… o lacrimă pe mormântul soţiei mele Ica …

        Fiinţa umană, Omul, este o creaţie unică, fără pereche, minunată zămislire a Divinităţii, caracterizată prin faptul că, datorită optimismului său, crede că ei nu i se pot întâmpla nimic din necazurile care apar pe ici pe colo, că marile drame se petrec numai alături, altor semeni, iar rolul ei este acela de simplu observator care are menirea de a ajuta ori compătimi eventual, pe cei afectaţi de neşansă. Crede cu tărie şi din convingere că le ştie aproape pe toate, filozofează şi emite ipoteze despre evenimentele şi dramele trăite de alţii, asumându-şi plenar aceste ipoteze, care îi devin uneori aproape un crez, fiind convins că sunt axiomatice. În momentul în care, angrenat în vâltoarea vieţii trăieşte efectiv aceste experimente "pe pielea sa", constată cu mâhnire că lucrurile nu stau chiar aşa cum le lansase anterior de la tribuna imaginară în care se plasase singur, fără a fi rugat de nimeni. Aceste fapte au fost imortalizate în zicale profunde, generate de înţelepciunea milenară a poporului român ca: "Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg", "Nu aduce anul ce aduce ceasul", "Nu vrea Domnul ce vrea omul", "Toţi se pricep la politică şi fotbal". Omul este tentat să-şi judece semenii pentru anumite gesturi ori fapte pe care aceştia le-au comis în situaţii limită, ne ţinând cont de perceptele sau canoanele impuse unilateral de el, fiindcă nici nu aveau de unde să ştie de existenţa lor … iar când este eventual pus, ulterior, în situaţii identice sau similare, se comportă uneori  penibil, comparativ cu cei judecaţi anterior de el şi deabia atunci înţelege mesajul biblic … " să arunce cu piatra primul care nu a săvârşit nici un păcat ", dar din nefericire atunci este prea târziu fiindcă cu prea multă uşurinţă piatra plecase de mult din mâna lui.

            Lucruile implacabile, ca trecerea timpului şi implicit vârsta, te fac să te gândeşti cu mare jenă ( dacă ai bun simţ, fiindcă bunul simţ nu este un simţ din păcate, ca să îl posede toată lumea ) la teoriile pe care le emiteai în tinereţe despre vârsta pe care o ai acum şi constaţi că erai complect pe dinafara problemei crezând că le ştii tu pe toate. Realitatea, vârsta, starea de sănătate şi cea materială, te fac să te jenezi de uşurinţa cu care emiteai acele judecăţi în tinereţe sau în trecutul nu prea îndepărtat. De aceea se spune că dacă nu ai bătrâni să-i cumperi fiindcă aceştia au trecut prin multe situaţii, au avut suficient timp să le discearnă şi pot judeca nu numai la rece, dar şi în deplină cunoştiinţă de cauză. Stând cu ani în urmă, singur, în faţa capodoperii lui Brâncuşi, Masa Tăcerii de la Târgu Jiu, mi-am permis o clipă să mă aşez  pe unul din scaune, dar m-am ridicat repede, ruşinat de impertinenţa mea. Acea masă a fost probabil făcută pentru un sfat al bătrânilor, care să ne dea idei înţelepte, de care poporul nostru a dus şi mai duce încă o lipsă acută. Am avut şansa unică de a admira acea minunăţie în linişte, fără să fiu deranjat de nimeni, lăsând gândurile să se depene în tăcere şi să pot face legături dintre cele mai ciudate despre ce o fi gândit celebrul creator oltean când a zămislit masa şi scaunele de piatră din jurul ei. Din acea clipă în mine s-a schimbat ceva, s-a declanşat o nouă coardă, o rotiţă şi am avut surpriza, plăcerea, dar şi teama, că pe undeva, în sistemul meu de gândire s-a petrecut o modificare, poate pozitivă.

            La vremea tinereţii este bine să-ţi trăieşti în primul rând viaţa din plin, dar cu decenţă, să profiţi de fiecare clipă cât te ţin puterile fizice şi mentale, să laşi judecarea celor mai în vârstă pe seama acelor care au primit de la Dumnezeu harul de a o face, tu să judeci pe cei de o vârstă cu tine, sau mai tineri, iar ca idee de viaţă "Să munceşti ca şi cum ai trăi veşnic şi să te distrezi ca şi cum ai şti că mori mâine". Dintre minunatele spuse ale unui vârstnic către cei mai tineri am reţinut în cursul vieţii destule printre care: "Să dai lecţii copiilor tăi când o să-i ai" sau "Lucrul ăsta să-l afirmi la bătrâneţe în caz că o apuci".

            Alt defect al Omului este greutatea, lipsa de spontaneitate cu care se hotăreşte să mulţumească celor dragi, celor apropiaţi, pentru ceeace au făcut ca să-l ajute, uneori chiar cu sacrificii, iar aceste mulţumiri ajung să se transforme din păcate în omagii e drept, dar postmortem, pe care adresantul le primeşte ipotetic, fiindcă Omul, iubeşte din ce în ce mai mult cu cât distanţa este mai mare şi accesibilitatea mai mică către acea persoană iubită.

            Omul este făcut să-şi dorească permanent ceva, unii îşi doresc lucruri pe care nu le-au avut vreodată, tânjind toată viaţa după ele, alţii bieţii, când dobândesc adevărata înţelepciune şi-ar mai  dori doar o fărâmă din lucrurile pe care le-au trăit, pentru care luptaseră din greu să le obţină, dar nu le mai au.

            Când soţia mea, Ica, a primit diagnosticul unei boli implacabile, văitându-mă că îmi este greu să o văd cum se chinuie şi să o îngrijesc, mai ales că şi mama era aproape imobizată la pat, iar eu grav afectat de o arterită, câţiva amici care trecuseră prin încercările mele, îmi spuneau că va fi mult mai greu după ce se va stinge din viaţă. Ca dintotdeauna am receptat cu oarecare suspiciune cele spuse de amicii mei, dar imediat după ce nenorocirea s-a petrecut mi-am dat seama câtă dreptate aveau. Omul este făcut să trăiască în familie, să ducă greul vieţii împreună cu cineva, să facă copii şi să împărtăşească cu ei bucuriile şi necazurile cotidiene. Familia este aidoma unui avion cu mai multe motoare care poate să zboare şi cu o parte din aceste motoare, fără o parte din echipaj, dar părinţii reprezintă aripile avionului şi în clipa în care una din ele este avariată călătorii sunt în mare pericol putând fi salvaţi cu mare dificultate.

            Am receptat deasemeni cu reţinere discursurile unor mari creatori ori savanţi, care cu ocazia primirii unor importante distincţii, mulţumeau cu obstinaţie soţiei şi familiei lor care le-au creat condiţii pentru ajungerea pe culmile gloriei. A venit în sfârşit momentul, din nefericire prea devreme, după dispariţia soţiei mele, să constat adevărul spuselor acelor oameni minunaţi care elogiau familia, dar în special femeia, pentru rolul decisiv în crearea unui climat propice oricărei activităţi. Departe de a milita pentru matriarhat, să ne înclinăm în faţa sexului frumos, pe nedrept numit slab, în faţa mamelor, colegelor, partenerelor, soţiilor sau amantelor noastre, fără de care nu ar fi posibilă nici o realizare a noastră sau chiar dacă ar exista, nu ar avea nici un sens frumos, ar fi în alb negru fără vreo culoare. Să păstrăm un moment de recunoştiinţă pentru femeile care au avut, au şi vor mai avea curajul de a lua în piept problemele mărunte ale vieţii, care se repetă de mai multe ori în fiecare zi şi a căror rezolvare nu se vede în mod concret, decât probabil numai prin conseciinţe, dacă nu sunt făcute la timp.

            Îmi permit să-l citez pe profesorul, părintele spiritual şi bunul meu prieten, profesorul emerit de matematică şi marele epigramist Ion T. GRIGORE, cel care a rămas bun prieten cu toate cele trei soţii ale sale în ciuda faptului că drumurile lui se despărţiseră de ele, prin câteva epigrame în care elogiază femeia.

17. La nunta de argint                                  202. Armonios

În riduri care ţi s-au scris pe faţă                    Căsnicie exemplară:

Citesc duios întreaga noastră viaţă.               Inimoasa gospodină

Şi le privesc cu-acelaşi sfânt extaz                Udă vara prin grădină,

Căci ... n-au ascuns gropiţa din obraz.             Dânsu-i prin "grădini de vară".

103. Madrigal                                             347. La nunta de aur

Pe faţa mamei, încreţită,                             Stimez "subiectivismul" lor duios;

E o istorie sfinţită;                                        Deşi, de mult, li-e ninsă şi sprânceana,

De câte ori i-a plâns copilul                         Ea vede-n el pe-acelaşi Făt Frumos

O umbră i-a crestat profilul.                         Iar el în ea, mereu pe Cosânzeana.

145. Femeia                                                   688. Diviziunea muncii

Ciudată e umana fire:                                      Uite-l, bată-l vina,

Fără femeie noi n-am şti                                 Bine îi mai merge:

Ce-nseamnă patima-n iubire                          Spală Ea maşina

Nici ce înseamnă a pătimi.                              Şi-apoi El … "o şterge".

149. Diviziunea muncii                                  803. După atâţia ani

De fleacuri se ocupă ea:                                  Tot sufletul mi-e răscolit

Copii, servici, etcetera,                                     Şi plin de draga cu cosiţă

Iar eu de treburi mai înalte                                Căci într-un plic îngălbenit

Ca fotbalul şi celelalte.                                      Am dat de-o floare şi-o şuviţă.

            În final îmi trece prin minte o melodie pe versurile lui Ion MINULESCU: Iubire, bibelou de porţelan … obiect cu existenţă efemeră … cântată de regretatul coleg de facultate al soţiei mele, Gabi Drăgan, solistul formaţiei Mondial, dar spre deosebire de altădată, semnificaţia acestei melodii este mult mai tristă, dar profundă şi perenă.  (Romanţă fără ecou pe melodia compozitorului Romeo VANICA)

                                     Ce păcat că Ea nu poate citi aceste rânduri … dar poate că da !

            Ploieşti, Decembrie 2000                                                    Mircea GOCIMAN