Radiofonişti şi radioamatori                                                                                                                                                                                                                            Sunt două categorii înrudite, dar distincte, radiofoniştii sunt meseriaşii care-şi

câştigau pâinea cu trudă, reparând aparate de radio şi mai târziu televizoare, pe când radioamatorii sunt oameni pasionaţi de legături radio cu colegi de pe tot globul. Au existat radiofonişti care nu erau radioamatori, precum şi radioamatori, care nu aveau prea multe cunoştiinţe de elctronică, având echipamente de comunicaţie performante cumpărate, pe care doar le operau. Cei mai performanţi şi interesanţi ca oameni, au fost însă radioamatorii, care fiind radiofonişti de excepţie şi-au construit propriile staţii, prin cunoştiinţe acumulate cu greutate, cu materiale care pentru a fi procurate cereau adevărate sacrificii şi riscuri. În ultima perioadă, explozia tehnologică a crescut mult performanţele staţiilor de recepţie emisie, performanţe care nu pot fi egalate de constructori amatori şi toată lumea bună îşi cumpără staţii realizate de firme cu prestigiu în domeniu. De această lume sunt legat în primul rând ca meserie, electronica, una dintre meseriile cele mai fascinante prin spectaculozitatea ei, dar mai ales prin evoluţia explozivă, care te făcea să te simţi novice dacă întrerupeai studiul noutăţilor mai mult de un an, care te forţa să înveţi limba engleză, fără de care rămâneai un viţel la poarta nouă. Am lucrat în mijlocul lor, cot la cot doi ani, după care toată viaţa am rămas în contact cu ei şi i-am urmărit cu interes din afară, având astfel o perspectivă reală asupra fenomenului pe care-l reprezentau. Am fost în relaţii bune, foarte bune, strălucite sau de prietenie cu toţi, aşa că nu am vreun motiv ca riscurile inerente oricărui succes, care scot la iveală aspecte negative, să le deformez până la schimbarea esenţei, iar dacă am greşit în anumite aprecieri nu am făcut-o cu intenţie sau din gelozie faţă de o categorie de oameni de succes.

            Primul tehnician radio pe care l-am cunoscut a fost Iulius VOICU, tehnician radio la o unitate militară a aviaţiei, chiriaşul nostru. Era un bărbat subţirel, delicat, cu o figură de visător, care vorbea puţin despre meseria lui, era ahtiat după femei şi cum câştiga destul de bine, era înconjurat de amatoare de ciugulit un bănuţ fără prea mare greutate. Iulius a contactat o maladie cardiacă şi a fost reformat după care a devenit, în Bucureşti, şeful unei mari unităţi de reparaţii radio pe Calea Griviţei. Ca student la electronică mă mai duceam pe la el şi ajutam la câte ceva, din dorinţa de a învăţa lucruri practice pe care la facultate nu aveam cum să le prind. Radiofonia era pe vremea aceea o meserie grea din cauza faptului că practicanţii ei erau lipsiţi de o bază teoretică ce le-at fi conferit posibilitatea unei depanări raţionale şi rapide a aparatelor, care deveneau pe zi ce trece mai complexe. Ştiind mai puţin de unde să apuce defectul, bieţii oameni făceau totul prin încercări, prin bâjbâială, operaţii care le lua extrem de mult timp şi era tipic să vezi un radiofonist aplecat asupra unui aparat la miezul nopţii, transpirând la propriu şi la figurat. Iulius ştia ceva teorie şi se descurca onorabil, aşa că nu stătea nopţile cu aparatele, mai ales că avea o soţie tânără şi frumoasă, cu sâni mari şi ochi lunecoşi, care probabil îl solicita din plin. Poate că aspectul meu fizic l-a făcut să mă ţină departe de ea, din prudenţă pentru onoarea sa de familist, la care însă în mod cert nu aş fi atentat, făcea parte dintre principiile de bază, să nu mă apropii de prietenele sau nevestele celor apropiaţi, deoarece femei sunt mult mai multe decât prieteni. Din păcate boala m-a îndepărtat de el, eu deabia făceam faţă la facultate şi după ce m-am simţit bine, am considerat că ar fi bine să-mi trăiesc viaţa, fiindcă nu aveam siguranţa zilei de mâine, aşa că am hotărât să o trăiesc pe cea de azi din plin. Mai târziu, când am trăit vreo doi ani din meseria asta, mi-au folosit din plin unele sfaturi primite de la acest prieten, dar baza teoretică serioasă a unui inginer electronist mi-a permis să abordez de pe altă poziţie depanarea unui aparat de radio. După terminarea facultăţii, mi-a vândut destul de convenabil un multimetru şi peste un an când i-am telefonat, nevasta lui mi-a comunicat plângând ca murise, îl lăsase tocmai ce avea el mai de preţ, inima lui mare şi generoasă.

            După ce m-am angajat la Uzina 1 Mai din Ploieşti, la un an, arterita a revenit în forţă şi a trebuit să mă pensionez, dar după ce m-am simţit ceva mai bine am realizat că mor de foame şi mi-am amintit de meseria de radiofonist pe care o încercasem la Bucureşti. Gândul m-a dus imediat la un inginer, Ică SCĂRLĂTESCU, la care reparase tata un radio cu ani de zile în urmă şi am fost la el care lucra chiar la cooperativă radio, cu rugămintea să mă ajute. M-a pasat imediat, recomandându-mă la şeful lui, Petrică ANDREI, care era în conducerea cooperativei şi mi-a spus că aveau nevoie de un om calificat, serios, fiindcă la una din secţii, responsabilul este în stare de arest şi nu are cine să o preia. Mi-a pus însă o condiţie extrem de clară, să nu repar televizoare, un inginer concurent la altă secţie ar fi pentru el un lucru dezavantajos, iar eu neavând ce face am acceptat fără discuţie, dar am şi respectat-o. Cu recomandarea primită, preşedintele cooperativei m-a primit forte bine, fiind încântat că a pus mâna pe un inginer, iar formele de angajare au fost făcute rapid, dar de unde credeam că o să pot lucra câteva ore pe zi, fiind numit responsabil, eram obligat la un program fix destul de lung. Am luat în primire de la un oarecare COADĂ, care fususe liberat condiţionat tocmai pentru a da în primire şi bietul om încerca două lucruri pe care eu nu le puteam accepta total, să facă să dureze predarea-primire cât mai mult, ca să tragă cât mai multe sfori şi să încerce să-mi predea piese defecte, sau alte piese în locul celor bune, pentru a ieşi lipsă cât mai puţin la inventar. Spre marele lui regret nu l-am grăbit, am primit piese cumpărate de el de la magazin, dar nu am putut accepta lipsuri sau piese defecte, deoarece nu aveam nici un  ban cu care să pot acoperi eventualele lipsuri, aşa că pe bietul om a trebuit să-l execut ca la carte. Odată cu secţia m-am procopsit cu un ţigan care era radiofonist mai mult cu numele, ştiind foarte puţin despre meseria asta, dar am încercat să colaborăm cu maximum de eficienţă, având însă grije să nu fure, precum pretindea fostul responsabil, care m-a avertizat în mod serios. Unitatea era pe strada Romană, lângă Baia Comunală şi nu avea o clientelă numeroasă, mai ales din cauza culorii pielii lui Marcel DUMITRESCU, care cu toate că era foarte îngrijit costumat, se purta şi vorbea frumos cu clienţii, nu prezenta mare încredere. Aveam 25 de ani şi o insuficientă experienţă pentru lumea aspră în care intrasem de bună voie, totuşi bunul simţ, instinctul, dar mai ales credinţa în Dumnezeu, m-au ajutat să străbat acest labirint în care mulţi au eşuat. Primul contact cu Marcel a fost la programul de curăţenie, pentru care am stabilit reguli exacte, luni, miercuri, vineri face el curăţenie, iar marţi, joi, sâmbătă fac eu. În zilele respective măturam prin atelier dimineaţa, în cursul zilei şi seara, luam apă într-un dispozitv de stropit de la pompa din curte, stropeam trotuarul, ştergeam vitrina după care măturam trotuarul şi curăţam rigola. Vestea acestui lucru s-a răspândit rapid prin cooperativă şi în oraş, dar nu mi-a fost defavorabilă, ba din contră, Marcel a fost impresionat şi uneori curăţa câte ceva chiar în zilele mele, iar conducerea a fost mulţumită. Era mai complicat din punct de vedere tehnic, pe lângă lipsa mea de experienţă, conta mult lipsa aparaturii care nu permitea verificarea lămpilor, aşa că clientul pleca acasă cu lămpile lui şi la recepţie, după ce se pornea aparatul, lămpile erau înlocuite una câte una pentru a se constata defecţiunea vreunei lămpi. Vestea apariţiei unui inginer reparator s-a răspândit mult mai repede decât credeam eu şi faptul că mă purtam deosebit de amabil cu clienţii, au adus de lucru cu mult peste puterile noastre. Motivul pentru care nu făceam faţă se datora atât lipsei mele de experienţă, dar şi faptului că pe ce făcea Marcel nu mă puteam baza, aşa că la sugestia lui Petrică ANDREI care era mentorul meu, am apelat la Ionel MĂRGĂRIT, un băiat foarte expeditv de la o altă secţie, care pe lângă că ne repara aparatele cu defecte mai ascunse, mă lasa să fur unele trucuri ale acestei meserii de la el si aşa am avut ocazia să evoluez rapid, cu rezultate spectaculoase, şmecheriile erau destul de puţine şi simple pentru cunoştiinţele mele teoretice. Sincer nu-mi mai amintesc cum îl plăteam, dar probabil că la leafă îi dădeam câte ceva din salariu, atât eu cât şi Marcel, lucruri ilegale nici nu învăţasem încă să fac la vremea aceea. Treaba mergea din ce în ce mai bine, la Ionel apelam destul de rar, mai ales la aparatele cu probleme mai dificile pe care eu nu le puteam rezolva, deoarece erau şi astfel de cazuri. Îmbunătăţisem metoda de lucru în sensul că eu preluam aparatul de la client, făceam un preţ estimativ pe baza presupunerii etajului sau pieselor defecte şi unele mai simple i le dădeam lui Marcel, cu indicarea etajului defect, iar el dacă ştia zona defectului îl rezolva imediat, mult mai repede decât mine, chit că ungea cu scuipat rezistenţele sau proceda aiurea. Marcel mai rezolva deasemeni unele probleme mecanice, curăţirea aparatului, ştergerea scalei sau montarea aţei de la transmisia scalei, pe care după mulţi ani de practică le făcea, evident, mult mai repede ca mine. Alinierea unui receptor este o operaţie foarte complicată şi necesită o heterodină specială, din care cooperativa avea doar una la o secţie, iar tariful pentru aşa ceve era foarte mare, chiar exagerat. Alinierea avea ca rezultat faptul că radioul se auzea clar, iar diferitele posturi erau distincte fără să se amestece unele peste altele, adică mergea bine, ca din fabrică, unde erau aliniate cu proceduri şi aparatură specială. Un aparat bine aliniat mergea destul de bine chiar şi cu o antenă exterioară modestă, cazul cel mai frecvent la clienţii mei din vremea aceea. Cum heterodina era în altă parte, am luat nişte scheme de radiouri şi m-am apucat să le studiez, am studiat aşa cum învăţasem de la profesorii mei, cu convingerea că prin studiu o să-mi vină sigur o idee, dar mă rugam în acelaşi timp şi la Dumnezeu. După mai bine de o lună a apărut o idee şi primul aparat aliniat pe bruiajul existent asupra posturilor de radio străine, măsurat undeva pe o rezistenţă de feedback a fost cel de acasă, într-o noapte, iar efectul a fost senzaţional, ţipetele mele de bucurie alarmând părinţii, care nu ştiau ce să creadă. Alinierea dura maximum 15 minute cu singura hibă că trebuia făcută după orele de program când funcţiona bruiajul şi era linişte, pentru o operaţie delicată deoarece conta şi sunetul. Spre convingere, am discutat cu un coleg de facultate, CIOBANU, inginer de radiocomunicaţii care lucra chiar la staţia de bruiaj din Ploieşti, fără să fie atât de entuziasmat ca mine, a recunoscut că faţă de lipsa de aparatură metoda mea este un substitut valabil pentru aparatele dezacordate din cauze temporale, care trebuiau numai ajustate, cele la care umblase cineva din prostie, trebuiau aliniate ca la carte cu aparatură specifică. A fost limpede pentru mine faptul că această metodă va ridica în mod evident calitatea reparaţiei, spre mulţumirea clientului de la care am auzit  … dom’ inginer, nici când era nou nu a mers aşa de bine … lucru care ne umplea de bucurie, dar şi de bani. Am avut însă mintea să nu discut cu nimeni metodologia mea şi am aplicat-o la majoritatea aparatelor, sub pretextul verificării finale pe care o făceam seara fiecărui aparat reparat de altcineva, ca un fel de control de calitate, deoarece în fond de orice reclamaţie eu eram responsabil şi nu erau puţine.

Îmi aduce odată un colonel un aparat vechi nemţesc în stare proastă din cauza scurgerii timpului şi a unor potenţiometri stricaţi. Îl accept cu condiţia să nu mă grăbească pentru că nu se găseau curent unele piese pe care le-am procurat cu mare greutate, după care îl pun la punct şi îl aliniez, aşa că aparatul îşi trăia o doua tinereţe. La recepţie colonelul pare încântat de cum mergea şi se vedea pe faţa lui că este mulţumit, dar îmi spune că nu îl poate lua, fiindcă are o zgârietură pe lacul de deasupra aparatului şi că asta s-a petrecut la mine, deci am obligaţia să lustruiesc cutia. Zgârietura era clară, aşa că am acceptat pentru că ştiam de la un vecin tâmplar să lustruiesc, am cumpărat ce-mi trebuia, am lustruit aparatul, iar colonelul l-a luat după ce a făcut o examinare la soare foarte atentă. După vreo trei luni se prezintă din nou colonelul cu aparatul din al cărui transformator ieşise fum, deoarece pe vremea aceea tensiunea nu era constantă la 220 volţi, variind substanţial în sus sau în jos. Cu toate că putem să il repar, i-am comunicat politicos că nu am secţie de bobinaj şi nu pot să-l fac, recomandându-i alt atelier. Colonelul era un om deştept şi a developat urgent filmul cu zgârietura, aşa că a început cu scuzele de rigoare pentru pretenţia lui anterioară nejustificată … am rămas ferm pe poziţie şi omul nostru a ieşit cu aparatul în cearceaf, lustruit perfect, dar nereparat.

Atelierul se încălzea cu lemne la un godin şi mă aştepta o iarnă de groază, iar proprietăreasa, doamna DICULESCU, mama lui Petruş, cu toate că eram prieten cu fiul şi fica ei, nu îmi permitea să mă racordez la gaze din motive fără motive. Mama mea, care a fost toată viaţa ei o mare luptătoare, mai ales când era în joc sănătatea unicului ei copil, s-a dus cu mine la societatea de gaze la domnul STANCU, cu mâna plină şi într-o zi au venit cei de la gaze, care fără să discute prea mult, au montat un contor şi instalaţia de gaze la godinul nostru. Nici aşa nu a fost prea uşor, însă veneam dimineaţa şi făceam focul, după care plecam la sediul central să predau numerarul din ziua precedentă, plus alte operaţii la magazie, iar la revenire, după trei sferturi de oră era acceptabil, mai ales că îmi cumpărasem o mesadă de oaie sănătoasă şi purtam pantofi mai mari, cu ciorapi groşi de lână ca să-mi menajez arterita. Un eveniment important a fost o spargere a atelierului, prin care hoţul a spart geamul de la vitrină şi a sustras de pe masa lui Marcel câteva piese şi un aparat la care a ajuns probabil cu un cârlig. A fost tărăboi mare, cu ancheta poliţiei, cu expertiză, comisie de inventariere pentru scăderea pieselor furate şi un proces care s-a prelungit peste un an până bietul om să primească o sumă drept despăgubire.

            Într-o zi pe la prânz sunt chemat urgent de preşedinte, care îmi spune că de după masă încep să iau în primire secţia centrală de pe strada Romană, la intersecţia cu strada Paris, iar secţia mea va fi transferată altei activităţi. Secţia cea mai importantă de radio din oraş era condusă de doi evrei HASS şi MAX, care împreună cu încă câţiva depanatori se descurcau foarte bine, cu o poziţie centrală şi un vad comercial bine inpământenit, secţia fiinţa acolo de mult timp. Înainte cu puţin de ora de pauză pentru prânz, oamenii noştri plecaseră la restaurantul Berbec la un chef şi o masă, dar în grabă au uitat să încuie secţia. Spre ghinionul lor, în secţie a intrat un client, care crezând că este cineva în încăperea din spate a aşteptat până când şi-a dat seama că era singur şi de frică să nu fie acuzat că ar fi intrat să fure ceva, a anunţat miliţia şi conducerea cooperativei, care operativ i-a mutat pe toţi la micuţa secţie din Calea Câmpinii. Condiţia cu care am preluat noua secţie a fost să-mi aleg personalul, eram deja fript cu Marcel şi nu doream alţi diletanţi, aşa că am discutat cu toţi cei care aparţineau de Secţiile Romană Central şi Calea Câmpinii, după care m-am consultat cu Ică SCĂRLĂTESCU şi Petrică ANDREI. Am decis să-l iau pe Ionel MĂRGĂRIT cu care colaborasem, pe Gheorghe ZAMFIR un tip serios bun meseriaş, fost patron şi un ajutor, un tinerel VIULEŢ, recomandat de toţi ca un tip harnic şi cuminte. Când MAX a spus că oricum heterodina nu mi-o lasă am rămas rece, nu îmi trebuia, iar el a luat gestul ca o amabilitate şi am rămas în relaţii bune cu ei, făceam schimb sau împrumutam piese şi acest lucru era benefic ambilor. Am luat rapid în primire, cei vechi au luat cu ei numai materialele aparatelor în garanţie care erau într-un fişet special, iar mie mi-au lăsat materialele din alt fişet din care însă am ales numai ce îmi trebuia, după ştiinţa mea. Împreună cu vechiul fişet, aveam acum două la care am montat lacăte noi ca să mă asigur pentru orice eventualitate. Problema cea mai urgentă a constituit-o mizeria de nedescris pe care am găsit-o la noua secţie, pe care am închis-o câteva zile pentru deratizare cu rezultate neaşteptate. Luni de zile după aceea, dacă se aşeza o muscă pe perete lângă un cristal provenit din soluţia pulverizată, după câteva clipe cădea jos moartă. La noua secţie ritmul de lucru nu era mai intens, dar activitatea era mult mai mare, cum nu diferea ca specific lucrurile au mers bine şi câştigurile care erau în funcţie de realizări, au crescut substanţial. Aparatele de la clienţi le preluam eu sau în lipsa mea Gheorghe ZAMFIR, se făcea preţul, se specifica etajul defect, se dădea un termen care deobicei era respectat şi se repartiza depanatorului. Regula plecării clientului cu toate lămpile acasă a funcţionat în continuare, iar faptul că la unele aparate mai greşeam preţul în minus se compensa cu altele, aşa că acest lucru nu mai era stresant. La noul nivel de lucrări aveam nevoie de mult mai multe piese şi când magazionerul m-a invitat să merg cu el la depozitul central, am realizat că este o ocazie şi chiar a fost, am dat acolo de un evreu care considerându-mă de-al lui mi-a dat tot ce am poftit, scoţând chiar unele piese din colete deja ambalate pentru Oradea, Suceava etc. Ca să nu fie vreun dubiu mi-a spus clar că astea au fost gratis de deschidere, dar de acum încolo ne tocmim pe bani. Următoarele întâlniri se desfăşurau cam aşa:

- Salut inginerule, ce bine că ai venit că mă mânca în palmă de 300 de lei.

- Ia vezi mata că nu ai citit bine, mâncărimea ştiu sigur că era de 200 de lei.

- Eşti mai tânăr, aşa că tot eu să rămân păcălit

 … şi luam tot ce ne trebuia, iar secţiile din Ploieşti şi din ţară se descurcau cu ce rămânea. Ca să putem face rost de bani, nu am făcut operaţii de sustragere de fonduri sau alte măgării, nu avea rost. Când venea un client care avea de reparat un aparat mare, care implica probleme dificile de transport, pleca cineva care făcea reparaţia şi banii obţinuţi îi păstram pentru "Fondul Păcii". De această operaţie nu ştia Marcel, care ar fi putut să ne şantajeze ulterior. Ca să se lămurească oamenii, am luat odată pe nea Gheorghiţă, care s-a convins de realitate şi i-am explicat şi evreului meu de ce l-am adus, dar acesta nici gând să se jeneze, iar noi aveam la secţie aproape tot ce ne trebuie şi făceam cele mai multe reparaţii, alţii nu aveau cu ce, aşa că fără piese de schimb, s-au apucat de staţii de amplificare sau alte lucrări. Eu mai aveam şi alte relaţii la marile întreprinderi electronice din Bucureşti şi Ploieşti de unde luam de la colegii mei piesele de care aveam nevoie, ei consumau însutit şi câteva piese pe care mi le vindeau mie nici nu contau. Dacă îţi mergea mintea făceai rost de un ban, pe o criză teribilă de rezistanţe de maşini de călcat, am văzut şamote într-un depozit, am luat nichelină de la Carotaj confecţionând rezistenţele pe care le-am montat la clienţi obţinând un preţ bun. Auzind la Carotaj că au nevoie de lămpi UL84 pentru echipamene de fund şi ştiind că pe unde umblasem eu, văzusem la supranormativ, le luam de acolo şi le livram la Carotaj, incluzând o manoperă importantă şi cu câteva sute de lămpi am procopsit secţia. Am făcut şi câteva staţii de amplificare însă cum implicau materiale, construcţie metalică, cabluri, difuzoare cu echipă de montaj greu de controlat, cu materiale care erau furate în timpul montajului şi care te obligau să creezi diferenţe între deviz şi teren, am renunţat.

Secţia mea era modelul cooperativei, fiindcă aveam totul în perfectă ordine, de la inventar la depozitarea aparatelor, de la actele contabile la curăţenia exemplară aşa că toate inspecţiile treceau întâi pe la mine, pentru ca în acest timp toţi ceilalţi responsabili să-şi poată pune secţiile în ordine, asta îmi lua mult timp, dar obrazul subţire s-a tinut greu totdeauna.

            Cealaltă secţie condusă de evrei nu s-au lăsat cu una cu două şi au pus mâna pe garanţii care erau o mană cerească, primeai bani de la aparate care puteau nici să nu treacă pe la secţie, la aparatele pe care le reparai şi clientul nu plătea nimic acesta semna ca primarul, devizul putând fi umflat cu uşurinţă şi şterpelite piese importante. Ca să fie făcute mai repede reparaţiile în garanţie, clientul dădea ciubuc gras, iar dacă reparaţia se făcea la domiciliu creştea serios. Legăturile cu cei de la service din Bucureşti îi puneau la curent cu defecţiunile curente simplificând raperaţiile, iar clientul care venise la garanţie obligat, venea şi la reparaţia cu bani tot acolo, iar de piese pentru aparatele noi nu se ducea lipsă. Tocmai cele explicate au făcut ca producătorii de aparatură electronică să prefere să-şi creeze centre judeţene de garanţie conduse de oameni plătiţi de ei, prin care au obţinut economii importante, iar eu nu‑mi mai amintesc de ce nu am luat o astfel de secţie pentru Prahova, fiindcă îmi propusese un coleg care lucra la Uzinele Electronica din Bucureşti, a fost o altă mare prostie a mea. Cu timpul pentru mine defectele deveniseră ²din cartea de vise², fiindcă se ştia că la numite aparate rezistenţa de ecran era subdimensionată şi se ardea aşa că diagnosticul şi preţul se stabileau rapid, iar reparaţia se făcea după o oră numai dacă bietul om nu era din oraş şi era păcat să mai vină odată pentru o reparaţie care dura mai puţin decât scoaterea capacului cu toaleta, în care intra ştersul de praf, curăţirea scalei. Regimul de viaţă nu era deloc comod, de dimineaţă trebuia să deschid secţia după care puteam pleca numai dacă era nea Gheorghiţă care îmi ţinea locul. Dacă lipseam aveam o cutie cu piese standard pe care o lăsam ca nu cumva să stagneze lucrul din lipsă de piese. La prânz secţia se închidea vreo două ore, după care programul continua până seara când înainte de plecare încheiam toate formele contabile cu repartizarea materialelor consumate pe lucrări şi depuneam banii la caseria de alături. În cei peste doi ani lucraţi la cooperativă nu am avut concediu, formele de predare-primire erau aşa de grele că m-am lipsit, este drept că am pus în această perioadă bani deoparte cu care mai târziu am cumpărat o splendidă motocicletă MZ175. Îmi aminesc că în ajunul unui an nou pe la ora 23, mă pregătem să plec la Fănel NEGULESCU, când a intrat un individ cu un aparat în braţe şi cu toate că aprope l-am înjurat am făcut reparaţia şi am ajuns la Fănel cu 5 minute înainte, spre disperarea partenerei mele, care nu ştia ce este cu mine. După ce am ciocnit un pahar, am rugat-o pe Vasilica TASTAMAN, care stătea pe cel mai comod fotoloiu să mă lase să dorm puţin şi cu tot zgomotul infernal, am dormit până aproape de ora 3, când m-a trezit măgarul de Fredi MERTL ca să-mi spună să fiu atent că Fănel vrea să mă trezească.

            Perioada respectivă a fost plină cu scene de haz, mai ales că eram tânăr şi învăţasem din necazurile avute că nu trebuie să pui totul la suflet. Vine într-o zi la mine preşedintele cu un tip mai mare prin cooperaţia judeţeană, cu rugămintea să-i văd aparatul acasă, locuia la câteva sute de metrii. Mă duc cu persoana, care mă conduce exact la sediul "Scăricica", unde cu ani în urmă mă duceam la curve cu 100 de lei în mână primiţi de la tata. Aceeaşi uşă, aceeaşi scară strimtă de fier, acelaşi scârţâit la călcatul pe interiorul scării, doar curvele îmbrăcate sumar plecaseră, fiind înlocuite de activistul care nefiind ploieştean, habar nu avea unde locuia şi ce senzaţii se consumaseră între pereţii în care locuia cu soţia şi cei doi copii, câte sute de litri de spermă fuseseră ejaculate în acel lăcaş al plăcerilor, ce oameni celebri păşiseră pe scăricică. I-am reparat aparatul, după care tipul mi-a mulţumit, iar soţia lui, care pe vremuri ar fi făcut furori în clădire, m-a servit cu o dulceaţă şi am plecat plin de amintiri ale tinereţii, când pentru a fi tratat deosebit, am spus de câteva ori că sunt virgin, iar când am fost dibuit fata a făcut mare haz, fiind tratat şi mai şi. Am oscilat la plecare să-i spun sau nu, dar ce folos să-i stric bucuria faptului că radioul lui mergea din nou, ca să poată eventual asculta la el Europa Liberă, de unde putea să afle cât vor mai sta ai lui la putere şi dacă americanii vor veni curând după cum se zvonea.

Vine la noi într-o zi şoferul Presedintelui Consiliul Popular al judeţului Prahova, Gheorghe STAN ca să-i reparăm aparatul de radio de pe maşina de serviciu Volga, îl punem pe om să aducă de la garaj un acumulator, pornim aparatul, care nu manifestă vreo defecţiune, îi comunicăm şi il înapoiem fără să-i luăm bani. După două zile acţiunea se repetă, după alte patru zile din nou şi după o săptămână apare chiar Gheorghe STAN, un om cu părul alb, aparent cumsecade care îmi spune direct, muncitoreşte:

- Inginerule, mai bine ia bani pentru reparaţie, dar repară-l odată.

Mi-a crăpat obrazul de ruşine explicând fenomenul unui contact imperfect care apare la mişcare şi nu poate fi depistat, dar o să încercăm, fiindcă nu este din vina noastră. A mai venit de vreo două ori cu el după care problema a fost depistată şi am reparat aparatul. După vreo lună în uşa secţiei apare Gheorghe STAN zâmbind, iar eu îngheţasem că iară a luat-o razna aparatul din maşină pe reparaţia căruia luasem bani buni, dar după el apare şoferul în braţe cu un aparat mare de acasă. Tovarăşul îmi spune că este aparatul personal care a încetat să mai funcţioneze şi l-a adus la reparat, aşa că îl examinez, constat ce avea şi îi spun că se poate repara, dar va costa mult şi o să-l anunţ când este gata, vreu neapărat să stea vreo două zile la probă, să nu mai păţim vreo surpriză ca la radioul din maşină. Când a venit să-l ridice, după ce s-a văitat că a costat cam mult, i-am explicat că lămpile era cam uzate şi de teamă să nu se defecteze din nou le-am schimbat. I le înapoiez pe cele vechi pe care le reţinusem, dar am notat pe bonul aparatului seria lor, ultima noastră găselniţă. La plecare l-am întrebat cum a avut curaj să aducă aparatul lui la reparat la mine, după secvenţa cu radioul din maşină şi mi-a spus că a avut încredre, fiindcă am explicat aşa de frumos, că a înţeles cât de greu se repară un aparat pe maşină şi că lumea vorbeşte frumos de mine, iar eu i-am lăsat o impresie bună. Aşa cum am avut eu baftă toată viaţa, cum am cunoscut mai bine o personalitate de care am fost apreciat şi mi-a promis că mă ajută, acesta ori a murit ori a fost schimbat din funcţie şi seria a început cu Gheorghe STAN. Am avut ocazia să vină la mine foşti dascăli să le repar aparatele şi scorul a fost 1-1, o gafă şi o realizare, pe învăţătorul meu ANDREESCU nu l-am recunoscut, dându-mi seama târziu cine este si nici nu mi-am cerut scuze, iar pe fosta mea dirigintă Licuţa PAULESCU am servit-o excelent şi gratuit.

            Vine la mine Bobi BOTESCU, prietenul meu cu un aparat uriaş german, de construcţie recentă, al unchiului lui, care era tăcut ca un peşte. Cum este Bobi repezit, îmi spune că lasă aparatul la mine să văd ce are şi dă să plece, la care eu îi spun că secţia are nişte reguli bine stabilite şi dacă eu le calc primul … Dacă nu are timp să asiste la verificare, ia aparatul şi vin eu la el acasă sau la unchiul lui să analizăm pe îndelete ce are. Plictisit şi puţin enervat de poziţia mea Bobi acceptă şi curând constatăm că toate cele 10 lămpi ale aparatului sunt arse ca urmare a unui scurt circuit provocat de un idiot care a umblat în el. Preţul pentru reparaţie a fost imens, reparaţia a fost acceptată, iar Bobi a plecat cu lămpile arse într-o cutie ca să nu fie vorbe, dar cum ne-am fi descurcat dacă primeam aparatul pe "neve". Când a luat aparatul reparat Bobi a recunoscut că am procedat corect, dar eu sunt convins că nu el, poate cel care l-a trimis la mine ştia ceva de soarta aparatului. A venit odată unul cu piesele cele mai delicate ale aparatului, chitul, într-o batistă şi am încercat să-l dau afară politicos, explicându-i că noi câştigăm bani ca să ne întreţinem familiile şi nu avem timp de pierdut cu oameni care îşi bat joc de aparate. Gheorghe ZAMFIR care era un ambiţios, a intervenit şi mi-a cerut voie să se uite puţin la aparat, iar eu i-am explicat tipului că trecând peste toate regulile secţiei, îi dau voie lui nea Gheorghiţă să îl repare în timpul liber, ca să nu spună clientul că suntem oameni răi. Nea Gheorghiţă al meu a făcut naveta peste trei luni la magazin unde mai nota câte ceva şi venea să pună la loc în aparat, fiind german marca Stassfurt, nu exista o schemă şi era destul de complex. Între timp din când în când, nea Gheorghiţă se înjura cât putea pentru inspiraţia avută care l-a ţinut în priză mult timp şi bombănea pentru el … nu puteai tâmpitule să-l asculţi pe inginer, e el tânăr, dar e inginer şi a avut dreptate, te-ai gasit tu deştept să faci din rahat bici şi să troznească … În ziua când aparatul a fost gata am sărbătorit evenimentul, iar la luarea aparatului, când soţia tipului i-a mărturisit că îl mai desfăcuse odată, cu greu l-am oprit pe nea Gheorghiţă să nu îl bată pe tip, cu toate că îi plătise o sumă importantă, fiindcă aparatul era extrem de valoros, fiind unul dintre cele mai scumpe de pe piaţă. Auzind de succesele noastre în repararea aparatelor pe maşini, pe care toate secţiile le refuzau, s‑a prezentat la noi CHIRU, şoferul şefului securităţii prahovene cu un aparat de pe Volga şefului. Nu am avut probleme cu reparatul, acum aveam experienţă, imaginasem un dispozitiv de zguduire a aparatului, l-am reparat repede şi bine. Inspiraţia mea proastă a fost momentul în care după ce a fost montat, să accept să particip la probă care a constat din mers în mare viteză, frâne bruşte, depăşiri demenţiale, curbe în mare viteză, care m-au adus în pragul leşinului şi după probă i-am spus în glumă lui CHIRU să nu mai vină cu el la reparat şi dacă întreabă şeful lui de ce să-i spună ce mi-a făcut. Cu CHIRU am rămas în bune relaţii, mai ales că l-am întâlnit la Lucică DIMITRIU soţul Magdalenei, căruia îi adusese ceva de la şeful lui şi mai târziu m-a învăţat să conduc motocicleta prin centrul oraşului. Odată m-a pus să merg după unul care dădea examen şi îi striga miliţianului că este cu un candidat, că îl spionăm … dacă pică la tine să nu cumva să îl trânteşti … Fiindcă învăţasem să conduc de la echipa de şoc a lui Sezi MILIUTIN, în frunte cu Ilie ISPAS, fusesem trântit, fiindcă conduceam prea nervos după spusele examinatorului, locotenentul VIŞOIU, care mi-a vorbit frumos, dar examenul nu a putut să mi-l dea şi m-a sfătuit să iau câteva lecţii cu un om serios, că stăpân pe motocicletă sunt. Singurul aparat pe care nu l-am putut repara, a fost cel primit de la viitorul meu socru, arhitectul Vasile GRECUL, un aparat micuţ marca FILETA, care a stat mult timp la mine, l-am dat şi celui mai bun specialist din oraş, Sandu RAŢIU, care rar rata un aparat, dar nu a mers şi pace, m-am umplut de ruşine, deoarece l-am înapoiat defect. Ulterior am aflat că aparatul cu pricina era al unei mătuşe, Tanti Ada, şi când dânsa a murit, primul gând a fost să recuperez aparatul să văd ce are, dar culmea, a fost printre puţinele obiecte furate înainte de venirea noastră. Cum aparatele veneau de la clienţi de toate categoriile am avut surpriza ca la verificarea iniţială a aparatului din acesta să iasă gândaci şi de două ori câte un şoarece, pe care l-am vânat, fiindcă prin roaderea firelor din aparat putea crea defecţiuni greu de remediat.

            Fiind prieten cu Mircea DRIDEA, încetul cu încetul, fotbaliştii de la Petrolul care mâncau alături, la cantina partidului, începuseră să-şi facă veacul pe la mine prin secţie şi fiindcă nimeni în Ploieşti nu îndrăznea vreun gest împotriva lor, mi-au cerut voie să ţină în camera din fund o damingeană, ca să bea câte un păhărel, fără să fie nevoiţi să meargă la cârciumă, în public. Am cerut aprobarea preşedintelui şi băieţii aveau mai tot timpul damigeana în camera din spate şi luau câte un păhărel, spălau frumos paharele şi plecau. Erau ei fotbalişti, dar subliniez că nu am avut vreo problemă din acest punct de vedere, adică să bea prea mult ori să vină cu persoane străine şi să se provoace discuţii. Când era lume multă în secţie, băieţii aşteptau cuminţi în faţa vitrinei şi intrau la invitaţia mea în barul improvizat, clienţii obişnuiţi erau: Nicolae TOPŞA, Nelu NEACŞU, Sandu FRONEA, Gică PAHONŢU, Gheorghe FLOREA, mai rar Costică TABARCEA şi Mircea DRIDEA cu toate că ei treceau mai des pe la mine decât treceau pe la bar. Cum se umplea damigeana nu ştiu exact, doar că venea câte un tip şi nu acelaşi, care lua damigeana goală şi o înlocuia cu una plină, din care mai gustau băieţii mei fără supărare din partea fotbaliştilor, iar cum eu nu mă atingeam de alcool eram un serios garant.

            Femeile au reprezentat un capitol special la secţia de radio, prezenţa unor oameni care câştigau mai bine ca un inginer şi a fotbaliştilor, era normal să atragă putorile precum fluturii la lampă. O doamnă foarte bine vine la mine spunând că are acasă un aparat care funcţionează, dar ar dori să fie revizuit de o persoană de încredere, a auzit că la domnu’ inginer … după cum îi mişcau ochii în cap, după cum se pipăia insistent şi după privirea ei pierdută, mi-am dat seama unde vrea ea să i se facă revizia şi ca să glumesc cu ea i l-am oferit discret, într-o doară pe puştiul secţei Viuleţ. Doamna era însă destul de versată şi mi-a sugerat că poate puştiul nu are sufucientă experienţă pentru aparatul ei, atunci am arătat către Marcel, care în afară de culoarea pielii era bine îmbrăcat, stilat şi un bărbat aparent viril, iar ochii doamnei s-au umplut de bucurie şi până să-mi dau seama îmi strângea mâna cu ambele ei mâini, de bucurie. L-am trimis pe Marcel care ne-a explicat amănunţit cum a verificat aparatul şi de câte ori, cu ce a fost servit, cum stătea doamna cu franceza, dar spre hazul general, a fost încuiat tocmai de puşti care l-a întrebat ce marcă avea aparatul la care a răspuns enervat:

- hai sictir, de unde să ştiu, poate era în altă cameră …

Marcel a mai făcut vreo două revizii, fiindcă doamna venea la mine şi îmi spunea că aparatul tot nu este în ordine. Când Marcel şi-a declinat competenţa în faţa aparatului doamnei, l-am trimis pe Ionel care era un exaltat sexual şi nu ştiu ce revizie i-a făcut doamnei, dar nu a mai venit. Auzind povestea, Sorin STROE, prietenul meu, inginer constructor s-a oferit să facă şi el câteva revizii, fiind în criză temporară de o relaţie sexuală, pe atunci o freca pe Domniţa MUNTEANU, care pretimdea la ora aceea că este virgină, şi era bine venită o uşurare hormonală. A apărut la mine o doamnă care spunea că brusc nu-i mai mergea aparatul şi îi ducea mare lipsă, aşa că am trecut pe la ea să fac constatarea şi am observat în timp ce doamna lipsea din cameră, că ieşise antena din priză, aşa că m-am gândit imediat la Sorin. Era să mă implic şi eu cu doamna, dar a venit cineva şi am stabilit că pe seară o să vină un băiat prezentabil din partea mea, un inginer şi va rezolva problema. L-am instruit pe Sorin cum să desfacă capacul din spate, după care să-l pună la loc şi să introducă antena, iar aparatul va funcţiona sigur, după care poate să mai introbage ce doreşte. Sorin a rezolvat problema, dar cum era un posesiv feroce, nu a spus nimic nici măcar mie, după teoria lui dacă regula el o femeie, nici un prieten nu mai avea voie să o facă vreodată şi ca să te descurajeze găsea fel de fel de motive, că este prea strâmtă, o doare şi sexul este din cauza asta un chin, că are un miros neplăcut după ce are orgasm, că are sânii moi, că transpiră prea mult şi tot felul de lucru de două parale. Când a venit o tânără pentru un aparat defect, Sorin fiind scos din schemă, m-am prezentat eu cu servieta în care aveam scule pentru radio şi o cutie cu prezervative. Spre surprinderea mea fata era cu o prietenă, aparatul era în camera alăturată şi mergea destul de tare, după cum spuneau fetele îşi revenise când a auzit că vine un inginer. Am abordat problema destul de greu, dar spre uşurarea mea una a plecat din cameră şi m-am apucat să o pregătesc pe a doua, am dezbrăcat-o încet, dar la pielea goală, am scos totul de pe mine şi în timp ce mă jucam cu ea după toate regulile a strigat-o şi pe prietena ei. Aceasta a venit în sutien şi chiloţi, dar şi-a dat seama de eroare şi a aruncat lucrurile de pe ea intrând în jocul nosru pe care l‑am botezat pe loc, în glumă, radiofonistul şi clientele. Momentul de infarct a fost cel în care pregătind penetrarea m-am oprit un pic şi am umblat la geanta cu scule … fetele au rămas mască până când au văzut că dintr-o cutie scot nişte piese cu care erau familiare, prezervativele. Mi-a plăcut foarte mult totul, toată ambianţa, dar nu am mai frecventat clubul, una din ele, cu toate că i-am atras atenţia sugea prea tare provocându-mi dureri testiculare destul de neplăcute, dar vorba unui amic, bine că nu sufla. Acum când scriu aceste rânduri mă trece un fior realizând faptul că la sexul oral nu mă protejam, dar pe vremea aceea nu se auzise de SIDA. O obişnuită a secţiei era celebra Florance, fostă cea mai frumoasă prostituată din oraş, printre picioarele căreia trecuse toată lumea bună din Ploieştii de după primul război mondial. Biata ajunsese o epavă şi venea la noi, fiind singurul loc în care era primită cu milă, fără răutate, ajutată material, iar ea se comporta civilizat, răspunzând astfel eleganţei cu care era tratată de noi. Când a ridicat tonul odată la Nelu NEACŞU care o tachina, Marcel i-a spus să vorbească încet că se supără domnul inginer şi Florence a pus degetul la gură şi a plecat imediat.

            Când la secţie am mai angajat un inginer, pe Gigi COCONEA, un băiat foarte reuşit, femeile nu mai vroiau reparaţii la domiciliu decât cu ingineri şi am rezolvat destule împreună, el era însă un tip mai reţinut şi nu spunea nimic, iar Viuleţ nu îndrăznea să-l întrebe marca aparatului.

            Una peste alta au fost ani buni şi frumoşi petrecuţi în compania unor oameni simpli, dar deschişi, cu preocupări de la buric în jos, dar experienţa a fost utilă, plecarea mea din cooperaţie fiind datorată tatălui meu care mă prelucra zilnic, spunând că eu un inginer stau între oamenii ăştia, lucrez cu un ţigan şi multe altele. Din punctul de vedere al evoluţiei mele tehnice tata a avut dreptate, din punctul de vedere al relaţiilor şi cel material, plecarea de la cooperativă a fost un dezastru, fiindcă un salariu fix, rămâne fix şi dacă este şi nu prea mare, te descurci greu cu el. Mai reparam eu câte un aparat, dar îmi trebuiau piese de schimb care trebuiau schimbate după vreo şase luni, timp prea mult nu aveam la dispoziţie, aşa că am renunţat, iar când reparam o făceam gratuit pentru cunoştiinţe sau prieteni. De un revelion "petrecut" la un amic al lui Mircea DRIDEA, inginerul Sandu MOISESCU, peste două ore am reparat la un aparat de radio pe care l-am pornit în aplauzele asistenţei şi spre bucuria partenerei mele cu care nu dansasem până la ora 1, nici un dans şi nu apucasem să o sărut tradiţional, eram ca o bombă nervoasă. În piaţă eram la curent cu tot ce se petrece în târg, cumpăram ieftin toate noutăţile ce apăreau, eram în rândul întâi, iar în producţie am avut norocul să lucrez mereu la capătul oraşului, la Brazi, la Teleajen şi chiar o perioadă la Oneşti, prea departe de bătaia peştelui, care se petrecea în buricul Ploieştiului. Conducerea cooperativei m-a regretat, după cum am fost regretat şi de colegi, pentru care prestaţia mea reprezenta un scut contra multor neplăceri.

            Radiofoniştii acelor vermuri erau oameni bine îmbrăcaţi, manieraţi şi respectaţi, care şi-au dobândit o situaţie materială strălucită prin munca şi talentul lor, dar ajutaţi şi de mici evaziuni de la regulile contabile. Erau şi din cei care descompletau aparatele şi aveau probleme cu clienţii ca bătrânul NUŢĂ, dar majoritatea erau persoane distinse care onorau această meserie ca Ică SCĂRLĂTESCU, Gigi COCONEA, Petrică ANDREI, NIŢULESCU, Gheorghe ZAMFIR, HASS, MAX, CAPANĂ, Cornel NUŢĂ şi fratele lui. Ionel MĂRGĂRIT era un tip corect, dar dezordonat şi a făcut puşcărie din neglijenţă, a luat cu încă un tip nişte televizoare la reparat dintr-o localitate şi fiind beţi criţă au uitat de unde le-au luat. Când beneficiarii i-au reclamat, miliţia a găsit aparatele la ei, dacă aveau intenţia de furt le dezmembrau sau le vindeau. Chiar Viuleţ care a învăţat meserie de la mine a ajuns bine din punct de vedere material cu toate că s-a mutat la depoul CFR cu serviciul de bază şi continua să depaneze după serviciu. Un personaj ieşit din tipare a fost Sandu RAŢIU, un om slăbuţ, introvertit, purta ochelari cu multe dioptrii şi era aplecat în permanenţă asupra unui aparat de tip vechi. Sandu repara toate gioarsele din judeţ, tot ce era refuzat de alţii, din cauza lipsei de productivitate, fiindcă oricât ai fi lucrat la un aparat preţul era limitat de bunul simţ. Lucra la secţia de Radio-TV a lui Petrică ANDREI şi era limpede că din realizările lui dacă scotea un sfert de salariu. Era plătit din munca celorlalţi în semn de respect pentru abnegaţia lui, muncea toată ziua, repara din pasiune pură tot ce alţii refuzau. Un alt radiofonist atipic a fost Gore DUMITRESCU, care lucra în propriul atelier particular, un om distins bine îmbrăcat şi educat care îşi respecta clienţii şi meseria. Era un muncitor care făcea de toate şi fără să o ducă strălucit ca alţii, s-a mulţumit cu mai puţin, dar era patronul lui, lua concediu când dorea el, lucra sau făcea pauze după bunul lui plac. De fiecare dată când discutam aborda probleme tehnice, fiind conştient că poate afla câte ceva de la mine, iar eu după ce am renunţat la reparaţii i-am trimis mulţi clienţi, fiind sigur că nu rămân de ruşine. Un tip pe care l-am cunoscut foarte puţin se numea NICULUICI şi era celebru prin replica dată clientului nemulţumit de aparat … da ce crezi dumneata că ăsta-i patefon … iar când venea cineva cu un aparat umblat sau care necesita intervenţii delicate … la Gore DUMITRESCU cu aparatul ăsta, că noi nu stăm de aşa ceva …

            Era emoţionant când venea la reparat un aparat de care clientul era legat mai mult emoţional, fiindcă insista mult să fie făcut în ciuda costului ridicat al reparaţiei. În aparat se reflecta toată dragostea clientului şi pasiunea celui care îl reparase anterior, fiindcă nu se mai găseau lămpile originale, reparatorul monta cu migală alte socluri peste cele vechi în care punea o lampă nouă, dar piesele soclului vechi rămâneau pe loc pentru eventualitatea apariţie prin minune a lămpii originale. Minuni în materie am constatat la modernizarea aparatelor cu lămpi ghindă de tip Wermacht, înlocuite cu lămpi moderne prin artificii mecanice de mare ingeniozitate. În faţa unui astfel de aparat nu puteai să faci altceva decât să îl repari, cu toate că îţi asumai conştient riscul unui mare consum de timp, necompensat material, dar compensat moral de munca evidentă încorporată în el de cel dinaintea ta, care te obliga. Am văzut la Bucureşti meseriaşi care refăceau vechile scale ale unor aparate sparte şi preţul unei astfel de piese era departe de a reprezenta ceva în afară de dragostea de meserie a unui om. La Ploieşti, unul din fraţii NUŢĂ se specializase în rebobinarea difuzoarelor un lucru foarte delicat şi care oricum în afară de renume nu îi aducea un profit evident, era însă la el în prim plan mândria de meseriaş.

            Ică SCĂRLĂTESCU după ce şi-a umplut sacii la cooperativă, s-a angajat la Rafinăria Brazi unde era şeful atelierului AMC şi făcea treaba cu rezultate foarte bune, dar le repara televizoarele şi toate instrumentele electrice şi electronice la miniştrii din Bucureşti, mergând cu maşina proprie, iar aceştia se îngrijeau de deplasările lui în străinătate, sau de luarea în primire a unor reprezentanţe străine aducătoare de lei şi valută. Pentru facultatea de Căi Ferate absolvită, Ică a fost omul care a ştiut să-şi fructifice magistral calităţile de electronist amator de mare talent, care l-au dus la o poziţie socială şi materială strălucită, faţă de alţii mult mai bine pregătiţi în electronică, dar lipsiţi de talent şi tupeu (referirea este directă la cumnatul lui, cronologic primul inginer electronist din Ploieşti, Florin NEAGOE).

            Odată cu lansarea la scară mare a televiziunii s-a creat o protipendadă a depanatorilor printre cei care se ocupau mai ales de televizoare, care erau puţin fiabile pe vremea aceea, defectele curente fiind o mană cerească pentru depanatori. Au făcut treabă bună fără să-şi bată joc de clienţi Petrică ANDREI, NIŢULESCU, Vali TEODORESCU, Ilie ISPAS, Nelu LUPU, până când a devenit dependent de alcool Cornel NUŢĂ, căsătorit cu fosta prietenă a lui Fănel NEGULESCU, Geta, o fată minunată, dar lipsită de şansă în viaţă. Ani de zile la Restaurantul Bulevard din Ploieşti, aproape seară de seară la una din mesele de lângă orchestră stătea Vali TEODOIRESCU, şeful garanţiilor de televizoare al judeţului Prahova cu frumoasa şi năbădăioasa sa soţie, alături de subalternul său, Cornel NUŢĂ care după ce şeful lua un pahar în plus, dansa cu doamna, iar la masă, dacă nu cu mâna cel puţin cu piciorul se freca între picioarele doamnei, spre indignarea unor consumatori mai exigenţi, dar din moment ce intri într-un local nu te poţi aştepta să vezi femei care îşi ascund faţa cu smerenie.

            Radioamatorii erau elita electroniştilor, majoritatea aveau studii în domeniul electronicii, îşi construiau la început aparatura de emisie recepţie cu care stabileau legături radio cu colegi din întreaga lume. Dacă depanau un aparat electronic, o făceau din obligaţie sau ca să facă rost de un ban pentru piesele destul de costisitoare ale aparaturii de radioamator, pentru diverse taxe de participare la concursuri internaţionale sau plata diplomelor obţinute care se făcea în cupoane de corespondenţă care reprezenta valută forte. Am cunoscut foarte bine pe cei din topul acestora ca: ing. Virgil IONESCU, ing. Ică SCĂRLĂTESCU, ing. Mihai SAMOILĂ, ms. Aurică MOISE şi tehn. Ştefan MUŞAT, tehnicianul cu care am lucrat vreo 10 ani la IPCUP. Aceştia erau bine cunoscuţi pe plan mondial şi concurenţa dintre ei era benefică împingându-i spre performanţe înalte. Îmi amintesc cu câtă bucurie a venit Fane MUŞAT la mine într-o dimineaţă să-mi spună că noaptea vorbise cu regele Husein al Iordaniei, sau cu câtă mândrie aducea la serviciu o nouă diplomă care certifica anumite performanţe stabilite în 24 de ore sau legături cu anumite zone ale globului ori altceva. Uneori pleca câteva zile cu Virgil-Gigiu IONESCU pe munte, cu aparatură şi acumulatori, pentru a stabili anumite performanţe posibile numai din acel loc. Gigiu şi-a materializat cunoştiinţele frumos, fiind Directorul Judeţean al Poştelor şi Telecomunicaţiei din judeţul Prahova, apoi directorul releului de la Cheia, pentru care a efectuat două specializări în Japonia. După 1989 când a plecat în Canada apoi în Australia, tot faptul că era un radioamator cunoscut i-a creat facilităţi. Îmi mai amintesc despre concursurile de telegrafie între radioamatorii din ţările socialiste la care în primele concursuri sovieticii îi zdrobeau pe ceilalţi, fiindcă aveau alte dispozitive şi mai ales alte metode de antrenament, iar MUŞAT a venit descurajat de acolo. Am construit împreună un manipulator care spre deosebire de cel clasic bătea puncte la dreapta şi linii al stânga, iar performanţele au crescut simţitor. Mai târziu toţi şi-au procurat aparatură modernă, după care performanţele au crescut exponenţial devenind printre cei mai buni din ţară şi chiar din Europa. Cu americanii era greu să te pui, fiindcă aveau echipamente valorând mii de dolari cu antene parabolice mobile şi apoi chiar posibilitatea de a avea imagini video. Erau zilele când se  puneau bazele anticamerei actualului Internet !