Ania și fiul ei generalul

            Ania era femeia care o ajuta la curățenie și la spălatul rufelor pe mătușa mea, doctorița Maria ȘERBAN-CARȘINESCU, cu care era într-o relație foarte bună, decentă, pentru diferența de pregătire și poziție socială dintre ele. Ania era o basarabeancă venită în România în 1940, când sovieticii îi cotropiseră pământurile natale. Din păcate, în timpul refugiului se rătăcise de bărbatul și băiatul ei, despre care nu mai știa absolut nimic, dar nici nu îndrăznea să se intereseze, mulți basarabeni sub pretext că vor fi mutați acasă in Basarabia, au fost luați din România și transferați în lagărele din Siberia. Spre deosebire de mătușa mea, Ania nu credea în vise și pentru a o convinge, aceasta îi explica fel de fel de lucruri, îi povestea întâmplări care să o convingă de legătura dintre vise și realitate.

            Una din întâmplările reale povestite, era despre unul din marii chirurgi ai Bucureștiului, șef al unei clinici de chirurgie, care l-a visat într-o noapte pe fratele lui mai tânăr, mort cu mulți ani înainte, care îl rugă să se ducă imediat la spital, unde este mare nevoie de el. Cum acesta a ținut foarte mult la fratele lui, s-a sculat, s-a îmbrăcat și a plecat cu mașina în mare grabă la spital, unde toți i-au spus:

-          Ce bine că ați venit domnule profesor, este mare nevoie de dumneavoastră.

            Pe masa de operație era deja pregătită o bătrână intr-o stare gravă pe care a operat-o, dar au reușit să-i salveze viața, după multe zile și cu mare dificultate. Era clar că dacă nu ar fi venit el la timp, bătrâna nu ar fi avut nici o șansă de supraviețuire, intervenția a fiind extrem de delicată și numai marea lui experiență a putut să o salveze.

            Bătrâna a fost spitalizată o perioadă foarte lungă, până să se pună pe picioare, timp în care chirurgul a stat foarte mult timp pe lângă ea, a încercat să o cunoască mai bine, pentru a reuși să facă o legătură între ea și fratele lui, care intervenise pentru viața ei. Din vorbă în vorbă, bătrâna a povestit că i-a murit un băiat pe frontul rusesc și că de atunci, îngrijea permanent un mormânt al unuia de aceeași vârstă cu băiatul ei, la Cimitirul Belu, lângă care locuia și că din cauza bolii nu a mai putut să treacă pe acolo. Bănuind parcă ceva, doctorul s-a oferit să o ducă la cimitir cu mașina lui când se va simți mai bine. Spre uimirea lui, când a condus bătrâna către mormântul îngrijit, acesta era al fratelui lui. Observase el că mormântul era îngrijit în mod deosebit, dar cum fratele lui fusese un mare afemeiat, credea că acest lucru îl făcea una din amantele acestuia.

            Ania a fost foarte impresionată de această întâmplare, se pare că s-a dus chiar la Belu la mormântul respectiv, cert este faptul că din acel moment a început să creadă în vise. A început să-i povestească mătușii mele visele ei, au început să le răstălmăcească, intrase în lumea celor care credeau în vise și în legătura lor cu realitatea.

            Într-o zi, mătușa mea primește un telefon de la Ania, care o roagă s-o primească neapărat, visase ceva nemaipomenit și vroia să se consulte urgent. S-a prezentat imediat, cu sufletul la gură și a povestit că l-a visat pe băiatul ei, care era un mare ofițer în armata sovietică, undeva la granița cu China. Mătușa mea a sfătuit-o să se ducă la ambasada sovietică, unde să discute, însă numai cu ambasadorul. Când s-a dus la ambasadă, nici vorbă să i se permită o audiență la ambasador, dar femeia a început să plângă cu glas tare că vrea și vrea să vorbească neapărat cu ambasadorul. Funcționarii de acolo nici nu se sinchiseau de bătrână, dar spre norocul ei, a trecut pe acolo ambasadorul și impresionat de jalea femeii a primit-o imediat. Plină de speranță, a lăsat de o parte toată frica și i-a spus cine este, că l-a visat pe băiatul ei ofițer mare la granița cu China și că il roagă pe ambasador să o ajute, fiind ultima ei șansă să-și mai vadă copilul. După ce a întrebat-o numele băiatului, ambasadorul a avut un moment de uluială, dar și-a revenit rapid, i-a promis Aniei că o să se intereseze personal de problema ei și a trimis-o acasă cu o mașină a ambasadei. La vreo săptămână, Ania s-a dus din nou la ambasadă, unde de data asta a fost primită destul de simplu de ambasador, care a rugat-o să nu mai vină, va fi anunțată personal când ancheta va fi terminată și au trimis-o acasă tot cu o mașină de la ambasadă. Oricum, atât Ania cât și mătușa mea așteptau răspunsul cu sufletul la gură, fiind totuși convinse că se va întâmpla o minune. După vreo trei săptămâni a venit acasă la Ania o mașină care a dus-o la ambasada sovietică unde a fost primită de ambasador, care i-a comunicat că l-a găsit pe fiul ei și au început formalitățile pentru o vizită în URSS cu cheltuielile plătite integral de ambasadă.

            După întoarcerea din URSS, mătușa mea deabia a așteptat-o pe Ania să-i spună ce făcuse pe acolo și cum fusese primită. A plecat cu avionul până la Moscova, de la aeroport o stewardeză de la Aeroflot a dus-o la un hotel unde a fost foarte bine îngrijită. A doua zi a fost luată și îmbarcată în alt avion, la aterizarea căruia a fost întâmpinată de băiatul ei, pe care l-a recunoscut după trăsături. După ce s-au îmbrățișat și ea a plâns, fiindcă nu-i venea să creadă ce se întâmpla cu ea, a realizat faptul că băiatul ei avea un grad foarte mare, după felul în care era tratat de ceilalți, iar mai târziu a aflat că este general șef de armată. Imediat după primele momente ale revederii, generalul a dus-o direct la un magazin, unde a îmbrăcat-o complet și i-a luat lucruri de îmbrăcăminte, cu toate că bătrâna pusese pe ea tot ce avea mai bun în România. Au plecat apoi acasă, unde o așteptau nora ei și cele două fete, care au primit-o foarte bine și au tratat-o minunat. A avut multe discuții cu băiatul ei, dar cele mai multe dintre acestea se făceau în grădină pe o bancă, probabil pentru a nu fi interceptate. Generalul i-a povestit viața lui, după ce s-au rătăcit unii de alți, cum a murit tatăl lui, cum a avansat și multe, multe altele.

            La plecare, Ania a fost condusă la aeroport de toată familia, a primit cadouri numeroase și valoroase, nora ei a condus-o până la Moscova și a revenit în țară. Nu mai cunosc multe amănunte despre evoluția lucrurilor, dar la un moment dat știu că, după ce a primit de la ambasada sovietică frigider, televizor, radio și alte multe lucruri, mai venea pe la ea un funcționar, din când în când și-i aducea alimente. Ambasadorul îi mai spusese că dacă are nevoie de ceva special să vină direct la el, iar cu suma pe care o primea a putut să trăiască fără să mai muncească. Singura excepție o făcea cu mătușa mea, la care venea de două ori pe săptămână să o ajute și să mai pună țara la cale.