Domnul BABSKOV căpitan de cazaci.

            Cu Sandu BABSKOV am fost coleg de facultate şi am lucrat împreună o perioadă destul de lungă la nişte proiecte de geofizică pentru asimilarea în România a unei instalaţii complexe de Carotaj după modelul Pan Geo Atlas Corporation – Dresser, la Întreprinderea de Carotaj şi Perforări din Ploieşti. Era un tip excelent pregătit profesional, extrem de amabil şi jovial, un fost înotător de performanţă din Câmpina. După o perioadă în care am fost bolnav de hepatită, la Carotaj am găsit executat un proiect de-al meu, panoul de carotaj acustic, complet greşit, în sensul că amplasamentul era răsucit cu 180°, ceea ce conducea la un traseu de fire în plus şi de lungimi considerabile. Nici nu am acceptat să încep experimentarea aparatului, eram sigur că nu poate să funcţioneze şi în general, ca proiectant, am fost intotdeauna împotriva derogărilor ca urmare a unor execuţii idioate, provenite din neputinţa de a citi un desen. Paguba era extrem de mare, aşa că s-a convocat o şedinţă cu participarea celor doi directori şi am fost forţat să încep experimentarea, deoarece toată lumea a insistat. În ultimul cuvânt pe care l-am avut am spus:

- Nu sunt de acord cu începerea experimentării acestui aparat pe care o consider o pierdere de timp şi ca să fiu mai plastic, este o frecţie la un picior de lemn, singurul motiv care mă face să accept, este faptul că mă roagă colegul meu de facultate Sandu BABSKOV, căruia îi port un respect deosebit, dar şi el este supus greşelii, vreau să i-o dovedesc şi pentru asta propun să lucrăm împreună, doresc neapărat să se consemneze în procesul verbal şi nu plec de aici până nu am un exemplar în mână.

            Am făcut extrem de bine, după vreo două luni de lucru, prototipul nu a funcţionat şi într-o altă şedinţă mare am hotărât să se construiască, contra plată, la IPCUP, unde l-am executat la atelierul de prototipuri partea mecanică şi împreuna cu un tehnician de geniu cu care lucram, Stefan MUŞAT, partea electronică. După două luni, aparatul a plecat la Carotaj în stare de funcţiune, în două zile a fost calibrat printr-o metodă empirică inventată de mine, deoarece cei care au fost luni de zile în SUA la specializare nu s-au interesat de metodele şi aparatura de calibrare, ştiau doar că exista un loc unde aparatura se calibra. Din nefericire şi inexplicabil s-au mai executat două aparate la Carotaj, dar cu toate că exista un potenţial tehnic ridicat, aceste două aparate nu au funcţionat, iar eu m-am mutat de la IPCUP şi treaba a rămas baltă, fiindcă nici ei nu au insistat, spunând mai târziu, când am aflat lucrul acesta, că le-a fost jenă faţă de mine ! Au cumpărat altele din SUA cu bani grei, au fost alţii, sau poate tot primii care s-au dus să le ia în primire şi s-au specializat din nou la Americani, că aşa mergea treaba la Carotaj pe vremea aceea.

            De la Sandu am aflat cum se dădea examen de conducere pe vremea aceea în SUA, din tot grupul de români, el a fost desemnat să conducă maşina primită cu toate că nu avea carnet. Prin Houston nu se putea circula pe jos, în cele mai multe zone nu existau trotuare. Deoarece în România avea carnet de motocicletă a fost dus de un american şi înscris la examen unde a trecut un test de întrebări tip grilă, după care a dat examenul practic şi a picat. Tipul care îl conducea, a discutat cu examinatorul, care a fost extrem de amabil şi i-a explicat unde a greşit la proba practică. A doua zi, când toţi erau alarmaţi că ce o să se facă ei fără maşină, a venit omul lor să-i spună lui Sandu să meargă să dea din nou examen. Nu trebuia să treacă o perioadă între examinări, aşa că ştiind greşelile făcute prima dată, Sandu a luat examenul şi a primit un carton, care era carnetul de conducere provizoriu pentru o perioadă de 18 luni. După vreo doi ani a primit în România o înştiinţare să se prezinte la Poliţia din Houston să-şi ridice carnetul de conducere definitiv.

            Tot Sandu a povestit că în primele zile, a uitat la un bar portofelul cu bani şi toate actele, iar acasă când şi-a dat seama a fost înebunit de groază. La serviciu, tipul care se ocupa de ei a aflat şi primul lucru făcut a fost să-l întrebe dacă a telefonat la bar, aflând că nu, a pus mâna pe telefon şi a fost informat că portofelul se găseşte acolo şi au fost să-l recupereze. Pe drum la întoarcere, Sandu era nedumerit cum de nu a fost furat, la care americanul i-a explicat că se află în Texas, nu în America, unde dacă cineva doreşte să fure ceva serios, cumpără o maşină blindată, o mitralieră şi face treaba organizat, iar un chelner nu-şi riscă serviciul pentru câţiva dolari.  Imediat Sandu a depus banii la bancă, de unde scotea cu ţârâita de frică să nu îi piardă, dar curios, scoţând sume mici de bani, o singură dată i s-a cerut un act şi neavând la el paşaportul i s-a spus:

- Carnet de conducere trebuie să aveţi ... şi a arătat cartonul.

            Când prietena mea Dorina NICOLAE, o fată deosebită, mi-a spus că ori ne despărţim, ori ne căsătorim (am amânat-o mai mult decât să o refuz, nu mă însănătoşisem încă şi a durat peste 7 ani până când m-am însurat şi atunci în urma unui caz de urgenţă, Ica rămânând însărcinată cu Nicolae, pe care l-a pierdut, după care, dacă tot n-am luat am tras tare şi l-am făcut pe Alexandru) am ştiut că în spatele problemei stătea Sandu, dar am rămas prieteni ... ce nu face omul pentru o femeie frumoasă care-i pică cu tronc. Ei au avansat destul de repede … şi-au cumpărat mobilă … dar în mod neaşteptat s-au despărţit din motive pe care nu le cunosc, doar ştiu că la despărţire i-a făcut cadou mobila.

            La mulţi ani după toate astea, eram amândoi căsătoriţi, cu copii şi m-am întâlnit cu el pe bulevard. Era însoţit de un domn în vârstă, pe care mi l-a prezentat ca tatăl lui. După prezentare, probabil că dânsul ştia câte ceva despre mine şi era în mod cert curios să mă cunoască, iar eu ştiind faptul că în tinereţe fusese căpitan de cazaci, lucru fascinant pentru mine, doream deasemeni să stăm cât mai mult de vorbă, am avut o discuţie foarte lungă despre subiecte variate, la care bietul Sandu a fost un martor tăcut, dar interesat. M-a impresionat de la început prin modul în care mi-a strâns mâna, o strângere energică scurtă, dar nu foarte tare, concomitentă cu o privire directă în ochi, din care am înţeles că stau de vorbă cu un om tare, un om călit de necazuri, dar nu înfrânt. Nu era înalt, dar  bine proporţionat şi extrem de vioi pentru vârsta de peste 60 de ani. Vorbea destul de mult şi repede, fără să transforme discuţia intr-un monolog acordăndu-mi posibilitatea să spun şi eu anumite lucruri, să replic din când în când cu toate că el, bătrânul, era cel care dirija discuţia.

            Când i-am spus că îmi amintesc să-l fi văzut cu câteva zile în urmă într-un FIAT 850 a fost încântat, iar dacă mi-am permis o observaţie în sensul că parcă conducea prea tare, nu a manifestat nici un sentiment de neplăcere pentru o critică venită din partea unuia de vărsta copilului lui, din contră a spus cu o nuanţă hazlie:

-          Tinereţea bat-o vina, din cauza ei am apucătura asta.

            Imaginea pe care eu o aveam despre cazaci, data din vara anului 1947, când am vizionat la Buziaş un spectacol oferit de o trupă de vreo 20 de cazaci călări, care executau o demonstraţie de măiestrie ecvestră din care deborda tinereţe, putere, îndemânare, mândrie, dragoste pentru cai şi poate chiar puţină sălbăticie. Contactul cu un căpitan adevărat de cazaci, cu toate că a fost foarte scurt, mi-a schimbat această imagine adăugându-i cu totul alte dimensiuni, ca dragostea pentru tărâmul natal, pentru stepă, pentru animale în general şi cai în special, deschiderea pentru muzica corală, plăcerea unui pahar băut cu oameni de caracter, dar totul cu măsură şi dublat de o viaţă aspră, de educaţie fizică, dar şi spirituală, ura pentru ruşii care i-au alungat din teritoriul lor numai pentru ai deznaţionaliza.