaunului şoferului aproape tot timpul, iar în partea dreaptă patul era făcut permanent zi şi noapte, aşa că pentru mine era extrem de simplu să trag la umbră şi să mă odihnesc câteva ore. Întrucât suma leilor schimbaţi oficial la bancă în dinari era destul de mică, am început o adevărată vânătoare după maşini Jugoslave, de la care am mai schimbat câte ceva dându-le mai mult decât primeau de la bancă. Veneam odată de la Câmpina şi în sens opus au trecut nişte Jugoslavi, aşa că am intrat pe primul drum lateral ca să mă întorc şi să-i interceptez, dar am ieşit fără să mă asigur şi era să intre din spre Câmpina în mine, în plin un motociclist, noroc că tipul era foarte experimentat şi m-a evitat în ultimul moment. Am considerat acest lucru un avertisment şi m‑am mulţumit cu dinarii pe care-i aveam oficial sau neoficial, fiindcă dacă te prindea cu bani nejustificabili era caz de puşcărie. Într-o după amiază în faţa Cinemascopului stătea un Jugoslav de origine română care discuta cu cineva întrebând de Slănic, aşa că am intrat în discuţie cu ei şi din vorbă în vorbă i-am spus că peste 10 zile plec în Jugoslavia. Fără să îl rog eu ceva, mi-a spus să cumpăr patru sau cinci sticle de un litru de un anume coniac şi să trec cu ele pe la el la Vârşeţ ca să iau un ban în plus, fiindcă un prieten al lui are un local ... Când m-am dus la Vârşeţ, în poartă a venit soţia lui pe care o văzusem în maşină la Ploieşti, i-am relatat discuţia cu soţul ei şi mi-a spus că nu ştie exact unde este, a plecat undeva, dar să stau o clipă să se mai uite odată poate s-a întors. Prin uriaşele porţile ermetice, asemănătoare celor din Banat am auzit cum soţul i-a spus ... mai dă-l în mă-sa de român ... şi când a venit să spună că nu se întorsese, în loc de bună ziua am zis şi eu ... să vă fie ruşine doamnă, fiindcă la Ploieşti eu nu am cerut nimic de la soţul dumneavoastră, el m-a rugat să-i aduc câteva sticle de coniac. Femeia s-a albit la faţă, iar eu am plecat fără alte comentarii, concluzionând că românii sunt aceleaşi jigodii, indiferent unde ar locui sau faţă de oricine ar face promisiuni, mă gândisem chiar să-i scriu o scrisoare de acolo sau de acasă, dar până la urmă am renunţat, nu avea nici un rost. Chiar în aceeaşi seară am campat în piaţa unui sat românesc unde am cunoscut doi medici din Piteşti cu soţiile şi fetele şi am fost primiţi extraordinar de nişte ţărani din Banatul Sârbesc, ni s-a oferit de mâncare şi vin, au vrut chiar să dormim la unii în casă, dar am refuzat politicos, dar cu bucurie în suflet că românii nu sunt toţi răi şi deabia am aşteptat un semnal, fiindcă îmi doream această confirmare. Surpriza cea mare a fost faptul că românii din Banatul Sârbesc lăudau gospodăriile colective care la noi erau un dezastru şi sesizând nedumerirea mea au explicat că la conducerea acelor gospodării ei au pus chiaburii, deci oamenii care se pricepeau ... nu ca la voi mă românule, unde chiaburii sunt la puşcărie, iar gospodăriile le conduc foştii amărâţi ai satului. Chiaburii au ştiut ce să facă, au cumpărat tractoare, iar pe puturoşi i-au dat afară din colectivă trimiţându-i la oraşe să se descurce acolo.

            Ca să compensez problema banilor am pus sus pe portbagaj bine ancorate, patru canistre de plastic pe care le-am umplut cu benzină, deoarece conform normelor în vigoare, era voie să treci cu 100 de litri peste graniţă. Am luat cu mine pâine turist care ţinea o săptămână, brânză topită, câteva ouă fierte, conserve de peşte şi mai ales o ladă de carton destul de mare plină cu roşii verzi la fund şi coapte deasupra cu hârtie între cele şase straturi, totul fiind aranjate de tata. Desigur că am luat şi echipament de camping, printre care o lampă care se laga la baterie, un reşou cu pastile şi spirt denaturat, o canistră pentru apă, saltea cu sac de dormit, o saltea adevărată pusă pe partea dreaptă a maşinii şi altele. Spre graniţă am trecut pe la Târgul Jiu special ca să văd complexul BRÂNCUŞI, de la care am plecat profund emoţionat, dar şi cu bateriile încărcate de mândrie că sunt român, cu toate că pe drum văzui pentru prima dată în viaţa mea porci legaţi pe lanţ în faţa unor bordee mizere. La întoarcerea de la Târgul Jiu am rămas fără benzină şi am tras pe dreapta, am scos un furtun şi o canistră mică să trag puţină benzină. Afară era o căldură toridă şi când am deschis dopul unei canistre a sărit pe mine benzină şi îngheţat de groază, am fugit în porumb de frică să nu iau foc. Noroc că pe acolo nu treceau maşini şi după ce am scos maieul de pe mine şi l-am aruncat, m-am şters cu o batistă şi am revenit la maşină rezolvând realimentarea cu benzină. Prost să fii noroc să ai, dar eu cred că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine şi după ce îmi redase picioarele bolnave fără să mi le mai taie, mi-a mai acordat o şansă de viaţă şi aceasta nu a fost ultima dată.

            Când am ajuns la Timişoara nici nu am apucat să mă bucur de farmecul şi frumuseţea acestui oraş şi am aflat vestea că începând cu dimineaţa aceea nu mai era voie să se treacă benzină peste graniţă decât în rezervor. Ce mi-a trecut prin cap nu mai ştiu exact, însă mi-am zis că oricum în prima zi o mai merge ceva şi am zbughit-o către graniţă. Când m-am apropiat de graniţa de la Stamora Moraviţa peisajul era jalnic, pe marginea şoselei erau maşini oprite, iar şoferii goleau canistrele de benzină în şanţ, aşa că era un adevărat pericol să circuli, totul putea să ia foc dintr-o clipă în alta. Având canistrele sus pe portbagaj toţi îmi făceau semne, dar eu am trecut impasibil parcă hipnotizat de propriilor idei şi am intrat la controlul de vamă unde am prezentat actele şi după ce s-a aplicat viza, a venit cu mine un locotenent şi un ostaş care au întrebat ce este cu canistrele, iar eu am spus cu seninătate că sunt goale cu toate că mi se înmuiaseră picioarele de emoţie. Locotenentul a privit cu destulă bunăvoinţă, le-a ciocănit, dar surprins de prezenţa mea de spirit mi-a dat actele şi a făcut un semn să plec mai repede, ce om de treabă, dar norocul meu a fost că era înourat şi la soare se putea vedea prin canistre. La sârbi am fost întrebat de bani şi le-am arătat dinarii primiţi oficial pe care îi ţineam separat, după care am trecut oprindu-mă la prima umbră unde am băut o gură de apă rece din termos ca să mă liniştesc după atâtea emoţii, gândind totuşi că numai cine încearcă poate să reuşească. Cei care au intrat la vreo câteva ore după mine au avut probleme mari, drumul era păzit pe mulţi kilometri ca să împiedice vărsarea benzinei, la graniţă erau controale foarte serioase şi turiştii au fost obligaţi să lase canistrele cu benzină prin satele din apropiere de unde la întoarcere nu au mai recuperat nici măcar canistrele goale, nu ştiu de ce, dar era o mare criză de canistre mai ales din cele metalice.

            Traseul meu palnificat în funcţie de dificultăţile drumului erau Vârşeţ, Pancevo, Belgrad, Autostrada Belgrad-Zagreb, Sarajevo, Valea Neretvei, Mostar, Dubrovnic, Insula Sfântul Ştefan (punctul cel mai de sud pe care urmasă-l ating), Split, Sibenik, Zadar, Rieka, Pula, Peştera Postoina, Lubliana, Zagreb, Belgrad şi Timişoara.

            Cu piteştenii cunoscuţi în prima seară am mers până la Dubrovnik de unde ei au luat-o spre nord pe litoral, iar eu am plecat la sud spre Insula Sfântul Ştefan şi pentru faptul că ei erau cu nişte fete drăguţe bine educate, dar din cauza lor nu puteam să mă lipesc de grupuri de tineri neconformişti, cu tipi aiuriţi şi cu putori ca să nu mă întorc acasă chiar cu toate prezervativele nefolosite.

            Prin Pancevo nu am făcut prea mulţi purici, doream să prindem câteva ore prin Belgrad care urma să fie vizitat pe îndelete la întoarcere, dar eu am trecut pe la un magazin de filatelie de unde am primit o adresă la o bancă unde lucra un filatelist. Acesta a plecat cu mine la el acasă unde mi-a plătit majoritatea timbrelor foarte corect după catalogul YVERT şi pe vreo 20% din ele mi-a dat ceva mai puţin fiindcă pe el nu îl interesau, iar eu nu doream să le iau in excursie cu mine, pe căldura aia riscam să se deterioreze, aşa că am preferat să iau ceva pe ele, mai ales că una peste alta primisem pentru toate timbrele bani buni, cu care mi-am putut permite multe mici distracţii. Belgradul este un oraş frumos şi am fost plăcut impresionat, dar pe de parte de a fi şocat, cu toate că Sava şi Dunărea îi conferă prin atmosferă şi poduri ceva deosebit. M-a impresionat curăţenia oraşului şi modul de parcare care prin ocuparea a tot locul liber inclusiv trotuarele a fost pentru mine o noutate, dar mai ales generozitatea de spaţiu în oraşul nou, proiectat ca sistematizare pentru mileniul următor. După ce am vândut timbrele, cu bani la teşcherea, am intrat prin magazine unde eram tratat cu mare deferenţă deoarece eram îmbrăcat frumos şi vorbeam nemţeşte sau unde a fost cazul franţuzeşte, dar asta mult mai rar, oricum doctorii care au spus că sunt români au fost trataţi mult mai rece.

            A doua noapte am campat lângă autostrada Belgrad-Zagreb şi ne-am odihnit prost din cauza trepidaţiilor şi sgomotelor de la mijloacele de transport greu, cu toate că eram frânt de oboseală, aşa că de dimineaţă m-am trezit de parcă aş fi fost bătut toată noaptea. Am părăsit autostrada pentru a ne îndrepta către Sarajevo, dar după ideile doctorilor, am dat de nişte drumuri grele şi aproape că ne rătăcisem când am fost intreceptaţi de două maşini negre care ne-au legitimat întrebându-ne ce căutăm pe acolo. Discuţia a durat, apoi tipii, nişte solizi bine mâncaţi şi antrenaţi, după ce au discutat destul de mult între ei, ne‑au spus să îi urmăm fără prea multe comentarii, aşa că ne-au încadrat şi am continuat să mergem pe un drum destul de prost, apoi am trecut printr-o pădure din care am ieşit la un asfalt, perfect, lat de cel puţin 200 metri şi în lungime de mulţi kilometri. Trai pe vătrai, tot să mergi pe minunea asta de asfalt numai că din sfert în sfert de oră apăreau maşini militare care ne opreau, dar nu discutau cu noi ci cu însoţitorii noştri pe care îi salutat cu condescendenţă. Cât despre mine, aveam inima cât un purice, deoarece nu ştiam ce ne aşteaptă şi îmi era teamă că dacă am văzut aceste piste de aterizare secrete să nu cumva să ne aresteze sau chiar să ne lichideze, dar m-am rugat la Dumnezeu şi mergeam după ei că nu aveam încotro. La un moment dat, când am fost din nou controlaţi, unul din maşina din faţă a spus că am ajuns aproape de şosea şi că o să ne conducă poliţia militară, că am avut mare noroc cu ei fiindcă am scurtat drumul, iar eu i-am mulţumit despăţindu-ne. Deabia după ce am ajuns la o şosea normală către Sarajevo şi maşina însoţitoare ne-a abandonat am oprit toţi trei şi am răsuflat uşuraţi, dar le-am spus doctorilor că eu am cumpărat de la Belgrad un ghid despre Jugoslavia cu hărţi la zi şi de acum încolo dacă mergem împreună să se ia după mine necondiţionat, încurcătura o făcuseră amândoi şi ar fi putut să se tremine prost.

            Sarajevo impresionează în primul rând printr-o vegetaţie abundentă, mi s-a părut un oraş pestriţ din toate punctele de vedere, toate stilurile de construcţii posibile şi imposibile, începând cu splendide minarete şi terminând cu construcţii ultra moderne, plin de fel de fel de oameni coborâţi parcă direct din Turnul Babel, o mulţime de oameni la un loc, de categorii complet diferite, de la cerşetori la cei care coborau din maşini luxoase, fără să pară însă câtuşi de puţin deranjaţi unii de compania celorlalţi. Cu veşminte diferite, vorbind parcă toate dialectele din lume erau îmbrăcaţi de la cei care semănau cu circarii de bâlci, până la cei cu aspect englezesc la şapte ace, de la ţigăncuşe ori tinere aproape dezbrăcate, la doamne elegante, preţios costumate, dar şi unele şi altele erau în felul lor impresionant de frumoase, fermecătoare unele lângă altele, fără să se privească cu răutate, din contră admirându-se fără jenă, uitându-se lung unele la altele poate cu puţină invidie, se părea că toată lumea este fascinată de ceva care plutea pe deasupra tuturor. Elementul comun între toţi aceşti oameni de condiţii, etnii, ocupaţii sau vârste complect diferite, era agitaţia de care erau parcă cuprinşi cu toţii, în căutarea unui lucru greu de definit, mai ales pentru un nou venit. Linii de joncţiune între noile şi vechile cartiere parcă nu existau, trecerea făcându-se treptat, aşa că nu îţi dădeai seama când ai trecut din unul în altul. Departe de mine să descriu Sarajevo, asta este meseria altor categorii, care o pot face mult mai bine şi pe baza unei documentări, eu doresc să transcriu elementele importante care m-au surprins plăcut sau invers în toată trecerea prin Jugoslavia, dar mai ales cele care nu au fost şterse în mod firesc din memoria mea de cei treizeci şi şase de ani trecuţi peste ele la fel ca şi peste mine, pun pe hârtie numai nişte cuvinte care răsar dintr-o imagine estompată şi destul de neconturată în mod clar.

            M‑am aşezat şi eu la intersecţia unor străduţe înguste, după ce am stat la o coadă de vreo cincisprezece persoane peste urma a două amprente rămase pe asfalt în locul pe care a stat un student care asasinând pe prinţul moştenitor, arhiducele de Austro-Ungaria, a declanşat primul război mondial şi am vizitat un muzeu unde erau expuse obiecte legate de acel asasinat care a lansat moartea a milioane de beligeranţi. Turiştii, vrând să stea cu toţii pe acel loc au tocit asfaltul unde rămăseseră două amprente de parcă asasinul a avut câteva tone, de fapt greutate şi consecinţe grele au urmat gestului lui. Am aflat că pe 28 iunie 1914 arhiducele Francis Ferdinand al imperiului Austro-Ungar, inspector general al armatei, venise să urmărească nişte manevre în Bosnia. Pentru asasinarea lui o organizaţie teroristă antrenase şapte asasini, dintre care unul a lansat o bombă în drumul suitei spre primăria oraşului, însă aceasta alunecase explodând sub o altă maşină. La plecarea de la primărie urma un drum la muzeu însă, din lipsă de comunicaţie şoferul nu a fost anunţat că arhiducele dorea întâi să treacă pe la un spital să viziteze răniţii şi la o intersecţie a luat calea muzeului, fiind oprit ca să întoarcă maşina şi să schimbe traseul către spital. În clipa când maşina era oprită pentru a întoarce, oferindui-se această şansă unică, unul din asasini, Gavrilo PRINCIP care era în zonă, a tras de foarte aproape în arhiduce şi soţia sa Sofia omorându-i pe loc.

            La Sarajevo ne-am lămurit că absolut totul este pe bani grei şi că destule, aşa zise muzee, sunt un spanac pe care nu merită să dai bani, şi am satbilit o strategie prin care intram de exemplu numai eu ca reprezentant al unui grup de şapte, cu sau fără bani, dacă consideram interesant îi băgam şi pe ceilalţi şase, uneori fără să mai iau bilete pentru ghid, iar schema reuşea, la obiectivele mai mici desigur. Curând ne-am lămurit despre varietatea preţurilor pentru orice obiect care lua uneori valori aberante de 20 la 1, aşa că făceam achiziţii după o testare atentă şi riguroasă a pieţii, fiindcă am început să cumpăr ridichi, salată, sucuri sau produse de panificaţie pentru că terminasem pâinea turist. Ne-am lămurit că se puteau cumpăra fructe şi zarzavaturi direct de la producător chiar de pe şosea, care erau proaspete şi mult mai ieftine, aşa că uneori rămâneai cu impresia că erau furate şi copilul respectiv deabia aştepta să scape de ele. Cărţi, ghiduri, hărţi, dar mai ales vederi am luat de la marile magazine specializate fiindcă în apropiere de obiectiv preţurile se înzeceau odată cu scăderea calităţii materialelor oferite.

            Între Sarajevo şi Mostar ne aştepta majestoasă Valea Neretvei, dar nu am dat prea multă atenţie acestui lucru decât în momentul când am realizat că Valea Prahovei era o promenadă nevinovată pe lângă această vale sălbatică, abruptă şi inimaginabil de lungă. Urcarea a fost destul de dificilă şi plictisitoare, fiind absolut imposibil să depăşeşti, viteza fiind limitată de şoferul cel mai puţin experimentat, aşa că am mers foarte încet, dar am avut posibilitatea să admir un peisaj probabil unic în Europa prin sălbăticia lui, dar pe o şosea impecabilă cu locuri de refigiu mari şi destul de dese. La coborâre am oprit pe la jumătate din cauza unui miros puternic de frâne încinse ca să constat că mirosea nu în mod special de la mine ci întreaga vale, unde se coborau zeci de kilometri cu frâne care se încingeau şi acesta devenea mirosul persistent şi preponderent al întregii văi. După ani de zile am revăzut cu plăcere Valea Neretvei într‑un film american a cărei acţiune se desfăşura în timpul celui de-al doilea război mondial în această zonă deosebită de atractivă.

            La Mostar am oprit ca să tragem puţin sufletul şi am mers în continuare pe Neretva căutând un loc pentru camping într-o poiană aproape de un sat. Am făcut un foc şi înainte să ne culcăm au apărit doi poliţişti care au încercat să ne evacueze afirmând că zona este nesigură şi ar fi riscant să rămânem acolo din cauza hoţilor. Cum doctorii îşi instalaseră deja corturile am reuşit să rămânem după îndelungate tratative, cu promisiunea că o să întreţinem focul toată noaptea şi cineva va sta permanent de pază, aşa că o treime din noapte am stat de pază ca să nu fim atacaţi de hoţi.

            Contactul cu marea Adriatică pe coasta Dalmată a fost fascinant, după zonele întunecoase din Bosnia totul se deschidea şi culoarea preponderentă se transforma din verde închis în albastru deschis, la care se adăuga soarele pe care în ultima vreme îl văzusem numai printre pomi. Dar cea mai importantă noutate a fost apariţia neaşteptată pentru mine a palmierilor deoarece nu îmi imaginasem că o să-i văd în toată splendoarea lor, cu un trunchi imens care nu se mai termină şi sus de tot frunzele specifice acestei specii. Intrasem pe autostrada Adriaticii care ocupă toată partea de vest a Jugoslaviei, cu Marea Adriatică în dreapta la peste 100 de metri în jos şi munţii în stânga, acest contrast reprezentând şarmul zonei. Marele şoc a fost cel al numărului mare de resturi de maşini sfărâmate căzute în prăpastie destul de recent după starea vopselei de pe ele, care erau un avertisment serios pentru toţi conducătorii auto cărora le indica marile pericole ce-i aşteaptă pe această autostradă destul de îngustă, dar calitativ ireproşabilă. Se întâlneau foarte des semnalizări mobile de micşorare a vitezei lângă care era amplasată o motoretă cu trei roţi dotată cu posibilităţi de pregătire a unei cantităţi mici de asfalt cu care muncitorul respectiv plomba orice defect apărut pe calea de rulare. Am discutat cu unul din ei care a spus că are în grije o porţiune de circa 12 kilometri de a cărei stare este responsabil şi pentru acest lucru primea o îndemnizaţie care mi s-a părut destul de bună pentru un om cu o calificare nu prea înaltă. Am lăsat maşinile sus într-o zonă de refugiu şi am coborât vreo 150 de metri pe o potecă întortochiată ca să facem o baie în Adriatiaca, aceasta ne îmbia prin culoarea ei albastru deschis cu o claritate care permitea o vizibilitate pănă la fund, prezentând un spectacol deosebit al florei şi faunei la deplină vedere. Ai fi putut să stai ore întregi să vezi ce se întâmplă în mare, cu mişcarea de du-te vino al peştişorilor care se miscau în grupuri cu un sincronism inimaginabil şi debandada la apariţia vreunui răpitor, a unei pietre aruncate sau ca urmare a intrării unei persoane. Eram prevenit de pericolul aricilor de mare şi al usturimii provocate de salinitate, dar a trebuit să mă conving personal de ambele, poate aşa este românul construit. Apa fiind mai sărată ca în Marea Neagră se înota mult mai uşor, dar intrarea trebuia făcută cu grijă, apa asta atât de albastră şi clară ustura la ochi de mama focului. Înainte să-mi cumpăr pantofi speciali de baie, am luat un ţep de arici pe care mi l-a scos unul din doctori, care era chiar chirurg, fără urmări imediate, dar vârful cel mai fin a rămas în călcâi şi am scăpat de el după aproape un an şi mai bine, numai cu talentul pedicuristei mele coana Lenuţa SCHWARTZ.

            La Dubrovnik am stat două zile, după care urma să ne despărţim, eu dorind să văd insula Sfântul Ştefan, iar ei nu. Dubrovnicul este un oraş port cu amestecul specific dintre locuinţe făcute cu sute de ani în urmă şi noile clădiri de locuit sau administrative moderne. Am vizitat un muzeu al marinei remarcabil cu vestigii şi documente alături de planşe moderne despre istoria navigaţiei. Oraşul era plin de călugări de tot felul şi de biserici cu picturi de mare valoare şi extrem de bine întreţinute, lucru şocant pentru noi care lăsasem acasă o biserică în evidentă defensivă faţă de un regim comunist agresiv, care ataca fiinţa românească în miezul cel mai tare care o ţinuse legată de aceste meleaguri, biserica ortodoxă română. Există o diferenţă clară între oraşul vechi cu străzi înguste şi neprimitoare pentru autoturisme, dar cu farmecul lor inegalabil şi partea nouă mult mai mică a oraşului sistematizat după regulile secolului nostru. Despărţirea de doctori a fost emoţionantă cu promisiuni că ne vom revedea cât de curând, lucru realizat chiar în toamnă când am fost cu Nani şi Ştefănel LUCINESCU la Hidrocentrala de pe Argeş, am oprit în Piteşti la mama ei şi am făcut o scurtă vizită doctorilor (mai reţin doar numele unuia IONESCU).

            După ca am rămas singur lucrurile s-au schimbat radical, făceam exact ce-mi venea pe chelie la momentul respectiv, fără vreo planificare sau analize preliminare, aşa că în primul rând numărul băilor a crescut la minimum 8 pe zi, ceea ce era foarte relaxant şi potrivit contra căldurii toride de pe litoral. În rest simţeam că sunt într-adevăr într-un concediu şi fac exact de doresc fără vreo oprelişte lucru la care am jinduit după aceea mereu, fiindcă nu am mai avut vreodată această ocazie minunată.

            Minunea de pe insula Sfântul Ştefan a fost realizată prin cioplirea unei insule-stâncă foarte apropiată de ţărm şi destul de mare, cu dimensiunea unui mic cartier, care a fost transformată în mânăstire cu biserică, chilii, străduţe, terase cu culturi de pomi, legume sau plante şi tot ce are nevoie o comunitate umană pentru a trăi modest. Este incredibil şi de nedescris această exemplificare a puterii omului de a realiza imposibilul chiar dacă la această lucrare au luat parte generaţii întregi până a se ajunge la ceea ce este astăzi. Nu am regretat că am văzut acest lucru care te umple de optimism şi admiraţie pentru ceea ce poate realiza omul care crede în Dumnezeu. Văzând acea minune nu poţi să nu te gândeşti la celebrele catedrale construite şi desăvâerşite în sute de ani de multe generaţii, omagiu al forţei spirituale, morale şi fizice ale oamenilor, care din păcate în ultima vreme exemplifică mai mult puterea negativă de distrugere spre marea bucurie demonică.

            Lângă localitatea Kotor am dat de o oază de verdeaţă lângă un lac unde mai erau trei maşini, două franţuteşti şi una belgiană, aşa că am cerut voie, din pură politeţe, să stau în seara aceea cu ei şi s-au bucurat mai ales că băieţii, amatori de maşini aveau ocazia să examineze de aproape un Trabant, care era pentru ei o mare noutate. Foarte curând am stabilit o masă comună pe care am pregătit-o eu cu fetele, iar băieţii s-au repezit la Trabant pe care l-au examinat cu atenţie punându-mi fel de fel de întrebări despre el. Eu am pus la bătaie roşii, ridichii, brânză şi o sticlă de coniac, iar fetele au făcut o omletă imensă, cartofi prăjiţi şi salam, din care eu nu am mâncat fiind vegetarian. Cei trei erau perechi, dar belgianul era un băieţel de maximum 16 ani şi ea la 25 era o femeie în toată firea. Coniacul pus de mine la bătaie a dezlegat bine limbile şi am aflat că francezii sunt studenţi ca şi belgianca, iar belgianul era un elev bogat pe care părinţii îl trimiseseră cu o vecină care avea grijă de el. Ea conducea, ea stabilea treseul, ea îl scotea în lume. Unele lucruri le spusese mai ales când copilul plecase să facă ceva, având o indispoziţie stomacală motiv pentru care stătuseră în acest loc de vreo două zile şi urmau să mai stea. Atmosfera creată a fost foarte plăcută, dar când a început să se lase întunericul şi au apărut câţiva ţânţari franţuzoaicele au declarat că ele vor să se distreze nu să se bage în plase contra ţânţarilor, au strâns repede spunând că o să doarmă undeva pe malul mării, au plecat cu băieţii şi maşinile lor. Eu am rămas şi în timp ce copilul s-a dus să facă ceva şi eu cu fata strângeam masa, presat de hormonii adunaţi în zilele precedente, exaltaţi probabil de atmosfera marină m-am apropiat de fată, am sărutat-o pe umeri şi dacă am văzut că nu are nici un gând să se opună am tras-o către mine ţinând-o cu stânga de spate şi ca nu cumva să creez vreo confuzie în privinţa intenţiilor mele am sărutat-o pasional în timp ce mâna dreaptă era sub fustiţă cu fesa în mână. După ce s-a liberat m-a atins cu degetul pe buze spunându-mi să am răbdare şi am terminat treaba pregătindu-ne de culcare. Copilului i-a pus nişte pastile într-un pahar cu apă, au intrat în cort după care a ieşit să facă ceva şi a spus în grabă că revine mai târziu fiindcă a pus în pahar şi un somnifer ca să nu ne deranjeze. Ţânţarii nu erau nici mulţi, nici agresivi, aşa că am rămas afară lângă maşină, aşezat pe scaunul din dreapta care se dovedise multifuncţional, în aşteptarea promisiunii unei necunoscute care putea să se ţină sau nu de cuvânt, iar clipele treceau greu ca la finalul unui meci de fotbal când echipa ta favorită conduce doar cu 1-0. După un timp care în realitate nu o fi fost prea lung, dar mie mi se păruse interminabil, fata a apărut îmbrăcată într-un halat, ţinând într-o mână o sticluţă, iar în cealaltă stica de coniac care rămăsese la ei. M-am ridicat repede în întâmpinarea ei, am pus sticlele jos şi am luat-o aproape sărutând-o cu pasiune. Pe sub halat nu avea nimic şi m-a rugat să o ung cu loţiunea contra ţânţarilor din sticlută, după care m-a dezbrăcat şi m-a uns ea pe mine. Nici nu ştiu cum a fost prima dată, din păcate probabil că nici ea nu a observat acest lucru însă după ... am avut o discuţie sinceră din care am înţeles că regreta ratarea concediului, nu-l cunoscuse prea bine pe băiat înainte, pe lângă faptul că era foarte tânăr şi se repezea la ea ca la coridă, avea un penis de copil de la care nu reuşea să simtă nimic. A doua şi a treia oară cu mine a simţit sigur ceva şi cu mare greutate am ţinut-o de gură, având o dorinţă clară să-şi strige simţămintele sexuale şi ar fi fost penibil să se trezească puştiul care în fond era un tip destul de simpatic, bine crescut, vina pentru situaţia creată nefiind a lui ci a unor părinţi care credeau că lucrurile acestea delicate din punct de vedere sexual se pot rezolva simplu plătind unei fete o excursie prin Europa. Ţânţarii au avut destul respect pentru lichidul cu care ne unsesem şi la urmă am făcut o baie magnifică în lac plecând fiecare la culcare. Dimineaţa la sculare am observat lângă maşină cele trei prezervative pe care le uitasem acolo îmbătat de o aventură petrecută, numai datorită faptului că două franţuzoaice se speriaseră de ţânţari, sau poate că doriseră numai să fie mai singure într-o noapte călduroasă aproape de marea Adriatică. M-am despărţit de amicii mei belgieni, excursia mea fiind planificată şi nu avea rost să mai stau, poate în lipsa unui alt bărbat fata în mod cert urma să reuşească ceva cu puştiul în scopul educaţiei lui sexuale.

            Nu ştiu de ce nu am mers pe autostradă direct către Split şi am luat-o pe un drum spre dreapta, parcă pentru a vedea un monument în memoria partizanilor. Am urcat pe un drum foarte greu asemănător cu cel din Cheile Bicazului, dar mult mai dificil şi la un moment dat am oprit să mă odihnesc într-o zonă în care nu era ţipenie de om, dar în câteva minute am fost înconjurat de vreo zece copii, prost îmbrăcaţi însă civilizaţi, cărora le-am oferit bomboane, după care i-am întrebat unde locuiesc. Cu toate că la început nu se vedea vreo casă, în momentul în care copii au început să-mi arate, am zărit vreo cinci case şi în clipa aceea am realizat păţania nemţilor care nu au reuşit să se descurce în Jugoslavia în special din cauza reliefului şi a climei. La coborârea pe nişte serpentine înfiorătoare am ajuns un automobil monstru american care se mişca în maniera unei broaşte ţestoase şi care politicos la prima posibilitate mi-a făcut loc să trec, că el deabia mergea. La un bar mai jos unde serveam o răcoritoare, americanul a venit direct la mine la masă împreună cu soţia şi ne-am întreţinut amical în germană, după care m-a fotografiat cu Trabantul, ca să-şi amintească evenimentul. Din discuţiile cu proprietarul localului am aflat însă un drum mult mai uşor de întoarcere în autostradă, aşa că am evitat drumul de venire, monumentul era impresionant însă dacă ştiam cât de greu se ajunge la el renunţam. Când am ajuns la Split mi-am dat seama că intru într-o altă lume, o zonă care se apropia de cea ocupată mult timp de italieni şi acest lucru se simţea de la arhitectură, la curăţenia portului şi la modul în care se îmbrăca omul de pe stradă, nu degeaba astăzi este în altă ţară, în Croaţia, care are alt standard de viaţă, dacă am vrea să facem o analogie diferenţa între Timişoara şi Alba Iulia. La Split am rătăcit maşina pe care după o plimbare prin oraş nu o mai găseam, nu m-am alarmat, ştiam în mod cert că nu o furase nimeni, dar îmi pierdusem eu orientarea şi nu mai ţineam minte unde am lăsat-o. Ca să mă liniştesc şi să mă odihnesc am intrat într-un bar unde am servit ceva, plus o băutură răcoritoare, după care am plecat din nou în căutare şi ce mare bucurie pe mine când din depărtare am văzut canistrele colorate legate pe portbagajul Trabantului. A fost ultima întâmplare de acest gen, de acum încolo îmi notam numele străzii unde lăsam maşina şi în plus tratam cu mai multă atenţie acest moment, reţinând cât mai multe amănunte despre locul de parcare. Rezerva de benzină din canistre s-a terminat şi am început să cumpăr de la staţiile destul de frecvente, unde serviciul era ireproşabil, cu curăţarea farurilor şi a parbrizului, cu grupuri sanitare dintre care unele aveau apă caldă, unde puteam să mă spăl, dar mai ales să mă bărbieresc, aşa că era avantajos să cumpăr cantităţi mici de benzină putând folosi mai des facilităţile din staţii. Benzina cumpărată era de cifră octanică 95, dar probabil efectiv nu ca la noi, aşa că, cu noua benzină Trabantul meu era de nerecunoscut, mergea nemaipomenit, pornea la prima cheie, iar ţeava de eşapament avea o culoare deschisă cu toate că adăugam ulei 4% ca să evit vreo problemă de defectare a motorului. Am trecut destul de repede prin Sibenik şi Zadar care nu au ceva deosebit, singurul lucru deosebit văzut în zonă, au fost ruinele unui palat al împăratului Diocleţian la Split, impresionant prin mărimea lui, dar într-o stare deplorabilă ca monument istoric, în ultimii ani l-am revăzut la TV şi spre marea mea bucurie, după o renovare, se prezintă acceptabil. Alte lucruri remarcabile ar fi porturile, impresionante prin mărimea, organizarea, dar mai ales pitorescul lor.

            Primul camping organizat în care am dormit o noapte şi am stat o dimineaţă a fost în apropiere de Zadar fiindcă simţeam nevoia să fac un duş, să mă bărbieresc cu apă caldă şi să mai discut cu cineva. Grupul Social din camping era organizat cu duşuri, instalaţii sanitare, chiuvete pentru spălatul veselei şi era bine întreţinut atât de femeile de servici, dar şi de turişti. Pentru prima dată am văzut tineri englezi care îşi făceau toalete spălându-se nu cu mâna ca mine ci cu o mănuşă specială dintr-un material aspru, nişte arabi care se spălau pe dinţi cu degetele şi intrau la closet cu sticle pline cu apă cu care-şi făceau probabil toaleta la fund. În camping am stat lângă nişte studenţi nemţi cu care am discutat mult şi după ce am oferit una din sticlele mele de coniac au pus şi ei la bătaie sucuri, prăjituri şi fel de fel de uscăţele gata preparate. A fost o seară agreabilă mai ales că au cerut multe amănunte despre România pe care doreau să o viziteze anul următor, ar fi vrut ei să treacă şi pe la mine, însă pe vremea aceea autorităţile nu agreau contactul cu străinii şi m-am făcut că nu pricep. La plecarea nemţilor, am văzut cum după ce au deplasat maşinile pe zona carosabilă au revenit cu o pungă şi au adunat toate gunoaiele sau bucăţile de hârtie lăsând locul curat bec. Singura dată când mi-a fost de folos faptul că eram român a fost în port la Zadar unde m-au agăţat două curve superbe, care se ofereau la un preţ acceptabil cu tarife diferite pentru sex normal sau oral, dar cu toate că aveam bani destui nu m-am aruncat. Fetele au început să mă pipăie îmi luau mâna pe care o puneau pe sânii lor ca să mă convingă cât de tari sunt, iar ele puneau mâna mai jos, frecându-mă fără să se jeneze că trecea destul de multă lume pe stradă, iar eu fiind cu pantalonii scurţi eram în mare pericol. Dacă am văzut că nu înţeleg refuzul meu în limba germană e drept, cu vorba bună le-am spus că sunt român şi că mă aşteaptă prietena mea la maşină, iar fetele au continuat să mă pipăie din ce în ce mai fără convingere, una din ele m-a sărutat pe obraz şi spre stupoarea mea mi-a zis ... la revedere !

            Impactul cu Rieka a fost un adevărat şoc mai ales că am intrat noaptea în oraş şi am oprit maşina într‑un loc mai întunecat destul de greu de găsit în luminaţia "a Giorno". Era aşa de luminat că săracul românul din mine se întreba de ce fac ăştia aşa o risipă de energie electrică, şi cu o treime din sistemele de iluminat efectul rămânea la fel de mirific. Dis de dimineaţă am fost trezit de o rumoare făcută de utilajele care spălau străzile pavate cu gresie cu ajutorul unui deteregnt cu spumă care lăsau în urma lor o curăţenie ca lacrima. Auzisem eu ceva despre aceste lucruri, deoarece mi se atrăsese atenţia cum să merg cu maşina prin aceste zone alunecoase unde accidentele deveneau foarte probabile, dar până nu vezi nu crezi. Am mâncat ceva la un bar, unde m-am spălat şi bărbierit ca să pot să arăt aşa cum merita această localitate care se cunoştea că fusese mult timp sub ocupaţie italiană, ce lăsase în urma ei o amprentă clară de civilizaţie, arhitectură şi sistematizare. La plecarea din Rieka către mare am trecut pe la o catedrală catolică modernă construită prin anii 1930 impresionantă prin dimensiune, arhitectură, vitralii şi curăţenia impecabilă de la exterior şi din interior unde totul strălucea mirosind a curat. M-am aşezat pe o bancă şi am spus o rugăciune de mulţumire pentru toate lucrurile de care am avut parte şi pentru modul cum am scăpat în urma greşelilor pe care le făcusem în mod nejustificat. După Rieka era o mică peninsulă cu staţiuni de mare lux printre care Pula şi Portoroj pentru care nu am cuvinte de descriere fiind adevărate bijuterii din toate punctele de vedere cu plajă mai mare, dar unde nu se putea intra din cauza preţurilor inaccesibile pentru buzunarul meu. Faţă de Mamaia, litoralul Adriaticei are o plajă imensă ca lungime însă fără lăţime şi plină de stânci cu mari probleme de acces pentru cei care vor să facă baie. Afară de plajele private pe care deabia le-am zărit, una din plajele importante se află la Dubrivnik, unde am fost invitat de nişte francezi care nu ştiu cum făceau, dar nu plăteau intrarea, iar aceasta este mult mai modestă decât cea de la Tuzla, cu singura deosebire că este de o curăţenie exemplară şi nimeni nu aruncă ceva decât la numeroasele coşuri de gunoi, de fapt ar fi şi greu să arunci ceva pe o porţiune de 30 de metri cât măsoară ea.

            La o plecare am constatat cu consternare că ambreajul Trabantului refuza să funcţioneze şi pentru moment am fost blocat neştiind ce să mă fac. Am hotărât să rog pe cineva să mă impingă, după care schimbam vitezele după ureche, noroc că pe vremea aceea auzeam foarte bine, fiind extrem de bine familiarizat cu zgomotul de regim al motorului şi momentul în care trebuia să schimb viteza. Trebue să mă laud însă că am parcurs peste 400 de kilometri în lipsa ambreiajului, fără să stric cutia de viteze fiindcă la toate atelierele la care am apelat nu se pricepeau la marca Trabant şi când am ajuns la Timişoara un mecanic de acolo a făcut o piesă la strung de formă cilindrică cu un guler pe care a montat-o în zece minute. Marele circ era pornirea când trebuia să fiu împins, iar când prindeam o anumită viteză de deplasare băgam în viteză şi puteam să merg cât doream, însă la prima oprire o luam de la capăt, trebuia să fiu împins din nou de cineva. Ca să rezolv această problemă, am cumpărat bomboane şi am făcut rost de mărunţiş ca să dau la copii care mă împingeau într-o atmosferă de bâlci, dar nu aveam încotro. Din acest motiv am ratat Peşterile de la Postoina şi mai ales Zagrebul, circulaţia prin marile oraşe era imposibilă în cazul meu. Cu mare greutate m-am descurcat prin Lubliana profitând totuşi de faptul că am intrat în oraş duminică, iar luni la plecare am fost tractat de un localnic căruia i s-a făcut milă de mine. Este clar că până la campingul din marginea Belgradului drumul a devenit pentru mine un coşmar, eram tot timpul atent la circulaţie şi şi scopul meu era să fac orice ca să nu mă opresc.

            La intrarea în şoseaua către Triest şi Liubliana am cunoscut un român cu un Moskvici de Bucureşti care era împreună cu mama şi mătuşa lui întorcându-se acasă. Pentru mine care trebuia să fiu împins la pornire era de dorit orice companie şi nu am dat atenţie faptului că tipul spunea că vrea să meargă în faţă fiindcă circulă mai încet din dorinţa de a putea admira şi el peiasjele. M-au pornit după care el a trecut în faţă mergând cu circa 50 de kilometri la oră ceea ce era cam puţin, însă în situaţia mea nu aveam de ales. Totul a mers cum a mers cu toate că toţi ne depăşeau, până când şoseaua s-a îngustat la limita circulaţiei pe două benzi înguste, probabil din cauze strategice fiindcă ne apropiam de ramificaţia către Triest. În spatele nostru se făcuse o coadă imensă deoarece îngustimea şoselei nu permitea depăşiri, iar cei din spate claxonau de mama focului, dar bucureşteanul era imperturbabil. După o vreme a trecut pe deasupra noastră un elicopter din care s‑au făcut nişte semne disperate, dar omul habar nu avea aşa că nu m-am mirat când la o intersecţie a fost oprit de un echipaj de poliţie şi tras pe dreapta, iar eu mi-am văzut de drum cu mare bucurie fiindcă nu aveam pe nimeni în faţă şi am continuat drumul cu peste 80 la oră fără să fiu deranjat de nimic şi cu toate că eram destul de obosit am tras de mine şi nu m‑am oprit decât în curtea interioară a unor blocuri din Liubliana, profitând de faptul că era duminică şi circulaţia era mult mai uşoară. Liubliana este un oraş deosebit, dar parcă aducea pe undeva cu Timişoara în zona oraşului vechi, deoarece construcţiile noi erau mult mai avansate şi aici am văzut primul bloc din sticlă şi oţel din viaţa mea, implantat însă într-o zonă veche al cărei farmec îl dezlega, parcă aducând aminte de poveştile cu Guliver în ţara piticilor. Nemţeşte se vorbea curent şi dacă la o ezitare a interlocutorului am făcut eroarea să vorbesc ruseşte, reacţia a fost atât de clară încât mi-am dat seama că această limbă slavă este efectiv nongrata şi nu am repetat greşeala.  După o scurtă vizită prin oraş, am mâncat ceva la un fel de bistro şi m-am dus între nişte blocuri să mă culc, conducerea fără ambreiaj era aşa de solicitatnă încât mă doborâse. Cunoştinţa mea care a avut grijă să mă atenţioneze că este sloven, m-a remorcat până la şoseaua spre Zagreb unde m-a ajutat să pornesc prin împingere, maşina fiind uşoară era suficientă o singură persoană pentru aşa ceva. Până la intrarea în autostrada către Belgrad am trecut cu regret pe lângă Zagreb, dar situaţia cu ambreiajul nu-mi permitea să intru în aglomerări urbane cu stopuri şi circulaţie intensă. Cu ochii spre Zagrebul care se vedea la orizont, nu am fost foarte atent la şosea, iar victima a fost un cocoş imens alb pe care l-am luat din plin şi în momentul următor totul în jurul meu a devenit o imensitate de fulgi albi care mi-a luat complect vizibilitatea din fericire numai pentru câteva secunde, iar mai târziu la oprire, partea din faţă era plină de sângele cocoşului care poate ar fi meritat o soartă mai potrivită, pe un platou cu garnitură.

            Când în apropierea Belgradului care se vedea în zare, am văzut pe autostradă un indicator spre Camping am simţit o imensă uşurare, aşa că am ieşit din autostradă şi am oprit la intrarea în camping unde am făcut formalităţile de intrare pe o perioadă de două zile. Am cerut de la administraţie o parcelă cât mai aproape de intrare ca să nu mai pornesc maşina cu tot circul aferent şi m-am instalat lângă un grup de francezi în două maşini cu doi bărbaţi şi trei femei. M-am bucurat mult că lângă parcela mea era un robinet cu un furtun de unde se putea uda cu uşurinţă locul pe timpul caniculei, lucru care s-a dovedit ulterior foarte util. Mi s-a părut destul de suspectă atenţia acordată de aceşti tineri elevi şi studenţi, însă am pus-o pe seama Trabantului care oriunde apăream era examinat şi pipăit de toată lumea. Eram frânt după conducerea stresantă aşa că m-am dus la grupurile sociale unde am făcut un duş fierbinte, la care jinduiam de foarte mult timp şi l-am prelungit până peste poate. Grupul social era foarte bine organizat nu numai cu instalaţii sanitare unde se făcea curat permanent, dar şi cu chiuvete pentru spălatul veselei, cu aragaze pentru gătit sau surse de aer cald pentru uscat părul. Ulterior am constatat că există vreo patru asemenea grupuri la care se adaugau două rampe pentru verificarea maşinilor şi un atelier de reparaţii la care nu am mai apelat fiind sătul de "kuplung" und "ich weis nicht". Am mers la maşină şi m-am îmbrăcat după care am mers la un bar unde am servit ceva şi am băut o bere rece, după care am revenit la maşină şi le-am zis francezilor că vreau să mă odihnesc puţin, iar ei au spus că o să am mare nevoie. Seara se va organiza o petrecere în cinstea telegramei expediate în Franţa părinţilor ca să le mai trimeată bani fiindcă îi treminaseră. Am fost deşteptat de nişte sgomote şi discuţii ale unor studenţi nemţi care se instalau în cealaltă vecinătate a mea încercând să discute ceva cu francezii, dar cu puţin succes. Când au văzut că am fost sculat de ei şi-au cerut scuze în mod foarte politicos, dar cei mai bucuroşi au fost francezii când au constatat că vorbesc nemţeşte şi pot beneficia de un translator. Nemţii tocmai veneau din Ungaria şi au fost încântaţi să participe la o petrecere într-o companie plăcută, aşa că am stabilit în linii mari ce aduce fiecare şi sticla mea de coniac a fost unanim apreciată. La camping problema destul de importantă este cea a luminii, dar într-un camping organizat acesta este luminat, e drept destul de discret, însă suficient pentru a se crea o ambianţă plăcută, aşa că nemţii au scos două mese de camping pe care au fost puse câte ceva de mâncare şi noi ne-am aşezat în jur pe pături. La început au fost făcute prezentările, fiecare povestind câte ceva interesant din viaţa lui, dar toate discuţiile treceau pe la mine traducătorul. După ce a trecut puţin timp, una din franţuzoaice care declarase că este singură în excursie fiindcă prietenul ei a fost trimis de firma unde lucra în Africa cu o problemă urgentă, s-a asezat direct lângă mine luându-mă de gât şi spunând ce bine-i pare că am venit că se simţea singură. Nu am realizat până în seara respectivă ce greu este să traduci dintr-o limbă în alta, adică din germană în franceză şi apoi din franceză in germană, efortul a fost destul de mare, dar cu timpul am renunţat să mă concentrez asupra acurateţii traducerii şi translam în mare ideile principale. Franţuzoaica mea, Irène MARCEAU semăna mult cu fosta mea colegă de facultate Irina FRIM cu deosebire că nu era chiar atât de frumoasă şi distinsă. Avea un păr şaten cu un fir foarte gros pe care-l tundea scurt, ochi verzi frumoşi şi vioi, buze senzuale, umeri frumoşi, sâni nu prea mari, dar consistenţi, şoldurile dezvoltate, picioare frumoase şi bronzate. Mi-a spus mai discret că vrea să o ajut să-şi monteze cortul ca să avem unde dormi. Ea dormise la una din prietenele ei care era la menstruaţie şi tot nu făcea nimic cu perechea ei. Cortul l-am ridicat pe parcela mea, lângă locul unde se desfăşura cheful, aşa că am mai fost ajutaţi mai ales de nemţii care erau foarte atenţi şi în plina ironie a francezilor care o întrebau dacă a discutat ceva cu mine să nu cumva să ridice cortul de pomană, dar spuneau asta fără ca nemţii să înţeleagă, fiindcă eu nu le traduceam şi lucruri de genul acesta, dar când am luat lucrurile mele de dormit din maşină şi le-am mutat în cort galeria s-a potolit. De saltea nu a fost nevoie, ea avea o saltea pneumatică dublă foarte bună care a fost umflată de nemţi. După ce au terminat sticla mea de coniac, deoarece atmosfera era extraordinară, le-am mai oferit una pentru care am fost sărutat de toate femeile, de nemţoaice mai lung pe gură şi de franţuzoaice mai scurt, dar cu limbă şi tot ce se cere. La jumătatea noului coniac, cu toate că franţuzoaicele şi nemţii beau mai puţin decât francezii şi nemţoaicele, atmosfera a devenit exploziv de indecentă, iar când una din nemţoaice a rămas "oben ohne" am sfătuit-o să intre în cort cu neamţul ei să se uşureze. Eu numai am gustat din coniac, eram treaz şi mă temeam să nu avem probleme cu administraţia campingului. I-am rugat să nu facă zgomot prea mare, după ora 23 la camping se face linişte, deoarece lumea se odihneşte, mai ales că mulţi vin şi cu copiii. Dacă am văzut că cheful decurgea decent am intrat şi eu cu Irène la treabă în cort de unde am ieşit după o jumătate de oră fără vreun comentariu răutăcios din partea celorlalţi, care pe rând procedau la fel apoi ieşeau afară la o ţigară şi o gargară. După ce am intrat a doua oară nu am mai ieşit, fiindcă treaba era foarte serioasă şi am tratat-o cu răspundere şi profesionalism, lucru care mi-a produs o mare plăcere şi mulţumire. Irène era o fată bine organizată, avea tot felul de ustensile de spălat şi printre ele două cârpe speciale, curate, dintre care pe una o lua în gură în momentele de mare plăcere ca să nu poată ţipa şi îmi oferea şi mie alta, dar nu am luat-o, te pui cu franţuzoaicele ! Fata era tare stătută şi până dimineaţa a scos untul din mine, după care am dormit profund şi am fost sculat când masa era aproape gata, aşa că mi-am făcut toaleta, timp în care am răcorit în apă nişte roşii şi am mâncat cu francezii fiindcă nemtii plecaseră prin Belgrad. Am lenevit toată ziua în nişte scaune confortabile lăsate de nemţi, dar prea mare linişte nu am avut, Irène a mea vroia să-şi scoată toată pârleala din concediu şi de vreo patru ori m-a covocat la cort unde în plină lumină de data asta am trecut la cele mai năstruşnice figuri şi fiindcă nu îi plăcuseră prezervativele mele a adus o cutie plină cu prezervative dintre care ea era cea care alegea, unele speciale cu mustăcioare, cu ghinturi, parfumate când a supt-o puţin, aşa că spre ruşinea mea eu am fost cel care a învăţat, dar asta este viaţa adevărată. Seara masa a fost destul de formală şi modestă, fiindcă deabia a doua zi urma să merg cu Irène să ridice bani de la poştă, aşa că ne-am culcat şi ne-am rezumat la două reprize de sex. A doua zi am plecat la Belgrad cu maşina ei, un Citröien 2CV cu pânză în care nu se stătea rău deloc, dar fata conducea ca la zidul morţii, cu acceleraţia la maximum, depăşiri sinucigaşe, iar la stopuri se băga pe linia albă între cele două culoare. Cu toate că a oprit-o un poliţist care a atenţionat-o foarte politicos, departe să se liniştească, mergea din ce în ce mai nebuneşte şi m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute şi de data asta, că nu mai merg cu ea altă dată. Când m-am văzut oprit după o lungă perioadă de căutare a unui loc de parcare, i-am spus că trebuie să trec pe la ambasada Română şi am stabilit o oră de întâlnire şi o alta după încă o oră, iar dacă nu revin să plece singură la camping şi am sfătuit-o să fie foarte atentă cu banii că în Belgrad sunt mulţi hoţi de buzunare, lucru de care nu s-a speriat, spunea că are nişte chiloţi speciali cu buzunare pe care i-am văzut seara la camping, dar au trebuit onoraţi. După ce am făcut o mică plimbare prin Belgrad şi am cumpărat câteva lucruri, printre care un pistol cu capse folosit la starturi m-am gândit că cel mai bun lucru este să angajez un taximetrist care să-mi arate Belgradul şi să mă ducă înapoi la camping. Chiar cu primul cu care am dus tratative, am ajuns la înţelegere pe un preţ rezonabil şi m-a plimbat vreo trei ore, cu opriri în parcuri sau la cele mai importante poduri cu explicaţii competente în limba germană şi spre surprinderea mea a făcut cinste cu o gustare şi bere fără să accepte cumva să plătesc eu. La sfârşit m-a dus la camping şi am intrat cu taxiul până la maşină, fiindcă am ţinut neapărat să-i ofer un obiect artizanal românesc acestui om deosebit de amabil care m-a plimbat în Chevroletul său prin tot Belgradul. Irène a continuat să tragă tare pe mine, am făcut faţă cu succes şi i-am arătat o figură pe care nu o pot descrie aici, cu toate că am depăşit şi aşa destule limite, dar asta ar fi prea de tot, dar totul a mers până la oferta de a mai merge din nou cu maşina la Belgrad, unde jurasem că dacă scap nu mai merg cu ea, vorba românului "ça jamais". Fata mea a devenit foarte îndrăzneaţă şi la un moment dat m-am trezit că aduce o ruletă ca să-mi măsoare penisul, după care a exclamat cu bucurie "plus de dixsept" explicând că prietenul ei şi unul din băieţi au maximum 14 cm. După masă m-a legat la ochi cu o ustensilă din trusa ei ca să o facem japoneză. A urmat un preludiu foarte lung şi după penetrare am stat aşa peste o oră cu minim de mişcare din exterior şi spre bucuria mea ea a fost prima care a explodat, după care m-am uşurat şi eu cu o senzaţie extraordinară, am mai încercat aşa ceva cu alte femei, dar nu am mai reuşit aşa de bine. La masă am constatat că farnţuzoaicele aveau o stare de nelinişte, zâmbeau şi tot spuneau ceva despre Kiki. Când băieţii au plecat la grupul social şi le-am luat la scurt, ele deabia au aşteptat să-mi spună în ce capcană intrasem, legatul la ochi a fost folosit de celelalte două fete ca să se poată uita la noi mai ales la început ca să-l vadă pe băiatul, lăudat atât de mult de Irène, pe care l-au poreclit Kiki LEGRAND, spre onoarea mea de român, dar aşa se scrie istorioara noaptea şi cu pătura în cap. Seara când au venit şi nemţii am dansat un pic şi toate trei au fost foarte amatoare să se frece de Kiki. Prin camping am văzut o maşină de Bucureşti cu doi securişti şi soţiile lor, care făcuseră o excursie prin Jugoslavia. Ca şi mine şi plecau peste două zile acasă, aşa că le-am povestit necazul meu cu ambreajul, am fost seara la ei cu ultima sticlă de coniac şi bineînţeles cu Irène, stabilind să mă ia în grija lor până la Timişoara, unde urma să mergem la un autoservice având şi ei o problemă cu ambreajul, dar ceva mai simplă. Cu francezii şi cu nemţii am mai tras un chef la unul din barurile din camping, continuat la noi între maşini unde era cel mai bine, mai ales că suma cheltuită era ameţitoare pentru buzunarul meu, chiar şi în România, unde eram destul de auster, fiindcă începusem să pun bani deoparte pentru o maşină FIAT 850. Ultimele două zile am stat numai în camping deoarece prima a fost ziua de adio cu Irène, care i-a convins pe prietenii ei să mai stea o zi şi la un moment dat i-am spus că am impresia că vrea să o taie şi să o ia cu ea, lucru care a amuzat-o copios şi a fugit în neglige să le spună poanta prietenilor ei francezi, deoarece nemţi plecaseră. Era ziuă, destul de răcoare, locul fiind udat din plin de la furtun şi nu m-a mirat când Irène a spus că are o surpriză pentru Kiki, o coroniţă de premiere. Am intrat în cort şi a ales un prez, cum îi spunea ea, extraordinar de fin după care s-a aşezat în genunchi cu capul pe saltea şi nu mi-am dat seama ce vroia, decât când am remarcat că la fund era o cantitate importantă de vaselină. M-am prins eu destul de greu, foarte grea a fost şi penetraţia cu gemete, dar treaba a mers, iar senzaţiile de contracţie a sfincterilor a depăşit orice imaginaţie şi în clipele alea am avut timpul să-mi explic de ce relaţiile homo se dezvoltă din ce în ce mai mult. Fata stătea cu capul în saltea şi gemea, iar eu crezând că de plăcere i-o trăgeam şi mai vârtos. Când am terminat şi a făcut rapid operaţia de curăţire am observat că era plină de lacrimi fiindcă o duruse teribil şi eu nu am ştiut chinuind-o, am strâns-o la mine, am mângâiat-o, răul fusese făcut, dar eram sigur că o să-i treacă. Şi pe scaun nu stătea săraca prea grozav şi când una din fete a întrebat ce are, a spus că a folosit prez pour homosex la care prietena ei a sărutat-o râzând. Oricum până seara Irène a mea nu a mai făcut invitaţie la cort, dar seara a uitat de orice jenă fizică, fiindcă din cealaltă nu avea deloc fata. A doua zi probabil tot la insistenţele lui Irène, plecarea s-a făcut după prânz şi m-am hotărât să-i mai arăt ceva ca să nu rămân dator, când am întors-o cu spatele şi pe genunchi a avut o mică tresărire, dar curând a văzut că este altceva, un mangealâc la două degete puţin dureros, dar exotic şi la urmă a întrebat de trei ori cum se numeşte aşa ceva murmurând pentru a memora. Despărţirea a fost grea pentru toţi, dar eu ştiam asta de la domnul profesor Nicolae SIMACHE care la terminarea liceului în ultima oră de dirigenţie, printre multiplele confesiuni ne spusese şi "partr c'est un peu mourir", mai ales că stabilisem să nu ne mai scriem în nici un caz. În locul francezilor a venit un inginer bulgar care participa la un congres la Belgrad şi care a găsit că cea mai ieftină soluţie este venirea cu maşina şi locuitul în camping cu un minicort. A fost o companie foarte plăcută şi regret mult că hârtia cu adresa lui am rătăcit-o şi am pierdut legătura. Securiştii nu s-au mai încurcat cu pornitul ci pur şi simplu cu un cablu pe care-l aveau m-au remorcat prin Belgrad după care, în afara oraşului, am pornit Trabantul şi am trecut fără incidente graniţa ajungând direct la un autoservice în Timişoara unde după ce a făcut un cilindru cu guler la strung, un mecanic l-a montat în 10 minute, iar eu am îngheţat de necaz prin câte trecusem pentru un lucru aşa de simplu. Am stat vreo două ore în autoservice deoarece defectul băieţilor s-a dovedit a fi mai dificil şi i-am aşteptat să plecăm împreună spre Bucureşti şi la despărţire m-au lăsat să înţeleg că este mai bine să nu ne mai vedem, Dumnezeu să-i înţeleagă.

            În timpul unei plimbări cu un tramvai descoperit, prin Dubrovnik, am stat alături de o pereche de francezi mai în vârstă decât mine, care sporovăiau fără grije la lucrurile lor. Era foarte bine îmbrăcaţi, domnul avea peste 40 şi arăta bine din toate punctele de vedere, iar doamna era o creolă apetisantă bine sub 40 cu nişte ochi mortali. Ca să nu intre în cine ştie ce discuţii jenante, după care nu mai puteam interveni, am intrat în vorbă întrebând-o dacă are rădăcini spaniole. Am lovit exact unde trebuia, imediat s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat cum de am ghicit că era o spaniolă pe care tipul de vis-à-vis a răpit-o din Spania pentru Paris. Discuţia a continuat într-o atmosferă extrem de plăcută până când domnul m-a întrebat ce sunt şi aflând că sunt român, m-a invitat seara la masă spunând că pe linie de afaceri a avut contact cu mulţi români de care a fost dezamăgit intelectual şi comportamental, de mult aştepta ca un alt român să-i demonstreze că nu avea dreptate, fiindcă nu ştia de ce, dar avea o simpatie deosebită pentru poporul ăsta latin îngropat între slavi. Din punct de vedere financiar excursia mea se desfăşura sub auspiciile unei severe austerităţi materiale şi le-am spus în mod deschis care era situaţia, că nu pot să-mi permit prea mult, dar putem să mergem într-un loc unde să nu-mi dereglez bugetul şi în plus nu am haine de protocol. Doamna m-a îmbrăţişat explicându-mi că soţul ei era proprietarul unor firme de proiectare şi execuţie, aşa că dacă nu mă jigneşte sunt invitatul lor şi vom merge la un local în funcţie de cum o să mă îmbrac seara. M-am îmbrăcat cum am putut mai bine şi am mers la hotelul lor de unde am plecat la un local unde am petrecut o seară minunată cu nişte oameni pe cinste, plini de bun simţ şi modestie pentru poziţia lor socială. La un pahar în plus, doamna m-a invitat şi pe mine la dans, după care nu mai înceta cu complimentele spunând că nu credea ca românii să danseze aşa de bine ... Au încercat să aducă vorba despre politică, dar eu le-am spus că prefer să nu discutăm aşa ceva la care doamna a spus că despre politică doreşte să îmi spună că iubitul ei patron este comunist, iar şoferul lui cu care sunt împreună de mult timp este Gaulist, aşa democraţie mai zic şi eu. A mai povestit despre faptul că în perioadele electorale şi de alegeri cu toată prietenia lor, relaţiile patron-şofer se răcesc temporar, pentru a reveni apoi la normal. M-au invitat la ei în Franţa, au zis că-mi fac chemare şi dacă vreau pot să rămân la ei, dar am rămas la nivel de schimb de adrese şi din păcate eu am rătăcit şi adresa lor, fără să pot să scriu un rând măcar acestor oameni minunaţi.

            Drumurile prin Jugoslavia sunt fosrte periculoase şi cu toate că, fiind bine documentat am ales un traseu în care să am în majoritatea timpului Adriatica pe stângă drumul a fost dificil şi tot timpul am avut de învăţat cu toate că asemenea tuturor oamenilor cu vârstă în jur de 30 de ani credeam că le ştiu absolut pe toate. Odată când mergeam printr-o zonă muntoasă pe malul Adriaticei, am întârziat lăcomindu-ne să mai mergem, iar la oprire se întunecase şi am oprit lângă o apă, dar nu ne-am dat seama că era dulce şi noaptea au apărut ţânţarii de care m-am ferit numai închizând geamurile la maşină, iar dimineaţa m-am trezit ca la baia de abur şi am pierdut câteva ore ca să expun lucrurile la soare să se usuce. Într-o seară am oprit pe un loc înalt de unde se putea admira o privelişte minunată şi mă bucuram ce frumuseţi o să pot vedea dimineaţa la sculare, însă noaptea s-a iscat un vânt puternic de se clătina Trabantul aşa de tare, încât am crezut că o să zboare de pe creasta unde oprisem şi am luat nişte bolovani pe care i-am pus la roţi să asigur mai bine maşina. O altă oprire am făcut-o la marginea unui drum în apropierea unei livezi cu pomi fructiferi în floare care mirosea foarte frumos. Dis de dimineaţă, când încă nu se luminase bine, au apărut vreo trei zdrahoni care au spus că făcusem camping pe terenul lor şi au vrut să ne oblige să plătim dublu decât la cel mai elegant camping şi cu mare greutate, când au aflat că suntem români au acceptat un sfert din preţ şi o sticlă de coniac cu care tot nu aveam ce să fac. În Dubrovnic parcarea era o mare problemă şi poliţia făcea efectiv vânătoare de amenzi, deoarece m-au sfătuit să parchez sub un semn de parcare interzisă, iar la întrebarea mea dacă am voie, un ofiţer mi-a spus că în plin sezon se acceptă şi Ohne Sorge (fără grijă). Când m-am întors să iau maşina la locul cu pricina era o altă echipă care trăgea nişte amenzi usturătoare cu toate că bieţii turişti explicau că a fost un ofiţer care ... M-am amestecat printre gură cască şi când am văzut ce mare era amenda m-am făcut că plouă şi nu m-am apropiat de maşina mea. Am stat la umbră peste două ore, până când colectorii de amenzi au obosit şi au plecat lăsând pe ultimele 5-6 maşini bonuri de amendă cu locul şi suma unde trebuiau plătite. Cum avusesem o experienţă similară la Budapesta pe insula Margareta şi după mai bine de un an bonul cu amenda nu-mi sosise, am luat repede bonul şi am şters-o cât mai repede. Eram însă intrigat de excrocherie, aşa că m-am hotărât să-i trag în piept cât mai mult. La intrarea în port unde era o taxă destul de mare, m-am lipit de nişte polonezi şi am intrat fără bilet auzind în spatele meu că nu a ieşit ceva la o numărătoare, dar am mers mai departe. Ştiam că în Dubrovnic există un Bar de super lux Şeherezada şi m-am horărât să-l vizitez gratuit procedând după cum mă sfătuise Bebe BULIGESCU, cu care m-am întâlnit la graniţă când eu intram şi el pleca. M-am dus la prânz la portar cu care am vorbit nemţeşte şi când el mi-a spus că la bar se intră numai de la ora 9 seara, i-am tras o barbă că vreau să vin cu prietena mea căreia îi spusesem că am fost şi anul trecut, aşa că vreau să mă orientez un pic. Poanta a ţinut probabil şi fiindcă tipul aştepta un bacşiş pe care, dacă mai trăieşte, l-o fi aşteptând şi astăzi. Barul Şeherezada este un lucru minunat construit pe o zonă abruptă în trepte într-o vegetaţie luxuriantă, cu salcii plângătoare tunse artistic sub formă de sfere, pătrate, romburi sau forme ovoidale, cu mai multe terase-baruri de pe care se vedea marea şi un bazin de o formă neregulată cu apă dulce. În caz de ploaie, în afara unor prelate rulante uşor de derulat la nevoie, interiorul era extrem de luxos cu mai multe încăperi şi câteva săli de joc pe care am spus că nu vreau să le văd, fiindcă prietena mea detestă jocurile de noroc. Ca să vă imaginaţi grozăvia, taxa de intrare în care nu era inclusă vreo consumaţie valora cât jumătate din dinarii pe care-i aveam eu pentru toată excursia. Cea mai mare prostie am făcut-o când m-am luat la întrecere cu o poloneză singură şi extrem de frumoasă, care conducea un Fiat 1100. După ce am depăşit-o am continuat să merg spre 100 kilometri la oră şi nu am încetinit suficient la intrarea unui pod în curbă peste un golf ascuţit şi aproape că am scăpat maşina de sub control trecând la ras pe lângă parapet, am reuşit stabilizarea în ultima clipă. Pe moment m-am liniştit şi la primul loc posibil am oprit şi am coborât să fac o baie în marea care era la peste 100 metri jos, unde m-am răcorit şi relaxat, promiţându-mi să fie ultima dată când o iau razna uitând de prudenţă, prăpastiile erau pline de maşini zdrobite rămase mărturie a prostiei celor care făcuseră ca mine, însă nu au avut norocul meu. Când am revenit la Ploieşti, tata care spăla maşina m-a întrebat ce a păţit maşina pe partea dreaptă, în lungul uşilor, pe o zonă de vreo 50 de centimetri avea o dungă şlefuită parcă cu un şmirghel fin, când am văzut urma mi-am dat seama pe lângă ce trecusem şi efectiv am îngheţat, Doamne ce aproape am fost să vin la tine!

            Nichita STĂNESCU şi Puposlavia

            Despre Jugoslavia am discutat şi cu Nichita STĂNESCU cel care o poreclise Puposlavia în cinstea bunului său prieten Adam PUSLOJICI pe care-l considera fratele său. Când venea Adam prin Bucureşti din punct de vedere financiar pentru Nichita era un adevărat dezastru şi se dezechilibra pentru o jumătate de an, dar fericirea lui era nemăsurat de mare, iar în Jugoslavia era primit ca un rege. Cu toate clopotele pe care Adam le trăgea despre iubirea dintre poporul român şi cel sârb, eu ştiam sigur că nu este chiar aşa fiindcă cunoscusem un doctor român DAMIAN, care lucra la Spitalul Petrolului din Ploieşti, originar din Valea Timocului, care a fugit de acolo, a făcut în condiţii grele facultatea la Cluj şi care povestea că şcolile în limba română sunt aproape inexistente, că există o politică aspră de deznaţionalizare şi multe alte grozăvii. Prin 1999 din cei peste 600000 de români din valea Tomocului recenzaţi înainte de 1940, sârbii vehiculează că ar mai fi vreo 38000, halal prietenie. Când am adus vorba despre situaţia românilor din Basarabia, Bucovina, Ungaria şi am inclus şi pe cei din Valea Timocului Nichita a spus că ştie, dar că îl iubeşte mult prea mult pe Adam şi gata. Cert este faptul că sârbii l-au iubit mult pe Nichita care se învaţă în şcoli şi este tradus în multe ediţii în Jugoslavia. O întâmplare deosebită a fost vizita lui Nichita la Belgrad, când unul din prietenii lui cei mai buni era primar al oraşului şi la vizita la primărie, pe covorul roşu, la apariţia primarului, Nichita s-a aşezat în genunchi şi primarul a trebuit să facă la fel, fotografie celor doi îmbrăţişaţi în genunchi la primărie făcând prima pagină a multor ziare. Înainte de plecarea lui Nichita şi a Dorei la Struga am trecut pe la ei împreună cu nevasta mea şi erau extrem de intrigaţi, cu toate că nu mai erau decât două zile nu se definitivaseră formalităţile de plecare, iar Nichita tuna şi fulgera împotriva soţilor ceauşescu care se jucau cu nervii lui, la fel cum spunea el că făcuseră înainte de plecarea pentru premiul HERDER. Înainte să pleci, spunea el, trebiue să-ţi amintească ce mic eşti şi în ce măsură totul, inclusiv viaţa şi bucuriile ei depind de bunăvoinţa lor, pentru care ar trebui să le rămâi veşnic recunoscător.