Vasile PARASCHIV

creatorul primului sindicat liber din România

            La începutul anilor 80’, lucram la Institutul de Proiectare şi Cercetare pentru Utilaj Petrolier IPCUP, când un fost coleg de la Fabrica de Prototipuri din Ploieşti FPPT, Iulian LUPU, ajuns şeful proiectării îmi propune să-l ajut să creeze un compartiment de electronică. FPPT era fosta Intreprindere de Aparate de Măsură şi Control IRMAMC sau AMPLO, lider pentru fabricarea, repararea şi punerea în funcţiune a aparaturii de măsură şi control, unde lucrasem şi pe care o părăsisem tocmai din cauză că electronica fusese abandonată în mod păgubos în favoarea pneumonicii, în loc să se desvolte ambele armonios. S-a apelat la dragostea mea pentru această întreprindere, solicitându-mi un studiu de creare a unui sector de electronică. Cu toate că am avut şi unele decepţii  în această întreprindere, eram foarte legat de ea, de specialiştii cu înaltă calificare recunoscuţi în ţară, de maiştri bine pregătiţi cu care pusesem în funcţiune instalaţii din rafinării de mare importanţă realizate total sau parţial în concepţie românească: DAV şi COXARE - Brazi, ADITIVI şi PURIFICAREA APEI - Teleajen, REFORMARE CATALITICĂ - Oneşti, FRACTIONAREA GAZELOR - Astra.

            M-am apucat să lucrez, pe gratis desigur, la un studiu de prezentare la minister, dar pe măsură ce lucram, s-a petrecut acelaşi lucru care mi se întâmpla mereu, m-am legat de acest proiect, de ideea creerii de la zero a unui sector de electronică cu laborator, sector de proiectare şi atelier de execuţie.

            La IPCUP aveam un regim de lucru complet liber, realizasem câteva aparate omologate pentru carotaj şi foraj, lansasem un mare proiect de foraj cu presiune echilibrată, o noutate pe plan naţional, iar şefii mei erau nevinovaţi din punct de vedere profesional şi practic tehnica de a face ceva era să reuşeşti să nu te încurce prea rău. Eram membru în toate comitetele Ministerului Petrolului participând la analize cu colegi români, dar mai ales cu firme străine deoarece ştiam franceza, germana, rusa, iar în ultima perioadă îmi perfecţionasem engleza. Dar tocmai acest lucru s-a dovedit nefericit, deoarece conform legislaţiei, după fiecare contact cu străinii eram obligat să fac un raport amănunţit pe care îl predam la Biroul de Documente Secrete - BDS sau directorului. Aceste rapoarte îmi luau un timp foarte important şi culmea, când directorul m-a chemat şi mi-a prezentat un ofiţer de la securitate căpitanul MIHALACHE, am acceptat să-i dau acestuia direct rapoartele. Înainte de aceasta, scriam rapoartele şi gata, dar acum trebuia să-i prezint raportul, să-l citească şi mă punea să-l refac chiar de două ori. Cu toate că de la început stabilisem că discutăm numai despre străini, tot timpul mă sâcâia cu întrebări despre colegii de birou, de liceu, cu o insistenţă profesională care m-a dus la o stare de iritare avansată, dar nu a obţinut nimic în acest sens în afară de faptul că mă obliga să semnez rapoartele despre contactele cu străinii numai cu numele mic.

            Cum la IPCUP lucrurile se plafonaseră din cauză că sectorul era condus de un incompetent, Ciprian GÜRTLER, ţeapăn pe post, fiind văr cu ministrul Nae IONESCU (Acesta era un om deosebit din toate punctele de vedere, am avut anterior multe contacte cu dânsul şi sunt convins de calităţile deosebite ale lui. Probabil că nu ştia ce se întâmpla cu vărul lui şi cât rău a putut să facă unui sector aşa de important într-un institut de vârf , ca sectorul de aparatură electronică de măsură control şi automatizare pentru foraj), aşa că m-am hotărât să mă mut la FPPT, unde ulterior l-am luat cu mine pe colegul meu Mihai SAMOILĂ, un electronist de excepţie, născut parcă să fie inginer electronist.

            La FPPT am lucrat câţiva ani intr-o mare bucurie şi cu un colectiv de minunat, am creat din nimic un sector de electronică cu patru ingineri, cu personalul aferent pentru cercetare, experimentare, proiectare, omologare şi producţie. De securitate am scăpat uşor, m-am descotorosit rapid, deoarece am fost preluat de un maior cu care m-am lămurit din prima discuţie spunându-i că nu mai am contacte cu străinii ( şi chiar am evitat să am ), deci legătura noastră permanentă a devenit inutilă, plus faptul că noul director nu ştia aranjamentukl de a-i preda lui direct rapoartele. A mai încercat de vreo două ori, ultima oară cerând relaţii despre Vasile PARASCHIV, după care spre marea mea satisfacţie m-a lăsat în pace, dar trebuie să recunosc cu sinceritate, că a făcut-o fără nici un fel de presiuni, telefoane sau alte lucruri la care nu ştiu cum aş fi reacţionat. În contactele cu ei, am avut totuşi în faţă persoane manierate, culte, pline de tact, cu care am discutat în afara rapoartelor tot felul de alte probleme, cu căpitanul MIHALACHE, ajunsesem uneori în situaţia să vorbim chiar lucruri nepermise, cât de grea este viaţa, ce greu găsim alimentele etc. şi aceste lucruri nu le spuneam numai eu.

            După câteva zile de la venirea mea la FPPT, unul din foştii mei maiştri Aurel MOISE, la acea vreme secretarul de partid al uneia din organizaţiile de bază PCR, îmi propune să-l cunosc pe Vasile PARASCHIV, celebrul creator al primelor sindicate libere din România. La ora respectivă, ca orice ascultător al postului de radio Europa Liberă, ştiam că nea Vasile este fondatorul sindicatelor libere, că bineînţeles a fost arestat şi maltratat de securitate, că fusese expulzat din ţară, dar s-a întors de bunăvoie, fiind susţinut de un comitet Vasile PARASCHIV format la Paris, care se interesa periodic de starea lui, prezentând rapoarte la Amnesty International. De la MOISE am aflat că lucrase la IAMC Otopeni, o întreprindere cu acelaşi profil ca FPPT, de unde fusese exilat la Ploieşti pentru a fi îndepărtat de colaboratorii lui din Bucureşti şi distanţat de corespondenţii de presă străini. Am trecut cu maistrul chipurile întâmplător pe la locul de muncă al lui nea Vasile şi am fost prezentat:

            - Inginerul Mircea GOCIMAN, un strălucit electronist, a mai lucrat la noi şi acum este în curs de a crea un sector de electronică în fabrica noastră şi celebrul Vasile PARASCHIV.

            Nea Vasile era un tip mic de statură, cu o privire ascunsă, plină de suspiciune, dar inteligentă, m-a privit cu mare neîncredere şi mi-a întins mâna cu o mişcare energică aproape neaşteptată, a mormăit ceva, după care fără să se scuze ne-a întors spatele şi a plecat. În continuare relaţiile dintre noi au fost practic inexistente, la început mă saluta odată din zece ori, dând din cap, la care eu îi răspundeam standard cu ... Salut nea Vasile. După mai bine de un an, când a început să funcţioneze laboratorul de electronică, au apărut primele aparate fabricate şi vândute, sectorul meu era vizitat de toată lumea cu mare curiozitate, eram cunoscut bine şi lumea se lămurise ce hram purtam, aşa că am început să mă salut frecvent cu nea Vasile, ba mai mult din când în când trecând peste protocol îl abordam chiar eu, dar discuţiile erau extrem de scurte, protocolare, fără un conţinut anume.

            Într-o zi suntem convocaţi la o adunare generală fulger în halele strungăriei şi apare un activist de la partid care fără prea multe explicaţii ne cere să donăm între 5-10% din salariul pe două luni pentru poporul frate polonez, care trece printr-o perioadă grea, iar în încheiere dă cuvântul oricui doreşte să spună ceva ( desigur că se aranjase înanite de şedinţă cu doi trei dintre cei mai devotaţi tovarăşi, membrii de partid, să se ridice şi să spună un text sugerat sau chiar dictat de activist, aşa cum era procedura standard pe vremea aceea). De undeva de lângă un strung, ridică mâna nea Vasile şi fără să mai aştepte să-i dea cineva cuvântul, cu o voce impunătoare, parcă nepotrivită cu fizicul lui, spune că vrea să ia cuvântul, acoperit imediat de o rumoare generală ... Stimaţi tovarăşi, între poporul român şi cel polonez există vechi legături istorice de bună vecinătate, au existat numeroase momente tensionate cu lupte sângeroase, în care şi-au dat viaţa mulţi polonezi şi români, care au creau numeroasele legende cu care se mândresc ambele popoare. Dar cel mai important lucru în decursul veacurilor nu a fost vrăşmăşia între cele două popoare, ci marii duşmani comuni, imperiul otoman, imperiul habsburgic, tătarii, ruşii, hitleriştii şi în ultima perioadă sovieticii.

            În sală liniştea era totală, vorbitorul se desfăşura în voie cu o voce impunătoare, cu idei clare, exprimate în fraze echilibrate şi bine construite, aveam în faţă un orator de clasă care se impunea prin calităţi deosebite, dar mai ales printr-un curaj nebun, sinucigaş pentru vremurile acelea. A trecut mult până când, câinii de pază ai partidului şi-au dat seama de periculozitatea celor spuse de el şi l-au întrerupt, dar era prea târziu ... În timpul celui de-al doilea război mondial între cele două popoare s-a cimentat o mare prietenie prin faptul că atât o parte a guvernului polonez cât şi tot tezaurul polonez au fost salvate trecând prin România, numeroşi polonezi şi-au găsit un refugiu la noi în ţară ... În conformitate cu cele spuse înainte eu sunt de acord să renunţ la o parte din salariul meu pe o lună, două sau chiar şi mai mult, dar am dreptul să ştiu ce se întâmplă în Polonia, fiindcă în ziare, la radio sau TV nu s-a spus nimic despre faptul că în Polonia s-ar petrece evenimente deosebite. În mass media românească nu se  comentase absolut nimic despre situaţia din Polonia, despre explozia de entuziasm provocată de sindicatul liber SOLIDARNOST, urmată de criza politică, socială şi economică, de prăbuşirea nivelului de trai. Dacă presă, radio-ul şi TV-ul românesc ar prezenta clar această situaţie, nu am fi nevoiţi pentru a cunoaşte realitatea şă ascultăm alte posturi de radio ....

            Primul care a intrat în panică a fost directorul Mihai TELEAŞĂ, care imediat a început să vorbească lansând un torent de cuvinte mai mult sau mai puţin coerente, dar prin care nu spunea absolut nimic, care l-au întrerupt însă pe nea Vasile. A urmat secretarul de partid VOICILĂ, care a încercat să spună ceva, dar a fost întrerupt de activist, care cu mai multă experienţă a declarat şedinţa închisă, iar noi nu am mai dat nimic polonezilor. Demn de remarcat că nici directorul sau secretarul de partid nu s-au referit punctual la Vasile PARASCHIV, le era frică de riposta acestuia, aşa că au vorbit la general, vorbind repede, incoerent numai ca acesta să nu mai spună ceva.

            Prin 1982, cu ocazia venirii la Ploieşti a ziaristului francez Bernard POULET care intenţiona să-l contacteze pe Vasile PARASCHIV, acesta a fost bătut pe data de 11 februarie 1982, aparent de nişte pungaşi, dar în realitate securişti, care l-au împiedicat să-l vadă pe militantul român. Pe de altă parte, nea Vasile nu a mai putut ieşi din intreprindere, deoarece la poartă îl aşteptau securiştii cu o dubă ca să-l aresteze, cu aceeaşi intenţie de a-l împiedica să ia legătura cu ziaristul francez. Securiştii au încercat să-l aresteze în întreprindere, însă strungarii l-au adăpostit la ei în hală, unde băieţii cu ochii albaştri nu au îndrăznit să intre. Încă de atunci, securitatea ştia ce va urma, nu mai apăsa aşa de tare pe acceleraţie, deoarece se temea de reacţia oamenilor care ajunseseră la limită din toate punctele de vedere şi explozia putea să se producă extrem de uşor. Din punct de vedere istoric, cred că relatarea prezintă primele semne de nesupunere pe faţă după Braşov 1977, de împotrivire a muncitorilor, tot a muncitorilor, contra securităţii şi din câte ştiu eu problema a fost muşamalizată chiar de securitate, nefiind anchetaţi strungarii care l-au protejat pe nea Vasile. După ce ziaristul a fost bătut şi a părăsit Ploieştiul, nea Vasile a putut părăsii întreprinderea şi după două zile când l-am văzut, nu avea urme sau vânătăi ca altă dată, semn că ori a fost lăsat în pace, ori a fost anchetat cu grija de a nu-i lăsa urme, după bătăile de la interogatoriu.

            La sfârşitul lui decembrie 1989 lucram la Institutul de Tehnică de Calcul Filiala Ploieşti şi după revoluţie am trecut pe la FPPT să văd ce mai este pe acolo. În curte l-am găsit pe nea Vasile înconjurat de vreo 50-60 de salariaţi care puneau ţara la cale şi de care am fost primit cu urale şi luat în mijlocul lor. Prima propunere a fost făcută de unul din ei care m-a numit noul director, ceea ce din punctul meu de vedere nu era convenabil, fiindcă la ITC mă ocupam de computere, mă obişnuisem să lucrez singur, mă izolasem, iar noua mea muncă de programator îmi dădea mare satisfacţie şi pe de altă parte sănătatea nu mi-ar fi permis un eefort fizic pretins de conducerea unei întreprinderi pe care o ştiam bine, cu răspunderea pentru viaţa a câteva sute de familii aşa că le-am spus:

            - Dragii mei, sunt fericit că ne întâlnim în momentele astea de mare bucurie şi însemnătate pentru poporul român, pe care le aşteptam de foarte mult timp şi mulţi dintre noi nu credeam că o să le mai apucăm. Vă mulţumesc foarte mult şi n-am să uit niciodată faptul că mi-aţi făcut propunerea să devin directorul vostru, ceea ce pentru mine reprezintă mult, înseamnă că ţineţi la mine şi acest lucru mă face să fiu şi mai fericit pe ziua de astăzi. Este o deosebită cinste şi onoare pe care din păcate, cu mare regret nu o pot primi, mulţi dintre voi cunosc bine, nu stau prea grozav cu sănătatea şi din punctul de vedere al solicitării fizice, nu pot să fac faţă acestei funcţii, care implică o mare răspundere faţă de viitorul vostru şi al familiilor voastre pe o perioadă foarte mare. Totuşi pentru că am fost directorul vostru pentru câteva clipe, cred că-mi permiteţi să vă dau un sfat ca între vechi prieteni, nu am nimic împotrivă să vă alegeţi o nouă conducere, este dreptul vostru şi puteţi să o faceţi însă după experienţa mea, după capul meu, eu vă îndemn să vă duceţi la lucru şi problemele astea organizatorice să le rezolvaţi după program, iar ca să vă lămuresc asupra situaţiei mele, vă informez că astăzi lucrez în schimbul doi, deoarece nu avem calculatoare suficiente, deaceea sunt acum aici.

            Desigur că micul meu discurs i-a cam dezumflat pe unii, aşa că am dat mâna cu câţiva, i-am urat lui nea Vasile succes, fiindcă lucra pe la un comitet revoluţionar de Prahova şi am plecat. Retrospectiv, după debandada care a urmat revoluţiei mi-am dat seama câtă dreptate am avut când îi sfătuiam pe muncitori să-şi vadă de lucru în timpul programului şi să facă schimbările după program ca să nu ajungem să murim de foame şi să fim la cheremul Europei, care în mod cert nu avea nevoie de o Românie puternică. S-a profitat de inocenţa noastră, sprijinind venirea la putere a unor lideri care au îngenunchiat ţara din punct de vedere economic, dar în folosul celor care doreau o Românie în genunchi la stăpânul nou din Europa de Vest.

            Cu nea Vasile am mai discutat destul de mult şi de multe ori, avea un birou al lui la Casa Sindicatelor din Ploieşti şi l-am frecventat, obţinând multe informaţii, făcând schimb de idei, am fost pe la el chiar cu Dr. Rodion GALERIU, care a dorit să-l cunoască şi atunci am stat vreo trei ore. Ce concluzii am tras eu din istoria acestui om deosebit.

            Presiunea psihică şi fizică suferită în timpul regimului comunist, poate chiar unele tratamente medicale aplicate de securitate, l-au epuizat, aşa că era un om obosit în ciuda minţii sale strălucitoare şi a voinţei lui de a face bine tuturor celor pentru care s-a jertfit.

            În timpul revoluţiei, pe 22 decembrie a încercat ore întregi să intre în clădirea Comitetului Central unde se făceau şi se desfăceau guverne. A trimis mesaje la toţi cei pe care i-a cunoscut, la toate personalităţile care erau în cărţi la acea oră fără rezultat (Ion ILIESCU, Silviu BRUCAN). A fost impiedicat în mod sistematic să participe la proiectarea destinelor româneşti, fiind nedorit deoarece un muncitor era nedorit, muncitorul are linia lui mai dreaptă, mai aspră. Vasile PARASCHIV nu ar fi făcut compromisurile pe care le-au făcut intelectualii, care ştiind prea multe îşi permit variante. Nea Vasile ştia una şi bună, a strigat la uşile CC, "fără comunişti" şi deaceea nu a fost lăsat să intre.

            În 1992 pentru a fi îngropat din punct de vedere politic, a fost cooptat în PDSR, care i-a promis că va candida pe listele acestuia. A fost pus pe ultimul loc, pentru a fi siguri că această voce incomodă nu va apare în parlament. Neşansa a făcut ca în această perioadă, arterita mea să-mi facă mari probleme de viaţă, m-am pensionat medical şi am scăpat ca prin minune, chiar şi activitatea mea ca membru fondator al Alianţei Civice din România s-a diminuat încetul cu încetul până la dispariţie, aşa că nea Vasile a fost scos cu şiretlic din viaţa politică.

            Mai mult, prin 1993 şi 1994 când am discutat cu el, nea Vasile se plângea că încă mai primeşte telefoane de la lucrătorul anonim de securitate cu care se întreţinea regulat la telefon prin anii 80, că acesta îi recomanda la fel ca înainte, să fie cuminte că securitatea încă există.

            Ca o tristă concluzie şi cu mare regret, constat că noi românii suntem blestemaţi să nu ştim să ne cultivăm valorile, eroii, să-i facem vedete, să le dăm drepturile în faţa noastră şi a lumii. Foştii activişti şi securişti au ştiut să se organizeze încă dinainte de 1989, aşa că noile vremuri i-au găsit pregătiţi, uniţi şi au reuşit în cadrul noii societăţi săi pună din nou la pământ pe oameni prezumtivi incomozi ca Vasile PARASCHIV şi câţi alţii or mai fi fost care poate au păţit-o mult mai rău. Răul pe care l-a făcut regimul Iliescu României, poate fi comparat numai cu cel făcut de ceauşescu, deoarece a transformat toată simpatia de care se bucura poporul român în lume după revoluţie, în antipatie şi neîncredere, lucru ireparabil pentru minimum o generaţie .