Romică SPIRESCU

       L-am cunoscut prin anul 1950, când m-au dus la el câţiva colegi şi prieteni ca să joc volei în echipa CFR-ului din Ploieşti, unde era conducătorul clubului. Era un tip nu prea înalt, însă cu o configuraţie atletică, cu ochii deschişi şi extrem de vioi, tuns scurt tip boxer, cu o privire tăioasă, dar plăcută, cu o voce caldă combinată cu un debit verbal, uneori debordant. Cu toate că eram convins să mă transfer de la echipa petroliştilor Muntenia la ei, mi-a mai adus în grabă câteva argumente solide pentru acest lucru, explicând, în principal, că în compania celor de la CFR o să progresez rapid, fiindcă o să joc cu colegi de mare perspectivă. A discutat personal cu cei de la Muntenia şi în două zile eram cu drept de joc la noua echipă, unde jucam cu Nae DANIELEANU, Puiu CONSTANTINESCU, Fredi MERTL, Sorin STROIE şi Sebastian DUMITRESCU-Buli. Tot la CFR, organizase prima echipă de minibaschet din România, împreună cu Arthur HOFFMAN iniţiatorul şi antrenorul ei, care participase în Bucureşti la o demonstraţie înaintea unui meci internaţional. Când echipa de handbal a celor trei clase a X-a din Liceul I. L. CARAGIALE a dorit să joace în mod organizat, băieţii s-au dus tot la nea Romică la CFR, care i-a luat sub aripa lui, asigurându-le teren pentru pregătire, echipament, mingii şi plata taxelor pentru arbitraj, mijloc de transport, înscriindu-i în campionatul judeţean. La această echipă jucam împreună cu Mihai DROSU, Valentin ZENTENAI, Fredi MERTL, Sorin STROIE, Ion ALDESCU, Gică MANTA, Gigel GEORGESCU, Fănel NEGULESCU, Stelică BORDEANU, Ion SANDU-BLEGEA, eu fiind chiar golgeterul ei.

            Romică SPIRESCU avea în sânge spiritul de organizator, făcea din rahat bici şi chiar troznea, avea o insistenţă în faţa căreia puţină lume rezista, plus o putere de convingere fenomenală întrecută poate numai de tupeul sau puterea lui de muncă. Făcea şi desfăcea echipe cât ai clipi din ochi, aprecia valoarea unui sportiv foarte repede şi corect, fiind un mare profesionist, pentru care valoarea era un lucru tabu şi trebuia respectată, deoarece numai prin valori sportul putea merge înainte. A îndreptat spre sport, dacă nu chiar spre performanţă, mii de copii din Ploieşti, îndreptându-i spre calea frumoasă a fairplay-ului şi învăţându-i să evite căile spre lucruri urâte, de care lumea era plină. Când pe data de 1 septembrie 1950, comuniştii l-au bătut chiar în clubul CFR, după care a fost arestat sub pretextul că a participat la clubul de sorginte americană YMCA şi că ar fi fost legionar, încetul cu încetul, activitatea la CFR s-a stins încet dar sigur, acesta devenind dintr-un club efervescent, plin de dinamism şi cu sportivi de mare perspectivă, unul anonim, fiindcă sportivi au părăsit corabia rămasă fără căpetenia ei, Romică SPIRESCU.

            Luni 14 August 1950

            … Am fost invitat de Romică Spirescu să intru să joc handball la Locomotiva CFR …

            Sâmbătă 26 August 1950

            … Nea Romică Spirescu ne-a promis că ne dă echipament, dar la …

            Vineri 1 Septembrie

            Romică Spirescu a fost exclus din viaţa sportivă, aşa că nu ne-a mai dat.

            Ne povestea domnul Mala (Doctorul Gheorghe VÂLVOI), cum Romică, pe vremea aceea conducătorul celebrei echipe de handbal Teleajen, reuşea să treacă peste controalele impuse la intrarea echipei în zona Timişoarei, care fiind la graniţa cu Jugoslavia era zonă specială, în care se intra numai pe bază de aprobări, mai ales pentru grupuri organizate, cum era o echipă. Romică SPIRESCU nu avea voie să intre în zona specială, fiindcă fusese arestat şi avea un dosar de cadre imposibil, aşa că nici vorbă că ar fi putut fi trecut pe tabelul echipei. Cu un tupeu formidabil, Romică lua tabelul şi împreună cu organele de ordine, legitima pe fiecare membru al delegaţiei în parte, cu o scrupulozitate maximă, dar făcea el ce făcea şi el nu era legitimat niciodată, iar tot lotul tremura de grija lui, deoarece dacă ar fi fost depistat era pasibil de închisoare, însă el habar nu avea prezentându-se cu o stare de spirit de invidiat, mergând odată până la a-i spune unuia care dorea să-l controleze că s-a legitimat la început la colegul lui, care din fericire discuta ceva cu unul din băieţi în clipa respectivă.

            După câţiva ani, nu îmi imaginez cum, a reuşit să fie numit directorul Şcolii Sportive Nr. 2 din Bucureşti, unde sub bagheta lui miraculoasă au fost procesaţi zeci de mii de copii talentaţi, dintre care au ieşit campioni europeni, mondiali sau olimpici. Ferice de cel care a avut curajul să-l promoveze pe acest om cu un dosar devastat în această funcţie importantă, unde au fost puse cărămizile multor performanţe sportive care au adus faimă şi glorie României. Ulterior am aflat că secretul acestei promovări a fost Doamna MAURER, originară din Moreni, care l-a recomandat pentru acest post.

            Ultima întâlnire cu Romulus SPIRESCU am avut-o în toamna anului 1989, când cu ocazia sărbătoririi a 125 de ani de la înfiinţarea Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, direcţiunea a avut iniţiativa formării unui comitet al generaţiilor de absolvenţi. Eu am participat în numele promoţiei 1952 şi am avut marea bucurie de a colabora cu reprezentanţii altor generaţii printre care Romulus SPIRESCU (1932), Mircea IONESCU-QUINTUS (1934), doctorul NICOLAU, Ion DOBRESCU (1948), Mircea MUNTEANU (1951), Eugen STĂNESCU-CLOŞCA (1953), Adrian FEZI (1956), Mitică CONSTANTINESCU şi alţii. Cu ocazia acelor întâlniri capacitatea organizatorică a lui Romică a fost pregnantă prin propunerile sale numeroase, pertinente şi foarte eficiente, majoritatea adoptate şi aplicate de către conducerea liceului, prin persoana doamnei directoare Rodica SOLOMON. Ne-am zărit şi la sărbătorirea liceului din decembrie 1989, dar deabia am apucat să ne salutăm fiind prinşi fiecare în probleme de protocol, eu ca elev al ambilor, având rolul de a organiza o discuţie între profesorul emerit Ion GRIGORE şi profesorul Mihai DRĂGĂNESCU.