Doctorul Emil VLAICULESCU

            Emil VLAICULESCU a fost unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti ai generaţiei care a jucat la echipa divizionară A, F. C. Ploieşti. Emil juca extremă dreapta, posedând un dribling derutant, o viteză remarcabilă, dar mai ales un şut centrare cu exteriorul piciorului drept, care se solda cu câteva goluri pe sezon din această poziţie neobişnuită. Brunet, cu o statură mijlocie şi o privire vioaie, avea un mers specific, puţin caraghios, cu paşi mărunţi şi labele uşor desfăcute, dar cu toate acestea era un polisportiv care mai practica cu succes hochei, volei, baschet şi handbal. I se spunea şi "popa" din cauză că era fiul unui preot, care printre primii purtători de antiriu din Ploieşti, se dăduse de partea comuniştilor, ocupând funcţii oferite de aceştia, spre nemulţumirea enoriaşilor, care considerau acest gest ca o trădare a lui Dumnezeu, noul partid lupta împotriva Lui şi a practicării religiei milenare de către populaţie. Un popă comunist era în mod categoric o blasfemie, un nonsens, dar nonsens a fost tot ce făceau comuniştii şi cei care au avut ocazia să apuce un ciolan şi conştiinţa să-l roadă, în pofida răului care îl provocau prin acest gest. O altă poreclă a lui era "studentul", fiind un veteran al facultăţii de medicină pe care a absolvit-o în câţiva ani buni.

            După absolvirea facultăţii de medicină, a devenit un medic apreciat, un director de spital foarte amabil, care ori de câte ori m-a văzut prin Spitalul Schuler s-a oferit să mă ajute, fără să-i solicit eu acest lucru, deoarece ne cunoşteam de la sport. Până la o vârstă înaintată a activat ca arbitru divizionar A de fotbal, la centru, fără să provoace mari scandaluri sau probleme, în numeroasele jocuri arbitrate, într-o perioadă în care arbitrii primeau indicaţii în legătură cu unele rezultate, iar echipele militare făceau legea fie că jucau în ziua respectivă bine ori prost. Apoi, după retragerea din arbitrajul activ, a devenit a tot făcătorul arbitrajului de fotbal în judeţul Prahova, pe care l-a păstorit cu succes.

            Când l-am cunoscut eu pe Emil, la antrenamentele echipei de volei Progresul Ploieşti, era încă student şi doctorul VÂLVOI îl cam ţinea tot timpul în poante, pe lângă noi, care eram un fel de semiprofesionişti cu valoare ridicată, el părea un începător talentat. Era însă o fire veselă, plin de optimism şi spunea că joacă cu noi ca să facă mişcare şi să se simtă bine, nedând atenţie înţepăturilor doctorului sau răspunzându-i prompt, deoarece îşi însuşise din stilul şi vocabularul colorat al fotbaliştilor cu care mâncase pâine bună o vreme. La un exerciţiu de trântă unu contra unu, ne-am luat în braţe şi ne făceam că ne luptăm, până când doctorul ne-a atras atenţia să luptăm serios, iar eu am afirmat că nu pot să-l trântesc pe domnul VLAICULESCU, dar el a zis că dacă nu pot eu, o să mă trântescă el pe mine. Dacă şi-a pus mintea cu copii, imediat l-am luat pe sus şi s-a trezit pe saltea pus destul de rapid spre amuzamentul celorlalţi, dar a primit gestul cu eleganţă, spunând că se înclină în faţa tinereţii. După acest incident am rămas în relaţii foarte bune şi după un antrenament, doctorul ştiind că în materie de femei este un as, l-a provocat să ne povestească unele lucruri mai picante, ceea ce a făcut cu mare bucurie spre deliciul nostru. Dintre multe poante, mi-a atras atenţia modul în care regula el, desigur în cazurile excepţionale, pe un stâlp de pe strada I. L. CARAGIALE, situat în faţa casei profesorului de psihologie Eugen POP, lângă şcoala de limbi străine a profesorului GEORGESCU-ARVATU. Stâpul respectiv era plasat strategic, fiind plasat chiar în mijlocul unei curburi cu vizibilitate, în dreapta, până după biserica Sfinţii Împăraţi, iar în stânga, până în intersecţia cu strada Vlad Ţepeş. Cum zona era neluminată faţă de restul străzii şi aceasta era puţin circulată, ceea ce povestea Emil era verosimil.

            Către sfârşitul unei vacanţe, după un poker făcut la mine ca reprezentant al studenţilor din Bucureşti, în compania celor trei centre studenţeşti, ARGHIR-Iaşi, BĂLĂNICI-Timişoara şi CALOTĂ-Cluj, seara, la coborâreu din autobuz în Piaţa Cuza, mă trezesc în braţe cu o pupăză brunetă foarte bine făcută, căreia nu-i mai dau drumul. Când fata mă întreabă dacă am de gând să o las îi spun că nu prea îmi vine, dar dacă merge cu noi, mai vedem. Cum fata era plină de haz a spus rapid că merge, dar că alege singură pe cel pe care-l duce acasă. După ce ne-a examinat s-a adresat către Mişu  … cu tine vreau frumuşelule … la care Mişu a zis, hai sictir simţindu-se jignit şi a şters putina împreună cu Bălănici. Cu mare greutate, eu cu Dorin au reuşit să liniştim fata, care se supărase şi era păcat, că nu era o bucată rea. După vreo jumătate de oră de plimbare, timp în care ne-am prezentat şi am schimbat căteva politeţuri, fata mult mai operativă, a spus că stă pe strada CANTACUZINO colţ cu Vlad ŢEPEŞ şi că merge acasă la ea cu unul din noi, iar cu celălalt, vom mai vedea noi. Cum Dorin pleca a doua zi de dimineaţă la Cluj ca să se aranjeze din timp la cămin, am mers toţi trei până în faţa casei ei, am stabilit peste două zile o întâlnire cu ea şi am plecat acasă. După două zile trebuia să merg la un ceai la Nadia POPESCU, dar am spus acolo că vin mai târziu din cauza programului de ciocan. Am aşteptat-o pe  fată pe lângă casa ei şi când a venit, primul lucru făcut a fost să se mire de cum eram îmbrăcat, iar eu am dat o explicaţie oarecare. M-am confruntat însă cu o veste proastă, la ea acasă nu se putea intra din cauza venirii unei mătuşi de la Galaţi, la mine acasă nu pregătisem nimic şi pe neanunţate nu se prea putea, aşa că fiind în apropiere mi-am amintit de stâlpul lui Emil. Când i-am spus că ştiu un loc de la cineva prin apropiere, plus câteva amănunte, fata a fost încântată, mi-a mărturisit că dacă nu face ceva în seara asta, când era pregătită, înnebuneşte. Am mers la locul cu pricina, unde am studiat terenul în timp ce ne-am giugiulit şi i-am scos chiloţii. Am făcut-o stând cu trei picioare pe pământ, două ale mele şi unul al ei, fiindcă pe al doilea îl ţineam eu cu mâna, iar cu o mână fata controla buna funcţionare. A fost destul de greu, iar respiraţia rapidă şi gâfâiul se datorau în egală măsură plăcerii şi efortului. După o binemeritată pauză, am mai repetat, dar cu mult mai bine, deoarece devenisem mai experimentaţi rezemându-ne mai zdravăn de stâlp şi după cum spunea fata a reuşit să se uşureze puţin. Este drept că la ceai nu am fost în cea mai bună formă, dar experimentul a meritat fiind ceva inedit, pe care nu l-am mai repetat, acasă aveam condiţii foarte bune şi nu merita să mă expun pe stradă, unde puteam fi agăţat de miliţie. Când l-am văzut pe Emil şi i-am povestit totul, a fost aşa de încânta că m-a îmbrăţişat, de bucurie că metoda inventată de el nu a murit şi a fost preluată de unul mai tânăr.