Directori

            Inginerul Marcel TIMUȘ era directorul Institutului pentru Proiectarea de Instalații Petroliere IPIP din Ploiești și era renumit pentru competența, comportamentul și discernământul de care dădea dovadă cu orice prilej. Pe timpul comuniștilor, calitățile enumărate nu erau suficiente pentru a accede la o funcție de conducere a unui institut de proiectare de importanța IPIP-ului, așa că ele mai trebuiau completate cu un deosebit tact și mai ales diplomație, la discuțiile cu mai marii vremii. Aceștia erau în marea lor majoritate niște idioți, parveniți pe criterii de rang în partid, dar mai ales, de gașcă, de chiolhane cu dame, de parteneriat la vânătoare și mai ales de rudenie cu alți idioți și mai mari în rang. Marcel TIMUȘ avea pe lângă certe calități tehnice și pe cea de negociator, de om care știa când să tacă, iar când spunea ceva, acel lucru era decisiv și greu de contracarat. În momentul în care a trebuit numit un nou ministru adjunct la Ministerul Petrolului, toți se orientaseră către domnul TIMUȘ, fiind potrivit pentru acest post. La minister a fost înaintat dosarul domnului TIMUȘ și pe lângă acesta, dosarul domnului Nae IONESCU ce ocupa funcția de inginer șef al institutului și pe care directorul îl propunea ca succesor la conducerea IPIP. În ziua numirii, au plecat de la Ploiești cu mașina institutului, domnul cu doamna TIMUȘ, împreună cu Nae IONESCU, care urma să fie uns director. Doamna a rămas prin oraș, bărbații s-au dus la minister, iar la întoarcere doamna s-a adresat soțului ei ca să-l felicite pentru numire, la care dânsul i-a spus că felicitările trebuie să le adreseze domnului inginer Nae IONESCU, care fusese numit ministru adjunct. Dosarul lui Nae IONESCU fusese găsit mai bun, de comisia care a analizat cele două dosare. În pofida celor întâmplate la numire, relațiile dintre cei doi au rămas excelente, ca înainte de acest eveniment și au colaborat în continuare, mai ales că ministrul știind calibrul omului din fața lui, îl trata întotdeauna cu condescendență, ca atare interesele institutului au avut de câștigat. Din acest exemplu se vede că pe vremea comuniștilor, dacă doreai să menți un post trebuia cu orice preț să ai adjuncți cât mai tâmpiți ca să nu-ți poată lua locul.

            Am participat la numeroase ședințe de analiză la nivel de miniștrii sau vice-primminiștri în atmosfere tensionate, unde se discutau punerea în funcțiune a unor instalații de rafinare pentru care vasele care urmau să transporte produsele rafinate erau deja în port și se plăteau staționări mari. Erau două tendințe, șefii în dorința de a economisii valută doreau cu orice preț pornirea instalațiilor, iar noi specialiștii (proiectanții, constructori, cei care puneau în funcțiune și beneficiarul) doream ca pornirea să se facă cu maximum de siguranță. Un accident trebuia evitat, deoarece ne punea în pericol libertatea, prin consecințele lui, sau chiar viața în mod direct. Prin felul cum punea problemele și prin maniera cum sublinia unele intervenții ale noastre, care cu toate că erau bine documentate nu erau prezentate la nivelul idioților care erau oameni de decizie, domnul TIMUȘ avea mai mereu câștig de cauză. Este drept un lucru, prin anii 60-70 sarcinile nu veneau draconic de sus, conducerea acelor vremuri era bine pregătită profesional (ministrul Alexandru BOABĂ, adjunct Nae IONESCU), încă gândea și avea puțin respect pentru competența profesională, nu ajunsese la atmosfera anilor 80’, când venea celebrul general DINCĂ zis TELEAGĂ, care nu știa decât să amenințe cu pușcăria, invitând să se facă porniri cu piese de la fiare vechi și alte inepții. Celebrele accidente ale acelor ani din rafinăria Teleajen, au avut două surse: presiunea extraordinară a conducerii superioare de partid, plus lipsa de curaj și de respect pentru profesiunea lor, a celor care au acceptat să execute ordine imbecile, care cereau să se pornească instalațiile cu orice preț. Pentru asta au plătit numai cei din categoria a doua, primii erau tabu, intangibili, partidul nu a greșit și nu va greși niciodată, puteau greși unii membrii de partid, dar nu cei din conducere. Din păcate, victimele însă nu au avut nici o vină și au plătit prostia altora cu viața sau cu o invaliditate permanentă, care uneori poate fi mult mai gravă, iar familiile lor sunt obligate să ducă o cruce pe care scrie slugărnicie, lipsă de profesionalism și ambiție pentru ținerea cu dinții de post, dusă la limitele extreme, generate toate de un regim totalitar ambalat în eticheta socialismului.

            L-am cunoscut pe domnul TIMUȘ pe vremea când lucram la pornirea unei instalații noi la Rafinăria Brazi, DAV - Distilare Atmosferică Vacum, un monstru care prelucra o cantitate de țiței mai mult decât dublul prelucrat de toată rafinăria Astra. Eu conduceam partea de punere în funcțiune AMC, deoarece majoritatea aparaturii era importată de la firma engleză Eliot și era electronică. Trec peste faptul că pentru achiziționarea și cunoașterea acestei aparaturi au plecat de la proiectant și din centrală 3-4 persoane care nu erau electroniști și nu ar fi putut în viața lor să înțeleagă cum funcționează această aparatură, iar eu am făcut toată treaba studiind numai documantația. Pentru a o putea stăpâni, organizasem o cameră la mine în secție la IRMAMC, unde timp de vreo două luni am făcut fel de fel de teste și probe de funcționare pe câteva aparate cumpărate pentru probe, fără să știu ce mă aștepta. În final, directorul mi-a spus că sunt singurul care știu să lucrez cu ele și trebuie să le pun în funcțiune. În situația descrisă eram chiar singurul care aș fi putut să lucrez cu ele și din acest motiv relațiile mele cu proiectantul IPIP, au primit o nuanță deosebită. Știind mai multe decât el, eu eram cel care coducea hora: dictam modificări, scriam scrisori în Anglia pentru problemele apărute, stabileam termene fără oponență din partea nimănui. Această postură se reflecta și la ședințele de analiză la nivel înalt, unde când se punea problema unor schimbări de termene sau modificări ale instalației AMC, în loc ca cel care să decidă pe loc să fie proiectantul eram eu, cel care punea în funcțiune, toată lumea se uita la mine să spun ceva. Eram mare, ministrul Nae IONESCU înainte de aceste analize săptămânale, trecea pe la mine prin instalație să ia pulsul știind două lucruri, că discută cu un om competent și că eu nu îi ascund nimic.

            Spre sfârșitul pornirii DAV-ului, domnul TIMUȘ impresionat de realizările mele, îmi propune să mă angajeje la IPIP, lucru pe care îl accept în principiu cu condiția unui salariu mare, dar fără să devin șef, mie nu mi-a plăcut să plimb hârtiile. Mă consultă dacă ar fi bine să-l ia și pe inginerul Irinel CODREANU șeful montajului AMC. Îi spun că am fost colegi de grupă, că el a fost șeful grupei fiind un student cu note mai mari ca ale mele, dacă il ia și pe el, trebuie să ne dea salarii egale, cu toate că el lucrând la montaj, iar eu la reparații și puneri în funcțiune ne decalasem profesional, dar pentru el nu era o problemă să mă ajungă și poate chiar să mă depășească. I-a plăcut foarte mult franchețea mea și mi-a spus că o să vorbească cu directorul meu și cu directorul general pentru transferuri.

            Într-o zi eram prin DAV cu Irinel CODREANU și cu directorul Gheorghe FAVA, când se îndreaptă către noi directorul TIMUȘ care se adresează mie și lui CODREANU:

            - Eu m-am interesat despre voi la tovarășul FAVA, dar mi-a spus că sunteți slabi profesional și nu aveți nivel pentru un institut de proiectare, dar eu m-am gândit că parcă aș risca să iau băieți mai slabi dacă sunt oameni de caracter, e mare lucru să ai caracter.

            Tovarășul director FAVA nu a scos un cuvânt, s-a întors și a plecat fără măcar să ne salute, după care domnul TIMUȘ a spus:

            - Nu are pic de rușine măgarul să vorbească așa despre oamenii lui, cu care face treabă la nivelul pe care o faceți voi, o să vorbesc cu directorul general să văd ce pot să fac. Nu a putut face nimic, FAVA avea pile grele și mai ales o strategie, prin care spunea că dacă pleacă cutare, nu mai garantează realizarea unor obiective, așa că nimeni nu îndrăznea să-l pună la punct. A luat o lecție de obraz de la domnul TIMUȘ, pe care nu cred că o va uita toată viața. Oricum metoda denigrării era strategia lui favorită, întărită însă de ciubucuri pe care le lua din toate părțile, dar știa să și le dea la toate nivelurile, intreprinderea era plină în toate sectoarele de fel de fel de fușeraie, care se făceau sub aripa directorului pentru mai marii vremii.

            După terminarea DAV s-a pus problema unor premieri și decorații pe care FAVA le-a rezolvat după sloganul cine dă mai mult primește, așa că eu, mai ales că nu eram membru de partid, am luat o primă mică, iar alții care efectiv nu au văzut instalația, au fost chiar decorați pe bază de damigene. După ce a venit GHEORGHIU-DEJ și a inspectat instalația, a fost surprins de numărul mic de decorații pentru o instalație patent românesc, așa că a suplimentat decorațiile, dar cu toate acestea, au primit alții, după o nouă serie de ciubucuri.

            La punerea în funcțiune a Instalației de Coxare de la Rafinăria Brazi, după ce am terminat toată treaba, am dat în funcțiune și am predat inginerului Ică SCĂRLĂTESCU de la beneficiar. La o remediere cerută de ei, vorbind despre premieri, acesta mi-a spus că a luat o primă de trei ori mai mare decât mine, cu toate că el doar preluase instalația de la mine, care făcusem totul. Cum în ziua aceea a trecut pe acolo directorul general al centralei domnul inginer Nicolae MĂRCULESCU, un om deosebit și eram montat, m-am plâns chiar de față cu SCĂRLĂTESCU, dânsul a spus că poate o să facă ceva și după vreo trei săptămâni am fost convocat la direcția generală de unde am primit o primă consistentă.

            Inspectorii din partea ministerului au fost impresionați de activitatea la secția mea de reparații, la secția mea de puneri în funcțiune și de prestația avută la discuțiile cu ei. Efectiv mi-au promis crearea unui post de șef coordonator al secțiilor pentru mine în mod special. Postul a fost creat, dar a fost atribuit colegului meu de facultate Eugen VIIERU, care ulterior mi-a mărturisit că a auzit despre crearea acestui post și i-a dat directorului FAVA ciubuc, ca să-l aducă de la Onești, unde era deteșat și gata. Până la urmă de ce i-a fost frică tot nu a scăpat, încetul cu încetul, fiecare cu strategia lui, inginerii care reprezentau o valoare au plecat rămânând yes-manii care cotizau la punga directorului cu câte ceva, dar intreprinderea s-a degradat din punct de vedere tehnic și tehnologic prin faptul că a rămas în urmă, iar rafinăriile și-au creat propriile centre de AMC, unde își rezolvau cele mai stringente probleme. Pe vremea când lucram la IRMAMC se dădeau adevărate bătălii între beneficiari pentru a pune mâna pe o echipă de revizie sau punere în funcțiune de la noi, fiind cei mai buni, cu tehnicieni de mare valoare și cu muncitori pricepuți și disciplinați, pentru care respectarea unui termen și calitatea lucrărilor era lege.

            La Fănel NEGULESCU acasă era un fel de club al nostru, unde ne adunam după serviciu aproape zilnic ca să nu mai vorbim de sfârșitul de săptămână când ne vedeam cu toții. Pe lângă cei din oraș veneau doctorii care lucrau la țară, Mișu ARGHIR care cu meseria lui de inginer agronom nu-și permitea să vină în cursul săptămânii decât foarte rar și își mai făceau drum chiar cei cu serviciu în București ca Gigel GEORGESCU, Mircea PETRESCU sau Stelică BORDEANU. Familia lui Fănel, Cocoșu, dar Coana Viorica mai ales, a fost cea mai îngăduitoare dintre mamele noastre și Dumnezeu să o ierte a fost salvarea noastră, care ne-a ajutat să nu ne îndreptăm către localuri publice și să ne permitem o intimitate care ne-a apropiat făcând să ne simțim deosebiți.

            Cum vremurile numai ușoare nu erau, cămeruța mică era închiriată unui tânăr inginer Leonida POPESCU, doar cu vreo doi ani mai în vârstă decât noi, care lucra la Întreprinderea de Aparate de Măsură și Control din Ploiești, IRMAMC unde mai lucra și un prieten și coleg al meu de la volei, Ing Cornel JIPA. Cum eram foarte apropiați ca vârstă, l-am cooptat la grupul nostru și îi ziceam ingineru'. Eu m-am apropiat de el cel mai mult din două motive, eram inginer electronist și apropiat de meseria lui de inginer de Aparate de Măsură și Control - AMC, care studiase utilajul la Petrol, în plus știam de la JIPA multe lucruri despre întreprindere. Ingineru' era un băiat studios, aducea fel de fel de cărți acasă și de multe ori dacă avea unele nelămuriri cu probleme de electronică, lăsam deoparte gașca și ne retrăgeam la el în cameră unde studiam până tărziu, fiindcă el absolvise Institutul de Petrol, deci nu era electronist. Era un tip foarte inteligent și mă uimea cât de bine explica unele lucruri despre AMC, sau cât de repede înțelegea problemele de electronică, pe care el nu le studiase ca materie de bază. Avea o memorie foarte bună, dar memoria nu-l făcea să sară peste raționamentul ștințific, așa cum sunt tentați să facă cei mai mulți din bunii memoratori.

            Leonida avea o prietenă foarte apropiată cu care își rezolvau problemele de sex, o fată plăcută, dar  timidă care ținea foarte mult la el, cu care urma să se căsătorească în curând, mă invitaseră chiar la nuntă. La început îi era rușine să se retragă de la audiția muzicală în cămeruță, unde rămâneau până târziu, dar cu vremea s-a obișnuit, noi eram destul de delicați și nu comentam. Având cele mai bune relații cu el, încetul cu încetul îmi permiteam și eu să-i folosesc patul pe care puneam o pătură și i-o trăgeam câte unei fete în timp ce lumea se făcea că nu observă. Ușa nu o încuiam deoarece nu avea cheie, așa că am pățit ca el să intre în cameră și să aprindă lumina, după care și-a cerut scuze plecând.

            Fiind atât de apropiați, s-a plâns că o duce destul de greu la serviciu unde directorul Gheorghe FAVA se orientează cu precădere către cei care îi dau ciubucuri, damigene cu vin și alte avantaje cu care el nu este de acord. Mai mult i-a spus-o în față și de atunci îi face fel de fel de mizerii, il trimite nejustificat în anumite deplasări cât mai departe, cu probleme care nu au legătură cu activitatea lui. După un timp când m-am angajat la IRMAMC, am realizat că toate aceste relatări sunt reale și pentru acest motiv, urâțenia morală a directorului, cei mai buni ingineri vor părăsi o intreprindere bine cunoscută și cotată în țară. Așa au plecat Cornel JIPA, Irinel CODREANU, Bebe LUPAȘCU, Valerică POPESCU și eu, fiindcă era greu să suporți lumea damigenelor. Cu ani în urmă s-a adăugat și Vasile BARDAȘ un inginer cu post mai mare, care a reclamat la centrală unde însă nu a avut succes, directorul avea grije să dea câte ceva din ce primea și la centrală pentru asigurarea spatelui.

            Leonida POPESCU s-a mutat la o întreprindere în București, făcea naveta și cum căsătoria se apropia și-a găsit o altă locuință unde avea acces la bucătărie. Ne-am mai întâlnit din când în când, iar ultima dată când l-am văzut în trecere mi-a zis să mă pregătesc de nuntă. Între timp mă mutasem la IRMAMC și într-o zi vine la mine colegul meu inginerul Gheorghe GIURGIOIU, verde-negru la față și abia trăgându-și sufletul spunând ... a murit POPESCU Leonida.

            Venind de la București cu un tren prin Gara de Vest, la coborâre, în timp ce trenul nu se oprise încă Leonida, care era un băiat firav, a fost aruncat de pe scară de niște derbedei grăbiți și prins de roțile trenului, fiind omorât pe loc. După ca ne-am revenit din șoc, am mers la sindicat unde am aranjat să-i facem un coșciug pe care l-am dus la morgă ca să stea și el în ceva. De toate lucrurile ne-am ocupat eu și GIURGIOIU, așa că la venirea tatălui lui, discutasem la CFR pentru închiriera unui vagon, aveam toate documentele făcute, direcția generală ne pusese la dispoziție un camion. Tatăl lui era distrus, Leonida era singurul lui copil, un băiat minunat și realizat, așa că pierderea lui l-a debusolat total. Noi am încercat să-l încurajăm, dar acest lucru era imposibil de realizat la dimensiunea dramei prin care trecea bietul om. Am urcat coșciugul și câteva lucruri în vagon, am stat până vagonul a fost legat la o garnitură și ne-am despărțit de rămășițele unui prieten care pleca spre tărâmurile natale, însoțit de tatăl lui, un om distrus. Peste vreo lună când m-am întâlnit cu prietena lui, mi s-a rupt sufletul la cuvintele pe care săraca fată a putut să le îngâne. Nu-și revenise de pe urma șocului, așa că era destul de greu să comunici cu ea. O discuție tristă, dar mai normală am avut cu ea deabia după vreo trei ani, nu se căsătorise, cu toate că avea un prieten, care cunoștea situația ei și dorea să o ia în căsătorie. Cazul acestui tânăr va sta permanent pe conștiința directorului Gheorghe FAVA, care a avut o contribuție substanțială la producerea lui, prin felul lui corupt de a rezolva problemele unei instituții confundate cu grădina proprie.

            Într-o zi sunt convocat la director împreună cu șeful AMC de la Rafinăria Brazi Cornel JIPA, și cei doi ingineri de la secția de montaj Valerică POPESCU și Irinel CODREANU. Trebuia verificat, montat și pus în funcțiune un nou analizor de gaze de fabricație germană la Rafinăria Brazi și cum eu știam nemțește am primit sarcina să coordonez lucrarea. După ce am primit aparatul și documentația, le‑am studiat și în paralel cu verificarea și testele de laborator m-am deplasat la punctul de lucru de la rafinăria Brazi, pentru a-l contacta pe maistrul Gheorghe ZECHERU, care urma să execute lucrările de montaj. La punctul de lucru erau vreo doi muncitori catre veniseră să fumeze, fiindcă în rafinărie era interzis, și am trimis pe unul din ei să-l cheme pe maistru. După vreo jumătate de oră a apărut maistru ZECHERU pe care îl mai zărisem pe la ședințe, era un om înalt, cu un păr încărunțit, dar bogat și ondulat, cu alură atletică și o privire energică. Ne-am prezentat după care i-am comunicat scopul vizitei mele, iar dânsul obișnuit cu șefii lui care îl lăsau să facă tot ce dorea, știind că oricum se descurcă, mi-a spus că nu trebuia să mă deplasez personal, fiind suficient să-i trimit aparatul, că a montat până acum zeci de analizoare de gaze și toate funcționează. Era într-adevăr un maistru foarte priceput, cel mai bun dintre cei mai buni, dar pe mine nu mă interesa cum lucrase înainte și în mod politicos i-am spus că am studiat documentația și că doresc ca astăzi pe șantier sau maximum poimâine la mine la birou să stabilim modul de montare al aparatului. Nu se aștepta la o reacție atât de clară și hotărâtă din partea mea, m-a rugat să-i permit să dea câteva telefoane urgente, după care să ne apucăm de treabă. Discuția nu a durat prea mult, eu eram documentat .... și îmi amintesc că din cele 3-4 sugestii pe care dânsul le-a făcut am acceptat una și am argumentat amănunțit respingerea celorlalte. La plecare eram în relații excelente, iar lucrarea s-a făcut în condiții foarte bune și a fost predată înainte de termenul stabilit inițial.

            Interesant este faptul că de vreo două ori când a venit cu treburi pe la sediu a trecut și pe la mine, ceea ce m-a bucurat și când treceam pe la Brazi, unde avea punct fix de lucru nu-l ocoleam. După aproape un an, la o ședință de comandament care se ținea luni dimineață cu șefii de secții, directorul Gh. FAVA se plângea că nu știe ce să facă cu maistrul ZECHERU, s-a îmbolnăvit de inimă, mai are și trecutul ăsta legionar și nu vrea să-l ia nimeni ... Nu am avut niciodată simpatie pentru legionari, mai ales că unchiul meu, Cornel GOCIMAN fusese asasinat de un grup apropiat lui Horia SIMA, din care făceau parte soția și cumnatul lui, dar am ținut la profesorul Nae CIORĂNESCU și știam că dânsul îi ajuta mereu pe legionari, în plus eram legat de persoana maistrului pe care îl apreciam așa că am zis scurt:

-          Îl iau eu tovarășe director.

-          Adjudecat, a zis directorul evident ușurat.

            Peste câteva zile s-a prezentat la lucru, am făcut un tur al secției împreună cu ceilalți trei maiștri după care i-am invitat la mine în birou pentru a face o nouă repartizare a echipelor. Cum am ajuns în birou, am primit un telefon de la director care avea o urgență, așa că i-am lăsat singuri să continue și când m-am întors ei deja făcuseră repartizareacu, cu care am fost de acord aproape în totalitate. Ideea strălucită a fost invitația de a lucra în același birou cu mine, privilegiu de care nu se mai bucurase vreun maistru și a acceptat cu mare bucurie, dar cu emoție vădită. Din discuțiile purtate în primele zile, am aflat că era maistru electrician la Rafinăria Astra, înainte ca nemții care erau proprietari să plece în urma actului de la 23 august 1944. Aceștia au oprit instalațiile, au demontat tot ce s-a putut din cablurile de forță și în măsura în care timpul le-a permis, le-au ars împreună cu toată documentația. În circa două luni, sub coordonarea șefului energetic inginerul ROMAN, maistrul ZECHERU a refăcut documentația, legăturile și au pornit rafinăria.

            În perioada următoare, alegerea făcută de mine s-a dovedit excelentă, deoarece pe lăngă meseria pe care o știa, maistrul s-a dovedit a fi un gospodar strălucit. În trei patru luni nu-mi mai cunoșteam secția, care și înainte era o secție model. Totul era impecabil, strălucea de curățenie și culmea, cu un tact deosebit a angrenat în asta toată secția, cu maiștri și cu mine. Sâmbăta după ora 12 se întrerupea lucrul în toată secția și de la mine la ultimul ajutor, făceam curat fiecare la locul lui de muncă. În afară de curățenie, după un an, secția s-a umplut cu fel de fel de dispozitive prin care se ușura lucrul, și culmea, fără să-i supere pe ceilalți maiștri le făcea și în sectoarele lor diverse inovații, era clar că se simțea bine cu noi, că a răspuns pozitiv la modul plăcut în care a fost primit și adoptat de toată secția.

            După ce maistrul Gh. GHIȚĂ a terminat cursurile fără frecvență la IPG București și a fost numit directorul Grupului Școlar de Petrol și Chimie din Ploiești, cu toate că aveam vreo doi tineri ingineri stagiari în secție, în perioadele când eram plecat la puneri în funcțiune, secția a fost coordonată excelent de maistrul ZECHERU, nu formal, dar din umbră sfătuindu-se cu tinerii ingineri ca să nu se simtă jigniți.

            O formație problemă era cea de apometre, formată numai din piloși, copii de directori, activiști importanți (dar ce activist nu era important ?), militari cu grad înalt, rude ale unor directori generali sau miniștri. Formația oilor negre era un coșmar pentru mine, frecvența la lucru era aleatorie, mai veneau ciuguliți și trebuia șă-i cer mașina directorului ca să fie duși acasă, că de, să nu pățească ceva odrasla ... Din punct de vedere comportamental nu pot să mă plâng, băieții erau subțiri, vorbeau frumos, erau corect îmbrăcați, se purtau civilizat. Încercasem cu ei toate metodele imaginate de mine și de alții cu care mă sfătuisem, dar fără nici un rezultat, noroc cu faptul că secția de apometre nu avea o importanță sau pondere prea mare, de fapt de aceea îi repartizasem acolo. La preluarea secției de la ing. Gh. GIURGIOIU, piloșii erau răspândiți prin toată secția și era un dezastru, dezorganizau totul.

            Situația mea era jenantă, într-o întreprindere care funcționa dacă nu ireproșabl, dar foarte bine și era cunoscută pe plan național, exista o echipă de comando, echipa piloșilor, care făcea legea fără ca cineva să poată lua vreo măsură, deoarece pilele din spatele lor puteau să schimbe din funcție cu mare ușurință chiar și pe director. Este drept că direct, nu îndrăznea nimeni să-mi spună nimic, problema era absolut tabu, era ca și cum ai fi comis o acțiune de lespartid comunist. În general, secția mea își desfășura activitatea în condiții foarte bune, lucrările se executau la termen și de foarte bună calitate, planul valoric se depășea regulat cu 20-30 %, dar existența piloșilor mă punea în situația delicată de a nu putea sancționa nici pe alții, pentru abateri pe care piloșii le făceau frecvent, fără a fi sancționați și lucrurile ar fi putut scăpa de sub control. Problema asta m-a frământat puternic și m-am gândit la ea foarte mult, direct nu putea fi atacată, deoarece cu originea mea socială mă puteam trezi zburat din serviciu sau chiar privat de libertate și cu arterita mea pe care de abia o țineam sub control, asta ar fi fost curată sinucidere. Situația devenea dramatică, pe de o parte cariera și viața mea, pe de alta o gașcă de derbedei, odraslele unor alți derbedei adulți, care ocupați cu viața și activitatea de partid, nu au fost în stare să-și educe progeniturile, iar atunci când au făcut-o le-au dat impresia că pot face tot ce vor, că au dreptul să facă tot ce vor, fiind cetățeni de categorie specială sub aripa partidului. Exista bineînțeles și a treia pârghie, cea morală, care mă obliga în cadrul unei secții să nu pot judeca toți oamenii cu aceeași unitate de măsură, să-i pedepsesc pe unii, să mă fac că nu văd pentru alții. Nu aveam motive să mă vait, nimeni, nici cei mari și  nici cei mici nu au spus vreodată ceva neplăcut, ca și în viața din România, existau două măsuri de judecată a oamenilor, oameni partidului pe de o parte și restul nenorociților pe de alta, dar era extrem de periculos, iar pentru mine ajunsese stresant. M-am dus la biserica Maica Precista, unde slujea unchiul meu, preotul Petre NICULESCU-VESELU și m-am rugat la Dumnezeu să-mi limpezească mintea, să mă lumineze cu o idee, aveam convingerea că se poate face ceva, bineînțeles cu o mare strategie, trebuiau păcăliți cumva. Nu am dormit vreo două nopți, iar la serviciu sub pretext că studiez un material urgent, am stat mai mult singur și m-am tot gândit. După lungi frământări, fără să mă consult cu nimeni, am pus la punct o strategie pe care doream să o aplic treptat și prin care să-i păcălesc pe acești copii, printr-una din slăbiciunile cele mai frecvente ale oamenilor, banii, în caz de nereușită eram decis să‑mi schimb locul de muncă, nu se mai putea trăi în asemenea condiții.

            Sectorul de apometre avea un maistru, Costică NEACȘU, care era secretarul de partid pe secție, îi cam plăcea să bea, pleca tot timpul de la serviciu sub pretext că se duce în oraș pe la partid, era rudă cu secretarul de partid pe întreprindere (care de fapt era un băiat de treabă și de treaba lui își vedea, da ruda e rudă, și-l sprijinea), cum e turcul și pistolul. Convins că nu puteam să fac nimic dacă nu schimbam maistrul, am profitat de faptul că acesta și-a făcut rost de un concediu medical lipsind vreo 10 zile și am dat sectorul de apometre maistrului ZECHERU.

            Problema repartizării primelor era în fiecare lună o treabă cu mare durere de cap, era extrem de greu de repartizat la 12 echipe, la 12 șefi de echipă și 4 maiștri. În fiecare lună greșeam, venea cel nedreptățit, trebuia să-i promit că o să-l compensez luna următoare, și asta antrena dereglări pe luna aceea ... dacă mai punem la socoteală faptul că directorul Gh FAVA avea un obicei prost, promitea pentru anumite lucruri prime unor oameni, pe care noi în comisia de premiere trebuia să le acordăm și se dădea totul peste cap.

            La ședința lunară am prezentat cu toată sinceritatea această problemă a premierii, în fața a aproximativ 80 de oameni prezenți în Ploiești și le-am explicat că am analizat foarte mult problema acordării cât mai corecte a primelor și vreau să mă sfătuiesc cu toată lumea asupra unei soluții la care m-am gândit și o vom adopta sau respingere prin votare. Secția avea la serviciul de planificare o valoare de plan stabilită funcție de numărul de muncitori și productivitatea pe secție și în funcție de depășirea acesteia se aloca un  fond suplimentar pentru premieri. Am propus ca fiecare sector să primească un plan și premierile pe sector să fie făcute în funcție de depășirea lui pe baza unui algoritm matematic. Cu un entuziasm la care nu mă așteptasem, propunerea s-a votat în unanimitate. Greul de abia începuse, sectoarele erau complet diferite, fiind împărțite pe tipuri de aparate care erau reparate sau verificate, iar productivitatea era diferită în proporție de 1/10, așa că am făcut o analiză pe ultimii 3 ani pentru edificare. Calculele și tratativele la care au participat maiștrii, șefii de sectoare, sindicatul și partidul au durat aproape două luni, după care sistemul a fost aplicat fiind urmărit cu mare interes nu numai în secția noastră, dar în întreaga întreprindere. Sistemul de premiere avea avantajul de a evita acordarea unor prime pe baza promisiunilor directorului. Dacă acesta dorea să dea o primă unui muncitor, o putea da acum numai din fondurile speciale ale direcțiunii. În primele luni secția era încântată, așa cum prevăzusem,  sectorul de apometre nu-și făcea planul și prima cuvenită acesteia în cazul neîndeplinirii planului se împărțea la restul secției. Mă apropiam de momentul culminant al planului meu, dar acum a trebuit să-l dezvălui maistrului ZECHERU, pe care l-am sfătuit să nu încheie vreo două luni unele lucrări la apometre, pentru ca în a treia să încheie multe și piloșii să ia o primă mare. Așa s-a întâmplat și spre uimirea generală, piloșii au luat o primă și chiar una importantă, dar complet legală și inatacabilă. Băieții aveau destui bani de acasă, dar banii câștigați de ei au avut probabil alt gust, alt haz și a trezit în ei niște forțe interioare puternice și ca prin minune nu am mai avut probleme cu ei. Dacă nu aveau piese de schimb, făceau ei rost pe căi oculte, dacă nu era de lucru făceau rost de comenzi, serviciul de metrologie din oraș care verifica apometrele după reparare, îl aduceau ei cu mașină de unde știau ei și cel mai important lucru, nu mai lipseau nemotivat, o absență nemotivată  excludea în mod automat de la premiere pe făptaș și se procopseau ceilalți din echipă. Trebuie să recunosc însă că la acest sector aveam cele mai multe învoiri fără plată, dar cel puțin știam precis cine vine și cine nu vine la serviciu, iar atmosfera în secție s-a îmbunătățit radical. Oricum însă problema nu a rezolvat-o numai ideea mea ci și relația umană nouă pe care a impus-o maistrul ZECHERU, prin experiența dânsului, prin exemplul personal, prin faptul că stătea foarte mult cu băieții din acel sector.

            Într-o vară sunt chemat la director, unde era un căpitan de marină de rangul ... șeful bazei militare din Mangalia și care ne-a mărturisit că dintr-o neglijență, contoarele volumetrice de import, din Ceho-Slovacia, de dimensiuni extrem de mari, la proba cu apă din toamnă, nu au fost scurse, au înghețat și s-au degradat. Știa că recondiționarea lor se poate face numai la noi, dar era foarte greu, implica executarea unor piese, solicitarea la maximum a pompelor la verificare și culmea pentru a fi reparate trebuiau scoase ușile și dărâmat zidul pentru a încăpea în laborator. Cu toate că șeful s-a rugat de director să-l ajute, motivând că dacă nu le repara putea fi condamnat chiar la moarte, directorul l-a expediat fără nici un fel de resentiment, fără să mă întrebe dacă pot sau nu să le repar, sau măcar să încerc. Spera că omul distrus o să apeleze prin cineva și o să ia un ciubuc gras, iar dacă nu, putea să se ducă dracului cu gradele lui cu tot, după cum a afirmat către șeful de cadre. L-am condus până la poartă și cum în fața mea am văzut un om distrus, mi-a venit o idee foarte riscantă, dar posibilă numai, fiindcă știam că directorul pleacă a doua zi în concediu, așa că i-am spus să revină a doua zi direct la mine. Am discutat cu maistrul ZECHERU situația și mi-a spus că este de acord să le reparăm cu, orice risc și în regim de urgență. A doua zi am pus totul la cale cu șeful, a adus contoarele rapid de la Mangalia, a adus  o echipă de vreo 12 marinari printre care și zidari cu toate materialele de construcție necesare, și din 20 de aparate am reușit să reparăm 18, două fiind reformate pentru casare. Mulțumirile au fost extraordinare, au fost aduse de la Murfatlar damigene cu vin pe care nu le-am primit în întreprindere, le-au luat piloșii și au tras un chef. Vreo trei ani la rând, vara a stat la dispoziția IRMAMC un dormitor cu 14 locuri la garnizoana din Mangalia, unde și-au făcut concediul toți care au vrut. Acum regret faptul că nu am trecut pe la Mangalia, șeful a întrebat de nenumărate ori de mine transmițându-mi rugămintea să trec pe la el și cred că am exagerat cu catolicismul meu. Pe lângă binele pe care i l-am făcut acelui om trebuia să-i dau măcar iluzia că s-a achitat cumva față de mine, cu toate că nu vroiam lucrul ăsta, nu pentru vreun avantaj l-am ajutat ci pur și simplu am simțit că asta trebuia să fac. Culmea, după ce s-a întors directorul din concediu, cu toate că a aflat totul nu mi-a zis niciodată nimic. De unde dai Dumnezeu îți dă, știind lecția asta, când am pus în funcțiune la Rafinăria Teleajen Instalația de Aditivi Polifuncționali, am făcut probele tehnologice cu apă și la terminare am rugat tehnologii să elemine apa din trasee și să scurgă aparatura deoarece AMC-ul nu putea face aceste operații. Având însă în minte lecția Mangalia și știind că ce-i în mână nu-i minciună, am dat o telefonogramă în acest sens, la care am cerut confirmare și am dus documentele acasă în bună păstrare. Tehnologii au uitat să scurgă apa, a venit înghețul și tocmai mă pregăteam să mă transfer la IPCUP iar directorul nu era de acord, însă fusese obligat să mă lase să plec de directorul general MĂRCULESCU, a fost foate bucuros când s-a evaluat paguba în urma înghețului, o pagubă deloc neglijabilă. M-a chemat la el și cu o bucurie răutăcioasă mi-a spus:

            - Ei, Gocimane, cred că ai belit-o, crezi că mai poți să te transferi de la noi fără să plătești pagubele făcute, sau rămâi și vedem noi cum aranjăm lucrurile ?

            I-am cerut un răgaz de câteva minute, fără ca el să înțeleagă motivul, am dat o fugă până acasă și am venit cu documentele. I le-am arătat, fără să i le dau în mână (pe vremea aceea nu exista Xerox ca să am dubluri), și când le-a citit s-a înegrit la față și mi-a spus cu vădită scârbă:

-          Du-te sănătos că și așa tu ești prea deștept pentru noi.

            La Schela Boldești se proiectase o instalație de transmitere la distanță într-o cabină centrală a parametrilor tuturor sondelor în exploatare a unei întregi schele, dar instalația nu putea fi pornită deoarece se deregla la două-trei zile, așa că după trei luni de încercări, am fost trimis eu să văd ce se poate face. După o săptămână de analiză, m‑am prezentat la director cerându-i permisiunea să studiez la câteva biblioteci tehnice din București unele probleme asupra cărora aveam dubii din punct de vedere teoretic. Directorul nici nu a discutat cu mine, mi-a spus că dacă vreau să mă distrez cu dame în capitală să o fac pe concediul meu și a numit în locul meu un alt coleg, pe inginerul Virgil BUZULOIU, care cu toate că era foarte bine pregătit, nu era electrician și nu a putut rezolva problema. După vreo două luni, când situația a devenit critică datorită presiunilor celor din Ministerului Petrolului, directorul FAVA m-a chemat la el și cu coada între picioare a început să mă flateze fără jenă ... că numai eu pot să salvez întreprinderea, că mă dau ăștia afară din serviciu și am copii la facultate ... momente penibile ... că mi se va pune la dispoziție o mașină ARO, despre care eu știam că este a aprovizionării și dacă le-o luam îi nenoroceam ... o sarabandă de minciuni, de laude sau promisiuni de prime, salariu, două săptămâni liber, despre care eram sigur că se va uita. Apoi m-a întrebat dacă în timpul care a trecut am mai studiat câte ceva la care am răspuns că problema nu mă mai interesează, este în grija celui care m-a înlocuit, cu toate că în realitate eu studiasem, nu mă lăsa microbul de profesionist, iar el aflase ceva de la spionii lui care mă vedeau citind fel de fel de cărți, dar de cap nu îi dădusem. Am repetat cererea de a studia o perioadă la București, după care o să văd ce se poate face și cu mare scârbă mi-a aprobat să mă deplasez zilnic la Institutul de Documentare Tehnică cu plata drumului și a unei diurne. După vreo 8 zile de studiu am înțeles motivul tehnic al defecțiunii. La o transmisie potențiometrică valoarea rezistenței transmise trebuia să fie de minimum 10 ori mai mare decât cea a cablului pe care se transmitea și în cazul analizat cablul era de diametru prea mic. Era deci o gravă eroare de proiectare și se umpluseră dealurile cu sute de kilometri de cabluri multifilare de dimensiuni necorespunzătoare. Ca să fiu sigur am făcut niște improvizații prin legarea în paralel a câtorva fire, iar transmisia respectivă rămânea stabilă, așa că după vreo trei săptămâni știam cauza, dar singura soluție era schimbarea cablurilor cu unele corespunzătoare sau reducerea numărului de parametrii urmăriți în raportul 1 la 2. M-am prezentat la analiza lunară documentat și deoarece organizatorii nu știau nimic despre cercetările mele, au discutat câteva ore probleme absolut banale și nesemnificative, iar când mi-au dat cuvântul, sperau să spun că sunt pe aproape și că o să se rezolve. Cu toate că ținusem lucrările mele în mare secret, se răsuflase că inginerul GOCIMAN pusese vreo trei sonde în funcțiune și erau stabile, dar nu se știa că pentru asta anulasem altele cu folosirea cablurilor de rezervă. În momentul în care am explicat cauza care era simplă de înțeles s-a făcut o liniște mormântală, urmată de discuții în șoaptă între cei mari și cu marea experiență pe care o aveau în șmecherii, au propus prin inginerul Alcibiade (Cibel) MIHĂILESCU de la trustul de Petrol, să mergem la masă la cantină și să continuăm după aceea. La cantină am fost invitat să servesc masa în sala specială pentru VIP-uri cu vreo 5-6 persoane, care mi-au pus fel de fel de întrebări care se învârteau în jurul unei soluții de continuare fără schimbare a cablurilor. Au explicat că schimbarea cablurilor costă mult, la o lucrare care a depășit atât termenele de punere în funcțiune cât și valoarea de investiție și orice alte depășiri ar însemna pierderea unor posturi prin destituire a multor persoane "bechere". Se făcea apel la mine să încerc să evit acest lucru printr-o soluție de compromis, cu anularea unor sonde și montarea întregului cablu de rezervă. Am cerut un termen de gândire de trei zile și ședința s-a amânat pentru atunci, dar în zilele care au urmat am fost supus la fel de fel de presiuni din partea directorului care susținea că avem relații importante cu schelele pe care nu putem să le stricăm, așa că trebuie găsită o soluție convenabilă și cât mai tehnică ... și că o să mă descurc eu cum am mai făcut. Prietenul meu Cibel mi-a propus o întâlnire pe bulevard unde ne-am plimbat, mi-a explicat câte persoane și cât de importante sunt în lanțul care s-ar putea dărâma cu această lucrare ... că au familii ... că unii mai au puțin până la pensie ... că eu sunt încă tânăr și o să fiu ajutat ... M-am consultat cu directorul DUMITRU al Trustului Energopetrol din Câmpina, care participa la lucrare în calitate de constructor, un fost muncitor la care țineam mult, mai cumsecade și desurcăreț decât trei ingineri, un om cu un caracter remarcabil, cum rar am întâlnit în cariera mea tehnică. Dan DRAGOMIRESCU colegul meu de liceu era inginer șef la el și așa ne apropiasem unul de altul, cu ocazia unor ședințe ori analize unde mă lua mereu lângă el ca să mai vorbim. Și dânsul m-a sfătuit că e bine să scoatem ce se poate din lucrare, interesele sunt mult prea mari ca să suporte incompetența cu care a fost tratată lucrarea, dar mai ales motivul pentru care nu a fost experimentat pe un grup redus de sonde înainte de extindere. În schelă se petrecea un fenomen interesant prin faptul că ciocănitorile prinseseră gustul îmbrăcăminții din plumb al cablului pe care-l perforau cu frenezie, după care pe acolo intra apa și cădea cablul. Cu ciocănitorile în față, asupra cărora a fost abătut un grup de vânători s-au făcut în mare grabă remedierile posibile și Instalația de Automatizare a Schelei Boldești a fost omologată. La puțin timp, au fost acordate distincții, decorații și prime zdravene, dar pe listă au uitat să-l treacă pe inginerașul Mircea GOCIMAN, care făcuse posibilă funcționarea acceptabilă a unei lucrări ratate.

            Corina CHIRIȚĂ, o fată provenită dintr-o familie de intelectuali, era una din colegele mele de la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic din București. Era șefa unei grupe, fiind aleasă în această funcție de decanat, pe baza notelor obținute la examenul de admitere. În cazul în care șefii de grupă stabiliți inițial clacau pe parcursul anilor de studiu, în sensul că aceștia aveau numeroase restanțe sau alte abateri disciplinare, ei erau înlocuiți cu alți colegi merituoși. Corina a obținut în toți anii calificative din cele mai bune, fiind una dintre fruntașele promoției ei și automat a rămas șefă de grupă pâna la sfârșitul facultății. Șeful de grupă era un om foarte important, cu el se putea aranja să lipsești de la unele cursuri fără a primi absență, în cazul în care se știa că profesorul nu este pretențios cu verificarea frecvenței. Chiar dacă era scrupulos, profesorul putea fi păcălit, dacă cerea condica spre verificare, din banca de unde venea șeful de grupă și până la catedră se putea adăuga simplu un "a mic" cu semnificația absent. Chiar dacă nu se putea face această manevră, șeful de grupă se putea scuza că astăzi nu a notat absenții, că pe unul nu l-a observat și dacă șeful respectiv era unul din studenții de bază, cu note foarte bune, incidentul trecea neobservat. Din acest punct de vedere Corina cu prestigiul ei profesional și cu figura ingenuă reală pe care o afișa, a salvat pe mulți colegi de-ai ei de la situații delicate, care de cele mai multe ori se soldau cu pierderea sau suspendarea bursei, ori avertizare primită de la decanul facultății personal. Corina era o fată extrem de sobră, fapt subliniat și de lipsa ei de interes pentru băieți, nu avea prieteni printre colegii de facultate și nici nu răsuflase ceva despre un alt prieten, principala ei preocupare era învățătura și rezultatele s-au văzut în carnetul ei de note.

            Traian SACHELARIE era alt coleg de-al nostru, opus din toate punctele de vedere Corinei, venit de la un liceu din provincie, din zona GIURGIU, avea un bagaj de cunoștiințe mai subțire, ceea ce îi crea multe probleme la diversele cursuri de matematici și mai ales la cele având la bază cunoștiințele din domeniul fizicii. Era preocupat mai ales de femei, de reuniuni studențești, ceaiuri, meciuri de fotbal, volei, basket sau reuniuni atletice, numai de învățat nu. În aceste condiții nu a mirat pe nimeni faptul că prin anul II a rămas repetent. Ne-a părut rău la toți, Sache era un băiat foarte simpatic, un coleg excelent, dar nu a fost sfârșitul pământului, a rămas tot în Politehnică, se vedea des cu foștii lui colegi și viața a continuat impereturbabilă. Cel mai important lucru a fost însă că sub imperiul acestui duș rece, Sache s-a apucat ceva mai serios de învățătură și fără a realiza performanțe, ici colo câte o restanță, a absolvit facultatea.

După mulți ani, având nevoie de niște piese pentru a realiza un chit cu un microprocesor 8080, mă deplasez la unul din marile institute din București, IPA-Institutrul de Proiectări pentru Automatizări și mă duc direct la secretariat, de unde speram să dau de vreun fost coleg de facultate în ideea că o să găsesc vreun șef de atelier, șef de colectiv, oricum cu un post mai important, care să mă ajute cu o pilă să procur piesele respective. Spre marea mea mirare, pe unul din birourile de lângă secretariat văd o etichetă cu numele inginerului Traian SACHELARIE sub cea de director tehnic. Convins că am dat lovitura, mă duc la secretară, îi spun numele și faptul că am fost coleg de facultate cu directorul și aștept să fiu anunțat. Imediat din biroul lui iese Sache care mă pupă, mă întreabă ce mai fac, dar mă roagă să vin peste o oră când scapă de niște tipi de la minister. Mă întorc peste vreo oră și jumătate, iar Sache mă aștepta singur în birou, îmi comandă o cafea la secretară, începem să depănăm amintiri din facultate și schimbăm ultimele informații despre sănătate, situația matrimonială inclusiv copii, etc. Aflu că este la a doua soție prima a murit și de la ea are copii (peste câțiva ani am avut un contact profesional, fiind coleg la ITC București cu băiatul lui care era un copil deosebit, excelent pregătit profesional și foarte bine crescut, ceea ce m-a bucurat în mod deosebit). Îi spun pentru ce am venit și imediat cheamă pe cineva care se lamentează că nu-mi poate da piesele pe care le doream … că se obțin foarte greu. Sache mă întreabă dacă pot să iau în loc de 6 seturi doar 4 și dacă am acceptat, i-a spus tipului că sunt unul din cei mai buni prieteni al lui din facultate și că nu se poate să mă refuze, mai ales că după foarte mulți ani este prima dată când apelez la el. Cu toată oponența tipului, Sache i-a promis că îi face rost de 10 în loc peste trei luni și că eventual îmi mai dă și mie două, dacă o să mai am nevoie și a rămas stabilit să vin la el peste două săptămâni când se va întoarce dintr-o deplasare în Franța. Revin la termenul stabilit, secretara mă introduce la el în birou, cu toate că mai avea pe cineva, iar Sache îmi spune să aștept puțin că vrea să-mi facă o surpriză și îi spune ceva la ureche secretarei care părăsește încăperea. După vreo 10 minute, timp în care Sache discuta cu celălalt musafir, apare pe ușă Corina cu o figură destul de alarmată și numai când mă vede pe mine se luminează la față. Sache îi spune să mă ia puțin și intrăm într-o încăpere de protocol unde primele cuvinte pe care biata mi le spune sunt:

            - Ce bine că erai tu, îmi era frică să nu mă cheme nebunul, să mă certe pentru cine știe ce.

            Nebunul despre care vorbea Corina, era bine înțeles colegul nostru comun Sache, care ajunsese director tehnic și în această calitate era șeful ei și-i făceam morală din când în când. Am întrebat-o dacă se poartă urât cu ea în mod special și mi-a infirmat, dar spunea că fiind presat de șefii lui ierarhici nu prea ține cont de partea tehnică a lucrurilor, îl interesează numai termenele și dispozițiile venite de la centrală. După un timp ne-a chemat la el în birou unde am stat câteva minute amintindu-ne de tinerețea noastră, apoi a venit tipul cu piesele care m-a luat să-mi facă livrarea și pe Corina am lăsat-o la Sache. Numai societatea comunistă putea să creeze asemenea monstruozități, făcând șefi din oameni modești și nimicuri din oamenii de mare valoare științifică. Și cazul nostru era unul din cele mai fericite, Sache era un om plin de bun simț, se comporta acceptabil cu colega lui, cu fosta lui șefă de grupă, cu toate că din când în când îi trăgea câte o săpuneală. Săraca nu era nici șefă de colectiv, nici șefă de atelier, fiindcă la fel ca și mine nu era membră de partid și în acea perioadă dacă nu erai membru al partidului comunist, nu puteai spera la nimic, toate ușile erau închise pentru tine, inclusiv posibilitatea de a face o lucrare de doctorat. În unele cazuri, acești nemembri de partid au fost lăsați să facă o lucrare de doctorat de care s-au folosit alții ca să-și obțină laurii.