Corul Catedralei Sfântul Ion din Ploieşti

            Probabil pentru că am cântat o perioadă la pian, am rămas cu ureche muzicală şi având puţină voce, încă din clasa I-a de liceu, profesorul Alexandru BUTAŞ m-a selecţionat împreună cu Puiu CONSTANTINESCU să cânt în corul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, condus de celebrul profesor Ion DANIELESCU. Îmi amintesc şi acum din cuvintele imnului liceului: "Noi am venit aici să luăm lumină şi apă vie să sorbim cu sete , Din cupa plină de înţelepciune, a unui călător spre ideal". În clasele VIII-XI am cântat în corul liceului dirijat de profesorul Gheorghe IONESCU şi dânsul o celebritate, aşa că am rămas îndrăgostit pe viaţă de sunetul unui cor de bună calitate. De la aceasta, la admiraţia pentru corurile bisericeşti nu a fost decât un singur pas, care nici nu a trebuit să-l fac, credinţa mea, izvorîtă din familiile de preoţi din care mă trag (protopopul DIMIAN din Breţcu din partea tatălui şi preotul ANTON din Nedelea din partea mamei) a rezolvat această punte de la credinţă către dragoste sau invers.

            După 1990, dragostea mea pentru preotul Alexandru Joiţa de la biserica Sf. Vineri, un om de o sensibilitate, cultură şi dăruire, ieşite din comun, făcut  să slujească in biserica parohială a lui Nichita STĂNESCU, m-a făcut să  merg des la slujbele, unde se formase un cor de mare valoare artistică. După moartea prematură a "Bătrânului", la numai 49 de ani, nu m-am mai dus aşa de des, cu toate că parohia împreună cu preoţii ei au ţinut cu tot dinadinsul să continue pomenirea marelui lor enoriaş Nichita STĂNESCU, mai ales prin parastasul şi coliva care se face în fiecare 13 Decembrie, ziua tristă în care el ne-a părăsit pentru totdeauna în anul 1983, la numai 50 de ani.

            În anul 1998, prietenul meu doctorul Gogu BĂRBULESCU, fost prim solist la Teatrul Liric din Braşov, un tenor strălucit stabilit în Germania, membru fondator în anul 1942 al corului catedralei Sf. Ion Botezătorul din Ploieşti, care vine special să cânte  în săptămâna patimilor la biserică, m-a invitat să vin să-i ascult. Bucuria mea a fost foarte mare şi am primit-o ca un semn de la Dumnezeu, care vrea să mă apropii mai mult de Biserica Sa. La sfatul lui, ştiind şi faptul că arterita mea nu-mi permite să stau în picioare, m-am dus la biserică a doua zi de Paşti, când lumea era mai puţină, mai selectă. Înainte să plec la biserică, plimbând telecomanda am dat peste un program unde se oficia o slujbă şi cânta corul seminarului din Bucureşti, o formaţie superbă, pe care am mai auzit-o cu ocazia unui spectacol comun dat de Fundaţia Nichita STĂNESCU şi Liga Tinerilor Ortodoxi Români, care m-a umplut de bucurie. Pentru moment am avut o ezitare dacă să mă mai duc sau nu, efectiv îmi era frică de comparaţia între cele două coruri, care ar fi putut să rănească orgoliul meu de ploieştean, dar de dragul lui Gogu BĂRBULESCU, mi-am luat inima în dinţi şi am plecat totuşi.

            Slujba din a doua zi de Paşti de la catedrala Sf. Ion din Ploieşti mi s-a părut magnifică, ireală, m-am întors acasă transfigurat. Mi-am revenit cu greu din înălţarea care se petrecuse cu mine din punct de vedere religios şi artistic, de corul de la televizor am uitat complet şi i-am mulţumit lui Gogu, dar în sinea mea i-am mulţumit Domnului că mă călăuzise acolo unde trebuia.

            Am aranjat cu Gogu să-mi facă o casetă, cu Tatăl Nostru, cu Cristos a înviat şi restul cu ce vrea el, fiindcă îmi spusese că are făcute înregistrări cu această minunăţie de cor, piesă artistică unicat pentru Ploieşti.  Din vorbă în vorbă, mă invită să mai vin pe 31 mai 1998, după slujbă se va oficia un parastas în memoria dirijorilor şi coriştilor decedaţi, ocazie cu care bineînţeles corul va cânta extra, ca pentru colegii lor.

            Pe la ora 11 m-am dus la biserică şi am urmărit o slujbă deosebită, corul în special a depăşit orice aşteptări, aşa că practic m-a transpus pe alte planuri, am fost luat din biserică şi am fost undeva în altă parte, tot ce-mi amintesc este că l-am văzut pe doctorul Valeriu MANU, membru fondator şi dirijorul de ani de zile al corului, doctor eminent care ne-a îngrijit pe tata şi pe mine, pe preotul VÂLCU, coleg de liceu cu mine care a slujit la Sf. Ion, decedat şi el. Spre ora 13 m-am trezit din reverie la o predică pe care o citea un preot după o foaie de hârtie, cu greşeli şi cu un conţinut, pentru mine nepotrivit după feeria din care mă trezea, dar mai ales extrem de lung.

            Sunt sigur că păcătuiesc, dar am avut multe discuţii în această privinţă, cu verii mei preoţi, cu prietenii mei preoţi, cu înalte personalităţi din ministerul culturii, sectorul culte, în care m-am plâns că slujbele la noi sunt lungi, fără aparatură acustică ajutătoare, punând din acest punct de vedere ortodoxia noastră în oarecare inferioritate faţă de bisericile creştine modernizate din vest. Chiar ce am văzut la noi la Ploieşti, mi-a dovedit că multe din opiniile mele nu sunt reale, dar mai rămân unele, o reformă bine gândită a bisericii ortodoxe, practic mai mult o modernizare, ar mai stăvili ciupercile care  apar sub forma a fel de fel de organizaţii creştine, pe trupul ortodox românesc, exagerat de îngăduitor. Şi când spun îngăduitor mă refer de exemplu la Grecia, unde o carieră în aparatul de stat este liberă numai pentru un cetăţean grec ortodox, iar Grecia nu este o mare putere politică sau economică, dar se pare că este în mod cert o entitate puternică spirituală, greu de alterat. Exemplul primului ministru grec Goirgios PAPANDREU, om cu studii în Statele Unite, cu nevastă americancă, care a fost cel mai puternic antiamerican în problemele care erau după părerea lui antigreceşti, este elocventă.

            Dar nici nu este nevoie să mergem la alţii să luam exemple de dragoste de ţară şi de ştiinţa de a-i apăra interesele, când Regele Ferdinand I, neamţ, nu a ezitat să declare război ţării sate de baştină, era Regele României şi interesele noii lui patrii cereau acest lucru, motiv pentru care a fost exclus din casa de Hohenzoler Singmaringen.

            Slujba s-a încheiat şi lumea a început să plece fără ca preoţii să anunţe faptul că urma un parastas pentru cei care de-a lungul anilor au umplut biserica cu vocile lor, şi-au oferit din timpul lor liber pentru ca la Ploieşti să existe această minunăţie care se numeşte Corul Catedralei. După o pauză lungă, au rămas în biserică sub 15 persoane şi a început o slujbă de pomenire, preotul cu predica a citit o listă a celor pomeniţi la fel de bălbâit şi cu greşeli, corul a fost magnific cu toate că preoţii se cam uitau la ceas, iar în biserică se pregătea un botez. Al doilea preot nu ştiu de ce a reluat lista celor pomeniţi şi a citit‑o foarte corect. Ne mai fiind aproape nimeni, aşa că m-am dus şi eu să ţin de colivă cu încă trei persoane şi cei trei preoţi, dar cu sufletul plin de durere pentru un moment pe care nu mi l-am putut imagina atât de caragealian, cu toate că se desfăşura în urbea găzarilor.

            La sfârşit m-am dus sus la corişti pe care iniţial aş fi dorit să-i felicit, să-i îmbrăţişez pentru tot ce au făcut şi o să mai facă pentru Ploieşti, dar sufletul îmi era cernit de inexplicabila întâmplare la care luasem parte şi care mă adusese de la extaz, la durere şi scârbă. Nu doresc să fac nici un comentariu, aştern pe hârtie la două zile după eveniment ceea ce mi s-a relatat de doi dintre corişti.

            Cu câţiva ani în urmă, la Catedrala Sf. Ion slujea părintele Alexandru POPESCU-STREJNICU, păstor cu mari merite şi realizări pentru parohia sa, un om respectat de toţi enoriaşii. Fiind la o vârstă respectabilă, senilizat de trecerea timpului, făcea să se observe aceste lucruri în timpul slujbelor pe care însă toată lumea le trecea cu vederea, cu multă îngăduinţă şi compasiune. Intră în scenă preotul Vasile POPESCU, răspopit, care o perioadă a practicat meseria de instructor auto, repopit, cu pile la înalta curte bisericească din Bucureşti, care este recunoscută pentru gradul avansat de corupţie, unde prezintă o reclamaţie în urma căreia preotul STREJNICU este pensionat şi înlăturat din biserică, în locul lui fiind adus bineînţeles nimeni altul decât onorabilul preot Vasile POPESCU. O parte din enoriaşi iau partea preotului STREJNICU şi fac o întâmpinare la Patriarhie, pe această petiţie semnează şi dirijorul corului doctorul Valeriu MANU, pentru faptul că era fiul spiritual al preotului şi nu neapărat, fiindcă era un lucru foarte drept. Oamenii preotului Vasile POPESCU îl informează despre conţinutul şi semnatarii petiţiei, care de fapt nu a avut vreo urmare practică, şi printr-o manevră de culise, doctorul este destituit prin consiliul parohial din funcţia de dirijor al corului, cor la care avea merite deosebite atât din punct de vedere calitativ, dar şi ca longevitate artistică, având studii muzicale dublate de faptul că era fiu de preot, crescut în biserică din fragedă copilărie. Când Patriarhul a venit la Ploieşti şi i s-a adus la cunoştiinţă destituirea abuzivă a dirijorului, acesta a afirmat că nici Sf. Sinod nu poate desface hotărârea consiliului parohial, iar Valeriu MANU, bolnav şi măcinat în plus de nedreptatea pe care o suportase, moare de inimă prematur. După o scurtă peroiadă, preotul Vasile POPESCU continuă abuzurile şi cu ajutorul aceloraşi oameni din Bucureşti, îşi numeşte fiul, absolvent de teologie, diacon la biserica Sfântul Ion, fără ca acesta să-şi urmeze stagiatura normală. Atitudinea preotului faţă de corul bisericii sale este refractară, agresivă şi nicidecum în concordanţă cu canoanele biblice, cu oferirea celuilalt obraz, cu îngăduinţa, cu iertarea, dar mai ales cu atitudinea unui păstor faţă de turma sa. Chiar dacă turma din motive sentimentale a greşit faţă de el în dragostea sa faţă de un preot batrân şi senil care i-a iubit, le-a dăriut tinereţea şi dragostea lui, le-a creat o ambianţă plăcută, de încredere, dar  nu a avut un sfătuitor să-l îndemne să se retragă la timp.

            În anul 2002 Preotul Paroh al Bisericii Maica Precista din Ploieşti, Ştefan SĂVULESCU, impresionat de dificultăţile prin care trece corul, i-a invitat să participe din când în când la slujba din acest lăcaş, în folosul enoriaşilor şi acordându-le o sumă importantă necesară în situaţia materială delicată pe care o traversau coriştii.

Poate că prin ce am relatat mai sus se adevereşte practic discuţia pe care am avut-o mai de mult cu scriitorul Nae PRELIPCEANU, prin care recunoşteam că poporul român parcă este blestemat, că face din cele mai deosebite realizări lucrurile cele mai detestabile, că dacă într-un colţ de lume există trei familii de români, măcar două nu-şi vorbesc.

            Concluzia mea a fost însă alta, dacă ai o revelaţie care te înalţă, care te înobilează, foloseşte prilejul şi nu o privi cu lupa, rolul revelaţiei este să te înalţe, să te îmbogăţească sufleteşte, să te facă mai bun, nu să fie supusă unei analize ştiinţifice de laborator.

            Slujba de Înviere a anului 2002 a fost transmisă de Tele 7 abc Prahova de la Catedrala Sfântul Ion Botezătorul din Ploieşti şi m-am bucurat. A oficiat IPS Vicenţiu Ploieşteanul, dar Corul a fost Magnific, plus mulţimea care a umplut piaţa din faţa Catedralei. Desigur că au fost arătaţi insistent, prin prim planuri, Primarul Emil CALOTĂ cu soţia şi Preşedintele Consiliului Judeţean Mircea COSMA, că nu se putea altfel.