Ana Blandiana

            Pe Ana BLANDIANA mi-a prezentat-o vechiul meu prieten, pictorul Sorin Dumitrescu, pe 13 decembrie 1984 la Ploieşti, în holul teatrului Toma CARAGIU, cu ocazia comemorării unui an de la despărţirea definitivă de Nichita Stănescu:

-          Ana Blandiana

-          Prietenul meu Mircea Gociman, cel mai bun prieten al lui Nichita din Ploieşti.

            Pe vremea aceea, Ana Blandiana era o femeie tânără, frumoasă, deşteaptă, strălucitoare şi cu un zâmbet fermecător. Sorin, care era puţin afumat, pentru a-şi mai potoli necazul pentru pierderea marelui său prieten, ne-a abandonat apoi fără vreo explicaţie. Am discutat cu viitoarea frumoasă dizidentă şi abilă politiciană, vreo 10-15 minute, despre Ploieşti şi frumoasa mare dragoste a lui Nichita pentru oraşul natal, despre strălucirea Ploieştiului pe la sfârşitul anilor 30’, despre bombardamente şi două trei momente din viaţa liceanului Nichita. M-a ascultat cu mare atenţie, după care am trecut la realitatea grea şi i-am spus că viaţa pare mai întunecată fără Nichita şi ea a fost de acord, afirmând că Nichita era o lumină intensă pentru foarte multă lume.

            Îmi amintesc că la comemorarea respectivă, unde se înghesuiau să ia cuvântul, care mai de care, pentru a face cunoscut auditoriului cât de bun prieten a fost el cu Nichita Stănescu, două intervenţii au fost deosebite. Cea a profesorului Ion Grigore, care a încântat ca deobicei audienţa, prin delicateţea şi sensibilitatea celor câteva cuvinte spuse despre fostul lui elev, despre dragostea pe care Nichita a manifestat-o ostentativ faţă de dascălui lui, despre epigrama făcută fostului său elev. Şi a fost cuvântul Anei Blandiana, care a povestit ce sfat i-a dat Nichita Stănescu atunci când l-a cunoscut:

- Să ai mare grijă ce spui despre cei care nu îţi mai pot replica ....

            Ne-am întâlnit de atunci, mai ales după 1990, ca preşedinte al Fundaţiei Nichita Stănescu, la zeci de comemorări sau simpozioane şi datorită faptului că sunt membru fondator al Alianţei Civice, la câteva convenţii, adunări generale, şedinţe judeţene, şedinţe extraordinare. Am apreciat clarviziunea plus fermitatea unei femei, care a ştiut tot timpul ce e bine şi ce e rău în politică, dar din păcate interesele şi mai ales marile orgolii ale altora, au fost cele care au răzbătut în lumea noastră politică, punând cu multă abilitate surdină glasurilor care nu doreau funcţii, ci voiau doar să spună numai adevărul.

            Desigur că acum, după 17 ani de la primul contact, vremea nemiloasă şi-a pus amprenta asupra noastră a tuturor şi Ana Blandiana nu putea să facă excepţie de la această regulă implacabilă a vieţii. După atâţi ani, multe s-au schimbat şi la ea, a fost marcată de frămâmtările frumoasei dizidente, autoarea lui Arbagic şi a expresiei poporului român vegetal, de cea a liderei Alianţei Civice, una din cele mai frumoase idei româneşti, de partea opoziţiei şi apoi alături în cadrul unei puteri aproape impotente. A rămas intact la ea farmecul zâmbetului şi lumina strălucitoare a unor ochi, care se pleacă şăgalnic în jos, cu gingăşie, când ar vrea sau chiar reuşeşte să dea o replică ce se doreşte a fi aspră.

            Eram la o manifestare Nichita Stănescu, organizată de Fundaţia Nichita Stănescu şi Academia Română, în Sala Ateneului Român şi stăteam în loja zero, destinată celor care au vorbit câte ceva despre marele dispărut. Ana Blandiana stătea între mine şi Ion Caramitru, iar în timp ce pe scenă, cineva, persoană becheră, recita din Nichita Stănescu, am surprins-o pe poetă spunând:

- Dacă ar auzi săracul Nichita ...

După spectacol, plecând de la această autodestăinuire, i-am propus să organizăm sub egida Fundaţiei Nichita Stănescu un recital Ana Blandiana, pe care să-l regizeze şi modeleze după cum va dori ea. La început a spus că o să se mai gândescă, apoi când ne-am revăzut, am insistat să facem spectacolul şi să-l înregistrăm. Niciodată nu m-a refuzat, însă păcătoasa asta de politică, făcută şi aşa extrem de prost în România, ne-a împiedicat să facem un lucru extraordinar cu care eram de acord amândoi şi ar fi rămas o urmă autentică, aşa precum a rămas spectacolul "Frunză verde de albastru" al lui Nichita Stănescu, spectacol realizat după indicaţiile regizorale date lui Eusebiu Ştefănescu de Nichita în persoană care şi-a dorit să participe în spectacol la un loc cu actorii.