Fotbal,
Concordia Ploiești
Între
1950-1952 printre fanii mei erau câțiva dintre fotbaliștii echipei Concordia
din Ploiești: Fane BĂDIN, Gogu GÂRLEA, Titi TEAȘCĂ, Gică PAHONȚU, Mircea
HAITĂ și doctorul echipei, domnul Poldi EMANUEL, mari pasionați de volei.
Echipa Concordia era susținută material de marea uzină de utilaj petrolier și
metalurgic cu acelaș nume, iar părintele spiritual (și cu banii) era
directorul comercial ANGELESCU-Șefu, care îi răsfăța ca pe niște copii cu
tot ce-i stătea în putință, și pe vremea aceea dispunea de fonduri negre de
valori incomensurabile. Pe lângă cei amintiți în echipă mai jucau frații
PREPELEAC, MOTRONEA, TOPȘA un fundaș printre cei mai valoriși din tară, Ștefan
VASILE un înaintaș rasat, golgeter înnăscut, Traian GEORGESCU un mare
fotbalist în devenire.
Echipa Concordia era an de an
printre primele trei clasate în divizia B, jucătorii nu doreau să promoveze,
atunci ar fi fost aduși jucători de valoare, alt antrenor, se spărgea
gașca și lor le mergea foarte bine și așa, iar cu banii luați în ultima
treime a campionatului de la echipele amenințate cu retrogradarea, sau de la
cele care doreau să promoveze, sacul se umplea din plin. Nu o spun cu răutate,
erau o gașcă de derbedei simpatici, sportivi extrem de talentați care duceau
o viață lipsită de orice griji, cu bani mulți, răsfățați de toată uzina
Concordia, unde aveau un club și o cantină la dispoziție, un om bun la toate
nea Fane Șmotru, care le făcea toate comicăriile ca să-i distreze pe băieți,
iar medicul sportiv doctorul POLDI era unul din cele mai pitorești personaje
din Ploiești. Fiind extrem de apropiat, îmi povesteau fel de fel de lucruri
nemaipomenit de extravagante pe care le făceau și îmi face plăcere să
relatez câteva din cele care se pot transcrie pe hârtie.
La o deplasare în Moldova, Fane Șmotru
i-a făcut lui BĂDIN o tartină cu cremă de ghete și ca represalii l-au
imobilizat, i-au făcut două fiole cu morfină furate de la doctor, și seara,
l-au legat de un gard lângă hotel, de unde l-a adus poliția după câteva
ore.
Într-o altă deplasare au venit la
ei niște evrei care le-au spus că au nevoie de două pături bune de la hotel,
au luat banii de la clienți și seara le-au aruncat păturile pe geam. După
vreo 15 minute au început să strige că au vrut să scuture păturile, le-au
scăpat pe geam și până să ajungă jos, cineva le-a furat. Desigur că Șefu
a trebuit să plătească păturile fără comentarii.
Înainte de un joc important, la
Ploiești, Șefu intră în vestiar să vorbească cu jucătorii. Domnul
ANGELESCU era un tip înalt, suplu, cu o privire energică, dar caldă, ceea ce
îl caracteriza era faptul că totdeauna era îmbrăcat extrem de elegant, dar
cu costume deschise la culoare. În ziua respectivă Șefu purta o pereche de
pantofi noi, cumpărați de la București și toți jucătorii au remarcat acest
lucru urându-i ... să-i purtați sănătoși șefu .... Afară de Ștefan
VASILE care i-a spus lui Gogu GÂRLEA că dacă nu-i dă lui pantofii, azi nu
joacă și s-a așezat bosumflat pe bancă în timp ce toți ceilalți începuseră
echiparea pentru meci. Desigur că Șefu a observat acest lucru și l-a întrebat
de ce nu se dezbracă ...
-
Pantofii dumneavoastră.
-
Lasă-i încolo de
pantofi, ce ai cu ei ?
-
Vreau să mi-i dați
mie.
-
Să știi că dacă
iar îți vin idei trăznite prin cap mă supăr.
-
Da, dar eu nu joc
azi.
-
Bine, mergem mâine
și-ți iau unii la fel.
-
Eu îi vreau p'ăștia,
azi.
În vestiar era o liniște supărătoare,
toată lumea deabia mai îndrăznea să respire, Șefu se așează pe bancă lângă
Ștefan VASILE, își scoase pantofii, pleacă în niște teniși, iar Ștefan
încuie pantofii în dulapul lui. La acel joc foarte important, Concordia bate
cu 5-2, iar Ștefan VASILE joacă extraordinar și marchează 3 goluri. Așa era
Șefu, un om extraordinar, un conducător unicat în fotbalul românesc, după
cum a afirmat de multe ori Titi TEAȘCĂ în articolele sau cărțile scrise,
deoarece a trăit la Ploiești câțiva ani în "era" ANGELESCU.
După terminarea facultății în
1958, m-am angajat la Concordia (acum Uzina "1 Mai") și am avut câteva
contacte oficiale cu Șefu, m-am convins că era un om deosebit. Din vechea
echipă mai erau prin uzină frații PREPELEAC și întâmplările cu fotbaliștii
continuau să se petreacă din plin. Directorul general al uzinei care la un
moment dat se pusese pe făcut ordine cu fotbaliștii, întâlnește pe doi
dintre ei pe la ora 10 prin uzină, îl pune pe primul să-i arate mâinile și
cum erau foarte curate i-a spus:
-
Azi nu ai făcut
nimic.
-
Da, tov. director.
-
Și tu, se adresează
celuilalt.
-
Eu sunt ajutorul lui.
Nu avea ce să le facă fiindcă
muncitorii, conducerea sindicatului și partidului, organizația de tineret îi
iubeau cu așa mare intensitate că o sancțiune asupra lor ar fi creat o
turbulență nedorită într-o uzină, care și așa avea destule probleme.
Mai târziu când soția mea,
ingineră proiectantă, a lucrat cu fica lui Șefu, Marcela GHEORGHIU, primeam
prin ea semnale despre cât de greu o duce din punct de vedere material și cu câtă
demnitate o poatră. De câteva ori l-am văzut prin piață, l-am salutat și
am admirat mina splendidă pe care o afișa, cu toate că eu știam exact câte
probleme sunt în spatele ei. M-am întristat când am aflat că a murit sufocat
de gaze împreună cu soția, dar mai ales am regretat că nu am putut să merg
la înmormântare, fiindcă fusesem convocat de un ministru la București.
De la doamna Marcela am un tablou -
caricatural realizat de caricaturistul Dodoi în 1956 despre echipa Concordia și
în prim plan, mare Șefu, l-am luat cu intenția să nu se rătăcească și să-l
donez muzeului sportului din Ploiești. Între timp am transmis prin Sandu
AVRAMESCU, fost fotbalist la Concordia, un semnal celor din conducerea actuală
a clubului sportiv de la uzină, despre faptul că posed acest tablou și că aș
fi dispus să-l cedez fără vreo pretenție, dacă se hotărăsc să-l
amplaseze într-un loc deosebit. Nu am primit nici un răspuns, probabil că
actualii conducători sunt niște venetici, fără vreo legătură cu Ploieștiul
sau cu sportul, așa cum este plin orașul nostru de activiști sportivi care nu
urmăresc decât să se procopsească pe spinarea muncii sportivilor, care se
sacrifică pentru performanță, iar rezultatele pe plan sportiv au dispărut și
orașul aurului negru a devenit aproape anonim din punct de vedere sportiv cu
excepția înotului și gimnasticii, oarecum șahul, unde au rămas oameni vechi
care sapă o groapă fără pretenții materiale deosebite, pe care ar putea să
le obțină în alte orase..