Norocul şi ghinionul

            Când prietenul meu Mihai SAMOILĂ a apucat-o pentru o perioadă pe calea ghicitorilor, spunându-i una dintre ele că îl paşte un mare noroc, acesta a întrebat-o cum să facă să dea de el mai repede la care ghicitoarea i-a replicat:

-  Nu trebuie să faci nimic maică, norocul ca şi ghinionul se ţin după tine şi vin singure !

            După câteva luni, când uitase deja această secvenţă, unul din cecurile sale cu câştiguri în autoturisme a ieşit câştigător şi Mihai a primit o maşină pe care a vândut-o cu bani buni. După un an a mai câştigat încă o maşină, aşa că s-au adeverit spusele ghicitoarei.

            Din păcate însă, s-a dovedit adevărată şi partea a doua a prezicerii, soţia a rămas la pat într-o semipareză până la sfârşitul vieţii, iar în scurt timp şi-a pierdul fratele şi sora.

            În general datorită faptului că am copilărit în sărăcie, fiindcă tata era reprezentantul burgheziei care trebuia să dispară, având servicii sporadice şi plătite prost, iar din leafă mai trebuia să dea fel de fel de ciubucuri pentru a fi menţinut în serviciu, deoarece scopul principal al serviciului era adeverinţa pe baza căreia mă înscriam la cursurile liceale sau la facultate,  nu am prea jucat jocuri de noroc. Totuşi am mai riscat din când în când sume mici la loto şi pronosport.

            Am condus-o odată pe viitoarea mea soţie la o croitoreasă undeva prin zona Cioceanu, pe un ger straşnic şi cum Trabantul nu era o maşină celebră prin sistemul său de încăzire, după ce am dârdâit un pic, am intrat într-un loc unde se vindeau bilete de loto, cu gândul să mă încălzesc puţin. Când am intrat era foarte multă lume şi am trecut neobservat, dar după vreo jumătate de oră am rămas singur cu vânzătoarea şi i-am mărturisit că am intrat să mă încălzesc. De jenă, am cerut să-mi dea un bilet pe care am pus num$rele datei mele de naştere 19-3-34 după care am mai rămas până când lângă maşină a apărut Ica de la probă. După vreo două zile, din vorbă în vorbă i-am spus şi ei că de frig am luat un bilet la loto, iar ea care era mai cunoscătoare în problemele astea, mi-a zis să am grije că este ultima zi când se mai pot depune biletele câştigătoare. Am constatat cu plăcere că biletul meu era câştigător, l-am depus şi după o săptămână am luat o sumă importantă, îmi aduc aminte că din aproximativ 5% am cumpărat pentru Ica un material pentru un taior şi o fustă.

            Într-o vacanţă am jucat cu prietenul meu Stelică BORDEANU la Pronosport, câteva buletine după diverse criterii considerate de noi ştiinţifice. La urmă a rămas un buletin şi am hotărât să-l copletăm după zaruri. La table aveam un zar mai închis la culoare pe care l-am considerat echipa vizitatoare şi am dat de douăsprezece ori după care am trecut în buletin 1, 2 sau X. Ultimul joc era Rapid-UTA şi la zaruri picase 1-1, dar noi nu am acceptat acest ultim rezultat, considerându-l absurd şi am pus 1 în loc de X. Pe Giuleşti UTA a făcut chiar 1-1 şi am ratat din acest motiv 11 rezultate exacte, cu 10 am luat o sumă importantă, dar cu 11 am fi luat foarte mult, fiindcă nu au fost buletine cu 12 rezultate exacte. Norocul ne-a surâs când ne-a trecut prin minte să dăm ca zarurile, dar "deşteptăciunea" noastră ne-a făcut să ratăm.

            Eram studenţi şi într-o zi ne-a invitat cineva la curse de trap pe hipodromul de la Băneasa, era prima oară când mergeam, aşa că am fost sfătuiţi să jucăm la una din curse, că ageamii au noroc prima dată. Eram cu Stelică BORDEANU şi am jucat o ordine, dar casierul, colegul nostru de liceu Gigi ZAMFIRESCU, a înţeles că vrem două buletine şi a trebuit să le plătim. S-a desfăşurat cursa şi am fost pe aproape, caii noştri fiind printre primii, am văzut noi că pe afişier a apărut un număr barat, dar nu am înţeles prea bine şi deşteptul de Stelică a înjurat aruncând buletinele. Noroc că am dat de Florin BROZICI şi i-am spus ce am jucat, la care acesta teatral ca de obicei a început să ne înjure, să ne facă tâmpiţi, fiindcă căştigasem, deoarece numărul tăiat semnifica descalificarea calului care galopase pe potou. Ne-am apucat disperaţi să căutăm buletinele aruncate, am apucat să găsesc unu, dar pe al doilea l-a găsit un ţigănuş, care a fost imediat înconjurat de o gaşcă de ţigani şi am fost mulţumiţi că nu l-au luat şi pe cel găsit de mine. Suma câştigată a fost destul de mare, cu ea am tras un chef la "Bufet" pe şoseaua Kiseleff şi ne-a mai rămas ceva.

            În bloc cu mătuşa mea stătea un colonel în rezervă, era un tip băţos ca toţi militarii, politicos, dar administratorul de bloc avea probleme foarte mari cu el, nu aproba cheltuielile fără bon, cum erau bacşişurile date unor instalatori sau gunoierilor şi pe acestea trebuiau să le plătească câţiva mai pricopsiţi printre care şi mătuşa mea. Colonelul juca în fiecare săptămână un bilet la loto cu aceleaşi numere, odată soţia lui a luat ea biletul, dar acasă a constatat că soţul ei îl cumpărase fără să-i spună, colonelul a certat-o şi s-a supărat foc. La tragere cele două buletine ale colonelului au luat premiul cel mare împreună cu încă unul aşa că în loc de 50% colonelul a obţinut 66% dintr-o sumă extrem de mare pentru vremurile acelea. După câştig colonelul a devenit cel mai corect şi bun platnic la întreţinere şi mătuşa mea îmi spunea că îl judecase greşit, omul făcea ce făcea, din simpul motiv că era sărac.

            La facultate eram recunoscut pentru ghinionul pe care-l aveam la examene. Dacă lipseam la un curs sau dacă în sesiune nu-mi plăcea un subiect, cu maximă precizie acesta îmi pica pe bilet şi cu toate că ştiam restul perfect ratam examenul ca notă, până la urmă îi spuneam profesorului şi acesta era solicitat să-mi pună diverse întrebări din toată materia şi se lămurea, dar notă mare nu mai putea să-mi pună. Reexaminare pentru mărire de notă sau tragerea unui al doilea subiect a fost tabu pentru mine şi mi-am respectat acest principiu cu toate conseciinţele pe care mi le-am atras.

            Din clasa IX-a de liceu, în doi ani am devenit dintr-un băiat simpatic, o mare vedetă a voleiului din România şi component al lotului naţional de atletism, cu toate avantajele aduse de acest statut. Acest lucru l-am obţinut prin talentul, încrederea şi munca deosebită pe care am depus-o lipsindu-mă de multe din plăcerile specifice vârstei. Munca a fost marele meu atu, a trebuit să învăţ la fel de dur, deoarece am dat examen de admitere la facultatea de Electrotehnică unde am fost 6 candidaţi pe un loc, dar se prezentau elevii cei mai bine pregătiţi din ţară. Am avut parte şi de momente de mare satisfacţie, mai ales la Bucureşti, ca student la Electrotehnică eram priviţi de ceilalţi sub o aureolă deosebită, iar ca sportiv unde printre alţi eram asaltat de fanele voleiului compuse din studente, artiste, doctoriţe ajungând în situaţia plăcută să trebuie să refuz o mulţime de femei, aveam de unde să aleg, dar mai ales nu-mi ajunghea timpul. Dintre fanii mei este suficient să amintesc pe Angel GRIGORIU, din trioul cu acelaşi nume, căruia era sufucient să-i transmit un mesaj prin cineva şi venea la intrarea oricărui spectacol şi-mi făcea rost de un loc bun sau îmi procura personal un scaun pe care-l plasam cât mai bine.

            După un an m-am îmbolnăvit şi a trebuit să renunţ la volei care era adevărata mea viaţă, pentru volei renunţasem la toate celelalte, muncisem pe brânci şi când abia apucasem să văd ce bine este să fii în această postură, s-a năruit totul la examenul medical pentru lotul naţional. Am strâns din dinţi, am plâns noaptea fără să mă vadă nimeni, fiindcă eram ambiţios şi mi-am legat soarta de cea de-a doua şansă ingineria electronică, pe care de voie de nevoie am început să o iubesc. În timpul facultăţii a trebuit să mă lupt şi cu boala care era dură, dar tinereţea, voinţa şi încrederea în Dumnezeu m-au trecut şi prin această încercare şi am izbutit. După absolvire, la un an, eram în clinica profesorului Tantinel ILIESCU cu picioarele vinete peste genunchi şi numai marea răbdare a profesorului a făcut să întârzie amputarea, fiindcă zicea el ... hai să riscăm inginerule poate ne ajută Dumnezeu.... Când m-am intoxicat cu medicamente, aşa de grav că nu mai puteam să beau nici apă, profesorul m-a trimis acasă cu scopul să mă dezintoxic şi mi-a zis că dacă văd că necroza avansaeză prea grav să vin să-mi taie picioarele. Ce rost are să descriu cum mă simţeam în acele clipe, sabia lui Damocles era o nimica toată, te rezolva nu te lăsa invalid pe viaţă. Mama săraca cu dragostea ei pentru mine şi credinţa în Dumnezeu mi-a făcut rost de cartea  Louis KUHNE - VINDECAREA FĂRĂ MEDICAMENTE ŞI OPERAŢII, care se baza tocmai pe un tratament fără medicamentele pe care eu tot nu le puteam administra. În trei luni picioarele şi-au recăpătat culoarea aproape normală, am început să merg destul de bine şi eram convins că Dumnezeu a făcut o minune cu mine. Când m-am dus la profesorul ILIESCU a rămas mască, m-a examinat, m-a pipăit şi nu continua să mă injure de bucurie că am scăpat, făcându-mă băftos, norocos şi sfătuindu-mă să mă feresc de doctori. Lucrurile au fost aşa de amestecate încât mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puţin din toate şi nu pot să mai fiu sigur dacă din amalgamul acesta de şansă şi ghinion a ieşit pozitiv sau negativ.

            Ajunsesem în faza scrierii lucrării de diplomă pentru absolvirea Facultăţii de Electronică şi îmi trebuia neapărat un stilou, fiindcă pe vremea aceea lucrările de diplomă se prezentau scrise de mână. Din punct de vedere material prin anul 1958 eram la pământ, deoarece tata avea un serviciu de laborant la Rafinăria Vega cu un salariu mizer, acceptat numai ca să pot duce la facultate o adeverinţă de salariat, iar mătuşa mea desfinţase cabinetul, trăia din salariul unchiului meu care era un salariu fix. Îmi mai dădeau şi ei cât le permitea noua pungă. În disperare de cauză am plecat la Ploieşti să văd dacă ai mei au ceva rezerve ca să-mi cumpăr cel mai ieftin stilou, care să ţină doar cât să-mi scriu diploma. Când am ajuns acasă l-am găsit pe tata singur, o internase pe mama la spital şi s-a bucurat foarte mult, nu mai avea nici un ban şi a luat de la mine. Ce să-i mai spun de stilou, am vizitat-o pe mama la spital şi am plecat la Bucureşti cu coada între picioare şi plin de Filipeşti cum spuneau fotbaliştii, adică cu nimic. Pe drum, în trenul cursă-personal care făcea peste o oră şi jumătate, mi-au trecut fel de fel de gânduri care de care mai aiurite, dintre care cel mai adunat era să mă duc la Clubul Central Progresul la domnul preşedinte Ilarie SĂCEANU, un om deosebit, sau la Clubul Progresul ITB unde jucasem volei să cerşese bani pentru un stilou sau chiar un stilou, nu-mi pica mie prea bine, dar mă obişnuisem cu gândul şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru ideea asta bună şi m-am liniştit. De atâtea griji am adormit şi m-am trezit la oprirea trenului în gara de Nord. M-am îndreptat către staţia de troleibuz, trecând prin faţa hotelului GOCIMAN, care mi-a amintit de bunicul care-l construise şi cum se răsucea săracul în mormânt văzând pe ultimul GOCIMAN că nu are bani să cumpere un stilou. La urcarea în troliebuz să vezi şi să nu crezi, jos lângă uşa din spate în noroi un stilou, un stilou adevărat care se vedea clar cu toate că era întuneric şi zona era destul de slab iluminată de un bec amărât. L-am luat imediat şi în culmea fericirii m-am urcat în troleibuz băgându-l în buzunarul de la trenci, aşa cum era, plin de noroi. Eram în culmea fericirii şi nu ştiam cum să mulţumesc lui Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse cu mine, om mă făcuse. Aproape tot timpul am ţinut mâna în buzunar strângând cu frenezie stiloul în mână de frică să nu-l pierd, până când am dat ochii cu o vecină, o doctoriţă negresă de o frumuseţe rară care era căsătorită cu un român şi pe care o vedeam destul de des. Am coborât cu ea la Arcul de Triumf şi am rămas în urma ei plin de admiraţie pentru mersul ei unduit, specific rasei. Când am ajuns la Mânăstirea Caşin, mi-am adus aminte de stilou şi cu gândul să-mi fac o cruce cu el în mână am băgat mâna în buzunar să-l apuc, dar spre stupefacţia mea STILOUL NU MAI ERA ÎN BUZUNAR. Am crezut că o să leşin, inima a început să o ia razna bătând apăsat şi în ritm nebunesc, aşa că m-am oprit şi am început să-i trag la cruci, iar singurul lucru care mi-a venit în minte a fost ... Dumnezeu a dat Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat. Nu ştiu cât am stat în faţa mânăstirii nici cum am ajuns acasă, m-am trezit stând în pat, povestind lui Stelică BORDEANU drama stiloului care mă dusese de la nefericire prin extaz şi din nou la prăbuşire, am avut multe momente grele în viaţa mea înainte de acesta, dar nu ştiu de ce m-a prins nepregătit şi am fost zguduit. Sleit de putere, simţeam că nici să gândesc nu mai pot, aşa că mi-am spus rugăciunea şi fară să iau ceva în gură, am căzut într-un somn profund. Dimineaţa înainte să mă scol din pat, nu mai ştiu cum, dar mi-am amintit de un film rusesc, în care o comisară a băgat la apă un infractor, fiindcă din buzunar căzuse în căptuşeală obiectul crimei şi m-am repezit la trenci pe care l-am pipăit jos şi am dat de stilou. Îară nu mi-a ajuns aerul, dar cu mâinile tremurânde am depistat gaura din buzunar şi am scos stiloul care nu era unul oarecare ci un Kaweco original pe care l-am spălat, am scris cu el, scria superb cu o cerneală violet care nu se găsea la noi, deabia după aceea l-am trezit pe Stelică şi aproape că am plâns de bucurie amândoi. Am trecut pe la Mânăstirea Casin cu stiloul în buzunar, să aprind o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru marele gest făcut cu mine, fără ca să îl merit credeam eu, după care am dus stiloul acasă de unde nu a mai ieşit până după terminarea lucrării. La plecarea spre troleibuz am dat de negresă cu care ne cunoşteam din vedere căreia i-am zâmbit şi culmea a zâmbit şi ea, am cumpărat o sticlă de cerneală întorcându-mă fericit acasă să fac toaleta stiloului lucru destul de complicat, fiind o construcţie specială şi a trebuit să mă gândesc mult până am aflat cum funcţionează. Mi-am scris proiectul l-am predat şi  ... gata. Ani de zile am purtat stiloul ca "port bonheur", dar destul de des în afara mulţumirilor către Dumnezeu mă gândeam la săracul om care-l pierduse, dar după calitatea stiloului poate că nu era prea sărac mi-am zis eu spre consolare. Când probabil Marcel radiofonistul l-a furat din buzunarul hainei, nici nu am fost prea supărat şi culmea am simţit chiar o uşurare, stiloul îşi făcuse datoria fusese la locul potrivit la timpul potrivit şi ultima acţiune legată de el a fost aprinderea după o perioadă de timp a unei lumânări la Mânăstirea Caşin şi o rugăciune, după o vizită făcută fostei noastre proprietărease doamna colonel Nataliţa DRĂGĂNESCU. Din cadru lipsea numai doctoriţa negresă cu mersul ei de gazelă rătăcită prin Bucureşti şi cu zâmbetul ei inegalabil, dar ea nu a apărut şi pentru prima oară m-am întrebat dacă africanii îşi imaginează îngerii tot albi sau negri, iar diavolul alb.

            Eram student, iar verişoara mea Adina GEORGESCU, care stătea pe blat undeva cu chirie vroia să vândă o butelie de aragaz şi cum pe vremea aceea se găseau foarte greu butelii, mătuşa mea Ica ŞERBAN a fost foarte încântată că poate să achiziţioneze aşa de uşor o butelie. Unchiul meu mi-a dat banii pentru butelie şi o importantă sumă de bani ca să o aduc cu un taxi. Cum să aduc butelia cu un taxi, când puteam să economisesc aceşti bani, aşa că m-am dus la Adina pe seară cu banii pe butelie şi noroc că se grăbea, fiindcă aştepta pe un tip care nu trebuia să ştie de afacerea cu butelia şi cum furtunul către butelie ieşea greu l-am tăiat cu un cuţit. M-am urcat în tramvai şi am pus butelia în aşa fel încât să nu o vadă taxatorul şi am coborât pe lângă cişmigiu cu gândul să o duc în prima etapă la colonelul Dr. Eugen CRISTESCU unde locuiam, dar când mai aveam 100 m până acasă, m-au surprins doi miliţieni care nu au vrut în ruptul capului să oprească să vorbească cu colonelul, care era de securitate şi m-au dus la secţie. La secţie a fost un circ întreg, la început au discutat cu nişte curve care, fiindcă un tip nu le plătise au luat ceva din casă, apoi cu unul care a furat ceva dintr-un magazin şi apoi a venit rândul meu. M-am legitimat, am spus că sunt student şi am accentuat că locuiesc la colonelul de securitate CRISTESCU de pe Popa Tatu, lucru pe care tipii l-au reţinut spre norocul meu. Întrebarea a fost ... de unde ai furat butelia ... şi la povestea mea destul de lungă am fost întrerupt cu ... uite aştia au recunoscut şi gata, tu de ce ne faci greutăţi ? ... Noroc că unul dintre tablagii cu ceva experienţă a observat că furtunul este tăiat cu cuţitul şi m-a pus să îl scot, după care a zis să mergem la locul de unde l-au luat pentru constatare. Am luat tramvaiul şi m-am dus la Adina cu sufletul cât un purice, îmi era teamă că nu are mutaţie, că este la ciocan cu cine dracu ştie, lucrurile putându-se complica. Am sunat, Adina a ieşit în neglije, cam transparentă şi mototolită, a aflat povestea mea pe care a confirmat-o miliţianului, iar acesta s-a mulţumit cu faptul că tăietura furtunului s-a potrivit, iar proprietara a recunoscut că l-a vândut. Fiind un tip mai timid spre norocul nostru, a fost speriat că Adina era aproape goală în cămaşa transparentă, cum era puţin exchibiţionistă, efectiv l-a blocat, nu a mai vrut nici carte de imobil, doar o declaraţie şi am plecat repede spre bucuria mea. Ajunşi la secţie am crezut că totul s-a terminat, dar omul meu a dat telefon la unchii mei pe care i-a invitat la secţie la 2 noaptea. Ce să facă săracii, s-au prezentat la secţie cu un taxi, de unde m-au luat împreună cu butelia, am mers la ei acasă unde mătuşa mea a făcut cafele şi am stat la o discuţie despre alte lucruri decât butelia. La urmă unchiul meu cu toate că am refuzat, mi-a dat o sumă triplă decât costul unui taxi şi am plecat ruşinat de gogoaşa pe care o făcusem, care în fond s-a terminat convenabil.