Citirea articolului de fond

În anii 60 conducerea comunistă venită cu tancurile de la Moscova, nu reuşise să-şi impună ideologia deoarece aceasta era un lucru străin în menatlitatea milenară a poporului român şi chiar dacă era înghiţită la adăpostul baionetelor, bastoanelor sau pistoalelor nu era sub nici o formă asimilată. Lumea mergea încă la biserică, chiar cei care înainte intrau rar în biserică acum chiar pe furiş o făceau mai des. Destul de mulţi membrii de partid ori chiar securişti îşi botezau copii sau se cununau religios chiar dacă nu la biserică atunci în mare taină, cu complicitatea preotului, acasă. Era greu să fie uitată înmormântarea lui Petru GROZA, primul ministru al regimului totalitar care se făcuse cu un sobor de înalţi prelaţi şi fusese televizată, deci văzută de milioane de oameni. Comunişti care să dea crezare sută la sută regimului instituit  în România erau foarte puţini, erau mai mult maniaci dornici de putere care-şi exercitau această nebunie înnăscută prin fascinaţia pentru putere şi dorinţa de a supune conştinţele constrângerilor lor maladive. Cu timpul au fost depistaţi ca lideri ai impunerii forţate a comunismului un număr destul de mare de foşti legionari de etapa a doua, care făceau lucrurile din nebunie ori de frica de a nu li se lua urma. Calitatea de membru de partid nu conta în încrederea conducerii, fiindcă aceştia erau conştienţi că în partid intreseră o serie de oportunişi, carierişti sau foşti certaţi cu legea care vedeau în această calitate numai o umbrelă protectoare-avantajoasă pe care erau dispuşi să o arunce oricând. Au fost şi mulţi naivi care au intrat în plasa propagandistică şi s-au înscris benevol în partid, dar destul de repede au realizat bluful săturându-se de minciunile, nedreptăţile şi crimele făcute la ordinele Moscovei, însă odată înscrişi nu au putut să părăsească rândurile partidului.

            Ca să crească ideologic popualţia, activiştii de partid, cea mai abjectă speţă a comunismului, executorii tutror indicaţiilor oricât de aberante, au imaginat fel de fel de modalităţi de injectare în creier a teoriei marxist-leniniste, cea mai luminoasă din lume. Una din metode era învăţământul politic unde săptămânal un lector dintre salariaţi, instruit la rândul lui la un nivel superior, citea un material asupra căruia se făcea un seminar la lecţia următoare. Unele subiect erau de o stupiditate crasă fiindcă printre cei care le făceau erau probabili indivizi inteligenţi care pe această cale sabotau acest învăţământ politic.

            Cea mai neplăcută metodă era însă citirea obligatorie a articolului de fond cu un sfert de oră înaintea începerii programului. Lectura se făcea pe secţii unde toată lumea venea echipată de lucru şi după citire se începea munca. Secretarii de partid ţineau o evidenţă strictă a prezenţei şi în caz că aveau un număr mare de absenţi raportau telefonic la organele superioare de partid, aşa că chiar dacă aveam o problemă în calitatea mea de şef de secţie, mă învoiam de la director, dar era bine să vin la citirea articolului de fond după care puteam pleca liniştit. În timpul lecturii atmosfera era extrem de încordată fiindcă erau interzise comentariile care animau alte genuri de şedinţe, aşa că fiecare se abţinea aşteptând cu nerăbdare se să treacă timpul mai repede.

            Baze de date pentru partid

           Cu toate că nu eram membru de partid, din cauza incompetenei unor colegi de la Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Ploieşti, care nu ştiau să lucreze în dBASE, am proiectat şi lucrat la baza de date pe calculator a partidului pentru Ploieşti (60.000) şi judeţul Prahova (70.000) într-o incintă ultra secretă din care documentele nu aveau voie să iasă şi erau semnate chiar acolo de primul secretar. După eşecul primelor baze de date directorul Fredi FELDMAN m-a dus la secretarul adjunct UNGUREANU, care se angajase la Comitetul Central că face baza de date cu experimentare pilot pentru toată ţara, spunându-i că eu ştiu să o fac dar nu m-a adus până acum fiindcă ne sunt membru de partid. Ştabul nu a stat mult pe gânduri spunând că să fac eu baza şi el mă face membru de partid aşa că am fost uns.

            Nu chiar toţi activiştii cu care veneam în contact ştiau exact situaţia mea dar în general s-au purtat frumos din obligaţie sau de frica şefului oricum aveam un regim privilegiat şi în patru ochi majoritatea nu mă scoteau din domnule inginer. Am lucrat în condiţii total ilegale fiindcă în pauzele de masă eu rămâneam încuiat în sectorul de cadre, iar ei se duceau la masă fără să încuie nimic. Unii îmi arătau chiar documente de scandal prin care unii demnitari reclamau pe alţii sub semnătură sau anonim pentru, trafic de influenţă, relaţii cu amante, folosirea banilor în scopuri personale şi foarte multe altele. Ceeace am remarcat era faptul că asupra celor reclamaţi nu se lua vreo măsură, faptele se notau putând fi scoase la iveală mult mai târziu dacă era nevoie.

            Printre activişti erau fel de fel de oameni, dar caracterele negative erau mult mai frecvente decât în alte colectivităţi umane fiindcă profesia îi deforma, dacă nu fususură cumva selecţionaţi chiar datorită acestei deformări. Erau printre ei proşti notorii pe care ceilalţi îi suportau fiindcă erau rudele sau prietenii unor personalităţi din lumea lor. Nu prea cunoşteau sentimentul de bunătate, generozitate şi chiar dacă ofereau vreodată ceva o făceau strict din interes, la acest capitol nu am văzut excepţii. Alexandru BĂDULESCU, era mare activist în cultură şi în calitate de fost elev al profesorului Ion GRIGORE l-am rugat să-l ajute fiindcă acesta, cu toate că avea bani nu avea de unde cumpăra de mâncare. La Casa Albă, sediu partidului, activiştii puteau cumpăra zilnic carne, găini, curcani, salam, măsline şi BĂDULESCU nu a vrut să facă aşa ceva cu toate că de câte ori îl vedea pe profesor în particolar sau în public nu mai înceta cu temenelele. Conform unui algoritm bine pus la punct de securitate, după revoluţie, BĂDULESCU a ocupat funcţii mai mari decât în timpul regimului comunist. A fost ani de zile şeful culturii prahovene, unde a tăiat şi spânzurat la fel cum se proceda înainte de revoluţie. Pentru a fi recompensat, a fost menţinut în pâine cu toate că depăşise vârsta de 70 de ani, dar câinele credincios trebuie să primească câte un os. Culmea, culmilor a fost diploma primită de acest activist din partea Academiei Române, pe vremea preşedenţiei lui Eugen SIMION, care cu toate că trâmbiţa cu toate trompetele sus că nu face politică, a căutat să recompenseze fără jenă un om care este drept că a muncit, a avut destule merite, dar până la a fi recompensat de un for ca Academia Română, este cale lungă, pentru oamenii cinstiţi însă. Noi colaboratorii, am beneficiat o perioadă de acest privilegiu de a primi alimente, dar la reclamaţia cuiva ni s‑a retras această posibilitate aşa că pentru profesor durata privilegiilor de la partid prin mine a fost prea scurtă, dar se bucura mult că îi păcălim pe ăştia. Cu odraslele lor aveau însă o grijă deosebită, fiind plini de bani le asigurau meditaţii cu cei mai buni profesori, se pregăteau la limbi străine şi rar copii lor învăţau la clase cu limba străină rusa. Devotament, devotament dar copii şi familiile lor erau pe primul plan şi aveau o strategie grozavă, pentru copilul lui intervenea alt tovarăş, iar pentru copilul tovarăşului intervenea el, aşa că tovarăşii nu rămâneau nici descoperiţi, nici obligaţi.

            Cât despre moralitatea lor, era minunată, dar lipsea cu desăvârşire şi vai de bietele fete mai tinere care operau date, fiindcă erau la cheremul lor socotindu-le harem al partidului. Dacă nu făceau frumos, imediat erau expediate la locul de muncă şi înlocuite de director cu altele mai docile. Cu mare dificultate am reuşit să reţin câteva care erau profesioniste adevărate şi cu care făceam treaba, fiindcă fetele de companie care o luau sub coadă de la activişti nu prea lucrau, erau învoite destul de des în interes personal sau pentru ciocane, iar la lucru veneau obosite şi ca să scape de mine greşeau la introducerea datelor, ori o greşeală se corecta într-un timp de cel puţin 30 de ori mai mare decât introducerea datei incorecte aşa că era un dezastru pe care-l evitam dându-le de lucru elemente absolut nesemnificative sau pe baze de date fictive pe care nu le foloseam vreodată. Am suportat destul de greu atmosfera, însă pe lângă prietenia mea cu directorul FELDMAN, care a fost profitabilă mai mult de la el către mine, lucrarea era extrem de interesantă din punct de vedere profesional şi m-a pasionat cu toate că a trebuit să fac eforturi la limita sănătăţii mele şubrede.

            Cu ocazia diverselor demonstraţii făcute în vederea extinderii în toată ţara a lucrării am cunoscut o serie de mai mari ai partidului din staful tehnic, vreo şase primi secretari şi m-am convins că la nivel mai înalt tipii erau bine educaţi, suficient de evoluaţi ca să priceapă ceva din tehnica de calcul. Ca să le pun lucrarea la ei în judeţ îmi promiteau direct fără ocolişuri, un sejur de vis cu locuinţă, masă, distracţie, femei sau tot ce-mi doresc. Am avut şansa că revoluţia din 1989 m-a scăpat de aceste tentaţii oferite de şefii absoluţi ai unor regiuni din România comunistă, care se jertfeau pentru introducerea tehnicii de calcul fiind dispuşi la orice pentru computere.

          Densimetrul de noroi

            Lucram la Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Utilaj Petrolier din Ploieşti la laboratorul de electronică unde colectivul nostru avea ca obiectiv crearea unei cabine tehnologice de urmărire a parametrilor de foraj în vederea optimizării acestuia şi a prevenirii unor accidente de lucru. Deoarece lucrasem la Intreprinderea de Aparate de Măsură şi Control din Ploieşti, aveam o viziune destul de cuprinzătoare asupra acestora, mai ales că eram inginer electronist, în facultate făcusem un curs de aparate şi realizasem proiectul de diplomă cu cel mai bun profesor din România, directorul Institutului de Cercetări Electrotehnice, Roman STERE, aveam o mare experienţă. La acestea s-a adăugat faptul că am urmat un curs postuniversitar de AMC cu durata de un an şi 12 ore pe săptămână cu profesori universitari din Bucureşti. Cursul a fost organizat de Ministerul Petrolului pentru vreo 40 de ingineri din Ploieşti, iar la deschiderea lui şeful AMC-ului şi cel al cadrelor din minister au promis că primii doi clasaţi la acest curs, care conţinea vreo 10-12 capitole separate, cu examene distincte, vor fi trimişi la specializare în Italia sau Anglia. La sfârşitul cursului primii trei clasaţi au fost în ordine GOCIMAN Mircea - IRMAMC cu media 10, GIURGIOIU Gheorghe - IRMAMC cu un singur examen luat cu nota 9, SAVU Gheorghe - Rafinăria Astra cu medie sub 9,50, iar la specializare au plecat al treilea clasat şi VIIERU Eugen - IRMAMC, care nici nu participase la cursuri.

            Măsurarea densităţii noroiului se făcea la începutul anilor '60 prim metode manuale rudimentare cu măsurarea greutăţii unui volum fix al găleţi de noroi şi translatarea greutăţii în densitate. După câteva luni de studiu şi analiză, am imaginat două tuburi introduse inegal în noroi şi alimentate permanent cu aer care creau o diferenţă de presiune hidrostatică măsurată cu un traductor de presiune diferenţială fabricat în ţară după o licentă japoneză, care avea o precizie şi fiabilitate ridicată. Lucrurile nu au fost aşa de simple fiindcă tuburile au trebuit să fie placate cu teflon deoarece se întărea noroiul pe ele, am creat un sistem de reglare, au trebuit evitate variaţiile datorate vâscozităţii noroiului şi multe altele care au prelungit realizarea la un an. Înainte de omologarea aparatului, acesta conform procedurii obişnuite trebuia dus la experimentare la sondă pentru proba de fiabilitate. Conştient de noutatea pe care aparatul o aducea am comunicat şefilor mei să fac formele pentru un brevet de invenţie şi ca fază iniţială am făcut o cerere de inovaţie la institul. Din păcate şeful de atelier şi de secţie nu se pricepeau la lucrurile astea, erau chiar în afară, însă ce era cel mai prost nu-şi dădeau seama că habar nu au, dar cum erau prieten, respectiv rudă cu ministrul adjunct al Petrolului, Nae IONESCU, erau intangibili, aşa că mi-au respins cererea influenţând conducerea institutului să refuze cererea mea deoarece era sarcină de servici şi să blocheze invenţia considerând-o neimportantă, fiindcă aceasta se făcea destul de complicat, iar institutul trebuia să plătească şi la Oficiul Naţional de Invenţii cât şi mie mai ales.

            Am dus aparatul la sondă la Măgurele, rezultatele au fost foarte bune aşa că după experimentare acesta nu a fost retras ci lăsat acolo unde a putut fi văzut de toate delegaţiile străine care vizitau sonda. Realizând acest lucru, am cerut conducerii să omologăm aparatul, lucru care ar fi condus şi la brevetare deoarece la omologare aparatul era studiat de oameni cu pregătire de la Institutul Naţional de Metrologie şi Institutul de Cercetări Electrotehnice. Plecând de la ideea absurdă că aparatura nu trebuie omologată individual ci global împreună cu întreaga cabină (denumită de mine MONIFOR) omologarea s-a amânat fiindcă celelalte aparate nu erau în această fază.

            După vreo doi ani am văzut într-o revistă densimetrul fabricat de firma Dresser din USA care era practic o copie după ceeace realizasem eu. Pentru moment am avut un gol în stomac, fiindcă din cauza unor şefi imbecili am ratat o ocazie care putea să mă lanseze, dar nu a fost să fie. Trebuie să adaug la necazul meu faptul că urmare a acestui lucru, am fost sâcâit luni de zile de securitate ca să analizeze faptul dacă nu cumva eu am vândut ideea americanilor. Cu toate acestea consider că această realizare a fost extrem de importantă pentru mine ... câţi români se pot lăuda că li s-a furat o invenţie de către americani. Ca dovadă că aceştia se interesau de mine, la un simpozion organizat de firma Dresser în România, un vicepreşedinte al firmei, domnul MATHEWS, a avut o lungă discuţie cu mine, nu despre densimetru ci despre altele. Printre altele mi-a spus că dacă o să merg la specializare la Huston, neapărat să trec pe la el să discutăm, dar la specializare au plecat alţii.

            Oferte străine

           În paralel cu cercetările noastre, Ministerul lansează căteva oferte la mari firme din lume pentru achiziţionarea unei cabine tehnologice de foraj, aşa că a urmat o perioadă foarte grea, fiindcă cele 5-6 firme realizau prezentări de câteve zile în faţa unui număr de 20-60 de specialişti. Am participat la toate prezentările dar cea mai amplă a fost a firmei Dresser care a făcut o expunere de o zi, în care a prezentat succint cabina, programul de instruire de 10-12 zile cu un număr oricât de mare de participanţi, după care lectorii urmau să selecţioneză un număr dublu de aspiranţi din care românii vor alege pe cei care urmau să facă un curs de o lună în Jugoslavia, Cehia sau Germania urmat de alt curs de o lună în SUA. Partea penibilă a fost când şefii întrebau, nu direct, dacă au şi ei un loc şi până la urmă s-a comunicat că pentru conducere se va organiza o deplasare de 10 zile la diverse sonde din lume pentru orientare şi lingăii au răsuflat uşuraţi deoarece trebuia să se aleagă şi ei cu ceva.

            În prima zi a începerii cursului Dresser cu vreo 80 de participanţi, datorită deselor mele intervenţii la traducerea inexactă din punct de vedere tehnic, făcută de translatorul ministrului, care nu ştia decât engleză şi foraj, am fost uns traducător oficial al cursului şi m-am bucurat fiindcă am primit documentaţie complectă, plus tot materialul de care dispuneau americanii. Tot timpul m-am bucurat de o mare atenţie din partea americanilor, mai ales din partea reprezentantului pentru Europa de Est, Alois MEYER un austriac din Viena iar eu credeam, în naivitatea mea, că acest lucru se datora faptului că în pauze vorbeam cu el în germană, în realitate ei ştiau precis de la cine au furat un aparat şi că puteam fi un tip interesant pentru ei. În ultimele zile de curs, la venirea reprezentantului pentru Europa, un american, acesta s-a întreţinut foarte mult cu mine sub pretextul că dorea să vorbească ruseşte cu mine, fiindcă urma să se stabilească pentru o perioadă de timp la Moscova. După aceea 7-8 ani am primit felicitări de Crăciun de la cei doi, lucru care mi-a creat probleme mari cu securitatea. Dar cea mai clară situaţie s-a produs la analiza finală a cursului, plus tratativele de achiziţionare la care am fost invitat numai eu, nici unul din colegii mei sau şefii mei. La această analiză a participat vicepreşedintele firmei Dresser, dar chiar de la început ministrul VLAD, fără pic de jenă s-a uitat la mine şi a întrebat pe şeful de protocol ... ăsta ce caută aici ... a fost invitat special de partea americană tovarăşe ministru ... biiine.

            O bună parte din timp am urmărit cum se duc tratative şi am intervenit numai de vreo câteva ori când am fost întrebat nominal de ministru sau de unul din americani. După pauză, vicepreşedintele Matthews, parcă, a început să facă o expunere asupra firmei Dresser, asupra obiectivelor viitoare, despre faptul că orice problemă este atacată la firmă de cel puţin trei colective care nu au legătură între ele decât printr-un supervizor la curent cu toate realizările ... De remarcat a fost faptul că în timp ce vicepreşedintele vorbea ceilalţi colegi ai lui, nu au scos un sunet. Mi-am dat seama cât de bine organizaţi şi informaţi erau aceşti americani fiindcă în mijlocul unei fraze, vicepreşedintele se uită la mine dar spune în general, ce păcat că nu este de faţă un electronist cu care ar putea avea o discuţie interesantă. Cu toate că eu nu am reacţionat imediat, el a făcut o pauză continuând să mă privească, aşa că atunci, i-am spus că eu sunt electronist. Fără vreo reacţie, a început o discuţie extrem de interesantă şi am continuat dialogul peste o oră, dialog perturbat numai de translatorul ministrului care-i traducea acestuia în şoaptă. Am discutat lucruri extrem de interesante, mai ales că eu cunoşteam şi cabina de carotaj ATLAS, preluată împreună cu toată firma constructoare de Dresser. Cel mai important lucru, mare secret pe vremea aceea, a fost transmisia de date prin pământ dintre traductoarele de pe sapa de foraj şi centrul de prelucrare a datelor, analoagă cu metodologia Pentagonului, fiindcă aceasta era greu de perturbat, bruiat sau interceptat. La intervenţia şefului de protocol, un idiot, care mi-a sugerat să scurtez discuţia, eu am replicat că discut lucruri deosebite, lucru acceptat de ministru care a intervenit spunând ... lasă-l în pace. În încheiere, vicepreşedintele mi-a spus că o să ne mai întâlnim când voi veni pentru specializare in SUA. De pe urma acestei discuţii am tras peste o lună fiindcă a trebuit să dau nenumărate rapoarte securităţii.

            În cariera mea de inginer, am proiectat şi realizat aparatură mult mai complicată, care mi-a cerut un aport intelectual ridicat, însă densimetrul de noroi un aparat ingenios, a fost să fie marea mea realizare nefinalizată, dar puţini români se pot lăuda ca americanii le-au furat o invenţie. Vinovaţii pentru aceasta şi pentru multe altele au fost numai incompetenţii care ne conduceau cu convingere că ceeace fac ei este bine. La viaţa mea am cunoscut directori muncitori care se comportau mult mai bine decât inginerii fiindcă, conştienţi că nu se pricep îşi creaseră un staf cu care realizau totul. Unul din aceştia a fost fochistul Manea IONESCU, comunist ilegalist care la numirea în funcţia de director al rafinăriei Astra s-a opus celor care doreau să dea inginerii afară aşa cum se făcea la alte rafinării. Le-a spus ... bă, nebunilor, fără ingineri dăm foc la rafinărie ... şi în loc să-i concedieze a angajat mulţi ingineri de mare valoare daţi afară de celelalte rafinării, conduse tot de directori muncitori dar fără bun simţ (Bunul simţ nu este un simţ, fiindcă l-ar avea toată lumea). Pe băiatul lui l-am avut subaltern, ca electrician şi spre deosebire de alţi potentaţi care aveau copii la AMC, fiindcă era mai uşor din punct de vedere fizic şi care mai de care mă sunau pe mine, pe director sau pe sceretarul de partid să le motivăm absenţe şi altele abateri ale progeniturilor lor, Manea IONESCU mi-a telefonat o singură dată să-mi mulţumească pentru cum mă port cu băiatul lui şi cu rugămintea de a fi aspru ca să-l fac om, dar nu era cazul fiindcă băiatul era bun.