Am simţit că am în memorie fapte care doreau ele însele să fie aşternute pe hârtie, prin care să fie creată o imagine perenă a epocii lui Nichita şi a colegilor lui, nevoia de a-mi aminti în special de dulcea perioadă în care împreună cu el, visam că într‑o zi vom ajunge bărbaţi adevăraţi. Cu toate că au stat aşa de mult în mine, sau tocmai de aceea, subiectele sunt puternice şi au avut posibilitatea de a mă atrage la ele, rupându-mă de lumea reală, dar m-au incitat la confesiune. Surprins de câte lucruri mi-am reamintit şi de claritatea cu care au erupt din memoria mea, secvenţele s-au născut firesc, fără cezariană, au vrut să vadă lumina tiparului sau măcar să fie consemnate pe hârtie ori suport magnetic. Povestea mea nu este o operă literară, nu adaugă lumii existente o altă lume, ci o redă în limita posibilului, destul de fidel, pe cea care a fost, lucru făcut cu bună intenţie, după puterile celui care a încercat această lucrare, convins că orice poveste iese din noi, din ce a rămas în noi şi nu cuprinde lucrurile pe care le-am uitat cu sau fără intenţie. Ţin la cuvinte, dar mai mult la adevărul pe care acestea le înfăţişează. În ciuda tendinţei omeneşti de a prezenta un fundal ideatic, am iubit şi cred că am fost iubit de adevăr, în familia mea acesta era la mare cinste, am şi minţit, dar am făcut-o în momente limită, cu mare dificultate, durere şi greutate. Lucrarea este o tentativă seducătoare, dar evident periculoasă, care face parte dintr-un discurs din altă lume, efectul unui demers pasional care reflectă o parte din trăirile mele, din dragostea pentru prietenii mei şi pentru oraşul Ploieşti, din mare respect pentru dascălii mei dragi, pentru adevăr, dar evident amestecate inconştient cu o parte din fantasmele care m-au urmărit în cursul întregii vieţii. Spiritul de observaţie dezvoltat m-a făcut să înregistrez şi să reţin lucrurile deosebite trăite de ei, indiferent dacă au fost plăcute sau neplăcute, glorioase ori jenante. Un personaj a fost ales pentru că a traversat o situaţie neobişnuită, nu au fost menţionate personaje meritorii, pline de realizări, dar a căror viaţă a fost liniară, fără evenimente deosebite, eroi anonimi care au avut curajul de a rezolva zi de zi probleme minore de strictă necesitate, nenumărate şi interminabile, oameni pe care îi admir. Am fost încurajat în lucrarea mea de convingerea că bucuriile neîmpărtăşite se estompează inadmisibil odată cu scurgerea timpului, care este marele aliat, dar şi marele duşman al vieţii. La elaborarea acestei lucrări am oferit ca ofrandă toată dragostea mea pentru cei pe care i-am iubit şi de care am fost iubit. Faptul că însăşi obiectele neînsufleţite au nevoie de dragoste a fost subliniat de marele meu profesor Nicolae SIMACHE, care cu toată lipsa lui de experienţă mondenă, spunea că o monedă trebuie mângâiată ca o fată frumoasă şi că aşezată aşa cum trebuie pare a fi goală. Când rememorez evenimentele din trecut, plăcute sau chiar mai puţin plăcute, simt cum corpul îmi este invadat de o energie latentă şi realizez efectele fenomenului "positive thinking", invocate de colegul de liceu şi prietenul meu, doctorul Valerică PÂRVAN, prin intrarea într-un univers eliptic de murdăriile vieţii curente. Mi-a făcut o mare plăcere să scriu aceste rânduri, care mi-au asigurat o carapace solidă împotriva bombardamentului informaţional cotidian ce încerca în permanenţă, cu asiduitate, să mă agreseze, dar şi contra angoaselor sau a gândurilor negre, care pândeau să mă pună la pământ. Am constatat cu această ocazie că povestea cu retragerea în turnul de fildeş este unul dintre adevărurile perene ale celor care se pot exprima în scris, fără a trebui prin aceasta să fie creatori de opere nemuritoare, a oamenilor obişnuiţi ce doresc să pună pe hârtie amintirile lor, lucrurile trăite de ei, aşa cum cred ei că s-au desfăşurat în realitate. Prin scris am găsit posibilitatea să-mi retrăiesc viaţa mult mai în amănunt decât în clipele când prin minte îmi defilau secvenţe din ea. Punând evenimentele pe hârtie, a trebuit să dau nume, date şi localizări în timp. Pentru aceasta am fost obligat să mă detaşez puţin, să privesc lucrurile în ansamblu, mai general, ceea ce mi-a permis, prin intermediul documentaţiei, o imagine de perspectivă mai apropiată de realitate şi chiar o înţelegere mai bună a unor lucruri peste care la vremea respectivă trecusem cu uşurinţă. Deoarece în tinereţe unele lucruri plutesc adesea între vis şi realitate, a fost instructiv ca după ce am parcurs o mare parte din viaţă, la o vârstă când mintea ar fi trebuit teoretic să fie coaptă, să mă retrag, privind analitic evenimentele prin care am trecut. La vârsta mea umilă, am constatat cât de seducător este trecutul, mai ales că se poate trece repede peste unele secvenţe neplăcute, dar am realizat că imaginea noastră nu este cea pe care ne-o închipuim noi, ci aceea pe care o au ceilalţi despre noi. La bilanţul final al unei vieţi, ceea ce am visat să facem are totuşi o pondere, dar mică, cea mai mare greutate o au ideile finalizate şi fericit este acela ce a reuşit cât mai multe, fiecare proiect finalizat trebuie considerat un răsfăţ acordat, cu generozitate de "Celdesus". Tot scrisul mi-a prilejuit constatarea că importanţa realizărilor în viaţă, este direct proporţională cu numărul şi calitatea prietenilor pe care i-ai păstrat. Am fost plăcut surprins de puterea cu care diversele secvenţe de timp comunică între ele şi am încercat să profit de acest lucru. Pe parcursul scrierii, lacrimile păcătoasele, au încercat mereu, iar uneori au reuşit să iasă de la locul lor, dar m-am împăcat cu gândul că lacrimile sunt nu numai de durere, dar şi de bucurie. La moartea lui Nichita, am simţit în suflet efectul unei eclipse totale prelungite, patronul promoţiei, mai marele nostru mă lăsase singur, dar nu o făcuse din laşitate ci îşi urmase ceea ce îi era scris încă de la naştere. Plecase omul ce avea un fel unic şi generos de a interpreta lumea înconjurătoare, care a încercat să facă numai ce i‑a dictat conştiinţa şi talentul lui, cel ce a ştiut că orice succes are pe fundal un risc, dar şi l-a asumat în deplină cunoştiinţă de cauză, cu abnegaţie şi curaj. Ne părăsise prea devreme, fiindcă tăria lui de caracter s-a menţinut numai cu o cheltuială internă majoră, care trăgea în jos bilanţul rezervelor biologice. Îmi voi imagina mereu viaţa lui Nichita precum o lumânare care arde la ambele capete. O altă lovitură a fost plecarea dintre noi a Profesorului Ion GRIGORE, cel cu care împărtăşeam bucuriile şi tristeţile vieţii, prin discuţiile pe care le făceam de cel puţin două ori pe săptămână, în perioada anilor 1977-1990 … ce putere de a-mi încărca bateriile avea, spunându-mi printre altele că sunt catalizatorul promoţiei mele şi fiul lui adoptiv … ce dor îmi este de el. Ultimul, dar nu cel mai puţin important lucru a fost posibilitatea de a retuşa, de a cosmetiza puţin viaţa mea şi a celor dragi. Acest lucru nu a fost realizat prin neadevăr, fără să trişez, ci prin viteza de parcurgere diferită, ceea ce a permis ca unele secvenţe să treacă neobservate din cauza vitezei, iar altele, mai plăcute, să fie parcurse încet, cu voluptate, fiind parcă retrăite cu adevărat prin recreerea stării de vrajă în care s-au desfăşurat. Am încercat prin acest procedeu de "pseudo positive thinking", să caut să uit lucrurile care m-au întristat şi să retrăiesc intens pe cele plăcute, ce îmi oferă întotdeauna o mare bucurie. Cu toate că intenţia mea a fost să povestesc lucrurile aşa cum s-au întâmplat, cu ochii şi mintea de atunci, lucrul s-a dovedit mult prea greu, deoarece timpul aşezase deja lucrurile la locul lor şi mi-a fost imposibil să le mut de acolo. Pe majoritatea am încercat să-i creionez un pic mai buni, pe unii chiar am reuşit, dar alţii probabil nu vor fi mulţumiţi de maniera în care au fost receptaţi. Pentru aceştia din urmă îmi cer scuze şi îi rog, indiferent de locul din care se uită la mine, să considere că totul a plecat de la bune intenţii, iar dacă nu am reuşit, nu a fost nimic preconceput sau cu rea intenţie. Dacă prin ce am scris, voi supăra pe cineva, îmi cer scuze anticipat, principalii vinovaţi pentru unele fapte la limita decenţei sunt în mod evident cei care le‑au comis, nu cel care le relatează ; este un motiv serios să nu se tragă în pianist ! O mare problemă a fost cea a limbajului şi a descrierii secvenţelor tari prin care am trecut şi recunosc faptul că acest lucru m-a preocupat. Am evitat detaliile sordide, dar asta a fost realitatea timpurilor şi orice omisiune ar fi fost echivalentă cu minciuna, iar cuvintele prin care le-am descris au fost alese ca să fie cele mai soft, fără a denatura însă atmosfera reală, în privinţa cărora mi-am asumat cu bună ştiinţă tot riscul, fiind convins că oricum se vor găsi critici de bună sau de rea credinţă care vor denigra. Cu toate că m-am străduit să nu exagerez, nu sunt convins că am reuşit şi îmi cer scuze celor pudici, care nu au decât să sară unele paragrafe, dar cred că este păcat, în ele se descriu lucrurile aşa cum au fost trăite, fără cenzură, despre care viaţa habar nu are că există. Am avut curajul să spun lucrurilor aproape pe nume, cu o oarecare perdea protectoare. Înainte să arunce cu pietre, rog pe cel care are această intenţie fermă, să încerce a scrie 20-30 de pagini autobiografice, cu secvenţe soft şi hard, apoi să le compare cu ale mele, după care aştept cu mâinile pe cap şi fără supărare pietrele aruncate. Am credinţa că, de fiecare dată când cineva îşi va irosi din timpul său citind câteva din rândurile scrisre de mine, personajele din acele secvenţe se vor anima retrăind momente din viaţa lor, mai lent sau în mare viteză, în funcţie de maniera în care se va face lecturarea. Mai cred că prin animarea unor secvenţe trăite de personajele mele, acestea vor reuşi să sfideze, măcar un pic moartea, care aşterne parcă mult prea repede colbul uitării peste totul şi peste toţi. Scrierea textului şi corectura a fost făcută cu mare bucurie în suflet, deoarece m-am conectat prin tunelul timpului la vremuri de mult apuse, dar intens trăite şi puternic întipărite în zona luminoasă a sufletului meu. Am simţit nevoia să mă eliberez, prin desprindere, de actualitatea perioadei de tranziţie româneşti, o epocă greu de trăit, plină de volatilizarea şi inversarea valorilor, de ieşirea la suprafaţă a plevuştilor care se credeau etaloane de moralitate, a împroşcării cu noroi a tuturor valorilor trecute şi prezente, pentru a se estompa noroiul de pe oamenii zilei. Îmi asum riscul reacţiilor violente din partea unor personaje descrise, care sperau ca respectivele secvenţe din viaţa lor să fie uitate, sau care au interpretat atunci ori acum, altfel, respectivele momente din trecutul apropiat sau îndepărtat. Am fost nevoit să relatez fapte reprobabile ale unor contemporani, colegi sau cunoscuţi, despre care ca să nu mă exprim în limbajul stadioanelor, îl plagiez pe Tudor ARGHEZI spunând: "regret faptul că nu sunt câine ca să ridic piciorul pe ei, fiindcă scuipatul unui om nu îl merită, ar fi onorant pentru ei". Nu îmi arog viziunea asupra adevărului absolut, motiv pentru care sunt conştient că nu tot ce am relatat este adevărul pur, ci unul filtrat de viziunea mea de atunci, de acum, de limitele mele de memorie, sociale, intelectuale, informaţionale. Conştiinţa faptului de a crede în ceea ce afirm, mă face să-mi asum riscul descrierii unor situaţii extrem de delicate, care nu sunt însă inventate, ci s-au pertecut în realitate, din întâmplare, sau cu totala acceptare din partea subiectului, chiar dacă ulterior a regretat sau nu această decizie. Am făcut numai ceea ce mi-a dictat conştiinţa, cu toate că sunt convins că voi deveni un personaj cu mult mai incomod decât eram înainte. Adevărul supără şi dezbină oamenii, fiecare ar dori ca acţiunile sale, cu imaginea propriei personalităţi să fie receptată de celalţi aşa cum vrea el, dar asta nu se poate, nu este în firea lucrurilor, o personalitate nu este judecată ori catalogată după ce ar fi dorit sau ar fi putut ea să fie. Sunt conştient că trecutul meu va fi scormonit cu meticulozitate, pentru a fi subliniate elementele negative din biografia mea, dar greşelile mele inerente nu îi pot absolvi pe alţii de ale lor, aşa că îmi asum, apriori, o parte din ele cu scuze că nu le-am explicitat chiar eu pe toate, fiindcă o parte din ele doresc să le analizez. Nichita spunea că dacă am fi la unison cu ideile noastre, am deveni un fel de Cor Madrigal fără pic de haz. Dar nici Madrigalul lui Marin Constantin, pe care l-am cunoscut personal şi pentru care am un respect deosebit, nu dorşte aşa ceva, tocmai de aceea sunt geniali, o realizare de vârf, o mândrie a plaiurilor mioritice. Fiindcă tot Nichita spunea despre dirijorul Madrigalului: "Este unul din pionii cu care orice artă preferă deschiderea". Am încercat să descriu mutaţia de mentalitate încercată de comuniştii veniţi pe tancurile şi căruţele sovietice, prin toate metodele imaginabile, pentru a sublinia, dacă mai era nevoie, blestemul acelor zile. Atunci istoria a înlesnit scoaterea la iveală a tot ce avea populaţia de pe teritoriul României mai abject la foştii oameni cumsecade, care s-au trezit peste noapte cu funcţii sau au regretat că nu s‑au trezit cu acele funcţii, făcând absolut totul ca să le obţină. Efectele eliberării tuturor puşcăriaşilor, dintre care unii au fost puşi în funcţii importante, se reflectă încă după mulţi ani de la acest eveniment dramatic. Cum să pot uita că celebrul criminal Sile CONSTANTINESCU, condamnat pe viaţă pentru uciderea părinţilor săi, a fost eliberat de regimul comunist şi "promovat" în funcţia de şef al penitenciarelor. Am descris cu lacrimi în ochi şi grindină în suflet, cum a ajuns o personulitate ca Ion MÂRZESCU, un tip care confundă curăţenia interioară cu faptul că nu are nimic acolo, să prezideze o şedinţă de comemorare, in memoriam Nichita STĂNESCU la Colegiul Naţional Ion Luca CARAGIALE. Cum din raţiuni mai puternice decât impulsul meu interior, nu am părăsit sala, în sufletul meu sfâşiat m‑am simţit ca o femeie violată, care fără voia ei participă la plăcerea violatorului, ce interpretează strigătele ei de ruşine şi durere ca semne ale plăcerii. Unul din puţinele lucruri pentru care nu se poate admite un substitut este educaţia şi trebuie să recunoaştem că unele lucruri nu ne sunt pe plac deoarece nu le putem înţelege. În acest context, chiorăiala stomacului gol sau goliciunea sufletului, are putere de a estompa impresia unor evenimente chiar eroice, în contrast cu ce am deprins de la marii mei dascăli, că învăţătura este icoana viitorului, fiind determinat să meditez la dimensiunea fiecărei profesiuni, căci meserie proastă nu există, în schimb există cu duiumul meseriaşi proşti. Privind cu atenţie în jur realizăm că bunul simţ nu este un simţ, fiindcă l-ar avea toată lumea. Retrăind analitic, dar şi sentimental, evenimente trecute, am devenit mult mai conciliant, iar despre deşertăciunea lucrurilor dovada cea mai bună este faptul că deabia realizezi că eşti fericit şi îţi dai seama că secvenţa este de domeniul timpului trecut, timpul care aparent curge uniform, are beţe-n roate când îţi este greu şi parcă fuge la vale în momentele apoteotice, de fericire. Vreau să subliniez prin exemplul de voinţă al meu şi nu numai al meu, că la un om crescut în credinţă şi frica de Dumnezeu cea care moare ultima este credinţa, iar înaintea ei speranţa. Ţin să mulţumesc în primul rând soţiei mele Ica, cea care a fost alături de mine corectându-mi primele rânduri începute cu ani în urmă. Încurajându-mă să-mi scriu amintirile. A continuat să facă corectura în ciuda faptului că a aflat verdictul nemilos al laboratorului anatomo-patologic. Prin ochii şi mintea ei a trecut peste 60% din materialul "Clubului ZORILEANU", a fost prima care a sesizat că frazele erau prea lungi, greu de lecturat. Când am rămas numai cu fiul meu Alexandru, acesta a continuat ce începuse mama lui, dar prin duritatea cu care a exprimat opiniile critice, m-a hotărât să revăd tot materialul, spărgând frazele lungi, greu de lecturat, apoi m-a ajutat cu toată convingerea la corectura finală şi îndeosebi la tipărire. Îi mulţumesc lui Fănel NEGULESCU pentru minuţiozitatea cu care a citit textul Clubului ZORILEANU şi m-a convins să corectez unele erori, inerente după peste 40 de ani de la derularea evenimentelor. Mi-a făcut mare plăcere să-l văd cum i se lumina faţa citind cele scrise, a fost pentru mine o adevărată bucurie, o răsplată directă pentru munca mea, nu dintre cele mai uşoare şi desigur absolut neprofitabilă. De asemeni îi mulţumesc lui Miţi TORJESCU pentru acelaşi lucru, făcut cu solicitidine şi promptitudine. Cu toate că iniţial a strâmbat puţin din nas la descrierea boacănelor făcute, în final ne-am amuzat considerând că aşa a fost tinereţea noastră şi basta ! Corectura finală a Clubului ZORILEANU, episod pilot de testare, a fost realizată de doamna Vera TORJESCU, căreia îi mulţumesc pentru răbdarea avută şi pentru cuvintele frumoase, desigur exagerate, despre stilul în care am scris, dar mai ales că a privit cu bunăvoinţă rătăcirile cuprinse în acest crâmpei de viaţă. Mulţumesc întregii mele familii care m-a creat şi susţinut, suportându-mi defectele fără să crâcnească şi evident guvernantelor mele, care s-au străduit să scoată ceva din mine. Sărut mâinile cu pioşenie dascălilor care mi-au permis să ajung ceea ce sunt şi în conformitate cu faptul că recunoştiinţa nu se prescrie îi menţionez cu dragoste: Domnişoarele LEAR şi ZEILER cu părintele Emil de la Şcoala Catolică, învăţătorul ANDREESCU, Licuţa PAULESCU, Nicolae I. SIMACHE, George Iancu GHIDU, Constantin ZAHARESCU, Vasile DUMITRESCU-ŞTEFEŞTI, Nicolae LIPCAN, Nicolae TAŞCĂ, Constantin RÂPEANU, Doctorul Rică STĂNESCU, Ion Th. GRIGORE, Meier KÖRNER, Iosif POP, Andrei VIJOLI, Gheorghe MĂTUŞA, Constantin IONESCU, Costel IONESCU, Eusebiu PREDA. Menţionez câţiva profesori din Institutul Politehnic Bucureşti la cursurile sau consultaţiile cărora am participat obligat ori facultativ, ca observator, care m-au şlefuit pe ici pe colo, fiindcă majoritatea lucrării o făcuseră cei din Ploieşti: Nae CIORĂNESCU, Ion AGÂRBICEANU, Tudor TĂNĂSESCU, Adrian VALERIU, Cristofor VAZACA, Gheorghe CARTIANU, POPESCU-DUMNEZEU, BUDEANU, Remus RĂDULEŢ, SLĂTINEANU, Gheorghe BUZDUGAN, Costin NENIŢESCU, Marty BLUMENFELD, Edmond NICOLAU, Ion ŞABAC, Radu VOINEA, Roman STERE, Asistenta C. GHEORGHIŢĂ-OANCEA, Asistentul C. ŞERBU. Un rol important în viaţa mea l-au avut medicii, care au considerat arterita mea ca pe o provocare şi au făcut tot posibilul ca jucătorului de volei al echipei medicilor din România, Progresul Bucureşti să i se salveze măcar picioarele, dacă mai mult nu a fost posibil. În primul rând mulţumesc Profesorului Doctor Tantinel ILIESCU, cel care s-a luptat cu chirurgii, nelăsându-i să-mi amputeze picioarele şi care în momentul în când a văzut minunea săvârşită de Cura lui KUHNE, m-a sfătuit părinteşte să mă feresc toată viaţa mea de doctori ! Nu pot să omit pe prietenii mei, dar mai ales pe colegii de liceu pe care i-am iubit şi slujit cu dragoste şi devotament ca şi pe colegii mei din lumea voleiului de la care am avut multe de învăţat. În încheiere mulţumesc câtorva oameni minunaţi de la care am avut înţelepciunea să învăţ câte ceva, dar şi unora din şefii mei de la serviciu, care prin exemplul lor personal negativ m-au făcut să lupt din răsputeri şi să mă rog la Dumnezeu să nu ajung ca ei !
Mircea-Aurel GOCIMAN Ploieşti, martie 1998 - martie 2007