Minunea

           În anul de graţie 1953, la numai 19 ani, când credeam că toată lumea este la picioarele mele, eu, Mircea Aurel GOCIMAN din Ploieşti, fiul lui Eugen-Virgil şi al Ioanei, student la Facultatea de Electronică a Institutului Politehnic din Bucureşti şi în vederea selecţionerilor lotului naţional de volei, am fost lovit de o boală nemiloasă şi puţin cunoscută la vremea aceea, Arterita ambelor picioare. Fiind jucător în echipa medicilor din România, Progresul Bucureşti, am beneficiat de tot ce era mai valoros în medicina românescă a acelor vremuri, reuşind cu greu, trecând prin spitale şi operaţii, să termin facultatea cu eforturi deosebite.

          Regimul de lucru, ca inginer în cadrul Uzinei 1 Mai din Ploieşti, care mi-a cerut un efort sporit, m-a pus din nou la pământ şi am fost obligat să mă pensionez medical. La începutul anului 1959, eram internat la spital în Bucureşti, sub îngrijirea Profesorului Doctor Tantinel ILIESCU, cel care a pus bazele cardiologiei moderne în România. Starea mea era mai mult decât gravă, ambele picioare se învineţiseră până peste genunchi, iar chirurgii erau de părere să-mi fie amputate, pentru a evita o septicemie fatală. Singurul care nu a fost de acord cu acest lucru, profesorul ILIESCU, se consulta cu mine spunând:

- Inginerule, hai să mai riscăm, că poate se întâmplă o minune, de tăiat picioarele este uşor, dar ce o să fie după aceea ?

Am convenit împreună cu minunatul profesor să mai riscăm, cu toate că chirurgii erau foarte agresivi, spunând că riscul este prea mare. Între patru ochi, la el în cabinet, discutând în şoaptă, m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu şi a fost bucuros aflând că atât din partea mamei cât şi a tatălui provin din familii de preoţi, iar eu sunt credincios. Această discuţie a avut loc în taină, din cauza faptului că regimul comunist lupta din răsputeri să scoată din sufletul românilor religia, care cimentase acest popor în jurul lanţului carpatin, întrucât românii au fost unicul popor născut creştin, prin şansa de a-l avea pe Sfântul Andrei îndrumător şi naş spiritual. În disperare de cauză şi din marea lui dragoste pentru bolnavi, profesorul mi-a mărit doza de medicamente, însă organismul meu nu a rezistat şi am făcut o alergie drastică la medicamente. Mă ustura stomacul chiar dacă beam apă, aveam ameţeli şi situaţia mea devenise extrem de critică. Din cauză că medicamente nu mai suportam, iar alte tratamente nu făceam, profesorul mi-a recomandat să mă externez. Acasă urma să fac numai gimnastică BÜRGER, să mă odihnesc, dar în caz că starea mea se agrava, promisesem să mă întorc de urgenţă la spital pentru o eventuală amputare a ambelor picioarelor. Ce tablou tragic pentru un tânăr inginer, faţă de alţi colegi ai lui ce duceau o viaţă normală.

Acasă, situaţia era dramatică, tata ca fost exploatator, avea o leafă de 300 lei, iar eu o pensie de boală de 250 lei, cât despre perspective, acestea ne existau sau erau sumbre. Prietenii şi colegii mei de liceu se răriseră, uitându-mă sau considerând că relaţia cu mine nu mai are vreo perspectivă. Singura mare optimistă în această situaţie dramatică era mama mea, o luptătoare de neimaginat, care se ruga şi spunea că nu există problemă fără soluţie, dar că aceasta trebuie căutată cu perseverenţă şi credinţă. Mama era nepoata preferată a Preotului Petre NICULESCU-VESELU de la Biserica Maica Precista din Ploieşti şi acesta a venit la noi acasă la sfârşitul lunii ianuarie a anului 1959. Am discutat foarte mult şi din vorbă în vorbă, dânsul a propus să-mi facă o slujbă specială cu ocazia Hramului Bisericii, Întâmpinarea Maicii Domnului, pe 2 februarie 1959. Spunea că face acest lucru, conştient de faptul că atât eu cât şi părinţii mei eram oameni credincioşi, cu frica lui Dumnezeu.

Insistenţa mamei mele, care căuta pe la toată lumea, a adus la noi în casă o carte:

NOUA ŞTIINŢĂ DE V I N D E C A R E

ÎNTEMEIATĂ PE PRINCIPIUL

UNITĂŢEI TUTUROR BOALELOR

şi

vindecarea lor fără doctorii şi operaţii,

potrivit acestui principiu

MANUAL ŞI SFĂTUITOR PENTRU SĂNĂTOŞI ŞI BOLNAVI

 DE

LOUIS KUHNE

Cartea era "a treia ediţie română, tradusă cu învoirea autorului după a douăsprezecea ediţie germană prelucrată cu desăvârşire şi îmbunătăţită". Ea era scrisă la sfârşitul secolului XIX şi tradusă în limba română de doctorul SIMIONESCU, care fusese pacient la Leipzig al autorului cărţii. Înainte de internare citisem această carte, dar nu îi dădusem atenţie prea mare, mai ales că limbajul anului 1900 nu era prea încurajator.

Pe data de 2 februarie 1959 m-am dus la Biserică, unde la sfârşitul slujbei Părintele VESELU a povestit la toată lumea despre mine, a spus o rugăciune şi a apelat la toţi cei de faţă să se roage pentru mine în biserică şi acasă, pentru ca să se facă o minune cu un tânăr credincios. A fost un moment emoţionant, deoarece cu toate că lumea se pregătea să plece, nimeni nu a mai părăsit biserica şi toţi au rămas să se roage pentru mine. Mai mult, la sfârşit au venit la mine şi m-au încurajat persoanele care mă cunoşteau anterior, dar mulţi necunoscuţi, acest lucru creindu-mi o stare de mare bucurie şi am considerat acest lucru minor ca o mică minune preliminară, un semn, prin solidaritatea acelor oameni care aveau şi ei destule probleme în timpul regimul comunist.

La insistenţele mamei mele, în aceeaşi zi am început să fac Cura lui KUHNE, cu regim strict alimentar şi băi speciale, dar în acelaşi timp mă rugam la Dumnezeu împreună cu familia mea şi cu Preotul VESELU, unchiul meu. La început nu am avut rezultate, dar cum era ultima şansă, cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu am continuat să fac cura şi să mă rog cu convingere, din tot sufletul.

Perseverenţa şi credinţa mea nu a întârziat să dea primele rezultate, după nici două luni, durerea picioarelor a cedat, iar culoarea lor vânătă a început să pălească în mod evident. După trei luni, plin de speranţă, am făcut primul drum la Biserică unde am fost primit de unchiul meu, Preotul Veselu, cu lacrimi în ochi şi ne-am rugat împreună.

Minunea prevăzută de minunatul profesor Tantinel ILIESCU se petrecuse prin apariţia intoxicaţiei la medicamente, revenirea acasă, găsirea cărţii lui KUHNE şi mai ales faptul că Părintele Veselu s-a rugat pentru mine apelând la toţi credincioşii din biserică să se roage pentru mine, în ziua în care începeam un nou tratament. De arterită nu m-am vindecat, dar am ieşit din starea critică, au dispărut durerile, picioarele s-au decolorat şi puteam să parcurg distanţe din ce în ce mai mari. Aveam restricţii la efort, dar pe lângă situaţia de la care plecasem, eram un om feriicit, Bunul Dumnezeu făcuse o mare minune cu mine, pe care nici nu ştiu dacă o meritasem.

Când m-am dus la profesprul ILIESCU, acesta s-a minunat de ceea ce a văzut, ne-am rugat împreună şi la plecare m-a sărutat cu lacrimi în ochi spunându-mi că a dorit din tot sufletul să se petreacă o minune cu mine, dar acum este smerit şi fericit că aceasta s-a înfăptuit încheind cu cuvintele:

- Inginerule, toată viaţa ta să continui să crezi în Dumnezeu şi să te fereşti cât poţi de doctori !

Profesorul a convocat în marea sală a Spitalului o adunare a personalului medical căruia i-am fost prezentat şi spre final le-a făcut o morală severă chirurgilor care erau aşa de determinaţi să-mi taie picioarele împotriva recomandării profesorului.

De atunci în fiecare an, de Hramul Bisericii Maica Precista, mă duceam cu mama la slujbă şi Părintele Veselu amintea celor prezenţi povestea minunii al cărui actor principal fusesem, iar multă lume a discutat cu mine, în special cei care nu au fost de faţă în anul 1959. Cu timpul, multă lume a făcut slujbe şi a adus ofrande pe data de 2 februarie amintindu-şi de întâmplarea mea, de minunea petrecută cu mine. Chiar după 1985 când Preotul Veselu, ne-a părăsit am continuat să vin la Biserica Maica Precista cu regularitate pe data de 2 februarie şi de fiecare dată când simţeam că trebuie să mă rog. Acest Sfânt Lăcaş a devenit locul unde mă simt cel mai aproape de Bunul Dumnezeu, locul în care s-a petrecut cu mine o mare minune, care m-a transformat dintr-un potenţial olog într-un om care fără să fie complet sănătos, merge pe picioarele lui, s-a căsătorit şi are un fiu.

În noapte de 1 spre 2 februarie 2002, l-am visat pe unchiul meu, Preotul Petre NICULESCU-VESELU, cu care am avut o discuţie îndelungată. M-am sculat cu ideea de a merge la Biserică, ca în fiecare an, dar în plus de a sta de vorbă cu actualul slujitor al Bisericii Maica Precista, căruia să-i mărturisesc întâmplarea mea, în speranţa că prin repovestirea ei credincioşilor, va putea profita şi altcineva de puterea Harului Duhului Sfânt, aşa cum s-a întâmplat cu mine în urmă cu 43 de ani. Am fost la dânsul şi cu toate că era extrem de ocupat,  Preotul Ştefan SĂVULESCU, mi-a vorbit destul de frumos, cu răbdare, spunându-mi să aştern pe hârtie povestea mea pentru a fi promovată. În zilele noastre, când ortodoxismul, temelia cimentării noastre pe aceste meleaguri este asaltat de fel de fel de alte practici religioase, care momesc sufletele simple şi curate ale românilor, doresc ca prin povestea mea să pun o minusculă piatră la temelia bisericii ortodoxe. Fac acest lucru nu numai ca să mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru ceea ce a făcut în folosul meu, dar şi în memoria străbunicilor mei Protopopul DIMIAN din Breţcu şi a Părintelui ANTON din Nedelea, pe care îi port cu smerenie şi mare cinste în suflet.

                Dacă cineva va dori să discute cu mine, îi stau la dispoziţie cu toată dragostea creştinească de care sunt disponibil pentru a-l ajuta cu sfaturile mele.

Ploieşti, 3 februarie 2002                                    Mircea Aurel GOCIMAN