Cornel NICULESCU-VESELU "Inimă Mare"

            Cornel NICULESCU era vărul primar al mamei mele, tatăl lui, preotul Petre NICULESCU-VESELU de la biserica Maica Precista din Ploieşti, era fratele bunicii mele Florica. Mai în vârstă cu şapte ani decât mine, mi-a fost supraveghetor la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel. După absolvirea liceului a urmat cursurile facultăţilor de medicină din Cluj şi Bucureşti. În tinereţe, Cornel a fost un băiat frumos, nu prea înalt, dar bine proporţionat, cu un păr şaten ondulat în bucle mari, dar mai ales cu nişte ochi mari, albaştri specifici pentru cei din familia NICULESCU-VESELU. Era un tip plăcut, boem, dispus totdeauna la discuţii despre orice subiecte, pe care le susţinea cu plăcere şi uşurinţă, fără a se încrâncena dacă partenerul îi aducea argumente contrarii sau chiar îl punea la punct. Radia permanent bună dispoziţie şi bonomie de care era mândru, susţinând că le cultivă cu plăcere, era bucuros dacă putea să ajute pe cineva sau să facă un bine, din acest punct de vedere medicina i se potrivea ca o mănuşă perfectă. Relaţiile mele cu Cornel au fost foarte bune, mai ales că odată când tatăl meu era concentrat şi una din verişoarele lor Vica s-a căsătorit cu profesorul ALEXANDRESCU, au fost cununaţi de el cu mama.

        Cornel era dotat de la natură cu un penis mai mare decât normal şi acest lucru a fost, după părerea mea, un dezavantaj. Acest lucru se află destul de repede, sunt spuse de posesor pentru a se lăuda, sunt lansate de cei care l-au aflat ca un fapt monden şi aşa multe femei nesatisfăcute sexual de bărbaţii sau prietenii lor, aleargă după acest penis mare, ca să vadă cum funcţionează şi dacă le satisface.

            Colegul şi prietenul meu Dorin CALOTĂ, îmi povestea că avea la Cluj, în timpul facultăţii, un coleg de cameră cu un penis supradimensionat de care acesta era foarte mândru. Într-o zi femeia de serviciu, o unguroaică foarte cumsecade şi nu prea tânără, mamă a trei copii, o femeie de o vrenicie exemplară, care le ţinea camera de la cămin curată ca un laborator, a venit la Dorin plângând de emoţie şi de ruşine, mărturisindu-i că intr-o zi a intrat în cameră în timp ce colegul lui dormea dezbrăcat şi dezvelit. Au trecut de atunci mai bine de două luni şi femeia nu mai avea linişte, nu putea să doarmă bine, iar când reuşea să aţipească nu visa decât pe colegul lui care îi arăta membrul, întrebând-o dacă nu ar vrea să se folosească de el. L-a rugat pe Dorin, care era un tip mai apropiat cu toată lumea, să intervină pe lângă colegul lui să-şi facă o pomană cu Iulişca şi să i-o tragă ca lumea, ca să se poată linişti femeia, să iasă din starea asta de dorinţă, de poftă. Dorin l-a rugat pe colegul lui, au aranjat o zi în care i-a tras-o şi după aceea lucrurile au intrat în normal, cu excepţia faptului că Iulişca i-a mulţumit lui Dorin, dar nu s-a mai întâmplat nimic deosebit sau vreo solicitare suplimentară, femeia şi-a satisfăcut curiozitatea şi gata.

            Solicitat la maximum de forte multe femei dintr-un oraş de provincie, unde lucrurile se află destul de repede, Cornel şi-a cam neglijat studiile, dar mai ales nu avea un mecanism bine pus la punct, o metodologie de învâţare aşa că, cu toate că a absolvit examenul de admitere la facultatea de medicină din Cluj, după vreo trei ani era în situaţia delicată de a fi exmatriculat. Colegul lui de liceu şi facultate, Mircea NICULESCU-VESELU, era şi vărul lui, aşa că a pus la punct o stratagemă ca să-l salveză pe Cornel. A chemat-o la Cluj pe mama lui Cornel, preoteasa Lucreţia o femeie de o frumuseţe, puritate şi devotament puţin obişnuite. Mircea şi Cornel au lămurit-o să facă o cerere la decan, prin care Cornel să obţină o reexaminare suplimentară, care de obicei nu se mai acorda. I-au spus că nu o vor lăsa singură şi ca la decan o să intre cu ea şi Mircea, care a mers cu ea până la uşa decanului, unde a băgat-o înauntru cu cererea în mână şi el a plecat. Când s-a văzut singură biata femeie, neobişnuită cu lucruri de astea, a început să plângă şi vrut să iasă afară, impresionat însă de frumuseţea ei şi de momentul delicat pe care îl traversa, deca.ul a poftit-o să ia loc, a întrebat-o pentru ce a venit şi după ce a aflat de la ea cu greutate motivul, de mila ei, a faptului că a venit special de la Ploieşti să-şi salveze băiatul, decanul a cedat, nu numai că a dat aprobarea, dar a promis că o să discute cu examinatorul să-l asculte cu mare grije şi înţelegere. Ultimii ani de Facultate i-a făcut la Bucureşti cu prietenul lui Horia NICULESCU cu care nu era rudă. În perioada dinaintea examenului de admitere la facultate, când audiam nişte cursuri de pregătire organizate de institutele de învăţământ superior din Bucureşti, dau de Dan NICOLESCU, fratele lui Cornel şi colegul meu de liceu, care mă duce la gazda lui Cornel ca să învăţăm câte ceva. Acolo cei doi mentori mai mari, în loc să ne îndemne să învăţăm, aduc nu ştiu de unde nişte dame, cu care ne regulăm toată noaptea, iar a doua zii, în loc să ne ducem la cursurile de pregătire, am dormit toată dimineaţa, halal exemplu, dar băieţii ne-au spus că aveam nevoie de puţină relaxare.

            După absolvirea facultăţii, Cornel a fost numit medic într-o localitate pe lângă Buftea, Corneşti. Fiind un caracter deosebit, în scurt timp ţăranii l-au îndrăgit foarte tare şi se duceau la el cu tot felul de probleme, nu numai cu suferinţe provocate de boală. La un moment dat, Cornel îl aciuia pe lângă el pe Pavel NICULESCU-VESELU, tatăl lui Mircea şi unchiul lui, care era urmărit de securitate pentru a fi arestat, fiind chiabur şi fugit din localitatea de reşedinţă, comuna Nedelea din judeţul Prahova. Sub aripa lui Cornel, nenea Pavel a stat fără grijă, nici una din autorităţile locale, chiar dacă au bănuit ceva, nu au intreprins nimic, ar fi periclitat şi situaţia medicului pe care-l iubeau ca pe unul de al lor. Se înţelegeau foarte bine, nenea Pavel care se născuse într-o cârciumă, după care devenise stăpânul ei, ştia să gătescă, să se aprovizioneze cu de toate, dar mai ales reuşea să gătescă cu foarte puţini bani. Pe lângă asta mai spăla, curăţa prin casă, aşa că Cornel era îngrijit excelent şi avea o companie plăcută. Îmi poveste nenea Pavel că odată făcuseră cu mare greutate rost de nişte bani de autobuz ca să mai treacă prin Ploieşti şi de abia aşteptau să vină sâmbăta. Vineri după masă, Cornel este chemat de urgenţă la o babă care era foarte grav bolnavă. După vreo două ore se întoarce Cornel de la consultaţie, dar se vedea pe faţa lui că este ros de ceva. Nenea Pavel l-a întrebat dacă nu cumva a murit baba, dar motivul era altul, baba nu a avut bani de medicamente şi Cornel i-a dat toţi banii pe care îi avea ca să-şi cumpere, fiind o urgenţă. În concluzie au trebuit să amâne venirea la Ploieşti pentru altă dată. Aşa se comporta Cornel cu bolnavii lui şi aşa a continuat până când a ieşit la pensie, era un suflet mare.

            După ce s-a stabilit cu serviciul în Ploieşti, s-a căsătorit cu o fată cu 13 ani mai mică decât el, Doina GROZEA colegă cu soţia mea Ica, cu care, cu toate că a avut o fată, nu a reuşit să ţină căsătoria, aşa că s-a căsătorit pentru a doua oară cu Pia, a făcut încă o fată. Fetele se cunosc sunt în relaţii bune ca să menţină tradiţia lansată de tatăl lor, de a radia numai bunătate şi omenie.

            În toată perioada în care a lucrat ca medic anestezist la Maternitatea din Ploieşti, Cornel NICULESCU-VESELU a lăsat în urma lui numai fapte bune, toată lumea colegi, subalterne şi mai ales paciente vorbesc despre el în mod deosebit aşa că dacă în tinereţe i se spunea "Sulă mare" la sfârşitul carierei medicale toţi îi ziceau "Inimă mare". E drept că şi-a folosit scula pentru mulţumirea trupească a multor angajate ale maternităţii, dar acest lucru este tot facere de bine.