Cornel TANEA pilot de asalt

Cornel ŢANEA pilot de asalt.

În 1966 când m-am transferat la Institutul de Proiectare si Cercetare pentru Utilaj Petrolier IPCUP Filiala Ploieşti, am pătruns într-o lume nouă, lumea proiectării şi a cercetării, elita inginerimii din România, deoarece acest institut s-a mândrit pe bună dreptate cu faptul că a ţinut pe picioare proiectarea unei industrii petroliere, a doua în lume ca volum de export pe plan mondial, fără să cumpere patente sau licenţe din alte ţări.

La acea vreme, Cornel ŢANEA avea peste 40 de ani, lucra ca proiectant şi avea aura unui fost pilot de asalt în cel de-al doilea război mondial, strălucit povestitor, care efectiv îşi lăsa audutoriul cu gura căscată datorită poveştilor sale, pe care este drept, dacă se ambala prea tare, le împingea uneori spre nuanţe münchauziene. Era de statură potrivită, cu o alură atletică, subliniată de tunsoarea scurtă a unui păr frumos, încărunţit, singurul lucru nepotrivit imaginii pe care cu deosebită atenţie şi-o crea, erau ochelarii cu toate că avea o privire extrem de vioaie.

Când mareşalul Ion ANTONESCU a ordonat trecerea Prutului, ŢANEA era proaspăt pilot, absolvent cu gradul de locotenent şi a fost încadrat rapid într-o escadrilă care a primit avioane noi de asalt HENSCHEL, cu partea de operare tehnică la sol formată la început exclusiv din nemţi şi care pe măsura şcolarizării în Germania au fost înlocuiţi treptat cu români. Escadrila era formată în totalitate din piloţi tineri, conduşi de vreo 3-4 piloţi cu experienţă şi ore de zbor la activ.

Misiunea aviaţiei de asalt era atacarea tancurilor, convoaielor şi a unor obiective apropiate ca şi protecţia trupelor proprii. Prima misiune a lui ŢANEA a fost atacarea unui convoi rusesc de alimentare şi în această misiune a pierit şeful escadrilei un maior, locul lui fiind luat de un căpitan. Fiecare avion era dotat cu un aparat de filmat ataşat la mitraliera, care printr-un sistem de sincronizare trăgea printre palele elicei. După fiecare misiune filmul era developat şi se făcea o analiză critică a zborului şi a misiunii. Participanţii la prima misiune au fost chemaţi în sala de proiecţie şi după un moment scurt de reculegere pentru pierderile suferite în misiune, tuturor li s-a făcut o injecţie specială de calmare de către doctorul neamţ, în ciuda protestelor lor. Proiecţia misiunii a fost un coşmar şi cu toată injecţia administrată, mulţi au ajuns în stare de leşin, ceea ce se vedea pe ecran era apocaliptic, gloanţe de calibru mare ale mitralierelor intrând în oameni pe care pur şi simplu îi retezau, sângele ţâşnea în toate părţile. A fost o experienţă groaznică, dar absolut utilă prin care tinerii se căleau în luptă. Carnea de tun trebuia pregătită şi acest lucru se făcea profesional, sub directa îndrumare a specialiştilor germani experţi în problemă. Pe lângă filmele pentru pregătire de luptă, nemţii mai rulau şi filme de propagandă, dintre care îmi amintesc despre grupul statuar de gheaţă al prizonierilor românilor de la Odesa, unde pe un ger de minus 25° C aceştia au fost imobilizaţi şi apoi stropiţi cu furtune cu apă de către ruşi înainte de a părăsi oraşul pentru a lăsa o mostră de groază pentru viitorii ocupanţi. Războiul este un lucru special, care se desfăţoară fără prea multe reguli, în timpul lui, oamenii care în civili se comportau normal, ies din tiparele imaginabile ale speciei umane, am auzit despre un colonel român, tatăl unui coleg de-al meu pe care l-am cunoscut, care punea 4-5 partizani unul în spatele altuia şi experimenta câţi poate să omoare cu un singur cartuş.

După câteva săptămâni, escadrila a pierdut toţi liderii, aşa că amicul meu ŢANEA a devenit comandantul ei, a primit treptat gradul de căpitan, a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul şi a rămas şeful escadrilei până la sfârşitul războiului, făcând atât campania spre Est cât şi pe cea spre Vest. Când ne povestea despre aviaţie, ŢANEA se transfigura subit, ochii săi albaştri se retrăgeau în fundul orbitelor, dar de acolo iluminau puternic, faţa lui iradia ceva deosebit, iar vocea căpăta accente când calde, când aspre. Ne povestea despre acţiunile de salvare ale colegilor căzuţi în spatele frontului, despre cât de uşor doborau avioanele de placaj ruseşti, după cum spunea el, despre momentul apariţiei avioanelor americane cu piloţi americani, despre bucuria momentului când americanii au plecat acasă, iar avioanele lor au fost pilotate de ruşi, piloţi mai puţin experimentaţi, deci vulnerabili.

O relatare interesantă a fost cea în care ne-a povestit despre cum luau în primire avioane fabricate subteran şi cu care efectuau primul zbor după asamblare şi testare de pe o pistă subterană al cărui capăt era Marea Nordului. Este cert faptul că nu orice pilot român participa la această operaţie, erau selecţionaţi cu mare grijă, operaţia fiind considerată o premiere, deoarece petreceau şi câteva zile în Germania. Când l-a întrebat pe ofiţerul neamţ care coordona luarea în primire şi decolarea dacă nu ar putea să cadă în mare acesta i-a răspuns sec:

- E posibil, dar până acum nu a căzut nici unul !

Când era în Germania, după spusele lui, chiar şi o relaţie cu o prostituată nu se putea face fără ca să prezinte dovada că este arian, altfel femeia nu se regula cu el. E drept că pe lângă lucruri interesante, adevărate, pilotul nostru ne turna şi o mulţime de gogoşi, dar acest lucru făcea parte din farmecul deosebit al personajului.

Ne-a povestit cu o notă specială despre momentul 23 August 1944, când a început să se bată cu foştii lui aliaţi nemţi, dintre care, unul pe care l-a doborât îl cunoştea personal, despre respectul pe care îl aveau piloţii ruşi pentru piloţii români, noii aliaţi, cu toate că de la marele comandament rus românii primeau mai ales misiuni sinucigaşe şi numai faptul că a fost grav rănit la o aterizare forţată făcută în Ardeal, l-a făcut să scape cu zile din aceste misiuni ale morţii. Din relatările de mai sus am putut constata, palpabil, decoraţia şi diploma ordinului Mihai Viteazul, pe biroul lui de acasă de la Câmpina, fotografia înrămată cu HENSCHEL-ul lui marcat prin semne pentru circa 25 de victorii, deci 25 de avioane doborâte şi dovedite după developarea şi rularea filmului..

O întâmplare interesantă s-a petrecut la Intreprinderea de Carotaj şi Perforare din Ploieşti unde într-un grup, Guţă ANDREESCU, un tehnician, povestea cum erau înconjuraţi la Cotul Donului. Acolo s-a petrecut un lucru rar, în sensul că erau formate în jurul unui mare grup de români mai multe inele formate din sovietici şi români ce se încercuiseră unii pe alţii. Din păcate cercul exterior mult mai numeros era format de militari sovietici. La un moment dat, în mijlocul românilor a aterizat un avion românesc venit să ia răniţii. După aterizare în jurul avionului s-a creat o oarecare debandadă în sensul că doreau să se urce persoane care erau mai puternice şi îi dădeau la o parte pe alţii. În acel moment a apărut pilotul care a scos pistolul şi a tras un foc de armă de avertisment … În acest moment al povestirii a intervenit Cornel ŢANEA, care era de faţă şi a continuat povestirea … el era pilotul acelui avion cu care a făcut peste 10 curse pentru a scoate din încercuire răniţii.

La câţiva ani după terminarea războiului a fost epurat din aviaţie, cozile de topor venite de la Moscova odată cu trupele sovietice nu puteau ierta un aviator erou ca ŢANEA, aşa că şi-a luat un post de desenator tehnic şi a avansat repede la tehnician, întrucât cunoştinţele acumulate la şcoala de pilotaj şi la specializările în Germania, îi creaseră un larg orizont tehnic. După un timp, la circa 40 de ani, se înscrie la Facultatea de Utilaj Petrolier în cadrul Institutului de Petrol şi Gaze din Bucureşti, cursurile serale. Avea un program infernal, se scula la ora 5 şi pleca de la Câmpina spre Ploieşti de unde după amiază lua trenul spre Bucureşti la facultate şi ajungea acasă pe la ora 23. Norocul lui a constat în faptul că atât colegii lui de serviciu cât şi sefii l-au menajat, i-au permis să inveţe 2 ore pe zi, iar soţia având un post bun, îşi permiteau material să-şi ia în sesiune concedii fără plată prelungite.

Prin anul trei este dibuit de serviciile de cadre de la institut şi exmatriculat pe motive politice. A urmat o perioadă extrem de grea în care a fost distrus, deoarece visul lui de a deveni inginer, pentru care şi-a sacrificat încă o viaţă, a fost curmat brusc. După un timp, profitând şi de o oarecare relaxare a presiunii asupra celor consideraţi duşmani de clasă, îi vine o idee, se duce în audienţă la Ministerul Armatei declarând că doreşte să predea ordinul Mihai Viteazul, dacă nu este demn să urmeze o facultate, nu poate să păstreze decoraţia. Colonelul cu care a discutat s-a alarmat, în lumea lor un gest de acest fel, extrem de grav, ar fi fost primul şi i-a promis să renunţe temporar, în schimb i se va aranja o audienţă la primul ministru Ion Gheorghe MAURER. A fost în audienţă la primul ministru, unde cu toate că i se spusese că are alocate cel mult 10 minute, a stat peste 30, datorită poate talentului său de povestitor şi după 10 zile a primit un telefon de la rectorul IPG, care îl invita cu actele pentru a se reînscrie în ce an credea de cuviinţă. S-a înscris în anul trei şi în condiţiile grele de navetă a absolvit-o după ce împlinise vârsta de 50 de ani, ceea ce a fost o mare performanţă.

Cornel ŢANEA era o fire voluntară şi greutăţile prin care a trecut, războiul, regimul comunist, o căzătură cu motocicleta din care s-a ales cu numeroase fracturi, absolvirea facultăţii la o vârstă inaintată, l-au făcut să spună ceea ce gândea, lucru rarisim în anii 70-80. Îmi amintesc perioada în care lucra la sectorul de cercetare prin tensometrie şi când un director general din minister, cu un aer superior, a explicat la o şedinţă cum apar nişte tensiuni la un subansamblu, a fost brusc întrerupt de ŢANEA:

- Aşa credeţi dumneavoastră, dar nu este adevărat …

Într-o duminică, i-am făcut o vizită inopinată la Câmpina împreună cu colegul meu ing. Mihai SAMOILĂ, cu dorinţa de a verifica ceva palpabil din povestirile lui ŢANEA şi am rămas uluit de ce am văzut. În hol, sub o husă, stătea o motocicletă CZ care arăta splendid, parcă era într-o expoziţie, şi care a pornit la prima pedală spre marea satisfacţie a amfitrionului şi uimirea noastră. Sub scara interioară era amplasat un microatelier cu utilaje mecanice de mici dimensiuni, proiectate şi realizate de el, polizor, strung, raboteză, masină de găurit, maşină de şlefuit şi culmea culmilor, un cuptor electric. Cu toată opoziţia noastră absolut toate echipamentele au fost pornite demonstrativ, aşa că pe bună dreptate am rămas mască. În final ne-a arătat locul unde îşi desfăşura activitatea de proiectare şi unde a învăţat pentru facultate, un mic atelier de proiectare cu o mini planşetă, proiectată şi executată de el. Am văzut deasemeni albume cu fotografii şi un tablou cu el lângă avionul marcat cu însemnele victoriilor aeriene.

De la Cornel ŢANEA am învăţat replica: Îţi răspund în două cuvinte Ex Clus.

Înainte de revoluţie, obosit de naveta ucigătoare, a lucrat în calitate de consilier la o întreprindere din Câmpina, unde l-am vizitat de vreo trei ori.