Directori

            Inginerul Marcel TIMUŞ era directorul Institutului pentru Proiectarea de Instalaţii Petroliere IPIP din Ploieşti şi era renumit pentru competenţa, comportamentul şi discernământul de care dădea dovadă cu orice prilej. Pe timpul comuniştilor, calităţile enumărate nu erau suficiente pentru a accede la o funcţie de conducere a unui institut de proiectare de importanţa IPIP-ului, aşa că ele mai trebuiau completate cu un deosebit tact şi mai ales diplomaţie, la discuţiile cu mai marii vremii. Aceştia erau în marea lor majoritate nişte idioţi, parveniţi pe criterii de rang în partid, dar mai ales, de gaşcă, de chiolhane cu dame, de parteneriat la vânătoare şi mai ales de rudenie cu alţi idioţi şi mai mari în rang. Marcel TIMUŞ avea pe lângă certe calităţi tehnice şi pe cea de negociator, de om care ştia când să tacă, iar când spunea ceva, acel lucru era decisiv şi greu de contracarat. În momentul în care a trebuit numit un nou ministru adjunct la Ministerul Petrolului, toţi se orientaseră către domnul TIMUŞ, fiind potrivit pentru acest post. La minister a fost înaintat dosarul domnului TIMUŞ şi pe lângă acesta, dosarul domnului Nae IONESCU ce ocupa funcţia de inginer şef al institutului şi pe care directorul îl propunea ca succesor la conducerea IPIP. În ziua numirii, au plecat de la Ploieşti cu maşina institutului, domnul cu doamna TIMUŞ, împreună cu Nae IONESCU, care urma să fie uns director. Doamna a rămas prin oraş, bărbaţii s-au dus la minister, iar la întoarcere doamna s-a adresat soţului ei ca să-l felicite pentru numire, la care dânsul i-a spus că felicitările trebuie să le adreseze domnului inginer Nae IONESCU, care fusese numit ministru adjunct. Dosarul lui Nae IONESCU fusese găsit mai bun, de comisia care a analizat cele două dosare. În pofida celor întâmplate la numire, relaţiile dintre cei doi au rămas excelente, ca înainte de acest eveniment şi au colaborat în continuare, mai ales că ministrul ştiind calibrul omului din faţa lui, îl trata întotdeauna cu condescendenţă, ca atare interesele institutului au avut de câştigat. Din acest exemplu se vede că pe vremea comuniştilor, dacă doreai să menţi un post trebuia cu orice preţ să ai adjuncţi cât mai tâmpiţi ca să nu-ţi poată lua locul.

            Am participat la numeroase şedinţe de analiză la nivel de miniştrii sau vice-primminiştri în atmosfere tensionate, unde se discutau punerea în funcţiune a unor instalaţii de rafinare pentru care vasele care urmau să transporte produsele rafinate erau deja în port şi se plăteau staţionări mari. Erau două tendinţe, şefii în dorinţa de a economisii valută doreau cu orice preţ pornirea instalaţiilor, iar noi specialiştii (proiectanţii, constructori, cei care puneau în funcţiune şi beneficiarul) doream ca pornirea să se facă cu maximum de siguranţă. Un accident trebuia evitat, deoarece ne punea în pericol libertatea, prin consecinţele lui, sau chiar viaţa în mod direct. Prin felul cum punea problemele şi prin maniera cum sublinia unele intervenţii ale noastre, care cu toate că erau bine documentate nu erau prezentate la nivelul idioţilor care erau oameni de decizie, domnul TIMUŞ avea mai mereu câştig de cauză. Este drept un lucru, prin anii 60-70 sarcinile nu veneau draconic de sus, conducerea acelor vremuri era bine pregătită profesional (ministrul Alexandru BOABĂ, adjunct Nae IONESCU), încă gândea şi avea puţin respect pentru competenţa profesională, nu ajunsese la atmosfera anilor 80’, când venea celebrul general DINCĂ zis TELEAGĂ, care nu ştia decât să ameninţe cu puşcăria, invitând să se facă porniri cu piese de la fiare vechi şi alte inepţii. Celebrele accidente ale acelor ani din rafinăria Teleajen, au avut două surse: presiunea extraordinară a conducerii superioare de partid, plus lipsa de curaj şi de respect pentru profesiunea lor, a celor care au acceptat să execute ordine imbecile, care cereau să se pornească instalaţiile cu orice preţ. Pentru asta au plătit numai cei din categoria a doua, primii erau tabu, intangibili, partidul nu a greşit şi nu va greşi niciodată, puteau greşi unii membrii de partid, dar nu cei din conducere. Din păcate, victimele însă nu au avut nici o vină şi au plătit prostia altora cu viaţa sau cu o invaliditate permanentă, care uneori poate fi mult mai gravă, iar familiile lor sunt obligate să ducă o cruce pe care scrie slugărnicie, lipsă de profesionalism şi ambiţie pentru ţinerea cu dinţii de post, dusă la limitele extreme, generate toate de un regim totalitar ambalat în eticheta socialismului.

            L-am cunoscut pe domnul TIMUŞ pe vremea când lucram la pornirea unei instalaţii noi la Rafinăria Brazi, DAV - Distilare Atmosferică Vacum, un monstru care prelucra o cantitate de ţiţei mai mult decât dublul prelucrat de toată rafinăria Astra. Eu conduceam partea de punere în funcţiune AMC, deoarece majoritatea aparaturii era importată de la firma engleză Eliot şi era electronică. Trec peste faptul că pentru achiziţionarea şi cunoaşterea acestei aparaturi au plecat de la proiectant şi din centrală 3-4 persoane care nu erau electronişti şi nu ar fi putut în viaţa lor să înţeleagă cum funcţionează această aparatură, iar eu am făcut toată treaba studiind numai documantaţia. Pentru a o putea stăpâni, organizasem o cameră la mine în secţie la IRMAMC, unde timp de vreo două luni am făcut fel de fel de teste şi probe de funcţionare pe câteva aparate cumpărate pentru probe, fără să ştiu ce mă aştepta. În final, directorul mi-a spus că sunt singurul care ştiu să lucrez cu ele şi trebuie să le pun în funcţiune. În situaţia descrisă eram chiar singurul care aş fi putut să lucrez cu ele şi din acest motiv relaţiile mele cu proiectantul IPIP, au primit o nuanţă deosebită. Ştiind mai multe decât el, eu eram cel care coducea hora: dictam modificări, scriam scrisori în Anglia pentru problemele apărute, stabileam termene fără oponenţă din partea nimănui. Această postură se reflecta şi la şedinţele de analiză la nivel înalt, unde când se punea problema unor schimbări de termene sau modificări ale instalaţiei AMC, în loc ca cel care să decidă pe loc să fie proiectantul eram eu, cel care punea în funcţiune, toată lumea se uita la mine să spun ceva. Eram mare, ministrul Nae IONESCU înainte de aceste analize săptămânale, trecea pe la mine prin instalaţie să ia pulsul ştiind două lucruri, că discută cu un om competent şi că eu nu îi ascund nimic.

            Spre sfârşitul pornirii DAV-ului, domnul TIMUŞ impresionat de realizările mele, îmi propune să mă angajeje la IPIP, lucru pe care îl accept în principiu cu condiţia unui salariu mare, dar fără să devin şef, mie nu mi-a plăcut să plimb hârtiile. Mă consultă dacă ar fi bine să-l ia şi pe inginerul Irinel CODREANU şeful montajului AMC. Îi spun că am fost colegi de grupă, că el a fost şeful grupei fiind un student cu note mai mari ca ale mele, dacă il ia şi pe el, trebuie să ne dea salarii egale, cu toate că el lucrând la montaj, iar eu la reparaţii şi puneri în funcţiune ne decalasem profesional, dar pentru el nu era o problemă să mă ajungă şi poate chiar să mă depăşească. I-a plăcut foarte mult francheţea mea şi mi-a spus că o să vorbească cu directorul meu şi cu directorul general pentru transferuri.

            Într-o zi eram prin DAV cu Irinel CODREANU şi cu directorul Gheorghe FAVA, când se îndreaptă către noi directorul TIMUŞ care se adresează mie şi lui CODREANU:

            - Eu m-am interesat despre voi la tovarăşul FAVA, dar mi-a spus că sunteţi slabi profesional şi nu aveţi nivel pentru un institut de proiectare, dar eu m-am gândit că parcă aş risca să iau băieţi mai slabi dacă sunt oameni de caracter, e mare lucru să ai caracter.

            Tovarăşul director FAVA nu a scos un cuvânt, s-a întors şi a plecat fără măcar să ne salute, după care domnul TIMUŞ a spus:

            - Nu are pic de ruşine măgarul să vorbească aşa despre oamenii lui, cu care face treabă la nivelul pe care o faceţi voi, o să vorbesc cu directorul general să văd ce pot să fac. Nu a putut face nimic, FAVA avea pile grele şi mai ales o strategie, prin care spunea că dacă pleacă cutare, nu mai garantează realizarea unor obiective, aşa că nimeni nu îndrăznea să-l pună la punct. A luat o lecţie de obraz de la domnul TIMUŞ, pe care nu cred că o va uita toată viaţa. Oricum metoda denigrării era strategia lui favorită, întărită însă de ciubucuri pe care le lua din toate părţile, dar ştia să şi le dea la toate nivelurile, intreprinderea era plină în toate sectoarele de fel de fel de fuşeraie, care se făceau sub aripa directorului pentru mai marii vremii.

            După terminarea DAV s-a pus problema unor premieri şi decoraţii pe care FAVA le-a rezolvat după sloganul cine dă mai mult primeşte, aşa că eu, mai ales că nu eram membru de partid, am luat o primă mică, iar alţii care efectiv nu au văzut instalaţia, au fost chiar decoraţi pe bază de damigene. După ce a venit GHEORGHIU-DEJ şi a inspectat instalaţia, a fost surprins de numărul mic de decoraţii pentru o instalaţie patent românesc, aşa că a suplimentat decoraţiile, dar cu toate acestea, au primit alţii, după o nouă serie de ciubucuri.

            La punerea în funcţiune a Instalaţiei de Coxare de la Rafinăria Brazi, după ce am terminat toată treaba, am dat în funcţiune şi am predat inginerului Ică SCĂRLĂTESCU de la beneficiar. La o remediere cerută de ei, vorbind despre premieri, acesta mi-a spus că a luat o primă de trei ori mai mare decât mine, cu toate că el doar preluase instalaţia de la mine, care făcusem totul. Cum în ziua aceea a trecut pe acolo directorul general al centralei domnul inginer Nicolae MĂRCULESCU, un om deosebit şi eram montat, m-am plâns chiar de faţă cu SCĂRLĂTESCU, dânsul a spus că poate o să facă ceva şi după vreo trei săptămâni am fost convocat la direcţia generală de unde am primit o primă consistentă.

            Inspectorii din partea ministerului au fost impresionaţi de activitatea la secţia mea de reparaţii, la secţia mea de puneri în funcţiune şi de prestaţia avută la discuţiile cu ei. Efectiv mi-au promis crearea unui post de şef coordonator al secţiilor pentru mine în mod special. Postul a fost creat, dar a fost atribuit colegului meu de facultate Eugen VIIERU, care ulterior mi-a mărturisit că a auzit despre crearea acestui post şi i-a dat directorului FAVA ciubuc, ca să-l aducă de la Oneşti, unde era deteşat şi gata. Până la urmă de ce i-a fost frică tot nu a scăpat, încetul cu încetul, fiecare cu strategia lui, inginerii care reprezentau o valoare au plecat rămânând yes-manii care cotizau la punga directorului cu câte ceva, dar intreprinderea s-a degradat din punct de vedere tehnic şi tehnologic prin faptul că a rămas în urmă, iar rafinăriile şi-au creat propriile centre de AMC, unde îşi rezolvau cele mai stringente probleme. Pe vremea când lucram la IRMAMC se dădeau adevărate bătălii între beneficiari pentru a pune mâna pe o echipă de revizie sau punere în funcţiune de la noi, fiind cei mai buni, cu tehnicieni de mare valoare şi cu muncitori pricepuţi şi disciplinaţi, pentru care respectarea unui termen şi calitatea lucrărilor era lege.

            La Fănel NEGULESCU acasă era un fel de club al nostru, unde ne adunam după serviciu aproape zilnic ca să nu mai vorbim de sfârşitul de săptămână când ne vedeam cu toţii. Pe lângă cei din oraş veneau doctorii care lucrau la ţară, Mişu ARGHIR care cu meseria lui de inginer agronom nu-şi permitea să vină în cursul săptămânii decât foarte rar şi îşi mai făceau drum chiar cei cu serviciu în Bucureşti ca Gigel GEORGESCU, Mircea PETRESCU sau Stelică BORDEANU. Familia lui Fănel, Cocoşu, dar Coana Viorica mai ales, a fost cea mai îngăduitoare dintre mamele noastre şi Dumnezeu să o ierte a fost salvarea noastră, care ne-a ajutat să nu ne îndreptăm către localuri publice şi să ne permitem o intimitate care ne-a apropiat făcând să ne simţim deosebiţi.

            Cum vremurile numai uşoare nu erau, cămeruţa mică era închiriată unui tânăr inginer Leonida POPESCU, doar cu vreo doi ani mai în vârstă decât noi, care lucra la Întreprinderea de Aparate de Măsură şi Control din Ploieşti, IRMAMC unde mai lucra şi un prieten şi coleg al meu de la volei, Ing Cornel JIPA. Cum eram foarte apropiaţi ca vârstă, l-am cooptat la grupul nostru şi îi ziceam ingineru'. Eu m-am apropiat de el cel mai mult din două motive, eram inginer electronist şi apropiat de meseria lui de inginer de Aparate de Măsură şi Control - AMC, care studiase utilajul la Petrol, în plus ştiam de la JIPA multe lucruri despre întreprindere. Ingineru' era un băiat studios, aducea fel de fel de cărţi acasă şi de multe ori dacă avea unele nelămuriri cu probleme de electronică, lăsam deoparte gaşca şi ne retrăgeam la el în cameră unde studiam până tărziu, fiindcă el absolvise Institutul de Petrol, deci nu era electronist. Era un tip foarte inteligent şi mă uimea cât de bine explica unele lucruri despre AMC, sau cât de repede înţelegea problemele de electronică, pe care el nu le studiase ca materie de bază. Avea o memorie foarte bună, dar memoria nu-l făcea să sară peste raţionamentul ştinţific, aşa cum sunt tentaţi să facă cei mai mulţi din bunii memoratori.

            Leonida avea o prietenă foarte apropiată cu care îşi rezolvau problemele de sex, o fată plăcută, dar  timidă care ţinea foarte mult la el, cu care urma să se căsătorească în curând, mă invitaseră chiar la nuntă. La început îi era ruşine să se retragă de la audiţia muzicală în cămeruţă, unde rămâneau până târziu, dar cu vremea s-a obişnuit, noi eram destul de delicaţi şi nu comentam. Având cele mai bune relaţii cu el, încetul cu încetul îmi permiteam şi eu să-i folosesc patul pe care puneam o pătură şi i-o trăgeam câte unei fete în timp ce lumea se făcea că nu observă. Uşa nu o încuiam deoarece nu avea cheie, aşa că am păţit ca el să intre în cameră şi să aprindă lumina, după care şi-a cerut scuze plecând.

            Fiind atât de apropiaţi, s-a plâns că o duce destul de greu la serviciu unde directorul Gheorghe FAVA se orientează cu precădere către cei care îi dau ciubucuri, damigene cu vin şi alte avantaje cu care el nu este de acord. Mai mult i-a spus-o în faţă şi de atunci îi face fel de fel de mizerii, il trimite nejustificat în anumite deplasări cât mai departe, cu probleme care nu au legătură cu activitatea lui. După un timp când m-am angajat la IRMAMC, am realizat că toate aceste relatări sunt reale şi pentru acest motiv, urâţenia morală a directorului, cei mai buni ingineri vor părăsi o intreprindere bine cunoscută şi cotată în ţară. Aşa au plecat Cornel JIPA, Irinel CODREANU, Bebe LUPAŞCU, Valerică POPESCU şi eu, fiindcă era greu să suporţi lumea damigenelor. Cu ani în urmă s-a adăugat şi Vasile BARDAŞ un inginer cu post mai mare, care a reclamat la centrală unde însă nu a avut succes, directorul avea grije să dea câte ceva din ce primea şi la centrală pentru asigurarea spatelui.

            Leonida POPESCU s-a mutat la o întreprindere în Bucureşti, făcea naveta şi cum căsătoria se apropia şi-a găsit o altă locuinţă unde avea acces la bucătărie. Ne-am mai întâlnit din când în când, iar ultima dată când l-am văzut în trecere mi-a zis să mă pregătesc de nuntă. Între timp mă mutasem la IRMAMC şi într-o zi vine la mine colegul meu inginerul Gheorghe GIURGIOIU, verde-negru la faţă şi abia trăgându-şi sufletul spunând ... a murit POPESCU Leonida.

            Venind de la Bucureşti cu un tren prin Gara de Vest, la coborâre, în timp ce trenul nu se oprise încă Leonida, care era un băiat firav, a fost aruncat de pe scară de nişte derbedei grăbiţi şi prins de roţile trenului, fiind omorât pe loc. După ca ne-am revenit din şoc, am mers la sindicat unde am aranjat să-i facem un coşciug pe care l-am dus la morgă ca să stea şi el în ceva. De toate lucrurile ne-am ocupat eu şi GIURGIOIU, aşa că la venirea tatălui lui, discutasem la CFR pentru închiriera unui vagon, aveam toate documentele făcute, direcţia generală ne pusese la dispoziţie un camion. Tatăl lui era distrus, Leonida era singurul lui copil, un băiat minunat şi realizat, aşa că pierderea lui l-a debusolat total. Noi am încercat să-l încurajăm, dar acest lucru era imposibil de realizat la dimensiunea dramei prin care trecea bietul om. Am urcat coşciugul şi câteva lucruri în vagon, am stat până vagonul a fost legat la o garnitură şi ne-am despărţit de rămăşiţele unui prieten care pleca spre tărâmurile natale, însoţit de tatăl lui, un om distrus. Peste vreo lună când m-am întâlnit cu prietena lui, mi s-a rupt sufletul la cuvintele pe care săraca fată a putut să le îngâne. Nu-şi revenise de pe urma şocului, aşa că era destul de greu să comunici cu ea. O discuţie tristă, dar mai normală am avut cu ea deabia după vreo trei ani, nu se căsătorise, cu toate că avea un prieten, care cunoştea situaţia ei şi dorea să o ia în căsătorie. Cazul acestui tânăr va sta permanent pe conştiinţa directorului Gheorghe FAVA, care a avut o contribuţie substanţială la producerea lui, prin felul lui corupt de a rezolva problemele unei instituţii confundate cu grădina proprie.

            Într-o zi sunt convocat la director împreună cu şeful AMC de la Rafinăria Brazi Cornel JIPA, şi cei doi ingineri de la secţia de montaj Valerică POPESCU şi Irinel CODREANU. Trebuia verificat, montat şi pus în funcţiune un nou analizor de gaze de fabricaţie germană la Rafinăria Brazi şi cum eu ştiam nemţeşte am primit sarcina să coordonez lucrarea. După ce am primit aparatul şi documentaţia, le‑am studiat şi în paralel cu verificarea şi testele de laborator m-am deplasat la punctul de lucru de la rafinăria Brazi, pentru a-l contacta pe maistrul Gheorghe ZECHERU, care urma să execute lucrările de montaj. La punctul de lucru erau vreo doi muncitori catre veniseră să fumeze, fiindcă în rafinărie era interzis, şi am trimis pe unul din ei să-l cheme pe maistru. După vreo jumătate de oră a apărut maistru ZECHERU pe care îl mai zărisem pe la şedinţe, era un om înalt, cu un păr încărunţit, dar bogat şi ondulat, cu alură atletică şi o privire energică. Ne-am prezentat după care i-am comunicat scopul vizitei mele, iar dânsul obişnuit cu şefii lui care îl lăsau să facă tot ce dorea, ştiind că oricum se descurcă, mi-a spus că nu trebuia să mă deplasez personal, fiind suficient să-i trimit aparatul, că a montat până acum zeci de analizoare de gaze şi toate funcţionează. Era într-adevăr un maistru foarte priceput, cel mai bun dintre cei mai buni, dar pe mine nu mă interesa cum lucrase înainte şi în mod politicos i-am spus că am studiat documentaţia şi că doresc ca astăzi pe şantier sau maximum poimâine la mine la birou să stabilim modul de montare al aparatului. Nu se aştepta la o reacţie atât de clară şi hotărâtă din partea mea, m-a rugat să-i permit să dea câteva telefoane urgente, după care să ne apucăm de treabă. Discuţia nu a durat prea mult, eu eram documentat .... şi îmi amintesc că din cele 3-4 sugestii pe care dânsul le-a făcut am acceptat una şi am argumentat amănunţit respingerea celorlalte. La plecare eram în relaţii excelente, iar lucrarea s-a făcut în condiţii foarte bune şi a fost predată înainte de termenul stabilit iniţial.

            Interesant este faptul că de vreo două ori când a venit cu treburi pe la sediu a trecut şi pe la mine, ceea ce m-a bucurat şi când treceam pe la Brazi, unde avea punct fix de lucru nu-l ocoleam. După aproape un an, la o şedinţă de comandament care se ţinea luni dimineaţă cu şefii de secţii, directorul Gh. FAVA se plângea că nu ştie ce să facă cu maistrul ZECHERU, s-a îmbolnăvit de inimă, mai are şi trecutul ăsta legionar şi nu vrea să-l ia nimeni ... Nu am avut niciodată simpatie pentru legionari, mai ales că unchiul meu, Cornel GOCIMAN fusese asasinat de un grup apropiat lui Horia SIMA, din care făceau parte soţia şi cumnatul lui, dar am ţinut la profesorul Nae CIORĂNESCU şi ştiam că dânsul îi ajuta mereu pe legionari, în plus eram legat de persoana maistrului pe care îl apreciam aşa că am zis scurt:

-          Îl iau eu tovarăşe director.

-          Adjudecat, a zis directorul evident uşurat.

            Peste câteva zile s-a prezentat la lucru, am făcut un tur al secţiei împreună cu ceilalţi trei maiştri după care i-am invitat la mine în birou pentru a face o nouă repartizare a echipelor. Cum am ajuns în birou, am primit un telefon de la director care avea o urgenţă, aşa că i-am lăsat singuri să continue şi când m-am întors ei deja făcuseră repartizareacu, cu care am fost de acord aproape în totalitate. Ideea strălucită a fost invitaţia de a lucra în acelaşi birou cu mine, privilegiu de care nu se mai bucurase vreun maistru şi a acceptat cu mare bucurie, dar cu emoţie vădită. Din discuţiile purtate în primele zile, am aflat că era maistru electrician la Rafinăria Astra, înainte ca nemţii care erau proprietari să plece în urma actului de la 23 august 1944. Aceştia au oprit instalaţiile, au demontat tot ce s-a putut din cablurile de forţă şi în măsura în care timpul le-a permis, le-au ars împreună cu toată documentaţia. În circa două luni, sub coordonarea şefului energetic inginerul ROMAN, maistrul ZECHERU a refăcut documentaţia, legăturile şi au pornit rafinăria.

            În perioada următoare, alegerea făcută de mine s-a dovedit excelentă, deoarece pe lăngă meseria pe care o ştia, maistrul s-a dovedit a fi un gospodar strălucit. În trei patru luni nu-mi mai cunoşteam secţia, care şi înainte era o secţie model. Totul era impecabil, strălucea de curăţenie şi culmea, cu un tact deosebit a angrenat în asta toată secţia, cu maiştri şi cu mine. Sâmbăta după ora 12 se întrerupea lucrul în toată secţia şi de la mine la ultimul ajutor, făceam curat fiecare la locul lui de muncă. În afară de curăţenie, după un an, secţia s-a umplut cu fel de fel de dispozitive prin care se uşura lucrul, şi culmea, fără să-i supere pe ceilalţi maiştri le făcea şi în sectoarele lor diverse inovaţii, era clar că se simţea bine cu noi, că a răspuns pozitiv la modul plăcut în care a fost primit şi adoptat de toată secţia.

            După ce maistrul Gh. GHIŢĂ a terminat cursurile fără frecvenţă la IPG Bucureşti şi a fost numit directorul Grupului Şcolar de Petrol şi Chimie din Ploieşti, cu toate că aveam vreo doi tineri ingineri stagiari în secţie, în perioadele când eram plecat la puneri în funcţiune, secţia a fost coordonată excelent de maistrul ZECHERU, nu formal, dar din umbră sfătuindu-se cu tinerii ingineri ca să nu se simtă jigniţi.

            O formaţie problemă era cea de apometre, formată numai din piloşi, copii de directori, activişti importanţi (dar ce activist nu era important ?), militari cu grad înalt, rude ale unor directori generali sau miniştri. Formaţia oilor negre era un coşmar pentru mine, frecvenţa la lucru era aleatorie, mai veneau ciuguliţi şi trebuia şă-i cer maşina directorului ca să fie duşi acasă, că de, să nu păţească ceva odrasla ... Din punct de vedere comportamental nu pot să mă plâng, băieţii erau subţiri, vorbeau frumos, erau corect îmbrăcaţi, se purtau civilizat. Încercasem cu ei toate metodele imaginate de mine şi de alţii cu care mă sfătuisem, dar fără nici un rezultat, noroc cu faptul că secţia de apometre nu avea o importanţă sau pondere prea mare, de fapt de aceea îi repartizasem acolo. La preluarea secţiei de la ing. Gh. GIURGIOIU, piloşii erau răspândiţi prin toată secţia şi era un dezastru, dezorganizau totul.

            Situaţia mea era jenantă, într-o întreprindere care funcţiona dacă nu ireproşabl, dar foarte bine şi era cunoscută pe plan naţional, exista o echipă de comando, echipa piloşilor, care făcea legea fără ca cineva să poată lua vreo măsură, deoarece pilele din spatele lor puteau să schimbe din funcţie cu mare uşurinţă chiar şi pe director. Este drept că direct, nu îndrăznea nimeni să-mi spună nimic, problema era absolut tabu, era ca şi cum ai fi comis o acţiune de lespartid comunist. În general, secţia mea îşi desfăşura activitatea în condiţii foarte bune, lucrările se executau la termen şi de foarte bună calitate, planul valoric se depăşea regulat cu 20-30 %, dar existenţa piloşilor mă punea în situaţia delicată de a nu putea sancţiona nici pe alţii, pentru abateri pe care piloşii le făceau frecvent, fără a fi sancţionaţi şi lucrurile ar fi putut scăpa de sub control. Problema asta m-a frământat puternic şi m-am gândit la ea foarte mult, direct nu putea fi atacată, deoarece cu originea mea socială mă puteam trezi zburat din serviciu sau chiar privat de libertate şi cu arterita mea pe care de abia o ţineam sub control, asta ar fi fost curată sinucidere. Situaţia devenea dramatică, pe de o parte cariera şi viaţa mea, pe de alta o gaşcă de derbedei, odraslele unor alţi derbedei adulţi, care ocupaţi cu viaţa şi activitatea de partid, nu au fost în stare să-şi educe progeniturile, iar atunci când au făcut-o le-au dat impresia că pot face tot ce vor, că au dreptul să facă tot ce vor, fiind cetăţeni de categorie specială sub aripa partidului. Exista bineînţeles şi a treia pârghie, cea morală, care mă obliga în cadrul unei secţii să nu pot judeca toţi oamenii cu aceeaşi unitate de măsură, să-i pedepsesc pe unii, să mă fac că nu văd pentru alţii. Nu aveam motive să mă vait, nimeni, nici cei mari şi  nici cei mici nu au spus vreodată ceva neplăcut, ca şi în viaţa din România, existau două măsuri de judecată a oamenilor, oameni partidului pe de o parte şi restul nenorociţilor pe de alta, dar era extrem de periculos, iar pentru mine ajunsese stresant. M-am dus la biserica Maica Precista, unde slujea unchiul meu, preotul Petre NICULESCU-VESELU şi m-am rugat la Dumnezeu să-mi limpezească mintea, să mă lumineze cu o idee, aveam convingerea că se poate face ceva, bineînţeles cu o mare strategie, trebuiau păcăliţi cumva. Nu am dormit vreo două nopţi, iar la serviciu sub pretext că studiez un material urgent, am stat mai mult singur şi m-am tot gândit. După lungi frământări, fără să mă consult cu nimeni, am pus la punct o strategie pe care doream să o aplic treptat şi prin care să-i păcălesc pe aceşti copii, printr-una din slăbiciunile cele mai frecvente ale oamenilor, banii, în caz de nereuşită eram decis să‑mi schimb locul de muncă, nu se mai putea trăi în asemenea condiţii.

            Sectorul de apometre avea un maistru, Costică NEACŞU, care era secretarul de partid pe secţie, îi cam plăcea să bea, pleca tot timpul de la serviciu sub pretext că se duce în oraş pe la partid, era rudă cu secretarul de partid pe întreprindere (care de fapt era un băiat de treabă şi de treaba lui îşi vedea, da ruda e rudă, şi-l sprijinea), cum e turcul şi pistolul. Convins că nu puteam să fac nimic dacă nu schimbam maistrul, am profitat de faptul că acesta şi-a făcut rost de un concediu medical lipsind vreo 10 zile şi am dat sectorul de apometre maistrului ZECHERU.

            Problema repartizării primelor era în fiecare lună o treabă cu mare durere de cap, era extrem de greu de repartizat la 12 echipe, la 12 şefi de echipă şi 4 maiştri. În fiecare lună greşeam, venea cel nedreptăţit, trebuia să-i promit că o să-l compensez luna următoare, şi asta antrena dereglări pe luna aceea ... dacă mai punem la socoteală faptul că directorul Gh FAVA avea un obicei prost, promitea pentru anumite lucruri prime unor oameni, pe care noi în comisia de premiere trebuia să le acordăm şi se dădea totul peste cap.

            La şedinţa lunară am prezentat cu toată sinceritatea această problemă a premierii, în faţa a aproximativ 80 de oameni prezenţi în Ploieşti şi le-am explicat că am analizat foarte mult problema acordării cât mai corecte a primelor şi vreau să mă sfătuiesc cu toată lumea asupra unei soluţii la care m-am gândit şi o vom adopta sau respingere prin votare. Secţia avea la serviciul de planificare o valoare de plan stabilită funcţie de numărul de muncitori şi productivitatea pe secţie şi în funcţie de depăşirea acesteia se aloca un  fond suplimentar pentru premieri. Am propus ca fiecare sector să primească un plan şi premierile pe sector să fie făcute în funcţie de depăşirea lui pe baza unui algoritm matematic. Cu un entuziasm la care nu mă aşteptasem, propunerea s-a votat în unanimitate. Greul de abia începuse, sectoarele erau complet diferite, fiind împărţite pe tipuri de aparate care erau reparate sau verificate, iar productivitatea era diferită în proporţie de 1/10, aşa că am făcut o analiză pe ultimii 3 ani pentru edificare. Calculele şi tratativele la care au participat maiştrii, şefii de sectoare, sindicatul şi partidul au durat aproape două luni, după care sistemul a fost aplicat fiind urmărit cu mare interes nu numai în secţia noastră, dar în întreaga întreprindere. Sistemul de premiere avea avantajul de a evita acordarea unor prime pe baza promisiunilor directorului. Dacă acesta dorea să dea o primă unui muncitor, o putea da acum numai din fondurile speciale ale direcţiunii. În primele luni secţia era încântată, aşa cum prevăzusem,  sectorul de apometre nu-şi făcea planul şi prima cuvenită acesteia în cazul neîndeplinirii planului se împărţea la restul secţiei. Mă apropiam de momentul culminant al planului meu, dar acum a trebuit să-l dezvălui maistrului ZECHERU, pe care l-am sfătuit să nu încheie vreo două luni unele lucrări la apometre, pentru ca în a treia să încheie multe şi piloşii să ia o primă mare. Aşa s-a întâmplat şi spre uimirea generală, piloşii au luat o primă şi chiar una importantă, dar complet legală şi inatacabilă. Băieţii aveau destui bani de acasă, dar banii câştigaţi de ei au avut probabil alt gust, alt haz şi a trezit în ei nişte forţe interioare puternice şi ca prin minune nu am mai avut probleme cu ei. Dacă nu aveau piese de schimb, făceau ei rost pe căi oculte, dacă nu era de lucru făceau rost de comenzi, serviciul de metrologie din oraş care verifica apometrele după reparare, îl aduceau ei cu maşină de unde ştiau ei şi cel mai important lucru, nu mai lipseau nemotivat, o absenţă nemotivată  excludea în mod automat de la premiere pe făptaş şi se procopseau ceilalţi din echipă. Trebuie să recunosc însă că la acest sector aveam cele mai multe învoiri fără plată, dar cel puţin ştiam precis cine vine şi cine nu vine la serviciu, iar atmosfera în secţie s-a îmbunătăţit radical. Oricum însă problema nu a rezolvat-o numai ideea mea ci şi relaţia umană nouă pe care a impus-o maistrul ZECHERU, prin experienţa dânsului, prin exemplul personal, prin faptul că stătea foarte mult cu băieţii din acel sector.

            Într-o vară sunt chemat la director, unde era un căpitan de marină de rangul ... şeful bazei militare din Mangalia şi care ne-a mărturisit că dintr-o neglijenţă, contoarele volumetrice de import, din Ceho-Slovacia, de dimensiuni extrem de mari, la proba cu apă din toamnă, nu au fost scurse, au îngheţat şi s-au degradat. Ştia că recondiţionarea lor se poate face numai la noi, dar era foarte greu, implica executarea unor piese, solicitarea la maximum a pompelor la verificare şi culmea pentru a fi reparate trebuiau scoase uşile şi dărâmat zidul pentru a încăpea în laborator. Cu toate că şeful s-a rugat de director să-l ajute, motivând că dacă nu le repara putea fi condamnat chiar la moarte, directorul l-a expediat fără nici un fel de resentiment, fără să mă întrebe dacă pot sau nu să le repar, sau măcar să încerc. Spera că omul distrus o să apeleze prin cineva şi o să ia un ciubuc gras, iar dacă nu, putea să se ducă dracului cu gradele lui cu tot, după cum a afirmat către şeful de cadre. L-am condus până la poartă şi cum în faţa mea am văzut un om distrus, mi-a venit o idee foarte riscantă, dar posibilă numai, fiindcă ştiam că directorul pleacă a doua zi în concediu, aşa că i-am spus să revină a doua zi direct la mine. Am discutat cu maistrul ZECHERU situaţia şi mi-a spus că este de acord să le reparăm cu, orice risc şi în regim de urgenţă. A doua zi am pus totul la cale cu şeful, a adus contoarele rapid de la Mangalia, a adus  o echipă de vreo 12 marinari printre care şi zidari cu toate materialele de construcţie necesare, şi din 20 de aparate am reuşit să reparăm 18, două fiind reformate pentru casare. Mulţumirile au fost extraordinare, au fost aduse de la Murfatlar damigene cu vin pe care nu le-am primit în întreprindere, le-au luat piloşii şi au tras un chef. Vreo trei ani la rând, vara a stat la dispoziţia IRMAMC un dormitor cu 14 locuri la garnizoana din Mangalia, unde şi-au făcut concediul toţi care au vrut. Acum regret faptul că nu am trecut pe la Mangalia, şeful a întrebat de nenumărate ori de mine transmiţându-mi rugămintea să trec pe la el şi cred că am exagerat cu catolicismul meu. Pe lângă binele pe care i l-am făcut acelui om trebuia să-i dau măcar iluzia că s-a achitat cumva faţă de mine, cu toate că nu vroiam lucrul ăsta, nu pentru vreun avantaj l-am ajutat ci pur şi simplu am simţit că asta trebuia să fac. Culmea, după ce s-a întors directorul din concediu, cu toate că a aflat totul nu mi-a zis niciodată nimic. De unde dai Dumnezeu îţi dă, ştiind lecţia asta, când am pus în funcţiune la Rafinăria Teleajen Instalaţia de Aditivi Polifuncţionali, am făcut probele tehnologice cu apă şi la terminare am rugat tehnologii să elemine apa din trasee şi să scurgă aparatura deoarece AMC-ul nu putea face aceste operaţii. Având însă în minte lecţia Mangalia şi ştiind că ce-i în mână nu-i minciună, am dat o telefonogramă în acest sens, la care am cerut confirmare şi am dus documentele acasă în bună păstrare. Tehnologii au uitat să scurgă apa, a venit îngheţul şi tocmai mă pregăteam să mă transfer la IPCUP iar directorul nu era de acord, însă fusese obligat să mă lase să plec de directorul general MĂRCULESCU, a fost foate bucuros când s-a evaluat paguba în urma îngheţului, o pagubă deloc neglijabilă. M-a chemat la el şi cu o bucurie răutăcioasă mi-a spus:

            - Ei, Gocimane, cred că ai belit-o, crezi că mai poţi să te transferi de la noi fără să plăteşti pagubele făcute, sau rămâi şi vedem noi cum aranjăm lucrurile ?

            I-am cerut un răgaz de câteva minute, fără ca el să înţeleagă motivul, am dat o fugă până acasă şi am venit cu documentele. I le-am arătat, fără să i le dau în mână (pe vremea aceea nu exista Xerox ca să am dubluri), şi când le-a citit s-a înegrit la faţă şi mi-a spus cu vădită scârbă:

-          Du-te sănătos că şi aşa tu eşti prea deştept pentru noi.

            La Schela Boldeşti se proiectase o instalaţie de transmitere la distanţă într-o cabină centrală a parametrilor tuturor sondelor în exploatare a unei întregi schele, dar instalaţia nu putea fi pornită deoarece se deregla la două-trei zile, aşa că după trei luni de încercări, am fost trimis eu să văd ce se poate face. După o săptămână de analiză, m‑am prezentat la director cerându-i permisiunea să studiez la câteva biblioteci tehnice din Bucureşti unele probleme asupra cărora aveam dubii din punct de vedere teoretic. Directorul nici nu a discutat cu mine, mi-a spus că dacă vreau să mă distrez cu dame în capitală să o fac pe concediul meu şi a numit în locul meu un alt coleg, pe inginerul Virgil BUZULOIU, care cu toate că era foarte bine pregătit, nu era electrician şi nu a putut rezolva problema. După vreo două luni, când situaţia a devenit critică datorită presiunilor celor din Ministerului Petrolului, directorul FAVA m-a chemat la el şi cu coada între picioare a început să mă flateze fără jenă ... că numai eu pot să salvez întreprinderea, că mă dau ăştia afară din serviciu şi am copii la facultate ... momente penibile ... că mi se va pune la dispoziţie o maşină ARO, despre care eu ştiam că este a aprovizionării şi dacă le-o luam îi nenoroceam ... o sarabandă de minciuni, de laude sau promisiuni de prime, salariu, două săptămâni liber, despre care eram sigur că se va uita. Apoi m-a întrebat dacă în timpul care a trecut am mai studiat câte ceva la care am răspuns că problema nu mă mai interesează, este în grija celui care m-a înlocuit, cu toate că în realitate eu studiasem, nu mă lăsa microbul de profesionist, iar el aflase ceva de la spionii lui care mă vedeau citind fel de fel de cărţi, dar de cap nu îi dădusem. Am repetat cererea de a studia o perioadă la Bucureşti, după care o să văd ce se poate face şi cu mare scârbă mi-a aprobat să mă deplasez zilnic la Institutul de Documentare Tehnică cu plata drumului şi a unei diurne. După vreo 8 zile de studiu am înţeles motivul tehnic al defecţiunii. La o transmisie potenţiometrică valoarea rezistenţei transmise trebuia să fie de minimum 10 ori mai mare decât cea a cablului pe care se transmitea şi în cazul analizat cablul era de diametru prea mic. Era deci o gravă eroare de proiectare şi se umpluseră dealurile cu sute de kilometri de cabluri multifilare de dimensiuni necorespunzătoare. Ca să fiu sigur am făcut nişte improvizaţii prin legarea în paralel a câtorva fire, iar transmisia respectivă rămânea stabilă, aşa că după vreo trei săptămâni ştiam cauza, dar singura soluţie era schimbarea cablurilor cu unele corespunzătoare sau reducerea numărului de parametrii urmăriţi în raportul 1 la 2. M-am prezentat la analiza lunară documentat şi deoarece organizatorii nu ştiau nimic despre cercetările mele, au discutat câteva ore probleme absolut banale şi nesemnificative, iar când mi-au dat cuvântul, sperau să spun că sunt pe aproape şi că o să se rezolve. Cu toate că ţinusem lucrările mele în mare secret, se răsuflase că inginerul GOCIMAN pusese vreo trei sonde în funcţiune şi erau stabile, dar nu se ştia că pentru asta anulasem altele cu folosirea cablurilor de rezervă. În momentul în care am explicat cauza care era simplă de înţeles s-a făcut o linişte mormântală, urmată de discuţii în şoaptă între cei mari şi cu marea experienţă pe care o aveau în şmecherii, au propus prin inginerul Alcibiade (Cibel) MIHĂILESCU de la trustul de Petrol, să mergem la masă la cantină şi să continuăm după aceea. La cantină am fost invitat să servesc masa în sala specială pentru VIP-uri cu vreo 5-6 persoane, care mi-au pus fel de fel de întrebări care se învârteau în jurul unei soluţii de continuare fără schimbare a cablurilor. Au explicat că schimbarea cablurilor costă mult, la o lucrare care a depăşit atât termenele de punere în funcţiune cât şi valoarea de investiţie şi orice alte depăşiri ar însemna pierderea unor posturi prin destituire a multor persoane "bechere". Se făcea apel la mine să încerc să evit acest lucru printr-o soluţie de compromis, cu anularea unor sonde şi montarea întregului cablu de rezervă. Am cerut un termen de gândire de trei zile şi şedinţa s-a amânat pentru atunci, dar în zilele care au urmat am fost supus la fel de fel de presiuni din partea directorului care susţinea că avem relaţii importante cu schelele pe care nu putem să le stricăm, aşa că trebuie găsită o soluţie convenabilă şi cât mai tehnică ... şi că o să mă descurc eu cum am mai făcut. Prietenul meu Cibel mi-a propus o întâlnire pe bulevard unde ne-am plimbat, mi-a explicat câte persoane şi cât de importante sunt în lanţul care s-ar putea dărâma cu această lucrare ... că au familii ... că unii mai au puţin până la pensie ... că eu sunt încă tânăr şi o să fiu ajutat ... M-am consultat cu directorul DUMITRU al Trustului Energopetrol din Câmpina, care participa la lucrare în calitate de constructor, un fost muncitor la care ţineam mult, mai cumsecade şi desurcăreţ decât trei ingineri, un om cu un caracter remarcabil, cum rar am întâlnit în cariera mea tehnică. Dan DRAGOMIRESCU colegul meu de liceu era inginer şef la el şi aşa ne apropiasem unul de altul, cu ocazia unor şedinţe ori analize unde mă lua mereu lângă el ca să mai vorbim. Şi dânsul m-a sfătuit că e bine să scoatem ce se poate din lucrare, interesele sunt mult prea mari ca să suporte incompetenţa cu care a fost tratată lucrarea, dar mai ales motivul pentru care nu a fost experimentat pe un grup redus de sonde înainte de extindere. În schelă se petrecea un fenomen interesant prin faptul că ciocănitorile prinseseră gustul îmbrăcăminţii din plumb al cablului pe care-l perforau cu frenezie, după care pe acolo intra apa şi cădea cablul. Cu ciocănitorile în faţă, asupra cărora a fost abătut un grup de vânători s-au făcut în mare grabă remedierile posibile şi Instalaţia de Automatizare a Schelei Boldeşti a fost omologată. La puţin timp, au fost acordate distincţii, decoraţii şi prime zdravene, dar pe listă au uitat să-l treacă pe ingineraşul Mircea GOCIMAN, care făcuse posibilă funcţionarea acceptabilă a unei lucrări ratate.

            Corina CHIRIŢĂ, o fată provenită dintr-o familie de intelectuali, era una din colegele mele de la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Bucureşti. Era şefa unei grupe, fiind aleasă în această funcţie de decanat, pe baza notelor obţinute la examenul de admitere. În cazul în care şefii de grupă stabiliţi iniţial clacau pe parcursul anilor de studiu, în sensul că aceştia aveau numeroase restanţe sau alte abateri disciplinare, ei erau înlocuiţi cu alţi colegi merituoşi. Corina a obţinut în toţi anii calificative din cele mai bune, fiind una dintre fruntaşele promoţiei ei şi automat a rămas şefă de grupă pâna la sfârşitul facultăţii. Şeful de grupă era un om foarte important, cu el se putea aranja să lipseşti de la unele cursuri fără a primi absenţă, în cazul în care se ştia că profesorul nu este pretenţios cu verificarea frecvenţei. Chiar dacă era scrupulos, profesorul putea fi păcălit, dacă cerea condica spre verificare, din banca de unde venea şeful de grupă şi până la catedră se putea adăuga simplu un "a mic" cu semnificaţia absent. Chiar dacă nu se putea face această manevră, şeful de grupă se putea scuza că astăzi nu a notat absenţii, că pe unul nu l-a observat şi dacă şeful respectiv era unul din studenţii de bază, cu note foarte bune, incidentul trecea neobservat. Din acest punct de vedere Corina cu prestigiul ei profesional şi cu figura ingenuă reală pe care o afişa, a salvat pe mulţi colegi de-ai ei de la situaţii delicate, care de cele mai multe ori se soldau cu pierderea sau suspendarea bursei, ori avertizare primită de la decanul facultăţii personal. Corina era o fată extrem de sobră, fapt subliniat şi de lipsa ei de interes pentru băieţi, nu avea prieteni printre colegii de facultate şi nici nu răsuflase ceva despre un alt prieten, principala ei preocupare era învăţătura şi rezultatele s-au văzut în carnetul ei de note.

            Traian SACHELARIE era alt coleg de-al nostru, opus din toate punctele de vedere Corinei, venit de la un liceu din provincie, din zona GIURGIU, avea un bagaj de cunoştiinţe mai subţire, ceea ce îi crea multe probleme la diversele cursuri de matematici şi mai ales la cele având la bază cunoştiinţele din domeniul fizicii. Era preocupat mai ales de femei, de reuniuni studenţeşti, ceaiuri, meciuri de fotbal, volei, basket sau reuniuni atletice, numai de învăţat nu. În aceste condiţii nu a mirat pe nimeni faptul că prin anul II a rămas repetent. Ne-a părut rău la toţi, Sache era un băiat foarte simpatic, un coleg excelent, dar nu a fost sfârşitul pământului, a rămas tot în Politehnică, se vedea des cu foştii lui colegi şi viaţa a continuat impereturbabilă. Cel mai important lucru a fost însă că sub imperiul acestui duş rece, Sache s-a apucat ceva mai serios de învăţătură şi fără a realiza performanţe, ici colo câte o restanţă, a absolvit facultatea.

După mulţi ani, având nevoie de nişte piese pentru a realiza un chit cu un microprocesor 8080, mă deplasez la unul din marile institute din Bucureşti, IPA-Institutrul de Proiectări pentru Automatizări şi mă duc direct la secretariat, de unde speram să dau de vreun fost coleg de facultate în ideea că o să găsesc vreun şef de atelier, şef de colectiv, oricum cu un post mai important, care să mă ajute cu o pilă să procur piesele respective. Spre marea mea mirare, pe unul din birourile de lângă secretariat văd o etichetă cu numele inginerului Traian SACHELARIE sub cea de director tehnic. Convins că am dat lovitura, mă duc la secretară, îi spun numele şi faptul că am fost coleg de facultate cu directorul şi aştept să fiu anunţat. Imediat din biroul lui iese Sache care mă pupă, mă întreabă ce mai fac, dar mă roagă să vin peste o oră când scapă de nişte tipi de la minister. Mă întorc peste vreo oră şi jumătate, iar Sache mă aştepta singur în birou, îmi comandă o cafea la secretară, începem să depănăm amintiri din facultate şi schimbăm ultimele informaţii despre sănătate, situaţia matrimonială inclusiv copii, etc. Aflu că este la a doua soţie prima a murit şi de la ea are copii (peste câţiva ani am avut un contact profesional, fiind coleg la ITC Bucureşti cu băiatul lui care era un copil deosebit, excelent pregătit profesional şi foarte bine crescut, ceea ce m-a bucurat în mod deosebit). Îi spun pentru ce am venit şi imediat cheamă pe cineva care se lamentează că nu-mi poate da piesele pe care le doream … că se obţin foarte greu. Sache mă întreabă dacă pot să iau în loc de 6 seturi doar 4 şi dacă am acceptat, i-a spus tipului că sunt unul din cei mai buni prieteni al lui din facultate şi că nu se poate să mă refuze, mai ales că după foarte mulţi ani este prima dată când apelez la el. Cu toată oponenţa tipului, Sache i-a promis că îi face rost de 10 în loc peste trei luni şi că eventual îmi mai dă şi mie două, dacă o să mai am nevoie şi a rămas stabilit să vin la el peste două săptămâni când se va întoarce dintr-o deplasare în Franţa. Revin la termenul stabilit, secretara mă introduce la el în birou, cu toate că mai avea pe cineva, iar Sache îmi spune să aştept puţin că vrea să-mi facă o surpriză şi îi spune ceva la ureche secretarei care părăseşte încăperea. După vreo 10 minute, timp în care Sache discuta cu celălalt musafir, apare pe uşă Corina cu o figură destul de alarmată şi numai când mă vede pe mine se luminează la faţă. Sache îi spune să mă ia puţin şi intrăm într-o încăpere de protocol unde primele cuvinte pe care biata mi le spune sunt:

            - Ce bine că erai tu, îmi era frică să nu mă cheme nebunul, să mă certe pentru cine ştie ce.

            Nebunul despre care vorbea Corina, era bine înţeles colegul nostru comun Sache, care ajunsese director tehnic şi în această calitate era şeful ei şi-i făceam morală din când în când. Am întrebat-o dacă se poartă urât cu ea în mod special şi mi-a infirmat, dar spunea că fiind presat de şefii lui ierarhici nu prea ţine cont de partea tehnică a lucrurilor, îl interesează numai termenele şi dispoziţiile venite de la centrală. După un timp ne-a chemat la el în birou unde am stat câteva minute amintindu-ne de tinereţea noastră, apoi a venit tipul cu piesele care m-a luat să-mi facă livrarea şi pe Corina am lăsat-o la Sache. Numai societatea comunistă putea să creeze asemenea monstruozităţi, făcând şefi din oameni modeşti şi nimicuri din oamenii de mare valoare ştiinţifică. Şi cazul nostru era unul din cele mai fericite, Sache era un om plin de bun simţ, se comporta acceptabil cu colega lui, cu fosta lui şefă de grupă, cu toate că din când în când îi trăgea câte o săpuneală. Săraca nu era nici şefă de colectiv, nici şefă de atelier, fiindcă la fel ca şi mine nu era membră de partid şi în acea perioadă dacă nu erai membru al partidului comunist, nu puteai spera la nimic, toate uşile erau închise pentru tine, inclusiv posibilitatea de a face o lucrare de doctorat. În unele cazuri, aceşti nemembri de partid au fost lăsaţi să facă o lucrare de doctorat de care s-au folosit alţii ca să-şi obţină laurii.