… o lacrimă pe mormântul soției mele Ica …

            

        Ființa umană, Omul, este o creație unică, fără pereche, minunată zămislire a Divinității, caracterizată prin faptul că, datorită optimismului său, crede că ei nu i se pot întâmpla nimic din necazurile care apar pe ici pe colo, că marile drame se petrec numai alături, altor semeni, iar rolul ei este acela de simplu observator care are menirea de a ajuta ori compătimi eventual, pe cei afectați de neșansă. Crede cu tărie și din convingere că le știe aproape pe toate, filozofează și emite ipoteze despre evenimentele și dramele trăite de alții, asumându-și plenar aceste ipoteze, care îi devin uneori aproape un crez, fiind convins că sunt axiomatice. În momentul în care, angrenat în vâltoarea vieții trăiește efectiv aceste experimente "pe pielea sa", constată cu mâhnire că lucrurile nu stau chiar așa cum le lansase anterior de la tribuna imaginară în care se plasase singur, fără a fi rugat de nimeni. Aceste fapte au fost imortalizate în zicale profunde, generate de înțelepciunea milenară a poporului român ca: "Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg", "Nu aduce anul ce aduce ceasul", "Nu vrea Domnul ce vrea omul", "Toți se pricep la politică și fotbal". Omul este tentat să-și judece semenii pentru anumite gesturi ori fapte pe care aceștia le-au comis în situații limită, ne ținând cont de perceptele sau canoanele impuse unilateral de el, fiindcă nici nu aveau de unde să știe de existența lor … iar când este eventual pus, ulterior, în situații identice sau similare, se comportă uneori  penibil, comparativ cu cei judecați anterior de el și deabia atunci înțelege mesajul biblic … " să arunce cu piatra primul care nu a săvârșit nici un păcat ", dar din nefericire atunci este prea târziu fiindcă cu prea multă ușurință piatra plecase de mult din mâna lui.

            Lucruile implacabile, ca trecerea timpului și implicit vârsta, te fac să te gândești cu mare jenă ( dacă ai bun simț, fiindcă bunul simț nu este un simț din păcate, ca să îl posede toată lumea ) la teoriile pe care le emiteai în tinerețe despre vârsta pe care o ai acum și constați că erai complect pe dinafara problemei crezând că le știi tu pe toate. Realitatea, vârsta, starea de sănătate și cea materială, te fac să te jenezi de ușurința cu care emiteai acele judecăți în tinerețe sau în trecutul nu prea îndepărtat. De aceea se spune că dacă nu ai bătrâni să-i cumperi fiindcă aceștia au trecut prin multe situații, au avut suficient timp să le discearnă și pot judeca nu numai la rece, dar și în deplină cunoștiință de cauză. Stând cu ani în urmă, singur, în fața capodoperii lui Brâncuși, Masa Tăcerii de la Târgu Jiu, mi-am permis o clipă să mă așez  pe unul din scaune, dar m-am ridicat repede, rușinat de impertinența mea. Acea masă a fost probabil făcută pentru un sfat al bătrânilor, care să ne dea idei înțelepte, de care poporul nostru a dus și mai duce încă o lipsă acută. Am avut șansa unică de a admira acea minunăție în liniște, fără să fiu deranjat de nimeni, lăsând gândurile să se depene în tăcere și să pot face legături dintre cele mai ciudate despre ce o fi gândit celebrul creator oltean când a zămislit masa și scaunele de piatră din jurul ei. Din acea clipă în mine s-a schimbat ceva, s-a declanșat o nouă coardă, o rotiță și am avut surpriza, plăcerea, dar și teama, că pe undeva, în sistemul meu de gândire s-a petrecut o modificare, poate pozitivă.

            La vremea tinereții este bine să-ți trăiești în primul rând viața din plin, dar cu decență, să profiți de fiecare clipă cât te țin puterile fizice și mentale, să lași judecarea celor mai în vârstă pe seama acelor care au primit de la Dumnezeu harul de a o face, tu să judeci pe cei de o vârstă cu tine, sau mai tineri, iar ca idee de viață "Să muncești ca și cum ai trăi veșnic și să te distrezi ca și cum ai ști că mori mâine". Dintre minunatele spuse ale unui vârstnic către cei mai tineri am reținut în cursul vieții destule printre care: "Să dai lecții copiilor tăi când o să-i ai" sau "Lucrul ăsta să-l afirmi la bătrânețe în caz că o apuci".

            Alt defect al Omului este greutatea, lipsa de spontaneitate cu care se hotărește să mulțumească celor dragi, celor apropiați, pentru ceeace au făcut ca să-l ajute, uneori chiar cu sacrificii, iar aceste mulțumiri ajung să se transforme din păcate în omagii e drept, dar postmortem, pe care adresantul le primește ipotetic, fiindcă Omul, iubește din ce în ce mai mult cu cât distanța este mai mare și accesibilitatea mai mică către acea persoană iubită.

            Omul este făcut să-și dorească permanent ceva, unii își doresc lucruri pe care nu le-au avut vreodată, tânjind toată viața după ele, alții bieții, când dobândesc adevărata înțelepciune și-ar mai  dori doar o fărâmă din lucrurile pe care le-au trăit, pentru care luptaseră din greu să le obțină, dar nu le mai au.

            Când soția mea, Ica, a primit diagnosticul unei boli implacabile, văitându-mă că îmi este greu să o văd cum se chinuie și să o îngrijesc, mai ales că și mama era aproape imobizată la pat, iar eu grav afectat de o arterită, câțiva amici care trecuseră prin încercările mele, îmi spuneau că va fi mult mai greu după ce se va stinge din viață. Ca dintotdeauna am receptat cu oarecare suspiciune cele spuse de amicii mei, dar imediat după ce nenorocirea s-a petrecut mi-am dat seama câtă dreptate aveau. Omul este făcut să trăiască în familie, să ducă greul vieții împreună cu cineva, să facă copii și să împărtășească cu ei bucuriile și necazurile cotidiene. Familia este aidoma unui avion cu mai multe motoare care poate să zboare și cu o parte din aceste motoare, fără o parte din echipaj, dar părinții reprezintă aripile avionului și în clipa în care una din ele este avariată călătorii sunt în mare pericol putând fi salvați cu mare dificultate.

            Am receptat deasemeni cu reținere discursurile unor mari creatori ori savanți, care cu ocazia primirii unor importante distincții, mulțumeau cu obstinație soției și familiei lor care le-au creat condiții pentru ajungerea pe culmile gloriei. A venit în sfârșit momentul, din nefericire prea devreme, după dispariția soției mele, să constat adevărul spuselor acelor oameni minunați care elogiau familia, dar în special femeia, pentru rolul decisiv în crearea unui climat propice oricărei activități. Departe de a milita pentru matriarhat, să ne înclinăm în fața sexului frumos, pe nedrept numit slab, în fața mamelor, colegelor, partenerelor, soțiilor sau amantelor noastre, fără de care nu ar fi posibilă nici o realizare a noastră sau chiar dacă ar exista, nu ar avea nici un sens frumos, ar fi în alb negru fără vreo culoare. Să păstrăm un moment de recunoștiință pentru femeile care au avut, au și vor mai avea curajul de a lua în piept problemele mărunte ale vieții, care se repetă de mai multe ori în fiecare zi și a căror rezolvare nu se vede în mod concret, decât probabil numai prin conseciințe, dacă nu sunt făcute la timp.

            Îmi permit să-l citez pe profesorul, părintele spiritual și bunul meu prieten, profesorul emerit de matematică și marele epigramist Ion T. GRIGORE, cel care a rămas bun prieten cu toate cele trei soții ale sale în ciuda faptului că drumurile lui se despărțiseră de ele, prin câteva epigrame în care elogiază femeia.

 

17. La nunta de argint                                  202. Armonios

În riduri care ți s-au scris pe față                    Căsnicie exemplară:

Citesc duios întreaga noastră viață.               Inimoasa gospodină

Și le privesc cu-același sfânt extaz                Udă vara prin grădină,

Căci ... n-au ascuns gropița din obraz.             Dânsu-i prin "grădini de vară".

 

103. Madrigal                                             347. La nunta de aur

Pe fața mamei, încrețită,                             Stimez "subiectivismul" lor duios;

E o istorie sfințită;                                        Deși, de mult, li-e ninsă și sprânceana,

De câte ori i-a plâns copilul                         Ea vede-n el pe-același Făt Frumos

O umbră i-a crestat profilul.                         Iar el în ea, mereu pe Cosânzeana.

 

145. Femeia                                                   688. Diviziunea muncii

Ciudată e umana fire:                                      Uite-l, bată-l vina,

Fără femeie noi n-am ști                                 Bine îi mai merge:

Ce-nseamnă patima-n iubire                          Spală Ea mașina

Nici ce înseamnă a pătimi.                              Și-apoi El … "o șterge".

 

149. Diviziunea muncii                                  803. După atâția ani

De fleacuri se ocupă ea:                                  Tot sufletul mi-e răscolit

Copii, servici, etcetera,                                     Și plin de draga cu cosiță

Iar eu de treburi mai înalte                                Căci într-un plic îngălbenit

Ca fotbalul și celelalte.                                      Am dat de-o floare și-o șuviță.

 

            În final îmi trece prin minte o melodie pe versurile lui Ion MINULESCU: Iubire, bibelou de porțelan … obiect cu existență efemeră … cântată de regretatul coleg de facultate al soției mele, Gabi Drăgan, solistul formației Mondial, dar spre deosebire de altădată, semnificația acestei melodii este mult mai tristă, dar profundă și perenă.  (Romanță fără ecou pe melodia compozitorului Romeo VANICA)

                                     Ce păcat că Ea nu poate citi aceste rânduri … dar poate că da !

 

            Ploiești, Decembrie 2000                                                    Mircea GOCIMAN