Elevi ai profesorului Ion Th. GRIGORE

            Deseori ascult cu plăcere unele din cele 12 casete înregistrate cu regretatului meu profesor de matematică Ion Th. GRIGORE şi constat că era foarte mândru de elevii lui, de realizările lor, lăudându-se cu maniera în care i-a educat, trăgând de unii, oprindu-i temporar pe alţii, dar privind cu dragoste la evoluţia lor ulterioară. Nu am intenţia nici să bag la apă pe unii, dar nici să menajez pe alţii, singurul impediment este vremea, care încetul cu încetul înceţoşează memoria cu tot sistemul de gândire oricât de greu ne-ar veni să o recunoaştem. Chiar profesorul într-o epigramă reuşită spunea că este păcat că oamenii îşi scriu memoriile la timpul când încep să uite.

        394. Unor autori de memorii

Povestea e cam curioasă

(Vorbesc de cazuri ce le ştiu)

"Memoriile" şi le scriu

Doar când memoria îi lasă.

       Din punctul de vedere al tratamentului diferenţiat, un exemplu este cuplul Basarab NICOLESCU şi Ion TOMESCU. Excelenţi matematicieni, aveau la clasă un comportament diametral opus. Basarab NICOLESCU răspundea neîntrebat, chiar când profesorul era cu spatele la el, fiind temperamental şi cu impertinenţa la limita maximă admisă, pe când Ion TOMESCU nu răspundea decât dacă profesorul insista serios, cu toate ştia răspunsul. Basarab NICOLESCU, primul câştigător al olimpiadei internaţionale de matematică, a ajuns un apreciat fizician în Franţa, specialist în domenii interdisciplinare, iar despre Ion TOMESCU, profesprul spunea cu har şi cu haz că este antrenor. Profesor de matematică şi ani buni antrenor al lotului olimpic de matematică al României, cu care a obţinut rezultate remarcabile.

            Manea MĂNESCU, prim ministru şi demnitar al regimului ceauşescu, omul care pe data de 22 decembrie 1989, la urcarea dictatorilor în helicopterul cu care fugeau de mânia revoluţionarilor, le-a sărutat mâna. Ajuns la culme prin certe merite proprii, nu a putut să suporte şi după ce s-a retras de silă, dar invocând motive de boală, din monstruosul angrenaj, nu a rezistat tentaţiei de mărire şi putere, revenind în fruntea ierarhiei partidului comunist şi la cheremul conducătorilor acestuia.  A fost un elev bun, fiu al unui muncitor cu orientare socialistă, Costică MĂNESCU, om de toată isprava, care şi-a dat băieţii la şcoală şi trecea des pe la liceu să se intereseze de ei. Toţi au ocupat funcţii importante ca şeful securităţii judeţului Prahova, prim ministru, activist al Comietului Central al Partidului Comunist. La moartea lui Costică MĂNESCU, fii i-au făcut un monument impresionant la Cimitirul Bolovani din Ploieşti. După absolvirea studiilor superioare, Manea s-a întors la Ploieşti, iar eu l-am avut profesor de economie politică la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel. Era un tip prezentabil, îmbrăcat la modă, malagambist, cu pantaloni îngustaţi jos şi pantofi cu talpă groasă, din cauciucuri de la maşinile militare germane. La o întrebare ciudată a pus nota 2 la vreo zece colegi printre care şi mie, dar diriginta mea Elena PAULESCU, o excelentă profesoară de română şi o femeie superbă, când a văzut nota m-a întrebat despre ea şi la relatarea mea a şters-o spunând ... ia uite cine îmi poceşte mie premianţii ... şi ştearsă a rămas. Probabil că Manea MĂNESCU nu a fost străin nici de acordarea titlului de profesor emerit profesorului Ion GRIGORE, fost deţinut politic, dar având merite de necontestat pe tărâm profesional, cu zeci de laureaţi la olimpiadele de matematică.

Când Manea a trecut pe la liceu, special să-l vadă pe profesorul Ion GRIGORE, printre altele a aflat că băieţii primului secretar de partid al judeţului Prahova Dumitru BALALIA, sunt elevii profesorului şi acesta nu a trecut pe la el, l-a chemat imediat la ordine şi de faţă cu profesorul, i-a făcut morală comparând ce făcuse Costică MĂNESCU, care se interesa de şcoala copiilor, cu primul secretar care habar nu avea de copii lui, dar a avut noroc de copii buni, pe unul din ei inginer de petrol l-am cunoscut personal şi era un om la locul lui.

Sărbătorirea de 70 de ani a profesorului de către cele 47 de promoţii, un unicat în România a fost posibilă numai cu sprijinul lui Manea MĂNESCU, printr-un general de securitate, profesorul ne fiind agreat de securitate, ca fost deţinut politic şi client al securităţii, unde era atenţionat destul de des să nu mai spună bancuri. La replica profesorului că toată lumea spune bancuri un colonel i-a spus:

- Bine, bine, dar nu toată lumea este profesorul Ion GRIGORE.

În timpul sărbătoririi profesorului, ca prim ministru, având în vizită pe omologul său din Republica Democrată Germană, l-a trimis la sărbătorire pe fiul său Paul MĂNESCU, care a citit un mesaj emoţionant. Cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, care se numea în 1989 Liceul Ion Luca CARAGIALE, în mesajul trimis adunării, aproape o jumătate a vorbit despre profesorul Ion GRIGORE şi meritele sale în evoluţia lui ca om ... halal evoluţie. După 1989 profesorul era dezamăgit de prestaţia fostului său elev pe care îl aprecia, punându-i dintr-o simpatie pe care nu o putea abandona, unele gesturi aberante pe seama unor rătăciri vremelnice.

            Laurenţiu ULICI, celebrul critic de artă şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, a fost elevul profesorului în ultimul an, fiind copilul unui CFR-ist care îşi schimba des locul de muncă. Laurenţiu era tămâie la matematică însă după cum spunea profesorul, nu a avut rost să-şi pună mintea cu el. Sentimentele dintre ei au fost întotdeauna calde şi sincere.

            Mihai ISPIRESCU, cunoscutul dramaturg, a fost şi el elevul profesorului care spunea despre el că era o poezie.

            Dan VOICILĂ, redactorul şi comentatorul sportiv al Radiodifuziunii Române, a fost deasemeni elevul profesorului, care ţinea foarte mult la el pentru calitatea transmisiunilor radiofonice, ca matematician a refuzat să facă aprecieri concrete, dar din cele relatate de însuşi Dan reiese că era clei.

            Valerică PÂRVAN, medic psihiatru, care pentru un tratament făcut profesorului a venit de la Bucureşti de cel puţin 15 de ori din devotament şi dragoste pentru profesorul şi colegii lui de liceu care-l îngrijeam în acele momente grele.

            Bebe STĂNESCU medic, directorul Spitalului CFR din Ploieşti, a fost unul din matematicienii buni al profesorului cu toate că a dorit să se facă chirurg. Ca director la Spitalului CFR din Ploieşti pe care efectiv l-a creat, a avut o contribuţie importantă la îngrijirea profesorului, lângă care a stat ore întregi, fiindcă acesta detesta statul în spital, iar starea sănătăţii lui cerea în mod imperios acest lucru.

            Dan ROMAN a fost elevul răsfăţat al profesorului, care era prieten cu familia lui, a participat la căsătoria lui, la botezul fetei, fiind considerat un membru suplimentar şi drag al familiei. Îi telefona profesorului destul de des, iar ca Director al Institutului de Tehnică de Calcul şi după 1989 al IBM România, ne-a sprijinit în acţiuni făcute în memoria profesorului.

            Andrei CHIRICĂ inginer electronist, laureat al olimpiadelor de matematică, Ministru al Telecomunicaţiilor, a fost primul secretar al cercului de matematică la Liceul Ion Luca CARAGIALE din Ploieşti. Ne-a ajutat material la fondul valutar pentru Premiul Ion GRIGORE. În familia lui toţi băieţii urmau medicina de câteva generaţii şi când Andrei, fascinat de personalitatea profesorului a abandonat această linie tradiţională, tatăl lui a venit la liceu şi cu consimţământul profesorului l-a mutat pe fiul cel mic de la clasa acestuia, dorind să-şi salveze măcar pe unul. Mihai CHIRICĂ este acum un reputat medic şi după decesul prematur al colegului nostru Bebe STĂNESCU a devenit directorul Spitalului CFR din Ploieşti.

            Cezar APOSTOLESCU, inginer automatist, laureat de mai multe ori a olimpiadelor de matematică, care cu toate presiunile făcute într-o perioadă când se dorea slăbirea liceului CARAGIALE de către o conspiraţie ce avea în frunte pe inspectorul Traian COMĂNICIU, care se pregătea să devină director al celuilalt mare liceu din Ploieşti, Liceului Mihai Viteazul, a refuzat să plece de la clasa profesorului GRIGORE, înfruntând toate ameninţările proferate la adresa celor care refuză să plece. În perioadele grele l-a ajutat pe profesor moral şi material cu alimente, într-o perioadă în care era în pericol să se prăpădească de inaniţie. Văzând că ingineria este puţin profitabilă, a urmat la fără frecvenţă matematica, prin care s-a realizat deplin, este directorul Colegiului Naţional Ion Luca CARAGIALE.

            Tudor STOICA, cu doi ani mai mic la liceu, care sub bagheta profesorului Nicolae SIMACHE sprijinea încă de pe vremea când era elev, activitatea cantinei internatului. A făcut acest lucru în schimbul taxei pe care nu o putea plăti fiind sărac. S-a specializat ulterior în domeniul cofetăriei, realizându-se exemplar. Înainte de 1989 era printre puţinii la care mergeam cu încredere pentru a primi brânză, carne, smântână, prăjituri, torturi şi alte lucruri făcute cadou domnului profesor. Am fost la el acasă cu profesorul şi soţia mea, unde ne-a primit regeşte şi ne-am simţit foarte bine. În casa lui intrasem în tinereţe, fiindcă acolo locuia Emil POPESCU şi participasem la ceaiuri printre alţii cu Nichita STĂNESCU. Din vechea casă, Tudor STOICA făcuse o vilă superbă, aşa că deabia dacă am mai putut să o recunosc. La aniversarea a 70 şi 80 de ani ai profesorului a realizat toate pateurile, prăjiturile şi tortul pe cont propriu, iar după moartea acestuia a fost în fruntea tuturor acţiunilor la toate comemorările profesorului şi ale lui Nichita STĂNESCU. Un om de mare suflet care ne-a ajutat cu modestie şi mare discreţie pe noi organizatori. In anul 2000 a candidat ca independent la postul de primar al Ploieştiului.

            Virgil PETRESCU fost ministru al învăţământului a fost elev al profesorului în promoţia 1960, cu ocazia decernării liceului I. L. CARAGIALE a titlului de Colegiu Naţional, în calitatea sa de ministru, a vorbit emoţionant despre profesorul Ion GRIGORE. A sprijinit substanţial premiul Ion GRIGORE şi mi-a dat o sumă importantă în dolari, pentru a face un fond la bancă, din care numai dobânda să reprezinte fondul de premiere. Este interesant de subliniat faptul că grupul de presiune din spatele Liceului Mihai Viteazul, de fapt o instituţie valoroasă şi onorabilă, dar sub valoarea globală a Liceului Ion Luca CARAGIALE, a făcut formalităţile de acordare a titlului de Colegiu Naţional numai pentru Liceul Mihai Viteazul. Când documentele au venit la semnat la el, ca Ministru al Învăţământului, le-a returnat şi a dat dispoziţie ca să-i fie prezentate împreună cu cele pentru Liceul Ion Luca CARAGIALE şi a venit personal la Ploieşti, acordând aceste distincţii în aceeaşi zi ambelor licee.

            Un alt ministru la finanţe VĂCĂREL elev eminent, îi spunea profesorului că îi era o frică nemaipomenită la tablă ... că ar putea să nu ia nota 10.

            Elena CEAMPELEA, marea gimnastă a României, a dat nişte examene de diferenţă cu profesorul care a privit-o cu mare bunăvoinţă, dar cum impresia lăsată a fost execrabilă, toată viaţa nu scotea gimnastele din "copii dresaţi", cu toate că era un mare admirator al sportului şi al performanţelor sportive. Eu am avut ocazia să stau de vorbă mai bine câteva ore, în două zile consecutive, cu Nadia COMĂNECI la un concurs la Ploieşti, chiar cu puţin timp înainte să fugă din ţară, fiindcă lucram la centru de calcul al concursului, iar ea a fost interesată de calculatoare. Mi-a lăsat o bună impresie pe care am comunicat-o şi profesorului, i-am arătat un autograf de la ea, de atunci a renunţat la expresia neplăcută.

            Cu Nichita STĂNESCU avea o relaţie specială, ei efectiv se iubeau, la înţepăturile sau epigramele transmise prin mine, Nichita răspundea cu cele mai calde cuvinte în viu grai sau pe bandă. A rămas celebră epigrama făcută lui Nichita şi apărută pentru prima dată într-o publicaţie din Timişoara:

1191. Poetului "Nichita STĂNESCU", fost membru al Cercului de Matematici al Liceului "Ion Luca Caragiale" - Ploieşti

Pe când cu cifre cocheta

        Nu l-am putut încuraja.

        O luă atuncea pe alt drum

        Şi câţi mă blestemă acum.

      Sau frumoasa şi nostalgica epigramă:

450. Bibliofilie (Celor cărora le-am "împrumutat" cărţi)

'Napoi nu vor să le mai dea,

De-aceea nu e de mirare

Că în biblioteca mea

Am numai exemplare ... "rare".

Nota M. GOCIMAN: Acest catren a fost inspirat de marea durere pricinuită de faptul că, împrumutând "cuiva foarte apropiat" Elegiile bilingve ale lui Nichita STĂNESCU cu dedicaţie, aduse chiar de mine, cartea nu i-a mai fost înapoiată vreodată. Fac şi pe această cale public faptul că gestul a fost făcut de un "apropiat"

            Şi Eugen SIMION a fost elevul lui, l-a apreciat până prin 1990, când dintr-un interes care la vremea respectivă nu era evident, a intervenit brutal la o emisiune televizată împotriva unui grup de intelectuali ce cuprindea printre alţii pe Sorin DUMITRESCU şi Octavian PALER, care se exprimaseră cu o seară înainte împotriva unor metode comuniste aplicate de regimul trist şi tragic pentru România condus de Ion ILIESCU. Spunea profesorul cu tristeţe că după dezamăgirea pe care i-a produs-o sărutarea mâinii lui ceauşescu de Manea MĂNESCU, nu credea că o să mai fie aşa de dezamăgit de un fost elev al lui. A fost supărat nu numai pe gestul lui Eugen, dar mai ales de expresia lipsită de eleganţă cu care s-a adresat acestora "huhurezii de la miezul nopţii" şi a compus o scrisoare de dezavuare de un tragism neîntâlnit de mine, un părinte care-şi certa un copil la care ţinea şi pe care spera să-l aducă înapoi pe calea pe care el o considera ca fiind cea bună. Cu greu, după trei, patru zile de tratative am reuşit să stopez trimiterea scrisorii la ziarul România Liberă. Nu am făcut acest lucru din prea mare dragoste pentru Eugen SIMION, pe care totuşi până atunci îl simpatizam, dar mai ales din dorinţa de a nu se crea o imagine proastă promoţiei Nichita STĂNESCU, la care ţineam foarte mult. Acum, după trecerea timpului nu pot să spun nici că regret intervenţia mea, dar nici că mă bucur de ea. A fost un impuls de moment şi profesorul din prea mare dragoste pentru mine, din recunoştiinţă pentru tot ce făcusem ca să-l ajut, a cedat la insistenţele mele, cu toate că mi-a spus … să ştii că profesorul tău am fost eu şi nu invers. Din păcate în vara lui 1990 s-a stins din viaţă şi nu am mai avut ocazia să-l contrazic, dar cred că nu aşi mai fi făcut-o.