mg_politehnica

Studentul la Electronică

                                                                           Nae Ciorănescu    Tudor Tănăsescu Mircea Petrescu Eugen Simion
  Bucureşti-Urziceni

    După probele examenului de admitere în facultate, m-am întors la Ploieşti unde stăteam ca pe ghimpi din cauza emoţiilor provocate de incertitudine. Una peste alta, eram conştient că mă prezentasem foarte bine, mă lămurisem că în sala unde am dat lucrarea scrisă la matematică se dăduse greşit subiectul, aşa că demonstraţia mea că nu se poate face era corectă, confirmată chiar de profesorul Ion ŞABAC la oral, dar până nu vedeam rezultatul scris nu puteam să mă liniştesc.
   Ştiam precis data când vor fi afişate rezultatele şi am plecat la Bucureşti fără să mai vorbesc cu nici unul din cei aproximativ 50 de colegi de liceu care se prezentaseră la examen la Politehnică. Am ajuns în faţa Politehnicii mult mai devreme decât trebuia, mai ales că ora de afişare s-a decalat spre prânz. Nu prea cunoşteam eu Bucureştiul, aşa că m-am dus acasă la prietenul meu Dan SOLOMON, care locuia aproape şi nu era atât de agitat, nici nu plecase de acasă. Am stat de vorbă, doamna SOLOMON ne-a servit ceva şi am plecat cu o oră mai devreme să vedem listele. De departe ne-am dat seama că se deschiseseră porţile, fiindcă prin faţă nu mai era nimeni. Am iuţit pasul şi inima a început să ne bată puternic, pe drum vedeam pe unii care săreau în sus de bucurie, dar şi pe alţii care erau trişti sau chiar plângeau din cauza eşecului. Imediat lângă intrarea principală erau listele Electrotehnicii, aşa că m-am despărţit de Dan care se prezentase la Mecanică şi m-am repezit la listele care erau afişate pe pereţi pe o lungime de 50 de metri şi pe trei sau patru rânduri. Ce era în sufletul meu în acele momente nici nu pot să mai descriu acum, eram blocat şi îmi căutam numele în mod automat, erau afişaţi toţi candidaţii în ordine alfabetică cu menţiunea admis sau respins. Căutarea nu a durat prea mult, însă mie probabil că mi s-a părut o veşnicie până când am văzut GOCIMAN Mircea-Aurel .... admis. Imediat după citirea rezultatului inima şi-a dublat ritmul, aşa că nu mi-a mai ajuns aerul, dar nu am plecat din faţa listelor cu toate că era o înghesuială teribilă, am citit încă odată şi încă odată şi încă odată ca să fiu sigur că este aşa.
    M-am tras puţin de o parte să mă liniştesc, după care au urmărit rezultatele colegilor mei de liceu şi am constatat cu multă bucurie că au intrat toţi: Radu PAPINA, Izvoraş CAVADIA, Mircea PETRESCU, Stelică BORDEANU, Sandu CRISTIAN, Constantin SPIRIDON în total şapte Ploieşteni, ceea ce reprezenta un mare succes al liceului Ion Luca CARAGIALE din Ploieşti la un concurs cu peste şase candidaţi pe un loc. Dacă îl adaug şi pe Mirel POPOVICI ploieştean care a făcut liceul în Bucureşti eram opt. În timp ce meditam la cele întâmplate mă ia în braţe Dan SOLOMON şi mă felicită, fiindcă mă văzuse pe liste, îmi spune că a intrat şi el, dar a mai văzut pe liste pe Fănică BUNEA şi Florin BROZICI doi colegi de liceu. M-am despărţit de Dan care se ducea acasă să le comunice vestea bună la ai lui, iar eu am plecat la gară să mă întorc la Ploieşti. Era deja după amiază şi m-am repezit la casă de unde am luat un bilet pentru un accelerat de Galaţi în care m-am urcat în grabă. În tren am discutat cu unul cu altul, dar spre surprinderea mea un medic mi-a spus că merge la o mătuşă la Urziceni. Când am auzit asta mi-a trecut un fier roşu prin inimă, ştiam eu că acceleratele da Galaţi trec unele prin Ploieşti şi altele prin Urziceni. M-am dus la conductor care mi-a confirmat greşeala făcută şi am oftat că de fericire luasem plasa asta. Am coborât la Urziceni, era destul de târziu, m-am dus la şeful de gară şi i‑am spus ce am păţit întrebându-l ce mă sfătuieşte să fac, având în vedere faptul că nu aveam destui bani pentru biletul până la Ploieşti. S-a uitat omul cu multă înţelegere la mine şi mi-a explicat că primul personal vine deabia de dimineaţă, dar că o să treacă un mărfar pe la ora cinci şi o să-mi pună o vorbă bună la însoţitori ca să mă ducă până la Ploieşti. Ce nu fac eu pentru domnu inginer, a fost primul om care mi s-a adresat în felul acesta, iar eu am fost impresionat, simţeam pentru prima dată că în afară de sport mai am o componentă pentru care sunt respectat. Am dormit în sala de aşteptare unde era destul de curat şi şeful s-a ţinut de cuvânt, m-a trezit dându-mă în primire unui CFR-ist care mi-a indicat un vagon gol în care era o bancă. Trenul oprea din staţie în staţie, lăsa să treacă alte trenuri, dar cinstit să fiu eu eram foarte fericit. Intrasem la Facultatea de Electrotehnică, deja un şef de gară mă numise inginer şi mă îndreptam către casă să transmit bucuria mea şi părinţilor, care probabil se îngrijoraseră de întârzierea mea. Am coborât în gara de sud şi de acum eram al mine acasă, începusem să salut o serie de cunoştiinţe, la unii le mărturiseam bucuria mea alţii se mirau că arătam cam ponosit, dar asta este viaţa. Până acasă am mers pe jos, fiindcă autobuzele circulau foarte rar, iar eu nu prea mergeam cu ele preferând, dacă aveam un ban să fac altceva cu el. Am ajuns acasă, le-am spus repede alor mei că am reuşit şi că am luat greşit trenul, după care ne‑am bucurat cu toţii, iar eu m-am spălat şi am tras un pui de somn. Imediat după sculare am luat ceva în gură după care am plecat la Ştefănel LUCINESCU să comunic bucuria şi de acolo prin oraş unde mişuna de viitori studenţi, fiindcă din generaţia noastră au terminat facultatea cam 90%. Erau totuşi mulţi colegi trişti şi anume aceia care din motive politice nu fuseseră înscrişi la examenul de admitere şi care trebuiau să facă un an sau doi de producţie, care era o trecere prin purgatoriu, după care, dacă organizaţia de partid considera că s-au purificat ideologic primeau recomandare pentru examenul de admitere.
      Cartela alternativă
    La facultate, pe lângă lucrurile bune pe care le-am învăţat de la colegul meu de liceu Sandu CRISTIAN, am deprins şi lucruri rele, dar folositoare, printre care lipsa totală de respect faţă de obligaţiile faţă de Institutul Politehnic pe care, după opinia lui, trebuia să tragi la maximum şi până la fund. Când Sandu era de servici la cantină, şi făcea ca acest lucru să se petreacă de vreo patru ori pe an, ne duceam seara la închidere şi sub pretextul că luăm o masă copioasă, lucru consacrat şi acceptat, şterpeleam bonuri de masă din locul unde acestea se depozitau pentru a fi arse cu proces verbal. Cum tipul de cartelele se schimba de maximum trei ori pe an, asta însemna că ne asiguram mâncare berechet pentru mult timp cu aceste bonuri. Problema importantă era însă pâinea, fiindcă aceasta nu se dădea pe bon ci se obţinea la ghişeu arătând cartela, bonul fiind folosit la masă unde era predat femeii care ne servea. Dacă am văzut că treaba merge ca pe roate, luam cartelă alternativ, o lună da una nu, făcând bineînţeles economie destul de importantă. Bonurile de masă le aveam de la serviciile la cantină sau prin schimbarea datei pe un bon vechi peste care aplicam cu clei alte cifre, luate eventual de la bonurile de dimineaţă care erau mai puţin utilizate, devenind în scurt timp specialişti în astfel de mistificări. Problema de specialitate era arătarea cartelei pentru a lua pâinea, dar la coada existentă nimeni nu mai citea numele de pe cartelă, care eventual ar fi trebuit să fie comparat cu cel de pe legitimaţia de student, aşa că era suficient să mergi la masă cu cel puţin încă un coleg care să ia pâinea, după care în mod discret să-ţi paseze cartela ca să iei şi tu pâinea cu aceeaşi cartelă. Treaba era dificilă, la ghişeu erau cam aceleaşi femei care fără să fie prea exigente, nu puteau permite să ne facem de cap, aşa că urmăreau cu oarecare atenţie corectitudinea operaţiei. Cum la pasarea cartelei se crea o mişcare neobişnuită, una din femei mă cam luase la ochi şi mi-a spus direct că ori de câte ori apar eu se produce ceva ciudat şi mă roagă să-i arăt cartela, dar a avut ghinion, m-a controlat de două ori şi m-a găsit în lunile când aveam cartelă. Ştiind că sunt în regulă, de fiecare dată am prezentat cartele şi legitimaţia, iar biata femeie nu ştia cum să îşi ceară scuze, mai ales a doua oară când mai mult i-am arătat eu documentele decât le-a cerut ea tocmai ca să-i astup gura, fiind în regulă.
        Examene la Politehnică
    Primul examen la Facultatea de Electronică în Politehnică l-am dat la tehnologia metalelor cu profesorul Nicolae CUŞUTĂ, care ne explicase destul de frumos şi inteligibil secretul metalelor şi al diagramelor care le descriu caracteristicile. Când m-am prezentat la examen mă întâlnesc cu un coleg de liceu şi de grupă Sandu CRISTIAN, care mă întreabă dacă ştiu bine diagrama fier-carbon, fiindcă lui îi picase acel subiect şi l-a îndoit discret în două lăsându-i o dungă pentru orice eventualitate. Culmea că la plecare a văzut cum biletul a fost introdus între celelalte şi mi-a sugerat să intru repede. Diagrama fier‑carbon era cheia metalurgiei şi o ştiam perfect, aşa că nici măcar nu m-am mai uitat pe notiţe intrând la examen. M-am prezentat la profesor şi în timp ce-mi spuneam numele eram cu ochii pe bilete pentru a îl depista pe cel îndoit, a observat el ceva, fiindcă m-a întrebat dacă vreau să-mi dea el un bilet sau să-mi încerc norocul. Cum profesorul era apropiat de noi am glumit răspunzându-i că prefer să merg pe mâna mea, dar cu ochii eram pe bilete până când în sfârşit l-am ochit şi l-am luat. M-am dus direct la tablă şi într-un sfert de oră am ieşit cu calificativul foarte bine. Zvonul s-a dus destul de repede, aşa că spre sfârşitul examenului profesorul mai în glumă mai în serios a spus că nu ştie cum facem, dar mai toţi am tras diagrama fier-carbon. Cu profesorul CUŞUTĂ am dat unul din cele mai interesante colocvii pentru promovarea practicii anului I la tehnologia metalelor. Deoarece după absolvirea anului I eram bolnav, nu am făcut practica respectivă, aşa că m-am trezit la începutul anului V, anunţat de la secretariat că nu mă pot înscrie la examenul de stat până la promovarea acestui colocviu. Am făcut rost de un document de la Decanat, cu care m-am prezentat în vacanţa de iarnă la Uzina "1 Mai" din Ploieşti unde se putea face practica respectivă. Am fost preluat de un inginer care fără să mă lase să scot o vorbă mi-a făcut un instructaj de protecţie a muncii după care mi-a stabilit un program draconic cu ore de intrare şi ieşire, cu prezentare la control din două în două zile pentru a controla caietul de practică. După ce a obosit puţin, am intervenit spunându-i că eu sunt absolvent al facultăţii, dar din motive de boală nu am făcut practica la timp şi că acum lucrez la proiectul de diplomă şi practica doresc să o fac formal, deoarece pentru un electronist nu este esenţială. Tipul a fost receptiv la spusele mele şi m-a întrebat de ce nu i-am spus de la început, la care am replicat că nu m-a lăsat să spun nimic. Mi-a făcut un program de voie şi mai mult mi-a dat un caiet model după care am complectat în al meu, aşa că nu prea am trecut pe la uzină. La începutul semestrului m-am prezentat la profesorul CUŞUTĂ spunându-i ce şi cum, iar el mi-a propus să discutăm chiar în pauza imediat următoare. Am aşteptat pauza chiar în sală şi imediat m-am prezentat la catedră cu caietul peste care s-a uitat în grabă şi l-a semnat. Din delicateţe profesorul nu m-a întrebat nimic despre materia propriuzisă pe care de bine de rău o parcursesem şi a avut nefericita inspiraţie să-mi pună întrebări de genul: - Domnul inginer PALANCA, mai lucrează la proiectare ... la primele am răspuns la inspiraţie, numai despre unul din cei în cauză ştiam ceva ... la unele răspunsuri se mira, fiindcă el auzise altceva ... mă intreba săracul numai despre şefii pe unde ar fi trebuit să trec prin uzină, dar cum eu nu trecusem ... La un moment dat a trebuit să mărturisesc faptul că am făcut o practică mai scurtă având un proiect de diplomă laborios. Cum eram coleg cu băiatul lui şi era la curent, a discutat în continuare cu mine, mai în şoaptă pentru a nu se auzi în sală, despre electrocardiograful la care lucram cu profesorul Roman STERE, după care m-a promovat.
    Nae Ciorănescu
    Primul curs la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Bucureşti a fost cel de Analiză Matematică în amfiteatrul F-II-19, la care m-am prezentat cu peste o jumătate de oră mai devreme, fiindcă ştiam de la Paul APOSTOL, un ploieştean cu doi ani mai mare, că este bine să vii devreme şi să-ţi ocupi un loc bun, deoarece locurile din primele ore se păstrează tot semestrul. În sală era destul de multă lume, m-am aşezat lăngă Alexandru CRISTIAN şi Constantin SPIRIDON, iar destul de repede au apărut ceilalţi ploieşteni: Mircea PETRESCU, Stelian BORDEANU, Radu PAPINA, Izvoraş CAVADIA, Mirel POPOVICI, un adevărat comando cu un rol important în an, deoarece cu toate că erau mai mulţi, bucureşteni provenind de la diverse licee între care existau animozităţi, erau dezbinaţi. O singură grupă era mai legată având ca lideri pe Caius MICULESCU şi Constantin ENESCU, primul, mare voleibalist, cu care am jucat în echipa Facultăţii, a Politehnicii, ca parteneri în doi ai naţionalei femenine de volei, căpitanul naţionalei de volei care a câştigat în Brazilia medalia de argint; al doilea, jucător de baschet la Dinamo, care ne-au poreclit POMPELE, fiindcă aşa îşi ziceau unul altuia PETRESCU şi BORDEANU. Dintre cunoscuţi în sală mai erau Sandu NECULA de la Buzău viitor ministru, Viorel BOGATU baschetbalist de la Galaţi, un oltean simpatic Titi DĂNILĂ …… peste 150 de inşi, fiindcă după un timp ne-am despărţit în facultatea de curenţi tari, Electrotehnica şi cea de curenţi slabi, Electronica.
    Încet, încet sala a început să se umple, dar am constatat un lucru curios, în faţa uşii se adunaseră spre 100 de studenţi care nu intrau în sală. Printre ei era şi G. NICOLESCU zis Geană fiul preotului de la biserica Sf. Gheorghe, cu doi ani mai mare ca mine la liceu, mare fan de volei, pe care l-am întrebat ce se petrece, dar mi-a spus să am răbdare să nu-mi stric plăcerea unui eveniment unic în Politehnică. După ce a sunat de intrare, toţi cei de la uşă au intrat în sală şi s-au aşezat, dar mulţi au rămas în picioare, aşa că atmosfera era apăsătoare, plină de suspans. Oricum mi-am dat seama că este vorba de un show, fiind prezenţi studenţi mai mari din toată Politehnica. Rumoarea din sală s-a transformat brusc intr-o linişte de catedrală şi pe uşă a intrat fără să o închidă un tip scund, plinuţ, cu o chelie accentuată, cu un mers care trăda o vioiciune remarcabilă, o privire inteligentă şi hotărâtă. S-a dus la catedră, a analizat cu mare atenţie şi fără grabă auditoriul şi apoi cu stofa unui actor experimentat a rostit răspicat, cu o voce tunătoare:
    - Nu-mi amintesc să fi lăsat atâţi repetenţi anul trecut …. urmat de râsetele şi rumoarea celor mai mari, fiindcă noi bobocii eram blocaţi ca să mai putem avea asemenea reacţii sau să gustăm din plin poantele care au urmat. Eu nu m-am speriat ca alţii, aveam avantajul obişnuinţei cu un stil asemănător de la profesorul meu de matamatică Ion GRIGORE.
    - Mulţi, mulţi, foarte mulţi, dar din fericire o să rămâneţi puţini, fiindcă nu este nevoie de atâţi ingineri, o să am eu grije în special de lucrul ăsta, dar mă bazez şi pe ŞABAC, CARTIANU, TĂNĂSESCU.
    - Ce voi credeţi că o să terminaţi toţi Electrotehnica, o să rămâneţi o mână de ingineri, dar de prima calitate, de ingineri buni este mare nevoie.
    Trecând la Analiza Matemetică, ne-a spus că există o analogie între aceasta şi înot din punctul de vedere al învăţării şi ca să înţelegem mai bine ne-a explicat teoria înotătorului. S-a dus la tablă şi din cutia cu cretă a luat vreo 5, pe care le-a mărunţit, încet, cu grija unui prestidigitator care doreşte o reuşită deplină, într-o linişte mormântală, după care a continuat:
    - Unii le explică pe larg mişcările pe care trebuie să le facă, cum să respire, îi leagă cu chingi, îi lasă cu grijă în apă, pierd mult timp cu ei şi până la urmă tot nu învaţă toţi să înoate. Eu am altă metodă: îi arunc pe toţi în apă (şi când a spus asta, cu mâna, printr-o mişcare violentă de rever a aruncat toate bucăţile de cretă care s-au răspândit în primele bănci), unii învaţă să înoate iar ceilalţi ….
    Din păcate a fost ultima dată când Nae CIORĂNESCU şi-a expus liber teoriile, deoarece o parte din colegii muncitori ( veniţi la facultate după nişte cursuri speciale de doi ani făcute la Braşov, ca înlocuitor de liceu şi din care până la urmă unul singur a terminat Energetica şi vreo doi ingineria economică), l-au reclamat la organizaţia de bază a tineretului muncitor UTM, unde a fost chemat şi săpunit cât se poate de bine, că la aşa ceva aveam specialişti buni pe vremea aceea. Efectul a fost atins mai ales că CIORĂNESCU făcuse deja puşcărie de unde fusese scos de nişte cunoscuţi care l-au convins pe Gheorghe GHEORGHIU-DEJ că este un profesor foarte bun şi dictatorul criminal era ceva mai sensibil la valorile naţionale spre deosebire de cei care îi vor urma la putere.
    Prima demonstraţie pe care ne-a făcut-o a fost funcţia factorial (5!=1x2x3x4x5) şi după ce ne-a demonstrat că 0!=1 şi a afirmat teatral că cine nu a înţeles această primă demonstraţie poate să plece, deoarece este inutil să mai stea neavănd nici o şansă, şi ca suspansul să crească, o parte din cei veniţi să asiste la show au părăsit sala. În anii următori, am participat de vreo trei ori la Ciorănescu Show şi ca spectator mi-a permis să apreciez maniera şi calitatea prezentării în fiecare an erau noi, inedite, lucrurile asemănăndu-se între ele, fără a fi identice motiv pentru care era un spectacol special în Politehnică. În acea perioadă mai erau cursuri spectacol în Politehnică, dar acestea erau permanente, de altă natură, mult mai voalate, mai mult cu caracter de mici discuţii la gura sobei prin care dascălul cu mare experienţă, oferea cu generozitate din ea studenţilor săi. Printre cele mai apreciate show-uri, erau cursurile ordinare ale profesorilor BUDEANU, Tudor TĂNĂSESCU, Gheorghe CARTIANU, SLĂTINEANU, POPESCU-DUMNEZEU, Ion AGÂRBICEANU, cursurile speciale ale lui Grigore MOISIL ţinute la Politehnică sau consultaţiile la Remus RĂDULEŢ, Adrian VALERIU, Gheorghe CARTIANU sau Edmond NICOLAU.
    În general Nae CIORĂNESCU era un om plăcut, plin de poante ca toţi matematicienii, care umplea la nesfârşit table cu demonstraţii într-un ritm debordant, fără să se intereseze dacă se înţelege sau nu în sală (noroc că avea un curs litografiat foarte bun după care se putea învăţa). Din păcate nu avea ore de consultaţii, ca mulţi din ceilalţi profesori, fiind un savant, fără a fi un dascăl aşa cum erau SLĂTINEANU la Geometrie Descriptivă, I AGÂRBICEANU la fizică, Radu VOINEA la mecanică, Maty BLUMENFELD la rezistenţa materialelor, Tudor TĂNĂSESCU la tuburi şi circuite electronice, Gh. CARTIANU la radiocomunicaţii, Roman STERE la aparate electronice, Viniciu NICOLESCU la electroalimentare, Adrian VALERIU la electrotehnică, Cristofor VAZACA la electronică energetică. Noi satudenţii lui, ca întreaga opinie publică din Politehnică, l-am respectat şi l-am iubit foarte mult şi când a plecat dintre noi, Politehnica a fost îndoliată plenar.
    Dintre legendele transmise din student în student, îmi amintesc de un examen dat de un matamatician absolvent la Sorbona care s-a hotărât să facă şi ingineria. După o examinare sumară, profesorul îi trece în carnet bine, iar candidatul se declară nemulţumit şi îl roagă pe profesor să-l asculte suplimentar pentru foarte bine. Urmează un şir de subiecte grele depăşite de candidat, după care CIORĂNESCU îl întreabă pe candidat cum de ştie aşa bine materia, candidatul mărturiseşte, primeşte foarte bine, dar profesorul îi spune că legenda va avea şi o faţă negativă în sensul unui gest urât al candidatului, care era coleg cu profesorul şi ar fi trebuit să spună de la început ca să nu mai dea examen. În perioada respectivă nu era neobişnuit să vezi studenţi mult mai în vârstă, cot la cot cu cei tineri, cei în vârstă picau mai rar la matematici speciale, profesorul având o mare sensibilitate pentru curajul cu care aceştia abordau viaţa. Era bine cunoscut faptul că trecea cu mare uşurinţă pe orice student dacă asistentul plasa poanta că a făcut puşcărie sau că tatăl lui a făcut puşcărie. Nae CIORĂNESCU a lăsat în urmă multe cadavre ca urmare a felului în care preda, a dificultăţii analizei matematice şi a modului în care examina.
    După săpuneala primită de la organele de partid, CIORĂNESCU abordează cu severitate examenul pentru primul semestru şi trânteşte spre 20% din studenţi. Ar trebui să nu pară exagerat însă având în vedere faptul că la electrotehnică veneau în mod normal elitele elevilor din toate liceele din ţară procentajul pare exagerat, şi acest lucru l-am constatat din ceea ce am văzut la grupa mea şi pe pielea mea. Am tras un bilet, am rezolvat acceptabil două probleme de teorie şi am făcut problema, le-am scris pe tablă şi din cele cinci întrebări suplimentare am răspuns la două, la problemă, după ce mi-a spus că se putea rezolva mai elegant am spus imediat că sunt de acord şi am indicat metoda.
    - Bine, suficient de bine, … dă-mi carnetul şi mă hotărăsc între bine şi suficient … la primul examen ai luat f. bine, la al doilea bine, la al doilea bine … de ce să-ţi stric tocmai eu simetria, îţi dau suficient. Obişnuit din liceu cu dascăli de excepţie, cu oameni care ne explicau cu răbdare şi care atunci când puneau o notă o drămuiau, uneori minute în şir pentru ca să nu rănească nişte copii, această manieră de abordare, nouă pentru mine mi-a lăsat un gust amar, o greaţă pe care am purtat-o toată facultatea, şi mult mai târziu când viaţa m-a adus în postura să dau note le-am acordat cu mare atenţie, dar cu generozitate, considerând că între şapte şi opt face totdeauna opt. Totuşi odată cu trecerea timpului, după ce am citit unele lucruri scrise de Nae CIORĂNESCU, după ce m-am lovit de viaţă, mi-am dat seama că aveam motive să-l iubesc mult mai mult, şi am făcut-o, realizând că la urma urmei el ne dorea binele, a vrut să ne călească pentru viaţă şi a făcut-o aşa cum a ştiut el. Numărul mare de corijenţi a făcut ca la începutul semestrului următor profesorul să fie convocat din nou la partid şi criricat, dar profesorul a spus că nu este o problemă, fiindcă o să acorde reexaminări. La prima reexaminare a trecut cam trei sferturi, mărturisind la curs că a trecut tot ce a mişcat. Cu cei rămaşi a făcut un show în sensul că la fiecare curs se eliberau primele rânduri, corijenţii primeau câte un bilet pe care îl rezolvau. La cursul următor corijenţii îşi reluau locurile, Nae CIORĂNESCU venea pe la fiecare şi le dădea un subiect, poanta consta în faptul că unii nu mai primeau bilete şi asta însemna că au promovat examenul. După vreo 10 runde a mai rămas unul singur GEORGESCU cu care showul a continuat mult, iar profesorul îi spunea de fiecare dată:
    - Haide GEORGESCULE, învaţă şi tu două, trei bilete că m-am plictisit. În ziua în care s-a apropiat de GEORGESCU fără bilet de examen, în sală s-a făcut linişte, a urmat un gest de scârbă urmat de aplauze la adresa lui GEORGESCU, întrerupte imediat de privirea lui severă.
    Soarta a făcut ca relaţia mea cu Nae CIORĂNESCU să se închidă ciclic în aceeaşi sală în care l-am cunoscut, deoarece examenul pe semestrul II l-am susţinut tot în sala F II 19. Totul a decurs la fel ca la primul examen, mi-a cerut carnetul de student să-mi treacă nota s-a uitat în el după care l-a aruncat spre mijlocul sălii spunând că nu am decât f. bine şi bine, iar la el nu vreau să învăţ decât cât să trec. La adăpostul faptului că eram convins de ceea ce am răspuns am încercat să zic ceva, dar a fost inutil, mi-a zis că este rece ca gheaţa şi a urmat de un gest clar prin care am înţeles că trebuie să părăsesc sala. Mi-am ridicat carnetul de pe jos şi am plecat supărat. În vacanţă nu mi-am făcut prea multe probleme din asta, am petrecut printre altele o săptămână la ştrand cu grupul nostru şi cu nea Tomiţă CARAGIU care m-a încurajat … lasă mă, învaţă şi tu puţin şi scapi sigur. La începutul anului II am dat corijenţa cu o probă scrisă tot în F II 19 destul de populată, printre alţii în sală era SPIRIDON, POPOVICI şi culmea surprizei unul din cei mai buni matematicieni dintre noi BORDEANU, dar profesorul nu a venit. După trei zile s-a afişat lista corijenţilor si cum nu figuram m-am dus la Ploieşti să le spun la ai mei că am scăpat, am trecut şi pe la teatru şi nea Tomiţă mi-a zis … ţi-am zis io mă, m-a pupat şi am considerat problema încheiată, dar nu era aşa. După vreo două săptămâni, mergeam pe culoar prin Politehnică şi am simţit pe cineva care m-a luat de ceafă, era Nae CIORĂNESCU.
    - Nu te-ai omorât prea tare cu învăţatul în vacantă, oricum n-ai făcut o lucrare rea … dar să ştii că Nae CIORĂNECSU te trecuse din sesiune, însă a vrut să-ţi dea o lecţie.
    - Stiu că mi-aţi tras-o Dom Profesor şi am rămas îngheţat.ORICUM CU LECŢIA NAE CIORĂNESCU AM AJUNS O CELEBRITATE ÎN POLITEHNICĂ.
    În anul I de facultate mă apropiasem de o colegă Bebe SCHWARTZ actuala soţie a dirijorului MARIN Constantin, prin care recent la o manifestare Nichita STĂNESCU, mi-am permis să-i trimit salutări din Ploieşti. Ne ţineam locul unul altuia la cursuri şi fiindcă nu eram colegi de grupă, în timpul cursurilor luam noi notiţe, dar mai schimbam câte o vorbă. În rest nu prea ne vedeam din cauza faptului că relaţia noastră ere incipientă, iar după masa eram extrem de ocupat, în primul rând învăţam apoi jucam volei la Progresul echipa medicilor din Romania, iar destul de multe seri grupul de suportere al echipei, formate mai ales din actriţe, aveau grijă ca noii vreniţi în echipă, bobocii voleibalişti, să-ţi petreacă în chip cât mai plăcut timpul, să nu cumva să se simtă străini în Bucureşti, ceea ce reuşeau din plin.
    La o oră de geometrie descriptivă, probabil depăşind cu mult limita, profesorul SLĂTINEANU ne‑a ridicat în picioare, ne-a făcut morală, după care pe ea a întrebat-o câteva lucruri foarte simple, iar pe mine m-a scos la tablă şi m-a supus la o examinare. Recunosc că am ieşit cam şifonat din treaba asta, dar cel mai mult m-au lovit ultimele cuvinte : vorbiţi, vorbiţi, dar cel puţin ea ştie, spuse în faţa întregului an. Bineînţeles că înaine să mă întorc în bancă, mi-am cerut scuze şi am promis că o să mă revanşez cu prima ocazie, iar profesorul a spus să nu-mi fac griji la examen, pentru el cazul este închis. Pentru mine nu a fost uşor din mai multe motive, în primul rând blazonul meu de vedetă răsfăţată la Ploieşti şi acum pe cale şi în Bucureşti, convocat în echipa de volei a facultăţii şi a politehnicii, care se şifona în faşa întregului an, apoi profesorul SLĂTINEANU era un om extraordinar, ţinea chiar el seminarul în plen şi pe lângă faptul că era un mare domn, explica extraordinar, fiind unul din marii dascăli cu care am avut contact. Cu orgoliul rănit şi mai ales că aveam renumele că la examenul de admitare am fost singurul candidat din sala AI1-Ion IONESCU care a demonstrat că problema nu se poate face (în sala aceea enunţul a fost dat greşit), m-am apucat de geometrie descriptivă pe viaţă şi pe moarte. Profesorul m-a mai scos odată la tablă, am ştiut perfect, dar nu a zis nimic. Aveam un prieten foarte bun fost coleg de liceu, Dan SOLOMON, student la Mecanică, unde geometria descriptivă era materie de bază predată de Haralambie IONESCU - BIS şi am lucrat cot la cot, fiindcă ei făceau mai multe ore pe săptămână şi la alt nivel. Am observat că eu reuşeam să rezolv problemele mult mai repede şi prin metode mai simple decât el, care aplica mai multă teorie şi un grad ridicat de sofisticare probabil cu grad mai mare de generalizare. Într-o zi, profesorul SLĂTINEANU, ne-a pus să stăm mai rar, mai departe unul de altul şi ne-a dat un extemporal la care am făcut bine la teorie, iar problema am facut-o prin două metode. Săptămâna următoare a adus lucrările corectate, ne-a spus că este mulţumit de rezultate, a dat lucrările în sală şi a chemat la catedră doi studenţi cu nota foarte foarte bine: Izvoraş CAVADIA şi ... Mircea-Aurel GOCIMAN, doi ploieşteni. După ce ne-a lăudat, mie mi-a spus în mod special că îi plac oamenii care se ţin de cuvânt, ceea ce pentru mine a reprezentat un balon mare de oxigen. Am regretat mult faptul că la examen a venit cel care a ţinut cursul de desen tehnic pe semestrul II (desenul a fost partea mea slabă, în liceu am avut media 4 şi mi-a fost mărită în consiliul pedagogic la 6), la geometrie descriptivă am luat foarte bine şi la desen am reuşit marea performanţă să iau bine, dar în carnet mi-a trecut bine.
    În anul doi am făcut un curs de Matematici Speciale cu profesorul Ion ŞABAC, veche cunoştiinţă a mea de la examenul de admitere, unde mi-a mărturist înainte de examinare că era curios să mă cunoască, fiind singurul din sala Ion IONESCU care a avut curajul să demonstreze că problema este nerezolvabilă. Acest lucru s-a datorat unui asistent tembel care a greşit enunţul problemei în sala noastră, mi-am pierdut mult timp la acest punct, dar în draci am făcut o amplă demonstraţie că este nerezolvabil, subiectul doi l-am rezolvat, iar la al treilea ne mai având timp am schiţat rezolvarea. Profesorul a discutat mult cu mine înainte să trecem la examinare ceea ce m-a şi relaxat, după care mi-a dat subiectele. Unul din ele îl rezolvasem chiar eu la tablă la unul din cursurile de pregătire pentru examen, iar celelalte două erau simple, aşa că le-am scris mic pe tablă şi foarte repede am spus că sunt gata. Profesorul surprins de rapiditatea mea mi-a spus că trebue să rezolv toate cele trei subiecte la tablă şi când a văzut că erau toate trei le-a studiat cu atenţie spunând că la unul l-am păcălit, aşteptase o cale mai laborioasă însă eu pe parcurs printr-o logaritmare rezolvasem rapid. La intenţia mea de a rezolva şi prin calea propusă a refuzat spunând că inspiraţia mea era mai presus de intenţiile examinatorului şi m-a felicitat spunănd că dacă nu ar fi concurs s-ar pronunţa asupra intrării mele la facultate, dar trebuie să mai aşteptăm. Marea mea şansă a fost faptul că am dat examen la fizică în aceeaşi sală cu sora conferenţiarului Adrian VALERIU la care am pictat cele trei subiecte pe tablă, iar la unul am făcut demonstraţia prin integrale cum ne făcuse profesorul nostru de liceu Maier KÖRNER cu toate că nu ştiam prea mare lucru despre integrale. Văzând integrale pe tablă care nu erau pe vremea aceea în programa de liceu profesorul ŞABAC s-a apropiat de tablă şi se uita. Profesoara m-a întrebat câteva lucruri la care am răspuns prompt, fizica a fost marea mea pasiune, dar la un moment dat a zis ... asta de unde ai scos-o ... şi eu ambalat, necontrolat, surexcitat de discuţia cu ŞABAC şi de prezenţa lui am replicat nepoliticos ... aşa a zis AMPERE. Profesoara s-a schimbat la faţă spunând că şi elevii buni trebuie să fie politicoşi, la care a intervenit ŞABAC spunând în şoaptă că sunt un elev de excepţie ... povestea cu problema ... şi după o lungă discuţie m-a rugat să merg afară să mă răcoresc şi să revin după o jumătate de oră să continuam examenul. Dacă nu era profesorul ŞABAC puteam să am probleme mari, o notă mica la unul din cele patru orale (şi două teze) putea fi importantă la medie. După ce am revenit în sală ŞABAC m-a întrebat dacă sunt de acord să discutăm liber sau să iau un alt subiect şi am optat pentru discuţia liberă la care cu toate că eram trei profesoara întreba şi eu răspundeam, iar ŞABAC era un martor mut. După multe întrebări domnişoara a zis bine, bine ... eu am încercat să mai spun ceva şi ea m-a oprit, dar ŞABAC a intervenit dându-mi posibilitatea să-mi cer scuze pe care le-a primit cu un zâmbet.
    La cursul de Matematici Speciale am luat foarte bine la colocviu, iar la examen, fiindcă am greşit ceva la sfârşitul problemei ( care era eliminatorie în cazul nerezolvării) cu toate că am ştiut perfect la teorie am luat nota bine cu toate că profesorul şi-a amintit de mine de la admitere. Din motive medicale am repetat anul II şi conform legilor în vigoare trebuia să dau examene numai la materiile la care luasem suficient, aşa că la Matematici Speciale examenul era echivalat. Nu trebuia să particip nici la seminarii, dar spre ghinionul meu din cauza unei ploi torenţiale am rugat pe noul asistent Marcian GUTMAN să-mi permită să rămân în sală la seminarul lui. În pauză a discutat amical cu mine, dar ca un geniu al răului ce era şi-a amintit că profesorul introdusese două ore de calcul matricial, care nu se făcuseră în anul precedent şi mi-a spus că trebuie să mă prezint cu materia pentru aceste două ore la colocviu. La seminar nu trebuia să vin, la cest capitol nu erau aplicaţii. Materia pe două ore o ştiam pe de rost, o luasem de la un coleg, iar profesorul ŞABAC explica extraordinar, era un mare dascăl. Asistentul mi-a pus vreo două întrebări la care i-am răspuns fără probleme, dar la sfârşit spre surprinderea mea m-a anunţat printre cei 12 nepromovaţi, fiindcă trântise aproape jumătate din grupă printre care şi pe Bordeanu pe care urma să-l lase repetent şi a fost exmatriculat tot prin grija lui GUTMAN. Ce a urmat a fost de groază, nu datorită tensiunii, fiindcă nu-mi era frică, dar era un sentiment neplăcut să dai colocviu de două sau chiar trei ori pe săptămână împreună cu vreo 30-40 de colegi din tot anul. La colocviu întrebările erau dintre cele mai ciudate ... Cine este M4 ? ... D' Artagnan ... fără vreo legătură cu materia ... după fiecare reexaminare pentru colocviu mai trecea vreo doi-trei. Am dat colocviul de vreo 15 ori şi mă mir şi astăzi cum nu l-am pocnit, fiindcă de două ori m-a trântit fără să mă asculte absolut nimic. Ulterior am aflat că ştia despre prietenia mea cu Bordeanu şi îmi hărăzise aceeaşi soartă, cum cu două ore de curs nu o putea face, a încercat ticălosul maniac să mă scoată din pepeni, se băga în mine şi-mi spunea cuvinte care de care mai jignitoare ... cum oi fi intrat eu la electronică ... şi multe altele. După ce m-am convins despre ce este vorba m-am dus la biserică şi am aprins o lumânare ceea ce m-a liniştit în mod spectaculos şi am reuşit să fac faţă acestui jidan scârbos şi culmea, colegii mei evrei cu care eram prieteni au venit la mine dându-mi asigurări că dacă lucrurile iau amploare o să se adreseze ei la Uniunea Tineretului Comunist din Ploitehnică, în numele meu. Îmi era milă şi de cei circa 15 colegi pe care-i aducea la aceste demonstraţii, fiindcă era prea deştept ca să mă aducă numai pe mine şi pe Bordeanu. După una din reexaminări ne-a rugat să-l conducem la tramvai şi la plecarea acestuia pe geamul deschis a comunicat că suntem promovaţi, dacă tipul se poate numi om era un om inimaginabil. La examen nici unul din subiecte nu se referea la calculul matricial şi m-am ridicat să ies din sală, însă GUTMAN a spus că pentru mine va compune un subiect special cu toate că profesorul spusese la curs că acest capitol se face numai teoretic fără aplicaţii. A venit la mine şi mi-a scris pe lucrare subiectul, mi-a dat chiar indicaţii cum să-l fac însă după ce a terminat i-am comunicat că acest capitol nu are decât partea teoretică şi am ieşit din sală fără să mai spun nimic, eram sătul. La oral când mi-a venit rândul la tablă am început să scriu direct fără să aştept vreo indicaţie tot ce conţineau cele două ore de curs pe patru table după care am aşteptat. Examinarea mea a durat mai mult decât cea de la examenul de stat cu majoritatea întrebărilor puse de asistent la care am răspuns rapid şi fără vreo ezitare. Eram ca o bombă gata să explodeze şi la întrebarea de ce integrală de la a la a este zero, după ce mi-am făcut o cruce în mod ostentativ, am spus că la întrebarea asta nu vreau să răspund, ceea ce a avut efectul scontat căci au terminat întrebările. GUTMAN nu-şi epuizase însă şicanele şi cu toate că se întorsese de la tablă în prima bancă îi spune profesorului că ar fi instructiv pentru toţi trei să vadă ce mai ştie după un an un student care fisese notat cu bine, la care într-un acces de enervare şi inspiraţie am replicat înaintea profesorului că nici eu nu ştiu ce părere ar putea avea Ministerul despre asemenea experimente şi am plecat de la tablă. În pauza şi liniştea survenită la spusele mele cu o voce destul de ridicată m-am adresat profesorului cerându-i permisiunea să ies afară şi fără să aştept răspunsul am părăsit sala, celebra sală F-II-19 unde am trăit evenimente importante în cariera mea de student. După un timp a venit un coleg cu carnetul afară şi spre stupefacţia mea am citit pe carnetu de student, negru pe alb "echivalare plus diferenţă = suficient". Pentru un curs de două semestre cu patru ore de curs săptămânal şi patru de seminar promovate cu bine şi o diferenţă de două ore de curs este greu de spus cum s-a calculat nota. Am ţinut foarte mult la profesorul ŞABAC, pentru sprijinul la examenul de admitere şi pentru modul exemplar în care explica, pentru calitatea de dascăl înăscut de care a dat dovadă, dar cu ce putea să-l aibă la mână un obsedat ca GUTMAN, încât să ajungă să facă acest gest cu mine la care ştiu cât de mult ţinea de la examenul la care am văzut cu cât regret mi-a dat numai bine. Oricum omul era presat prin partid sau prin securitate ori prin vreun capitol de la dosar pe care GUTMAN îl dibuise şi cu care efectiv îl domina. Dacă GUTMAN punea ochii pe un student acesta era cert că părăsea până la urmă Ploitehnica, aşa cum a păţit unul dintre cel mai buni matematicieni dintre ploieşteni, Stelică BORDEANU, fiindcă şi-a permis să-i răspundă de câteva ori la poantele sale (de altfel de foarte bună calitate şi potrivite situaţiei), ca probă că nu era stresat nici de materie şi cu atât mai puţin de asistent.
    În anul doi m-am prezentat la examenul de Tuburi şi Circuite Electronice cu profesorul Tudor Tănăsescu unul din cei mai mari electronişti din România la vremea aceea, fiindcă sovieticii îi acordaseră gradul de director adjunct la Reactorul Nuclear de la Dubna unde era singurul demnitar nesovietic. Examenul era greu, profesorul era extrem de pretenţios dar mai ales, fiindcă la seminarii asistenţii nu au discutat problemele de la curs în maniera în care profesorul a dorit-o de la noi la examen. Am luat subiectul şi am rezolvat la început problema deoarece era eliminatorie, după care am rezolvat şi cele două subiecte de teorie. Am trecut la tablă şi le-am scris pe toate trei apoi profesorul s-a uitat la problemă după care fără să mă lase să spun eu ceva despre subiectele teoretice mi-a pus el o serie de întrebări. Întrebările puse erau delicate, trebuiau să răspundă la cazuri speciale nedescrise la curs, cu parametrii modificaţi şi situaţii absolut noi. Răspunsul corect la ele presupunea o analiză preliminară şi o metodă de abordare de genul ... dar dacă se modifică .... Nu m-am descurcat prea bine la primele trei întrebări şi nici profesorul nu mi-a răspuns măcar la una ca să mă orientez în maniera de abordare, aşa că i‑am spus că îl rog să mă scuze, dar eu nu am învăţat în felul ăsta şi că trebuie să mă prezint altă dată după ce o să studiez într-o nouă manieră. Spre surprinderea mea în loc să se enerveze, profesorul m-a lăudat la ceilalţi că mi‑am dat seama de greşeala făcută prin modul în care am învăţat şi mi-a spus că este nerăbdător să ne revedem la restanţa care urma la vreo lună, după vacanţa de iarnă.
    Profesorul nu se ridica sub nici un motiv de la catedră în timpul examinării, dar în clipa în care a venit la tablă frumoasa anului nostru, Irina FRIM o fată cu adevărat superbă şi culmea, chiar deşteaptă, acesta a uitat toate principiile şi s-a apropiat de ea chiar la tablă, dar ulterior am aflat că profesorul îi făcuse curte în tinereţe mamei ei o femeie tot frumoasă, pe care am cunoscut-o acasă la Irina. O altă întâmplare s-a petrecut cu o colega a mea Georgeta ZAMFIR, căreia după ce i s-a verificat problema profesorul i-a spus mulţumesc, iar aceasta crezând că nu o făcuse poate bine, a început să plângă considerându-se respinsă. Profesorul a intervenit imediat şi i-a spus că a primit nota maximă, fiind singura care a rezolvat problema în ultimii ani, problemă pe care picaseră foarte mulţi studenţi.
    Am avut şi şansa ca în sesiune să apară în librărie primul volum care conţinea chiar materia de examen adică Tuburile Electronice, pe care am cumpărat-o. După sesiune am avut vreo două săptămâni de vacanţă în care nu numai că am învăţat la perfecţiune toată materia, dar la fiecare capitol mi-am pus fel de fel de întrebări de genul ... dar dacă ... Consider că aceste două săptămâni au fost esenţiale în educaţia mea tehnică, am învăţat să-mi pun tot felul de întrebări la care m-am străduit să dau răspunsurile cele mai potrivite. Învăţând cu atâta sârg am găsit în manual vreo 29 de greşeli pe care le-am notat cu gândul să le arăt profesorului. Examenul a fost o formalitate deoarece am răspuns la toate întrebările puse, cu toate că la câteva profesorul m-a corectat uşor în privinţa unor nuanţe pe care le-a explicat cu multă răbdare. Înainte să-mi pună nota în carnet a glumit cu mine spunând că nu mă recunoaşte, fiindcă eram nebărbierit, lucru de senzaţie, deobicei era un tip sobru care nu glumea cu nimeni. Apoi a urmat un monolog senzaţional prin care mi-a spus că pentru prima dată regretă faptul că la restanţă nu acordă nota maximă. Acest lucru m-a făcut celebru în Politehnică, era pentru prima dată când profesorul Tudor TĂNĂSESCU dădea explicaţii pentru nota acordată unui student. La sfârşit i-am spus că am găsit 29 de erori în curs şi a sărit ca ars la asistenţii lui care nu găsiseră decât 20. Imediat m-a trimis într-o sală alăturată unde am confruntat greşelile găsite de mine şi cele depistate de asistenţi, 20 erau comune, 3 erau interpretări greşite ale mele, iar la trei aveam dreptate. La sfârşit a venit şi dânsul, a analizat cele 6 greşeli în discuţie şi la cele unde am greşit mi-a explicat din nou sensul corect după care am plecat fericit, dar împovărat de unul din cele mai mari succese ale mele din Ploitehnică, obţinut însă la o restanţă.
    Fizica a fost marea mea pasiune încă din liceu, pe toată perioada liceului şi facultăţii la fizică am obţinut numai note maxime. La examenul de admitere în liceu am fost singurul care a fost notat de profesorul Constantin ZAHARESCU cu nota 10, ceilalţi doi care au primit 10 fiind fiul profesorului Marin ZAHARESCU şi Uwe ZARGES examinaţi de profesorul Ion GRIGORE.
    Primul examen de fizică din Politehnică l-am avut cu profesorul Ştefan VENCOV care ţinea un curs acceptabil, însă eu mergeam la bibliotecă şi complectam cursurile cu informaţii din diverse cărţi aşa că la seminar distinsa mea asistenta doamna C. GHEORGHIŢĂ-OANCEA mă nota numai cu note maxime. La examen, profesorul a avut o şedinţă la Academia Română unde era membru şi a trimis în locul lui pe conferenţiarul MUNTEANU. După ce am tras biletul am constatat cu stupoare că unul din subiectele de teorie era despre higrometrie, subiect la care profesorul ne-a spus doar câteva vorbe şi mi‑am făcut socoteala că pe un aşa subiect am ocazia să ratez nota maximă, la care nu ţineam sub nici o formă la alte examene, unde nu m-am tocmit vreodată cum făceau alţii, dar la fizică era cu totul altceva. Imediat am imaginat o strategie şi am rezolvat problema prin două metode cu intenţia să-l păcălesc pe examinator. Am prezentat la început prima rezolvare care a fost acceptată şi am văzut că m-a notat cu foarte bine după care m-am dus în bancă şi apoi am prezentat al doilea subiect la care am primit aceeaşi notaţie. Acum se juca cartea cea mare, aşa că am rămas mai mult în bancă, după care m-am prezentat cu rezolvarea a doua a problemei, acoperit de schema că dacă mă dibuieşte să-i spun că la higrometrie ne este nimic de scris pe tablă si vom discuta. Nu a fost nevoie, mi-a trecut foarte bine şi la subiectul trei şi pe carnet. Greşeala mea a fost că i-am spus colegului meu Mircea PETRESCU, iar acesta lipsit de eleganţă şi miştocar, a umplut Politehnica cu zvonul că am luat examenul cu notă maximă prezentând la tablă o singurăm rezolvare a problemei de trei ori.
    După ce am picat la examenul de Tuburi m-am prezentat la examenul de "Măsurări Electronice" cu profesorul Edmond NICOLAU, care era celebru pentru manifestările sale neortodoxe la examen şi una dintre ele a fost făcută unui student pe care l-a întrebat dacă vrea să-l treacă şi când acesta a răspuns plin de tupeu că vrea, i-a trecut nota fără să-l asculte. Profesorul mă cunoştea, fiindcă mergeam destul de des la consultaţii unde am avut discuţii extrem de interesante. Iau un bilet şi încep să-l rezolv, dar după ce l‑am schiţat pe o hârtie gândul mi-a plecat din nou la examenul de Tuburi şi profesorul a observat întrebându‑mă la ce mă gândesc. I-am povestit cu lux de amănunte despre examenul de Tuburi, iar el a luat notele făcute de mine le-a examinat cu atenţie şi mi-a spus că dacă doresc îmi dă notă de trecere ca să mă pot concentra asupra Tuburilor, fiindcă mă vede marcat de acest lucru. Am acceptat imediat mi-a pus suficient şi am plecat în vacanţă cu cartea de Tuburi de gât. La partea a doua a examenului cu Edmond NICOLAU am învăţat perfect şi m-am prezentat fără vreo grijă, am luat biletul, l-am prezentat foarte bine şi am răspuns la toate întrebările. După ce m-a felicitat, profesorul mi-a amintit că am o datorie la el de la primul examen şi pentru asta îmi dă un bilet suplimentar. Pe vremea aceea eram exagerat de căpos, nu ambiţios şi i-am spus că eu nu iau bilete suplimentare din principiu, cu toate acestea a luat un bilet pe care l-a pus pe banca unde stăteam eu. Cum capul pătrat are idei puţine dar fixe, în loc să discut cu dânsul care era un om disponibil la aşa ceva, am întors biletul pe dos şi mă uitam în gol. Observând ceva în neregulă NICOLAU vine la mine şi mă pune să citesc tare biletul lucru pe care nu pot să-l refuz, după care însă îi spun că orice s-ar întâmpla nu iau alt bilet. Dacă a văzut omul că are în faţă un nebun mi-a făcut o mică morală a trecut bine în carnet şi m-a lăsat în pace.
    În anul IV de facultate am făcut cursul de Electronică Energetică cu profesorul Cristofor VAZACA, un personaj deosebit de alţi profesori. În vârstă de peste 40, VAZACA era un tip elegant, se exprima ingrijit, explica cu mare răbdare, cum făcea şi seminarul era imposibil să nu se înţeleagă absolut tot ce preda la curs. Era pur şi simplu obsedat de ideea că studenţii trebuie să înţeleagă totul la curs şi pentru la examen trebuiau numai să repete. Cursul era plin de diagrame pe care le executa la tablă cu mare măiestrie şi pentru o mai bună înţelegere le făcea cu crete colorate, iar dacă suna şi nu mai avea de desenat decât două trei linii, încheia lecţia şi relua desenul ora următoare spunând că imediat după ce se sună de ieşire, mintea studentului pleacă pe sală. În pauzele dintre cele două ore stătea la taifas cu noi pe sală, la o ţigară, şi din una în alta, a aflat că sunt ploieştean, după care mi-a spus că şi-a făcut primii ani de meserie la Ploieşti, despre care a rămas cu o impresie excelentă. De obicei la examen nu pica nimeni, fiindcă la seminar îi asculta pe absolut toţi şi cei care nu ştiau erau examinaţi mult mai des, până îi punea pe roate. Era un dascăl deosebit cu vocaţie pentru a învăţa pe alţii, fiind pur şi simplu fascinant când se ambala în demonstraţii sau exemplificări. Când într-o pauză, după ce mă scosese la tablă, mă laudă că i-a plăcut cum am înţeles, iar eu i-am mărturisit că învăt de plăcere, îmi place şi cursul, dar îmi place mai ales cum explică, maniera dânsului amintindu-mi de mari mei dascăli de la liceu, cărora nu le era indiferent dacă noi înţelegeam sau nu ce predau ei. Bucuros de ce i-am spus, mă întreabă dacă cred că mă poate încuia cu câteva întrebări şi i-am spus că nu cred. În pauza de la lecţia următoare am continuat discuţia şi m-a întrebat câte ceva fără să poată să mă încuie, dar mi-a propus că, numai dacă sunt de acord, o să încerce să facă asta la examen, iar eu am fost de acord.
    Am întârziat odată la o oră şi în pauză, după ce m-am scuzat, i-am spus că o să copiez notiţele cu ce a explicat ca să fiu la curent, dar dânsul mi-a spus că despre ce s-a vorbit nu este în legătură cu materia propriuzisă, a fost un exemplu particular. Cert este că nu m-am mai interesat despre asta şi nu am copiat notiţele, culmea că şi colegul meu Gigel VIERU cu care învăţam pentru examene a lipsit şi el chiar la ambele ore. M-am prezentat la examen şi înainte să trag biletul cu subiectele m-a întrebat dacă mai este valabilă înţelegerea din timpul anului cu întrebările de încuietoare, la care eu i-am răspuns prin: ein man ein wort (îmi spusese odată că ştie nemţeşte). Trag subiectele şi primele două erau OK, dar al treilea, bombă, era ceva legat de ce se făcuse în ora în care am lipsit. Examinarea la primele două subiecte plus multiplele întrebări suplimentare, la care mai treceam în bancă să le rezolv, au durat aproape trei ore, dar am răspuns excelent şi mi-a pus foarte bine la ambele. L-am rugat să-mi permită să mă răcoresc câteva minute după care m-am întors în sală. L-am tras într-o parte şi discret i-am adus aminte de lecţia la care am întârziat şi că subiectul trei este o aplicaţie pe care am să încerc să o fac, dar nu pot să mai continuu jocul cu un subiect pe care nu îl stăpânesc perfect. S-a schimbat la faţă şi mi-a spus că i-am stricat toată săptămâna, dar asta este viaţa, mi-a luat carnetul şi fără să mă mai asculte mi-a pus nota bine şi mi-a spus că una peste alta putem să rămânem prieteni. Am regretat foarte mult întâmplarea, dar eu eram un specialist la tras astfel de subiecte la examen. În anul următor, Cristofor VAZACA nu a mai predat la Politehnică, fiind a fost judecat şi condamnat sub acuzaţia de homosexualitate şi după ispăşirea pedepsei a lucrat la un institut de proiectare, din punct de vedere moral nu mai putea fi profesor cu toate că în timpul procesului s-a dovedit că în toate aceste extrarelaţii nu a fost implicat nici un student.
    Peste vreo trei ani eram cu tata la ghiol la Eforie şi l-am zărit pe VAZACA la duş, cum spăla pe spate de nămol pe un tinerel, probabil un amic de-al lui. Fără să fie în erecţie penisul lui era destul de consistent, probabil puţin excitat de spatele tânărului pe care-l spăla, însă spre stupefacţia mea săracul om nu avea un penis ci practic o puţulică a unui puşti de 10 ani scurt şi subţire. Evident m-am depărtat de duşuri şi m-am făcut că nu l-am văzut. Din acel moment l-am compătimit pe profesorul Cristofor VAZACA, pe care-l judecasem extrem de aspru când am auzit pentru ce fusese condamnat, fără să ştiu că motivele acestei perversiuni erau provocate de o deficienţă fizică, mai mult, m-am hotărât să nu mai judec pe nimeni, deoarece judecata mea are toare şansele să fie greşită din lipsa poate a unui singur argument, care poate răsturna complect concluzia finală.
    Dan CUNIŢĂ era colegul meu de facultate, un băiat voinic şi simpatic, agreat de toată lumea pentru maniera optimistă în care aborda toate evenimentele. Locuia la cămin cu mulţi din colegii noştri şi se ţinea de tot felul de şotii pentru care devenise celebru. Făcea el de toate, dar de învăţat nu prea îi ardea, mergea pe la fotbal, volei, trăgea clopotele pe la fetele din cămin, era mare amator de concerte de muzică uşoară şi orice alte activităţi mondene. În sesiune, prima grupă care a dat examen la Electrotehnică cu celebrul profesor Remus RĂDULEŢ a avut rezultate execrabile, au picat la examen peste 75% din cei prezenţi. Situaţia era alarmantă şi organizaţia comunistă de tineret care diriguia totul în Ploitehnică l-a convocat pe profesor şi au analizat cazul considerând că o parte din vină îi revine acestuia şi asistenţilor lui, care nu au prevenit acest lucru neplăcut. Următoarea grupă care a dat examenul s-a prezentat în proporţie de 30% din care au promovat peste 80%, dar organizaţia de tineret a considerat situaţia nesatisfăcătoare şi a convocat o nouă şedinţă la care a invitat şi pe decanul facultăţii. Cu toate că profesorul Remus RĂDULEŢ avea o poziţie bună în angrenajul comunist, o situaţie de genul celei create nu-i putea fi favorabilă şi profesorul a făcut apel prin asistenţii lui ca studenţii să se prezinte la examen, fiindcă vor fi examinaţi cu multă bunăvoinţă. Dan CUNIŢĂ făcea parte din a treia grupă care a dat examen, dar nu se pregătise, deoarece dorea să-l dea în toamnă. La insistenţa şefului de grupă care fusese contactat de unul din asistenţi, Dan a fost convins să înveţe o parte din materie cu care să se prezinte şi dacă nu ştie biletul, să se retragă, fiindcă profesorul dorea o participare la examinare masivă, prin care să demonstreze că studenţilor nu le este frică de examenul de Electrotehnică. S-a prezentat Dan la examen, habar nu avea despre subiectele din bilet, dar mai ales nu ştia să rezolve problema care era eliminatorie şi s-a dus la profesor să-i dea biletul, cum acest lucru s-a petrecut la începutul examinării profesorul ca să facă pe amabilul i-a dat lui Dan un alt bilet ales de el, care era foarte uşor. Dan s-a dus în bancă şi culmea a constatat că ştie să facă problema, dar la punctele de teorie absolut nimic, a rămas în bancă până când profesorul a plecat puţin din sală, după care s-a dus la asistent şi a lăsat biletul plecând că din puşcă. A plecat la cămin s‑a îmbătat şi s-a culcat supărat. La sfârşitul examenului profesorul a analizat notele date oprindu-se la Dan CUNIŢĂ, unde nu era notat nimic şi despre care nu-şi mai amintea. Marele noroc al lui Dan a fost faptul că la prima parte a examenului nu participase asistentul titular, ci un altul, înlocuit pe la mijlocul examenului de asistentul titular, care nu ştia nimic de secvenţa cu returnarea biletului. Şeful de grupă care era de faţă s-a făcut şi el că nu ştie nimic, de obicei şefii de grupă se prezentau la examinare la urmă. După ce s-a gândit bine, profesorul a spus că îi pune bine, fiindcă nu vrea să îl nedreptăţească, însă asistentul i-a sugerat că suficient este deajuns deoarece la seminarii a lipsit cam mult. Remus RĂDULEŢ i-a trecut lui Dan calificativul suficient cu inima împăcată. Când au ajuns băieţii la cămin, l-au sculat pe Dan care era mahmur şi necăjit după secvenţa de la examen, la auzul celor spuse de ei acesta a început să‑i înjure spunându-le că după ce l-au convins să se ducă nepregătit acum mai fac şi bancuri proaste pe seama lui. După un timp când s-a lămurit că este adevărat, Dan s-a îmbătat mai bine şi s-a culcat mulţumind în gând organizaţiei de tineret care contribuise din plin la promovarea acestui examen din cauza căruia mulţi rămâneau repetenţi.
    La cursul făcut cu Moise BERLADSKI, asistent era prietenul meu Mircea PETRESCU, ştiam materia perfect, învăţasem la ambiţie fiind convins că la colocviul cu Mircea o să fie un show în doi, cum a şi fost. Când m‑am prezentat la examen, un coleg îmi pune o întrebare despre un comportament la înaltă frecvenţă a unui material şi îmi dau seama că subiectul fusese tratat la ultima oră a unui curs la care eu plecasem. În loc să pun mâna pe un curs de la un coleg şi să învăţ în cel mult o jumătate de oră, îi povestesc lui Mircea cum stă treaba, iar el îmi spune că nu a văzut în bilete subiectul respectiv. Când trag biletul şi îl arăt conferenţiarului, Mircea care era alături se face alb la faţă ceea ce însemna că subiectul era pe biletul meu. Cu toate că am încercat să-l păcălesc, nu am reuşit şi a trebuit să recunosc adevărul, susţinând însă că restul materiei o ştiu la perfecţie. Cu toate că m-a plimbat prin toată materia şi am răspuns foarte bine, măgarul mi-a pus doar nota şase, dar vina era a mea. Culmea, culmilor a fost faptul că partea a doua a subiectului i-a picat lui Gigel VIIERU, cu care învăţam împreună şi dacă nu intervenea Mircea, pe Gigel îl trântea, aşa că deabia a luat nota cinci.
    Gigi HUIANU
    A fost colegul meu de facultate şi era un băiat înalt, brunet cu o barbă fioroasă, subţirel şi înclinat spre reverie, de parcă ar fi fost poet, nu inginer. Era un matematician şi fizician de clasă, un strălucit jucător de şah, care a trecut prin facultate cu o remarcabilă uşurinţă. Având o voce deosebită cu un talent de versificator, am compus împreună, în noaptea din ajunul eliberării din convocarea militară, o suită de versuri cântate pe melodii la modă, care au făcut praf pe toată lumea la spectacolul improvizat de adio. Era un jucător pasionat de poker şi un foarte talentat jucător de licitaţie, la care nu te poate salva numai norocul. A fost repartizat la Întreprinderea de Carotaj şi Perforare din Ploieşti, unde a lucrat pe teren cu mare succes, fiind extrem de iubit de echipa pe care o conducea. Din păcate munca dură de pe teren şi compania unor oameni mai simpli, care trăiau de la buric în jos, l-au împins către patima beţiei. Cu toate că acasă avea o familie devotată cu o soţie reuşită, cu un băiat şi o fată minunaţi, Gigi s-a afundat în patima fără de întoarcere decăzând din ce în ce mai mult. Când a ajuns să plece la băutură cu muncitorii în timpul programului, conducerea întreprinderii nu a avut alternativă, desfăcândi-i contractul de muncă. Curând după aceasta, s-a stins lăsând în urma lui imaginea unui om de excepţională valoare, un talent şi un mare sufletist, atins de o boală perversă care macină pe cei prinşi în mrejele ei. Discutam cu doctoriţa Jeni BOGATU soţia lui Viorel, colegul nostru de facultate, care l-a cunoscut bine pe Gigi, cum de s-a lipit boala de un om atât de deştept şi talentat, iar ea explica faptul că boala, patima, îşi alege victimele nu din oameni şterşi, nesemnificativi, ci din cei cu creierele cele mai strălucite.
    Cum a intrat la facultate Eugen SIMION am aflat în 1987 de la Magdalena PETRESCU, prima soţie a lui Nichita STĂNESCU, cu ocazia unei scurte vizite în România din Australia. Magdalena, trebuia conform celor stabilite cu familia să dea examen de admitere la arhitectură, dar îndrăgostită lulea şi cuplată cu Nichita, se hotărăşte să depună actele la litere. După ce cei doi au depus actele, pe una din scările de la universitate îl găsesc pe Eugen într-o stare jalnică, deoarece tatăl său fiind declarat chiabur nu a fost primit la înscriere. Norocul lui Eugen s-a numit nea Stelică PETRESCU tatăl lui Mircea şi al Magdalenei care fiind de faţă a găsit imediat o soluţie muncitiorească a problemei. Nea Stelică, şef de garaj auto la o schelă petrolieră împreună cu şoferul care îi adusese la Bucureşti, ambii membri de partid, s-au dus imediat cu Eugen la secretarul de partid unde au spus ceva de genul: Tovarăşi, sunteţi pe cale să faceţi o greşeală capitală cu un copil, care şi-a renegat familia de chiaburi încă din liceu şi pe care trebuie chiar să-l sprijiniţi pentru curajul pe care l-a avut. Au dat ambii o declaraţie scrisă şi secretarul de partid l-a înscris personal pe băiat la examenul de admitere. ( Cu puţină maliţiozitate …, poate că acest dosar bun a contribuit pe lângă altele, ca Eugen SIMION să devină mai târziu secretarul organizaţiei de bază al partidului comunist român în cadrul Uniunii Scriitorilor din România). După ce s-a vârât bine în politică pe lângă Ion ILIESCU, Eugen s-a lipit la preşedenţia Academiei Române şi din acest înalt post propovăduieşte apolitismul cu mare convingere fără să uite să plaseze poanta că bunicul lui a fost liberal.
    Luci POP
    A fost colega mea de facultate şi era o fată nu numai cuminte, dar un exemplar reuşit, o fată înaltă, cu un păr negru, lung şi frumos, cu ochi lunecoşi, închişi ca şi tenul ei, iar corpul bine proporţionat. Era puţin cam înaltă, motiv pentru care nu mergea drept, ci puţin aplecată cu unduiri prea mari şi avea o privire despre care nu puteai spune cu certitudine dacă este plină de timiditate ori perversă. Era o foarte bună colegă, de o cuminţenie rară şi numai eu care eram mai marele lor, îmi permiteam să o iau de braţ sau de umăr, momente în care se topea de ruşine amestecată cu plăcere. Am mai văzut-o după terminarea facultăţii şi o tot întrebam dacă nu s-a găsit unul să-i facă bucuria, dar se îmbujora negând cu vehemenţă. După un timp am auzit că s-a căsătorit cu un medic bulgar şi locuieşte la Sofia, în sinea mea m-am bucurat mult pentru ea, cu toate că am regretat plecarea ei din ţară, fiindcă o ştiam sentimentală şi aceştia duc insistent dorul de casă. La vreo cinci-şase ani după terminarea facultăţii în timp ce vizitam o expoziţie internaţională de electronică, mă trezesc că se repede şi mă ia în braţe o doamnă de la standul bulgăresc, era Luci şi nu-mi venea să cred. Arăta mult mai bine, stătea drept, te privea în ochii, iar părul era aranjat superb, aşa că după ce i-am spus ce bine arată, am îmbrăţişat-o din nou cu bucurie. Deabia când i-am spun că sexul îi lipsise ca să arate înfloritor, s-a îmbujorat puţin, aducând cu sfioasa Luci, pe care o cunoscusem din facultate. Vorbăreaţă era ea şi în facultate, dar parcă vorbind mai rar româneşte îşi dorea acest lucru şi vorbea mai mult, cu plăcerea de a comunica. Cum era chiar şefa standului, m-a invitat înăuntru, am luat loc, am fost serviţi cu ceva şi am început să sporovăim întâi despre probleme profesionale, unde şi ce lucrează, dacă este mulţumită de salariu lucruri despre care ne-am destăinuit reciproc. Profesional se realizase excelent deoarece conducea un colectiv de cercetare pentru depuneri magnetice având un salariu remarcabil, mai mare ca noi în România la un nivel de trai apropiat.
    Când am întrebat-o despre soţul ei a mărtueisit că divorţase de doctor la care am spus în glumă, că dacă este liberă, ce mai aşteptăm. A spus însă că nu este chiar aşa, fiindcă dacă ar fi fost necăsătorită trebuia într-un an să părăsească Bulgaria, aşa că s-a recăsătorit cu un inginer. Când am început să o descos a mărturisit că de fapt secvenţa fusese mai complicată, în sensul că întâi se încurcase cu inginerul, după care s-a despărţit de doctor. Când i-am spus că mă uimeşte a început să râdă cu înţeles, iar eu am continuat spunându-i că Tudor ARGHEZI spunea că o femeie o cunoşti numai la pat, dacă faci sex cu ea, lucru care a înveselit-o deabinelea. La plecare m-a întrebat dacă nu rămân după ora 18 să mai discutăm de una de alta, dar i-am explicat că aveam o treabă importantă (nu mai ţin minte ce), dar că pot să vin mâine la care mi-a strâns mâna în amândouî mâinile ei şi mi-a spus că mâine dimineaţă pleacă la Sofia, fiindcă are ceva de discutat cu o delegaţie arabă. Ce treabă importantă oi fi avut eu în seara aia ?
    Viniciu NICOLESCU
    Era conferenţiar la catedra de radiocomunicaţii în cadrul căreia ţinea mai multe cursuri sau seminarii. Am făcut un curs şi seminar cu el rămânând cu convingerea că tipul era sclipitor din punct de vedere profesional. Era înzestrat cu tot arsenalul necesar unui om de ştiinţă de valoare, adică memorie, putere de discernământ, analiză lucidă, spontaneitate şi în plus era plin de humor. Din punct de vedere fizic se compensa total, era un pipernicit cu ochelari, cu o faţă de plapumă. În schimb avea o pasiune teribilă pentru femei pe care le sorbea din ochi fixându-le fără jenă şi evaluând tot ce se ascundea sub îmbrăcăminte indiferent dacă erau conferenţiare, asistente ori studente. Pentru studente, carne tânără şi ieftină avea un apetit deosebit şi dacă treceau pe la laboratorul lui pentru consultaţii erau trecute din oficiu ... dacă picau treceau ... Politehnica pe vremea mea era plină de fete urâţele şi încuiate din care probabil vreo 10% au murit fete mari, fiindcă puţini le doreau, iar dacă se găsea vreun nebun o făcea din lipsă de imaginaţie ori de frică. Între atâtea urâte cu atât mai mult străluceau fetele frumoase sau apetisante şi pe unele din ele, unde credea el că este veriga mai slabă, punea ochii Viniciu cu speranţa să poată pune şi altceva. Dacă fetele erau de acord nimeni habar nu avea, la partid nu prea contau lucrurile astea neţinându-se cont de ce şi cu cine o făceau fetele, morala proletară spunea probabil că nu trebuia să se afle sau din cauza asta să nu se destrame familiile. Viniciu pune ochii pe o studentă nurlie şi când află că este căsătorită este hotărât să pună şi altceva cu toate că fata învăţa fără să răspundă la avansurile lui, aşa că omul nostru o pică la examen şi îi propune o reexaminare seara la el în laborator. Fata se prezintă, primeşte un bilet pe care se apucă să-l rezolve, dar Viniciu în loc să o asculte începe să-i facă avansuri şi dacă vede că este refuzat se repede la ea să o violeze. După ce a tras câteva lucruri de pe ea studenta se duce şi deschide uşa de unde apare bărbatul ei care întâi îl pune să o asculte, să-i treacă nota în carnet, după care îi trage băiatului o mamă de bătaie şi-i promote că dacă face vreo reclamaţie îi taie, după cum se spunea la cronică ... netrebnicul mădular al fătăciunii.