N-am sărit decât ... o vară

            În vara anului 1951 jucam volei la echipa Progresul, a medicilor din Ploieşti şi conducerea nu ştia cum şi cu ce să ne mai răsfeţe, aşa că profita de orice prilej ca să ne premieze sau să ne creeze avantaje ca abonamente gratuite la ştrand, bilete de autobuz, bilete la cinematograf. Într-o zi sunt convocat la Clubul Progresul împreună cu Ştefan LUCINESCU şi Dan PĂSCULESCU şi ni se spune că după amiază se organizează faza interjudeţeană a campionatelor de atletism a cluburilor Progresul şi premiile pentru locul I sunt câte un trening şi ca să ne incite, ni se arată la magazie nişte treninguri noi nouţe, extra.

            La concurs erau vreo 50-60 de persoane, dar majoritatea concurau la probele de alergări unde treaba era mai simplă. Preşedintele clubului Mişu RĂDULESCU ne repartizează astfel:

·        Ştefan LUCINESCU la înălţime, unde mai sunt vreo doi concurenţi, dar nu de valoarea ta

·        Dan PĂSCULESCU la greutate, unde nu mai concurează nimeni

·        Mircea GOCIMAN la lungime unde mai sunt vreo trei concurenţi şi la triplu salt unde nu mai concurează nimeni

            Eram în culmea bucuriei că mă procopsisem cu un trening, dar deodată totul se umbreşte cănd îmi dau seama că nu ştiu cum se sare chestia asta, triplusalt. La lungime mai concurasem cu rezultate foarte bune, câştigasem chiar Cupa Unităţii Tineretului pe judeţ în 1948 (nu am participat la finalele pe ţară din cauza unei accidentări), dar despre triplu salt doar auzisem. Şi culmea disperării, vine la mine Dan PĂSCULESCU şi-mi zice că am încurcat-o, la proba mea s-a mai înscris Vasile IONESCU, un băiat cu doi ani mai mare ca mine, student  medicinist la Cluj şi  jucător de handbal în 11 la celebra echipă a Rafinăriei Teleajen. Norocul meu că Vasile vine la mine şi-mi propune să ne antrenăm puţin înainte de concurs, ce pleaşcă mai mare putea să cadă pe capul meu, aşa că accept. Începem cu o alergare uşoară, gimnastică, principii despre încălzire aveam fiindcă aveam performanţe bune la tenis de masă, volei, baschet şi handbal, iar antrenorii mei mă instruiseră în acest sens. Până la urmă îi spun că nu am mai sărit la triplu salt, că mă întrebase cât am sărit, dar am recunoscut că mă înscrisesem fiindcă nu mai era nici un concurent. Cu fairplay el îmi arată cum se sare şi în sinea mea trăiam cu speranţa că dacă nu la triplusalt poate reuşesc la lungime, cu toate că auzisem că acolo nu ar trebui să câştig, era programat băiatul nu ştiu cui. Am început concursul, la tragerea la sorţi Vasile a ieşit să sară primul … şi l-am bătut cu aproape un metru, rezultat 12,14 m. Bucurie mare, la lungime nu am mai concurat la rugămintea preşedintelui şi m-am dus direct acasă să mă bucur cu ai mei de ceea ce câştigasem, în perioada aceea eram tare săraci, tata deabia îşi lua servici câteva luni pe an ca să am eu adeverinţă la şcoală, iar de îmbrăcat, trăiam din modificarea costumelor lui tata.

            Peste două zile, după un meci de volei, domnul Sandi MAZILU, care era unul din antrenorii lotului naţional de atletism, mă trage lângă dânsul şi-mi spune că în aceeaşi zi când am concurat eu, a fost la Iaşi un concurs de selecţie pentru lotul naţional de juniori şi un braşovean a câştigat cu 40 de centimetri mai puţin decât sărisem eu. M-a întrebat dacă vreau să fiu convocat la lotul naţional de atletism juniori pentru meciul cu Ungaria, care se va disputa la Ploieşti peste trei săptămâni. Eram în culmea fericirii, însă nu puteam să iau singur această hotărâre, am mers împreună la antrenorul de volei Dr. Gheorghe VÂLVOI - MALA şi acesta văzând figura mea topită nu a putut să-mi ia această plăcere şi onoare, mi-a dat voie.

            După vreo 10 zile m-am prezentat la lotul naţional care era cazat la un liceu de fete în apropiere de stadion, am fost repartizar intr-un dormitor cu 20 de paturi, am primit echipament curat, dar nu nou, însă ce m-a bucurat cel mai mult au fost pantofii cu cuie cu ajutorul cărora săream cu peste o jumătate de metru mai mult decât cu tenişii. Masa era strălucită, iar compania deasemenea, ambianţa unor copii talemtaţi şi muncitori, extrem de modeşti şi manieraţi. Cum câştigătorul concursului de selecţie se accidentase la antrenamente şi nu a putut să se mai prezinte la lot eram singurul triplusaltist şi am fost dat în primire lui Elias BARUCH – Baronul, de la care am învăţat foarte multe lucruri despre încălzire, pregătire, hrana obişnuită şi cea din zilele preliminare şi de concurs. Cele două mari vedete ale triplului românesc Sorin ION şi Constantin ENE  au concurat  la Moscova unde ENE a bătut recordul de seniori cu 14,13 m.

            Mi-am dat repede seama de ce înseamnă atletismul, munca aspră pe care o făceau atleţii, în anonimitate, timp de luni de zile pentru ca să concureze câteva minute sau secunde în fata spectatorilor ; în comparaţie cu acest lucru, antrenametul la jocuri este cu toată greutatea lui încălzit de momentele în care apare mingia. De frică să nu mă accidentez, în ultimele zile nu mai făcusem nici un fel de antrenament, aşa că după două zile am contactat o febră musculară şi antrenamentele mele au trebuit să fie reajustate după puterile mele. Oricum într-o săptămână am făcut progrese mari şi săream cu pantofi cu cuie spre 13 m.

            La lot am făcut cunoştiinţă cu mari glorii ale atletismului românesc, cu Lia MANOLIU pe care aveam s-o revăd în politehnică, cu Iolanda BALAŞ, Florentina STANCU, Aurel RAICA, Lucian PURDEA, oameni minunaţi, modeşti care m-au înconjurat cu prietenie şi căldură, mai ales că povestea intrării mele în lot a fost lansată de Sandi MAZILU şi a trebuit să o povestesc de peste 10 ori. Eram un fel de instructor de volei, fiindcă nu ştiu de ce jocul acesta avea o atracţie specială printre tinerii atleţi români. Cu tot saltul calitativ impresionant de peste un metru făcut la lot, la meciul cu ungurii au concurat vedetele venite de la concursul moscovit, dar am câştigat meciul cu un avans de două puncte sărbătorit cu un banchet la care cel mai pupat a fost săracul ungur, care la ştafeta de 4x400 m a plecat din start fără băţ şi echipa sa a fost descalificată primind zero puncte (cu punctele pentru locul II ungurii puteau câştiga meciul). La plecare din lot am dat în locul pantofilor cu cuie alţii, pe care i-am luat de la magazionerul clubului Progresul, nea Gicu PANAIT, doream să am o amintire de la acest eveniment unic, fiind convins că nu pot face faţă cerinţelor unei munci de pregătire, aşa cum văzusem că trebuie să se facă pentru a realiza şi menţine o performanţă. Dar nu a fost să am această amintire, în 1952 la terminarea liceului Mircea PETRESCU mi-a cerut să-i împrumut pantofii cu cuie pentru a concura la finalele naţionale ale liceelor unde participa la ştafeta 4x100 m. Eu am încercat să-i explic că pantofii nu erau pentru alergări, erau pantofi speciali pentru lungime şi triplu salt, dar a insistat în maniera lui specifică, aşa că nu am putut să-l refuz. După concurs nu mai mi-a dat înapoi pantofii şi după foarte mult timp, când m-am dus la el acasă să-i iau mi-a mărturisit că i-a pierdut .....

            Ultimul concurs oficial de atletism a fost participarea la finala campionatelor naţionale de seniori din 1951 pe stadionul ANEF - Republicii. Nu m-am pregătit deloc pentru acest concurs şi nici nu eram odihnit sau pregătit psihic deoarece în zilele respective participam ca rezervă în echipa medicilor din românia la turneul final din cadrul unui fel de spartachiade, după model rusesc, pe care cred că l-am pierdut la mare luptă cu echipa ceferiştilor.

            M-am învoit de la antrenorul de volei Nicu SOTIR, am împrumutat niste pantofi cu cuie de alergări de la unul din atleţii ploieşteni Paul POPESCU (semifondist) sau Constantin STĂNESCU (400 garduri) şi m-am clasat în final pe un onorant loc 7 cu 11,99 m.

            Din cauza faptului că la volei, toată lumea spunea că bat la porţile naţionalei şi era un sport cu mult mai multă carismă, cu meciuri săptămânale, cu fani şi fane formate din intelectuali, studenţi artişti şi mai ales artiste, cu condiţii materiale mult mai bune (situaţia mea materială era dezastruoasă, tata era bolnav şi cu un slariu aleator şi de mizerie) şi ca să pot să învăţ pentru o facultate grea, electrotehnica, a trebuit să renunţ la atletism. L-am părăsit cu regret şi o să-mi amintesc cu mare plăcere această lume minunată de copii talentaţi şi muncitori, care m-au primit cu braţele deschise, cu toată dragostea şi pe care eu mingicar amărât am trădat-o. Şi cum ani de zile pe ecranele televizorului a apărut numele lui Lucian PURDEA (aruncător de disc), lumea atletismului meu imaginar mă făcea să tresar arătându-mă parcă cu degetul în semn de reproş, probabil de aceea mi-au fost luaţi şi pantofii cu cuie care s-ar putea să stea azi în panoplia unuia care îi merită mai mult decât mine.