Imediat
după ce am intrat în vacanţa din 1944, întrucât postul de radio BBC
anunţa cu insistenţă că România va fi bombardată
şi copii trebuesc evacuaţi din marile oraşe, ai mei m-au trimis
împreună cu bunica la Diţeşti. Ne-a dus cu un camion, în care
am luat şi câteva lucruri, Aurel ZEVEDEI vărul mamei, la o soră
a lui căreia noi îi spuneam Miţa de la Diţeşti. Deosebit a
fost faptul, că prima localitate bombardată din România a fost Diţeştiul.
La primul bombardament din 4 aprilie 1944 asupra Bucureştiului, deoarece un
bombardier s-a defectat în drum spre obiectiv, pregătindu-se pentru o
aterizare forţată, a aruncat toate bombele care au căzut, o parte
pe câmp şi câteva în marginea satului unde a distrus câteva case ţigăneşti
şi a făcut destule victime omeneşti. Până când au aflat că
suntem teferi, părinţii mei au fost îngroziţi, imputându-şi
proasta inspiraţie de a ne trimite chiar în gura lupului. Mie şi
bunicii, ne mergea foarte bine, dânsa mare amatoare de muzică lăutărească,
chema de câteva ori pe săptămână un lăutar, Fane
vioristul, care-i cânta exact ce-i plăcea dânşii, iar eu găsisem
destui copii cu care să mă joc în voie, mai puţin supravegheat
decât la Ploieşti. Miţa avea un hambar cu grâne unde soarecii şi
şobolanii mişunau ca la ei acasă, cu toate cursele şi otrava
pe care o punea biata femeie, ca să numai punem la socoteală cele două
pisici foarte vrenice. Când într-o zi am prins câţiva şoareci, soţul
ei mi-a oferit o primă modică pentru fiecare şoarece sau şobolan
prins şi cum banul e ochiul dracului mi-am încropit o tehnologie cu care vânam
zilnic un număr important de rozătoare, aşa că la plecare
mi-au spus că se bucură că scapă de năzbâtiile mele,
dar mă regretă pentru că le cam stârpisem rozătoarele, lăsând
pisicile fără ocupaţie.
Într-o zi a trecut pe la noi o doamnă care auzise că este la
Diţeşti un băiat care vorbeşte nemţeşte şi
spunea că era tare dornică să vorbească această limbă.
Era o doamnă în vârstă, dar care se ţinea foarte bine, era înaltă
şi mergea drept, cu ochi mari, un păr frumos şi o voce plăcută
vorbind bine nemţeşte. La plecare m-a invitat pe la dânsa pentru a-mi
arăta casa şi fotografii pe lângă o mică discuţie în
nemţeşte. După plecare, mătuşa mea ne-a povestit că
doamna este celebra Miţa Biciclista, una din frumuseţile Bucureştiului
de la sfârşitul secolului XIX, care era celebră prin practicarea
sporturilor printre care şi bicicleta, fiind prima româncă văzută
pe bicicletă. Fiind aşa de mondenă şi frumoasă, Miţa
a devenit amanta Regelui Ferdinand, eveniment mult comentat la vremea respectivă
de lumea bună, chiar cu aluzii în presă. Marea ei lovitură, care
a făcut-o celebră, a fost însă câştigarea unui concurs la
o bătaie cu flori pe Champes Elisees, unde la un baraj cu una din
frumoasele parizience a cântărit în balanţă faptul că însăşi
pielea de pe bici a fost împodobită cu flori. Am fost a doua zi la dânsa,
care locuia într-o casă mare cu două nivele, care contrasta cu toate
construcţiile din sat, prin alură şi prin grădina superbă
care o înconjura, fiindcă doamnei îi plăceau foarte mult florile în
grădină, în casă nu am remarcat flori. Poate de la dânsa m-am
molipsit şi eu care iubesc florile în viaţă, nu în glastre sau
aranjamente florale, cu toate că apreciez partea artistică a acestora.
Am stat de vorbă şi mi-a arătat desigur albume cu fotografii ale
ei din tinereţe, când era într-adevăr superbă, fapt care m-a făcut
să reflectez asupra urmelor implacabile pe care le lasă timpul. Pe
pereţii sufrageriei erau un număr impresionant de fotografii foarte
mari şi înrămate, de la concursul parizian unde se putea vedea o
femeie de o frumuseţe remarcabilă într-o caleaşcă îmbrăcată
în flori până la vârful biciului. Prea mare lucru nu-mi amintesc din
acea discuţie, dar aveam numai 10 ani şi probabil cele discutate nu
mi-au stârnit interesul.