Mircea Gociman la Şcoala Primară
Fiindcă
la vremea înscrierii la şcoală, în anul 1942, guvernanta mea era
Gertrude SCHNEIDER, am fost înscris în clasa I-a la Şcoala Catolică.
Totul în şcoală purta amprenta disciplinei prusace, gulerului alb
imaculat, şorţuleţelor curate, încolonării în curte cu
intrarea în clasă 2 câte 2 şi cu ştergerea obligatorie a
pantofilor pe un grătar la intrarea în clasă. Spre 60 de ani,
băiatul meu Alexandru râdea de mine, fiindcă mi-a intrat în reflex să
mă şterg pe pantofi la intrarea într-o clădire, căutând cu
privirea obiectul pe care să mă şterg, iar dacă exista,
mă ştergeam uneori pe picioare, chiar la ieşire. (urecheala pe
care mi-o aplicase părintele Emil ori de câte ori nu mă
ştersesem pe picioare, a rămas profund întipărită în
creierul meu). Şcola avea un director român foarte sever Dl. DAVIDESCU, un
adjunct neamţ tânăr, părintele catolic Emil (mort în timpul
deportării în Rusia) şi un grup de domnişoare dintre care se
detaşa domnişoarara LEAR de matematică şi SEILER de
germană. Orele de religie le făceam separat, catolicii de ortodoxi,
dar lucrul acesta nu a creat nici un fel de animozităţi, trecând pur
şi simplu neobservat. Mai mult, părintele Emil ne ducea odată pe
an pe toţi la biserica catolică, iar preotul ortodox îi invita pe toţi
la biserica ortodoxă. La şcoala catolică am fost coleg cu
Magdalena PETRESCU (prima soţie a lui Nichita STĂNESCU), cu care eram
într-o luptă acerbă, dar elegantă şi plină de fairplay
pentru primul loc în clasă, apoi cu Dan DRAGOMIRESCU, Mircea DUMITRESCU,
Florin BROZICI, Dinu şi Bazil MIHĂILESCU, Dan CUCU, iar Mircea
PETRESCU era cu un an mai mare ca mine şi Cornel RĂDOI, vărul
meu, cu doi ani mai mic. Cu toată disciplina teutonă care ni se
impunea în şcoală, caracterul nostru latin erupea din când în când
şi îmi amintesc cu groază cum l-am bătut măr pe Bazil
MIHĂILESCU, fiindcă era un tip impertinent, mă provocase în mod
evident şi efectiv cerea palme. După ce l-am bătut zdravăn
şi am dărâmat un cuier plin de haine cu el, s-a făcut o
anchetă serioasă din care în nici un caz Bazil nu a ieşit
nevinovat, ba din contră. După ce tata a fost chemat la
şcoală şi a fost informat despre incident mi-a tras o bătaie
serioasă, încât în anii care au urmat am luat câteva palme de la colegi
fără să ripostez, numai cu gândul la bătaia pe care
aşi primi-o acasă de la tata. Culmea a fost faptul că Bazil nici
nu a fost pedepsit acasă, cu toate că se aflase adevărul de la
şcoală, fiind reclamat cu această ocazie şi de alţi
colegi care doreau prin aceasta să-mi ţină partea. După trei
ani, de frică să nu ne deporteze ruşii, care duceau în Rusia nemţii,
fără prea mare analiză şi în mare grabă, tata m-a
mutat în clasa IV-a la şcola numărul unu şi când am fost la
director să-mi iau actele pentru transfer acesta mi-a spus:
- Tu
ştii că aveai media cea mai mare din şcoală ?
La
şcoala catolică nu se dădeau premii, nu se făceau clasamente
oficiale, totuşi elevul avea o caracterizare foarte bine pusă la
punct, iar educaţia cu care părăsea şcoala era solidă,
cu un comportament social bine consolidat.
Din acea
perioadă îmi amintesc de prietenia legată între mine şi
Magdalena pe care am invitat-o în anul 1943 la ziua mea onomastică, unde a
mai venit printre alţii şi o altă colegă, vecină de-a
mea, Sonia Florica POPA, celebră prin anii 70 pentru o activitate de
corupţie la Sfatul Popular Ploieşti, pentru care a făcut vreo câţiva
ani de puşcărie. A venit şi fratele Magdalenei, Mircea PETRESCU
cu care aveam să leg o prietenie de lungă durată, în ciuda
marilor divergenţe de natură politică existente între băiatul
unui maistru mecanic, proprietar de întreprindere de autobuze, proprietar de
hotel naţionalizat, crescut cu guvernante şi băiatul unui maistru
mecanic şef de garaj la o întreprindere socialistă, cu un doctorat de
şase ani la Moscova, şef de catedră la Politehnică şi
cu jumătate de normă la Comitetul Central al PCR, iar pe vremea lui
ILIESCU, şeful Informaticii Româneşti, post echivalent cu Secretar de
Stat. Am fost cu el coleg de liceu, de facultate şi printr-o
conjunctură, mi-a fost asistent în anul V la Politehnică.
POPA
Sonia Florica, fosta mea colegă de clase primare la şcoala
catolică, era o fată liniştită, plăcută, o
colegă bună, dar puţin cam mototoală. Pe drumul de
întoarcere către casă, un grup de vreo trei sau patru colegi, printre
care şi Sonia, aveam obiceiul să sunăm pe la câteva sonerii ca să
ne distrăm. Când se întâmpla ca locatarul exasperat de măgăria
noastră să prindă pe câte unul şi să-l urecheze sau
să‑i ia pentru un timp ghiozdanul, acel unu era în mod cert Sonia,
care era mai mototoală şi ghinionistă, după care noi ne
duceam cu toţi să cerem iertare promiţând ferm că nu o
să mai sunăm altă dată. Sonia era înfiată de un
plutonier şi soţia lui care nu puteau să facă copii şi
care au crescut-o cu mare dragoste şi grije, dovedită de faptul
că a fost dată la şcoala catolică unde, pentru copii care nu
erau catolici, se plătea o taxă anuală importantă. Era
foarte frumos îmbrăcată şi modul cum arăta, reflecta în
mod evident atenţia şi dragostea cu care era înconjurată de cei
de acasă. A urmat liceul la Liceul de Fete, fiind colegă cu prietena
mea Dorina SURDAN şi l-a absolvit cu bine, dar nu a avut resurse
intelectuale suficient de puternice pentru a urma o facultate şi s-a
angajat în administraţia de stat. Fiind vecină cu mine ne mai vedeam
din când în când, schimbam două trei vorbe şi atâta tot, fiindcă
acestea erau relaţiile dintre noi. După un timp mi-a prezentat pe
soţul ei, un ofiţer destul de arătos, care părea la prima
vedere un băiat simpatic şi suficient de inteligent. Când l-am văzut
mi-am amintit automat de spusele lui Nae CIORĂNESCU, marele meu profesor de
matematici speciale:
- Frumos eşti,
prost eşti de ce nu te faci domnule ofiţer ?
Când am
întâlnit-o mai târziu, mi-a spus că a divorţat şi cum eram
politicos, dacă ea nu mi-a spus de ce nu am întrebat-o nici eu, dar când
s-a întâlnit mama cu mama ei, aceasta i-a mărturisit că motivul
principal a fost faptul că ofiţerul i-o băga prin spate şi
că fata nu a mai putut să suporte sexul anal şi a divorţat.
Cu trecerea timpului, după ce se căsătorise, tot cu un
ofiţer. Sonia, care era veche angajată în administraţia
publică a avansat şi a ajuns să taie şi să spânzure pe
la primăria din Ploieşti. Se vorbea despre ea cu respect considerându-se
că avea mare trecere şi putere de decizie. Îmi amintesc că
mama a avut odată nevoie de ceva şi când a dat de Sonia, problema a
fost rezolvată fulger, s-a interesat ea personal, a mers cu mama prin toate
locurile şi când a plecat de acolo avea problema rezolvată ca pentru
mama unui coleg de-al ei. Dan CUCU un alt coleg de primare, mi-a povestit cum având
nevoie de o garsonieră pentru mama lui s-a dus la Sonia şi în câteva
săptămâni i-a repartizat una, în cel mai bun cartier din oraş,
la blocurile petrolului din strada Eminescu. Când s-a iscat un mare scandal la
Primărie în legătură cu ciubucurile care se dădeau pentru
repartizarea unei locuinţe, toţi smecherii care probabil şi-au
umplut bine buzunarele, au băgat-o în faţă pe Sonia, cu toate
că sunt sigur că nu a fost ea elementul principal din afacere. Drept
este, că au găsit acasă la ea valori care nu se puteau justifica
la salariul ei şi al soţului, că ea a mărturisit totul,
aşa că a plătit singură, oalele sparte împreună cu
alţii şi a făcut ani buni de puşcărie. După ce a
ieşit din puşcărie, a vizitat-o pe Dorina SURDAN-MERTL
căreia i-a povestit că a trecut prin momente foarte grele şi
aproape că nu ştie cum a reuşit să le
depăşească cu bine. După ieşirea din puşcărie
nu am mai văzut-o pe Sonia, cu toate că mi-ar fi făcut
plăcere să ne amintim de vremea copilăriei noastre, când sunam
pe la sonerii. Ce dor îmi este de fetiţele cărora le ajutam
să-şi pună ghiozdanele pe spate … sau de ghiozdanele lor …
mi-e dor de ceva.
Faptele mele
nu au fost mereu pline de glorie, de momente cu care să mă mândresc
şi dintre acestea din urmă relaţia mea cu Domnul Maior CIOC, pe
care nu l-am cunoscut personal, a fost reprobabilă fără
discuţie, am regretat-o destul de curând după ce am făcut-o
şi nu o să pot să mi-o iert toată viaţa, singura mângâiere
minoră o am când, destul de des în rugăciunile mele de
dimineaţă sau de seara mă rog pentru odihna sufletului lui, îl
rog dacă poate de acolo de sus să mă ierte. Eram prin clasa a
II-a primară şi veneam acasă de la şcoala catolică cu
un grup de elevi printre care Puişor CIOC, oarecum vecin cu mine
fiindcă locuia pe strada Popa Farcaş. Din vorbă în vorbă
acesta începe să ne povestească despre tatăl lui maior, erou al
frontului de Est şi decorat cu medalia Mihai Viteazul pentru fapte
deosebite. În urma unor lupte, domnului maior i se amputaseră picioarele.
Poate că Puişor s-a lăudat cu prea mare insistenţă, iar
eu într-un moment de nefericită inspiraţie m-am exprimat urât
spunând că i le-a luat vântul. Acasă, Puişor i-a reletat
expresia tatălui lui şi represaliile au fost pe măsura gestului
meu necugetat, fiind reclamat la şcoală. Am fost chemat la director
unde în primul rând nu a fost nevoie de confruntare cu Puişor,
fiindcă am recunoscut şi mi-am cerut scuze spunând că regret
foarte mult, că nici pe departe nu sunt de acord cu ce am spus
fără să mă controlez. Ţinând cont că aveam media
cea mai mare pe şcoala catolică, plus maniera sinceră de evaluare
a nefericitului eveniment, scuzele au fost primite la nivelul conducerii
şcolii şi incidentul aplanat. Lucrurile nu s-au oprit la acel nivel
fiindcă maiorul CIOC s-a interesat de tata la Comisariatul Militar unde a
afirmat că tata este un bolşevic care se sustrage frontului şi
trebue pedepsit exemplar. Şansele noastre au fost următoarele:
Şeful comisariatului era vecinul nostru colonelul Alexandru GEORGESCU, un
pic de rudă cu noi, iar tata era în concediu medical în urma unei crize
de ulcer, dar lucra pe un post foarte periculos, curier militar pe avion cu ruta
Bucureşti-Odesa unde curierii nu trăiau prea multe luni din cauza
doborârii avioanelor cu care duceau documentele. Chiar în noaptea când a avut
criza, fiind internat de urgenţă la spital, colegul care i-a luat
locul a fost omorât. Unchiul meu, Aurel GOCIMAN, era Secretar General la Preşedenţia
Consiliului de Miniştri şi odată când tata era la el în birou a
intrat pe neaşteptate Mareşalul Ion ANTONESCU, acesta după ce i-a
fost prezentat tata, care era în uniformă de sergent major, l-a întrebat
unde are unitatea, bănuind că este aranjat pe undeva, dar când a
aflat ce face l-a felicitat. Unchiul meu era extrem de corect şi nu punea
nici o pilă pentru nimeni, însă după vreo două luni, tata
s-a întâlnit cu fratele soţiei lui Aurel, avocatul Ionel VARTIC, care
după ce i-a spus lui tata că e un prost, a telefonat pe loc unui
general în numele lui Aurel şi tata a fost mutat la unitatea
motomecanizată din Piteşti. La Piteşti a avut un incident major,
fiind de pază la mormântul lui Armand CĂLINESCU, asasinat de
legionari, aceştia au imobolizat gărzile, au dezhumat cadavrul turnând
acid sulfuric peste el, apoi au stropit cu benzină dându-i foc. După
ce a scăpat la limită cu viaţa a mai avut probleme şi la
tribunalul militar, însă cum între timp cu toate că paza a fost
triplată, legionarii au recidivat cu profanarea mormântului, a fost
achitat.
După
mulţi ani, întâlnindu-mă cu Puişor CIOC l-am întrebat de
domnul maior şi l-am rugat să-i transmită scuzele unui matur
pentru gafa unui copil de 9 ani, iar Puişor s-a arătat încântat să
o facă.
În acea
perioadă am vizitat cu toată familia, inclusiv bunica, familia Nicu
CĂLĂRAŞU, unul dintre marii petrolişti din Prahova. Casa
lui, situată în Piaţa Cuza, era construită pe un singur nivel,
dar foarte mare şi bine gândită ca arhitectură. Din cele
văzute acolo, m-a impresionat cel mai mult una dintre băi cu mai multe
spaţii despărţite de pereţi cu arcade imense. Nuţa
şi Nicu CĂLĂRAŞU aveau trei fete cu care am avut contacte
mulţi ani, mai ales că două dintre ele au fost colege de
clasă cu soţia mea Ica. Tot acolo l-am cunoscut pe Puiu STUPARU, fiul
unui mare negustor din Ploieşti, cu care am legat o prietenie de peste
cincizeci de ani, deoarece ca şi mine a fost jucător de volei. Cea mai
reuşită dintre fetele CĂLĂRAŞU a fost Doina,
ingineră agronomă, membră în Marea Adunare Naţională
înainte de 1989. Soţul ei era tot inginer agronom, un individ irascibil
care a plesnit-o cu ocazia unei discuţii şi s-a lovit în cădere.
După un timp a acuzat dureri de cap progresive, a trebuit să fie
operată, dar din păcate a decedat chiar pe masa de operaţie.
La
vremea aceea l-am cunoscut pe unul dintre cei mai mari derbedei
simpatici, Dan
ŞENCHEA, fiul unui căpitan în casa căruia se juca poker şi
era o atmosferă evoluată. A avut geniul de a chiului în clasa I-a
primară, lucru nemaiauzit de mine. Dan povestea cum l-a învăţat
să facă sex sora mai mare a lui lui Florin VOINESCU, Camelia. La
început l-a excitat pentru a obţine erecţia, după care au
introdus penisul în vagin şi l-a pus să se mişte. După un
timp a simţit o senzaţie în penis şi i-a spus domnişoarei
că îi vine să facă pipi, dar aceasta a început să
râdă
obligândul să continue până i s-a înmuiat, de ieşit
ceva nu a
ieşit fiindcă era prea mic. În perioada următoate s-a
perfecţionat, deoarece printr-o crăpătură urmăreau cum
venea la Camelia şi i-o trăgea Mitică LUPESCU, un sportiv bine
făcut.
Eram refugiat
în timpul bombardamentelor din 1944 la 17 kilometri de Ploieşti în comuna
Nedelea Judeţul Prahova, unde pe un loc al bunicii, tata construise o
casă cu materialele rămase după bombardarea garajului şi a
casei, plasate vis-à-vis de cea în care locuiam noi. Într-un parc frumos
şi îngrijit era reşedinţa de vară a prinţesei
Ecaterina CARADJA, cea care avea şi un leagăn, adică o
organizaţie care se ocupa de copii fără părinţi, pe
care-i plasa la diferite familii pentru a fi crescuţi. Ca să dea un
exemplu personal, prinţesa adoptase pe Kenia o fată refugiată din
Polonia rămasă fără părinţi, care stătea
şi ea la Nedelea vara. Cum eram de vârste apropiate cu Kenia şi Adela
SÂRBU, fata directorului aşezămintelor, formam împreună cu
vărul meu Dan NICOLESC-VESELU un quartet nedespărţit. Pentru noi
parcul era un rai pe care nu-l visam în Ploieşti şi ne-am fi jucat
toată ziua mai ales că începusem să sesizăm diferenţa
dintre băieţi şi fete, ne mirosea nouă ceva şi o strângere
de mână sau o atingere la jocul de-a indienii ori la o pitită, când
ne înghesuiam în vreun tufiş, era un deliciu. Parcul, cu o
suprafaţă de mai multe hectare era plasat în apropierea prundului
Prahovei având o mulţime de alei elegant trasate şi bine îngrijite,
un eleşteu cu peşti şi o frumoasă grădină
asemănătoare cu cele japoneze, cu plante luxuriante şi o
mulţime de podeţe. Jocul prin parc şi scăldatul în râul
Prahova, pe vare-l făceam însă numai cu băieţii, erau
pentru noi orăşenii lucruri complect deosebite pe care nici nu le
visasem la noi, în oraşul natal Ploieşti. Când vara pe prundul
gârlii spre Filipeştii de Târg a căzut un bombardier american de tip
Liberator B24, toată suflarea s-a dus să-l vadă cu mic cu mare.
Unul din piloţi a murit, altul a fost dus la Ploieşti la celebrul
chirurg Vasile PETRESCU, pentru amputarea piciorului, ceilalţi au fost
luaţi de militarii români şi duşi la Predeal, unde prinţesa
se îngrijea ca să nu le lipsească nimic. Conţinutul avionului a
fost devalizat de săteni până la venirea jandarmilor şi armatei,
care au luat ce a mai rămas. O perioadă lungă s-a mâncat la
Nedelea ciocolată şi alte bunătăţi din bombatdierul
american, iar ani de zile la Nedelea s-au confecţionat
cămăşi din mătasea paraşutelor găsite. Regele
Mihai I şi-a manifestat dorinţa de a vedea avionul care aterizase pe
burtă şi era într-o condiţie destul de bună, aşa
că a venit la Nedelea, unde a fost întâmpinat de prinţesă, de
primar şi de cei patru copii îmbrăcaţi de gală. Regele a
venit singur, cu maşina lui de construcţie specială, din
aluminiu, cu un motor de la IAR Braşov, a dat mâna cu noi după care a
schimbat câteva vorbe numai cu prinţesa şi a intrat în avion care arăta
jalnic, fiindcă se furase tot ce se putea din el, însă a manevrat
ceva pe bord şi s-a deschis un dispozitiv care conţinea un
ceas-busolă pe care l-a demontat şi l-a luat. Cum fetele nu erau prea
interesate, iar Dan nu fusese atent, toată lumea m-a întrebat pe mine ce
şi cum a apăsat, ce a scos, aşa că un timp am fost
vedetă, fiindcă unii interpretau că ar fi primit un mesaj secret.
Pilotului mort i s-a făcut o slujbă creştinească şi a
fost înmormântat în sat, iar ceilalţi, scăpaţi din mâna nemţilor
si transportaţi la Predeal o duceau aşa de bine încât după
război când prinţesa s-a refugiat în Statele Unite, au creat un club
al băieţilor prinţesei împreună cu alţi piloţi
căzuţi pe teritoriul românesc, care beneficiaseră de tratament
preferenţial. Clubul avea ca preşedinte de onoare pe prinţesa
CARADJA şi se adunau de câteva ori pe an pentru a-şi aminti întâmplările
din România, cu şansa de a nu fi căzut în mâinile nemţilor,
care cu toate că se purtau acceptabil cu americanii erau mult mai aspri.
În 1994 când la Ploieşti s-au comemorat 50 de ani de la bombardamentele
din 1944 au venit o mică parte din ei deoarece au considerat, împreună
cu prinţesa, că regimul lui Ion ILIESCU este un regim de
inspiraţie comunistă, fară a avea credibilitate, aşa că
manifestarea, cu toate pregătirile şi cheltuielile făcute de
oficialităţi a fost un eşec. Pe americani cu toate că par
naivi este totuşi dificil să-i păcăleşti cu Ion ILIESCU
vopsit, fiindcă au bunul obicei de a se informa temeinic înaite de a
credita o acţiune.
Ca să nu
ne deporteze ruşii din greşeală, considerându-ne nemţi,
tata m-a mutat în clasa IV-a de la Şcoala Catolică la Şcoala Nr.
1 prin Popa VESELU, care preda religia la copii de acolo. M-am dus cu mama pe
strada Elena Doamna la sediul şcolii Nr. 2 unde fiinţa şcoala Nr.
1, dată afară de ruşi în mod brutal din vechiul sediu, chiar în
timpul cursurilor alergând copii afară din clase, motiv pentru care
tatăl lui Mircea DUMITRESCU l-a dus înapoi la catolică pe fiul lui.
Ne-am prezentat la domnul învăţător ANDREESCU, un om aprig cu o
figură severă care a schimbat cu multă căldură câteva
vorbe cu mine şi am rămas acolo. După ce am fost prezentat ca ...
încă un fost elev de la catolică pe lângă Florin BROZICI, m-am
aşezat pe unul din locurile libere din fund într-o sală de clasă
destul de aiurea, cu bănci de toate felurile, prost luminată,
incomparabilă cu condiţiile de la şcoala catolică.
Şorţul meu imaculat cu guler alb nu a impresionat pe nimeni, ba din
contră, fiindcă eram printre puţinii echipaţi aşa,
chiar Florin BROZICI renunţase la el şi am avut noroc că nu s-a
luat nimeni de mine, aşa că ziua următoare l-am lăsat
acasă. Atmosfera din recreaţie era infernală, mai ales că
în curte ieşeau şi elevii şcolii celeilalte, o şcoală
puţin mai de cartier decât elita de la Nr.1 sau cei de la catolică.
Elevii nu erau supravegheaţi de nimeni, se băteau, înjurau sau
aruncau cu pietre astfel încât Marin ZAHARESCU băiatul celebrului
profesor de fizico-chimice de la Petru şi Pavel s-a ales cu capul spart de
un derbedeu, Haralambie BOTESCU, care avea să fie coleg cu noi în clasa
8-a C, dovedindu-se unul din cei mai cuminţi dintre noi. Din punctul de
vedere al cunoştiinţelor însă copii ştiau o carte "ca
la carte", erau pur şi simplu străluciţi. Am venit
acasă plângând de necaz spunând că derbedeii ăia
fără uniformă, ştiu o carte la care nu ştiu dacă
eu o să pot ajunge şi am mai tras un plâns de mama focului. Mama a făcut
bine că s-a dus şi a povestit învăţătorului impresiile
mele, fiindcă acesta pe lângă faptul că a înregistrat puterea
mea rapidă de analiză şi ambiţia, i-a spus mamei că până
la sfârşitul anului o să mă integrez perfect. Componenţii
clasei erau copii protipendadei oraşului, Griguţă SAVU-fiul
directorului Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, Radu PAPINA-fiul
directorului Liceului Comercial şi al Camarei de Comerţ, Puiu
CONSTANTINESCU-fiul directorului întreprinderii Româno-Americana, Marin
ZAHARESCU şi alţii care făceau meditaţii acasă la
lecţii şi limbi străine, cu avantajul pentru ceilalţi
că trăgeau clasa înainte prin valoarea lor. Pe la mijlocul anului a
venit directorul Grigore SAVU de la Petru şi Pavel, spunându-ne să
învăţăm cât mai bine, fiindcă intenţionează
să facă o clasă specilă la liceu cu toţi
premianţii de la Nr. 1. În timpul orelor atmosfera era strălucită,
iar domnul ANDREESCU era un dascăl de prima mână, aşa că la
sfârşitul anului spre surprinderea chiar şi a mea, eram clasat
după cei trei mari, dar înaintea lui Marin ZAHARESCU. Lui Popa VESELU
şi Domnului ANDREESCU, le datorez şansa unei cotituri radicale în viaţa
mea, fiindcă şocul din acel an şi integrarea în acea clasă
de elită m-a aruncat pe altă orbită. Cum lanţul meu de gafe
a fost impresionant, pe timpul cât lucram la cooperativa de radio a venit la
noi un domn ANDREESCU să-i reparăm un aparat de radio netransportabil
şi cu toate că m-am purtat frumas cu el, la fel cum mă purtam cu
toţi clienţii, l-am trimis pe un radiofonist Marcel care a rezolvat
problema, însă din discuţiile purtate a aflat că domnul fusese
învăţător şi îşi amintea că îi fusesem elev.
Monumentala gafă a constat din două etape, una că nu l-am
recunoscut şi a doua poate mai gravă, că nu m-am dus la dânsul
acasă să-mi cer scuzele de rigoare. Când strălucita şi
superba mea dirigintă doamna Licuţa PAULESCU a venit la mine pentru
aceeaşi problemă, m-am dus de vreo două ori la dânsa acasă
şi i-am reparat radioul fără să-i iau nici banii pentru
lampa pe care am plătit-o din buzunar, nu numai din marea mea dragoste
şi recunoştiinţă pentru o femeie minunată, dar şi
ca o reflexie a întâmplării ANDREESCU.
La festivitatea de
încheiere a clasei a III-a, mama a venit fiindcă a vrut să fie de
faţă la luarea premiului II. Îmi aduc aminte cum la premiere,
diriginta mea, distinsa doamnă PAULESCU, la înmânarea
diplomei mi-a spus
… şi la anul premiul I … referindu-se la faptul că cei
trei
monştri sacri ai premiului I (Griguţă SAVU, Puiu CONSTANTINESCU
şi Radu PAPINA) dăduseră clasa IV-a în particular, iar eu
rămâneam
de facto liderul clasei noastre. Acest lucru a fost zadarnic pentru ei,
deoarece
reforma învăţământului a unificat cele două clase III-a
şi a IV-a, iar printr-un examen de admitere am intrat împreună
în
clasa VIII-a (A fost şansa mea ca pe lângă prieten să devin
şi coleg cu Nichita STĂNESCU). În anii următori, organizarea
socialistă nu a mai acordat premii fiindcă nu se doarea a fi
creaţi lideri, aceştia trebuiau să fie aleşi numai de
partid, numai partidul unic trebuia să decidă cine este lider şi
nu criteriile de valoare, iar cel mai periculos era crearea de indivizi
cu
mentalitate de învingători câştigată prin lupta dreaptă
arbitrată de profesori şi nu aceea de cetăţeni supuşi.