Povestea echipei de elevi Progresul Ploieşti

            Întors în Ploieşti în anul 1949, după absolvirea Facultăţii de Medicină, tânărul medic Gheorghe VÂLVOI – Mala, (care jucase cu succes în studenţie la Medicina Bucureşti şi fusese convocat la Lotul Naţional), cu microbul volleyball-ului puternic infiltrat în sânge, se hotărăşte să construiască o echipă de volei în oraşul natal, capabilă să facă faţă puternicelor echipe bucureştene, care prin forţa lor financiară concentraseră în capitală cei mai valoroşi jucători din ţară. Soluţia pe care o alege este formarea unei echipe din elevi mici ai Liceului Ion Luca Caragiale, unde se mutase în anul 1948 Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, cu elevi, profesori, laboratoare şi arhivă. Mala era absolvent al Liceului, Promoţia 1943. Fostul lui profesor de Educaţie Fizică, Gheorghe MĂTUŞA, cel care în anul 1941, după o oră la Stadion, îl îndemnase să rămână la un antrenament al cunoscutei echipe S.K. 38, unde a devenit jucător de bază, îl ajută să organizeze un trial în curtea liceului. În urma acelui trial sunt selecţionaţi: Ştefan LUCINESCU şi Ştefan BĂICAN din clasa 9-a, Dan PĂSCULESCU din clasa 10-a, Sorin (Bebe) BULIGESCU şi Ion DESPA din clasa 11-a şi pedagogul de la Internat, MARINESCU. Copii erau departe de a fi începători, întrucât la ora respectivă în Caragiale se disputa un puternic campionat interclase sau meciuri cu titlul pe masă, prin provocări scrise. Mai mult, fiecare clasă care se respecta avea o echipă de volei înscrisă în campionatul orăşenesc, unde jocurile se desfăşurau la un nivel destul de ridicat. Vedetele de la volei erau preţuite de toată lumea bună din Ploieşti, de marile vedete fotbalistice şi handbalistice, de fetele de la liceu şi chiar de mulţi profesori de liceu, atinşi de microbul voleiului. Personal, am fost atras de volei ca de un magnet şi am abandonat fotbalul, tenisul de masă (unde eram pe locul 1-2 pe judeţ) şi atletismul, unde câştigasem Cupa Unităţii Tineretului pe judeţul Prahova la lungime.

            Mala a ales ca gazdă a acestei echipe în formare, Sindicatul Salariaţilor Ministerului Sănătăţii, ale căror echipe purtau numele Progresul şi avea o bază materială cu condiţii acceptabile pentru a creşte o echipă, iar conducătorii ei, Mişu ŞTEFĂNESCU şi Cilă RĂDULESCU, erau oameni de sport care iubeau acest frumos joc. Munca de instruire nu a fost nici simplă, dar nici grea, deoarece copii erau bolnavi de volei, jocul cel mai la modă în Ploieşti printre elevi şi intelectuali. Pe lângă timpul de pregătire făcut împreună, copii se mai antrenau întreit pe diverse terenuri şi cu tot felul de parteneri. Emulaţia pentru volei în Ploieşti era în plin avânt. La începutul anului 1950, echipa Progresul Ploieşti începuse să se închege şi era considerată cea mai bună echipă din Oraşul Aurului Negru după echipa Partizanul 1 Mai, echipa Uzinei Concordia care reuşise marea performanţă de a se clasa pe locul 3 la Finalele Campionatelor Naţionale.

            La începutul anului 1951, eu, Mircea GOCIMAN, jucam la Echipa C.F.R. Ploieşti, patronată de marele om de sport, nea Romică SPIRESCU. Echipa era formată exclusiv din elevi: Mircea GOCIMAN, Nae DANIELEANU, Puiu CONSTANTINESCU trăgători, Sorin STROE, Fredi MERTL şi Sebastian DUMITRESCU-Buli, ridicători. Rezerve nu aveam, deoarece pentru un jucător era mai simplu să găsească încă cinci amatori şi se se înscrie în campionat, decât să facă tuşa. Echipa juca promiţător şi în ziua în care oraşul nostru a fost vizitat de echipa Progresul Târgovişte, condusă de Dr. Eugen STRĂJESCU şi în teren cu Dr. Dan DRĂGULESCU, fraţii GĂNESCU, a fost programată să joace dimineaţa cu C.F.R., iar după amiază în meci vedetă cu Progresul Ploieşti. Cu o echipă mult mai sudată şi cu Dan DRĂGULESCU, om de echipa naţională, cei din Târgovişte au căştigat în faţa C.F.R.-ului, dar cu dificultate, 2-1.

            După joc, Dl. Mala a venit la mine şi mi-a spus că ar dori să joc după masă la Progresul, crede că pot să mă integrez în echipa lor. Cum să nu accept acest lucru, eram pur şi simplu fericit de onoarea care mi se făcea. Stăteam în acelaşi cartier, aşa că am mers împreună spre casă şi Dl Mala mi-a explicat că ştie plăcerea mea de a juca doar trăgător principal, dar statura mea nu îmi va permite o mare performanţă decât dacă voi accepta postul de ridicător. Dacă a văzut că nu spun nimic, mi-a propus direct ca după masă să joc ridicătorul lui. Am mers acasă, am mâncat, dar de fericire nu am putut să mă odihnesc şi am ajuns la Sala Stadionului cu aproape o oră înainte, de frică să nu cumva să întârzii la acest eveniment, care va fi crucial pentru cariera mea de jucător de volei. Echipa Progresul Ploieşti era altceva şi am câştigat destul de uşor în faţa celor de la Târgovişte cu 3-1, cu un set cedat din politeţe. Experimentul ploieştean al D-lui Mala, era făcut de Dr. Dan DRĂGULESCU în mod similar la Târgovişte, echipa fiind formată tot din elevi. După meci, Dan DRĂGULESCU a venit la mine şi mi-a spus că m-a urmărit cu plăcere atât diminaţa cât şi după masă, dar dacă vreau să spun ceva în volei, postul meu este de ridicător. Peste ani, când am jucat împreună la Progresul I.T.B. Bucureşti, i-am mulţumit că a întărit ce-mi spusese Dl Mala şi astfel am reuşit să fiu propus pentru lotul naţional.

            Dl. Mala, care nu prea se încurca în amănunte, mi-a zis că la Progresul este locul meu, a aranjat ca până la sfârşitul campionatului să am dublu drept de joc. Între timp, Dl. Romică SPIRESCU a fost bătut de activiştii comunişti şi închis din cauză că activase la Y.M.C.A. şi la Asociaţia Voivodul Mihai, CFR-ul s-a desfinţat şi am rămas la Progresul Ploieşti. De la început m-am simţit confortabil la noua echipă, jucam cu colegi de liceu sau chiar de clasă (Ştefan LUCINESCU era de pe atunci şi mi-a rămas cel mai bun prieten). Curând şasele de bază s-a conturat: Ştefan LUCINESCU (1), Dan PĂSCULESCU (2), Mircea GOCIMAN (3), Gheorghe VÂLVOI (4), Ştefan BAICAN (5) şi   Bebe BULIGESCU (6).  Ion DESPA era eterna rezervă, dar fiind un băiat minunat, era sufletul curat al echipei.

Dl. Mala, ca medic tânăr, a fost detaşat în Bărăgan, unde primiseră domiciliu forţat locuitori din satele de lângă graniţa cu Yugoslavia şi am rămas singuri, de capul nostru. Cu toate că eram ultimul venit, împreună cu Bebe BULIGESCU, conduceam antrenamentele, care erau de o lungime, intensitate şi duritate draconice. Se desfăşurau însă într-o atmosferă extrem de plăcută care compensa duritatea lor. În plus, marele jucător Nae TĂNĂSESCU component al naţionalei care auzise de noi, în fiecare sâmbătă când venea de la facultate, şi chiar în vacanţă, înainte să se ducă acasă, trecea cel puţin o oră pe la Sala Stadionului, unde ne găsea pe noi şi alţi jucători talentaţi, Nae DANIELEANU elev la Şcoala Metalurgică, elevi la Şcoala Tehnică de Petrol şi Gaze ( Titel ŞOVĂIALĂ, Puiu PERŢACHE, Toma GEORGESCU, Şefu DUMITRESCU, Gimi TEODORESCU, Georgel EREMIA, Nelu ILIESCU, Petruş DICULESCU, Jean BĂDULESCU, Bliţ IONESCU), care îl aşteptam să ne arate câte ceva nou şi să vadă ce am exersat din cele explicate lecţia anterioară. Pentru noi era o mare mândrie că se ocupa Nae TĂNĂSESCU de noi, aşa că îi sorbeam cuvintele şi ne rupeam oasele să învăţăm procedeele explicate de el. Dacă a văzut că eram receptivi, Nae ne arăta tot felul de proceduri, din ce în ce mai dificile, pe care le văzuse la campionatele europene şi mondiale, cu speranţa că vom învăţa ceva din ele. Dacă copii din Ploieşti au ajuns să servească rotativă cel mai bine din ţară, acest lucru i se datorează integral lui Nae TĂNĂSESCU şi desigur răutăţii cu care noi am exersat acest procedeu, intuind marea lui importanţă. Cu toate că Nae servea foarte bine, curând a trebuit să recunoască faptul că noi elevii lui îl întrecusem. Îmi amintesc cu plăcere că învăţasem un procedeu văzut de el la un rus, prin care mă aruncam pe spate lângă fileu de unde ridicam mingia care cădea în jos pe fileu, ajunsesem să ridic foarte bine aproape două treimi din acele mingii sortite a fi cu greu recuperate, în cel mai bun caz trecute peste fileu şi eram singurul care stăpânea acest procedeu în România.

            În plină vară, în vacantă, suntem convocaţi la Clubul Progresul, unde ni se comunică faptul că va începe campionatul interdepartamental de volei şi că trebuie să participăm la turneul zonal  al Progresiadei de la Focşani, câştigătoarea turneului urmând să participe la turneul final pe ţară de la Bucureşti. Problema era cum să plecăm la un turneu aşa de important fără Dl. Mala, noi nu mai ieşisem din Ploieşti, cele mai importante deplasări le făcusem la Păuleşti în vizită la dr. Melonte POPESCU la 10 Km de oraş, fiind lăsaţi în grija lui de Dl. Mala. Conducerea clubului a făcut toate demersurile ca Dl. Mala să vină la Focşani, însă nu s-a primit aprobarea. Turneul de la Focşani a fost o poveste frumoasă şi a reprezentat lansarea noastră în lumea voleiului. Talentul, disciplina şi dăruirea noastră, plus faptul că am avut de la cine învăţa volei, în primul rând Dl. Mala, apoi Dr. Melonte POPESCU, Ion (Nae) TĂNĂSESCU, Nicolae (Nae) TĂRCHILĂ, Paul ZIPSER, Puiu STUPARU şi lucruri auxiliare de la Romică SPIRESCU, Arthur HOFFMAN, Sandi MAZILU, de la nişte oameni care s-au aplecat cu drag asupra unor copii talentaţi care le-au sorbit cuvintele, le-au aplicat şi creşteau de la o zi la alta, au făcut din noi sportivi şi voleibalişti, dar mai ales oameni. Din această generaţie au ieşit: DESPA, PĂSCULESCU, LUCINESCU, BĂICAN, CALOTĂ - medici ; BULIGESCU, GOCIMAN, PERŢACHE, CĂLINESCU, ARGHIR - ingineri ; MANTA - profesor de educaţie fizică.

            Dintre întâmplările legate de turneul de la Focşani, reţin că Bebe BULIGESCU a luat cu el o valiză de lemn plină cu bomboane şi ciocolată, care reprezenta supraalimentaţia clubului pentru toate cele 8 secţii pe o lună şi cu buna ştiinţă a conducătorilor clubului, care erau cu noi, ne-am întors acasă cu valiza goală. Într-un meci cu o echipă de amatori, Bebe a pus pariu cu Mişu ŞTEFĂNESCU pe nu ştiu câte ciocolate că luăm ultimul set la zero. La scorul de 14-0 pentru noi, Bebe trage însă o mingie afară şi adverasrii fac un punct. Am cerut imediat timeout şi am hotărât să pierdem acel al treilea set ca să putem să îl luăm la zera pe al patrulea. Au urmat secvenţe de groază, cu greu am pierdut de la 14-1 setul, dar cu îngăduinţa unui arbitru care a înţeles de glumă şi în setul patru chiar ne-a ajutat să câştigăm la zero ca să se termine odată meciul. A fost singurul set pierdut în acel turneu. L-am cunoscut pe Gabriel GEORGESCU, celebrul aruncător de greutate care juca în echipa din Focşani şi care după absolvirea la Cluj a facultăţii s-a stabilit în Ploieşti. Turneul l-am câştigat de-o manieră entuziasmantă şi asta ne-a ajutat foarte mult. O persoană influentă din voleiul românesc, Dl MARINESCU, prezent ca arbitru principal al turneului, a semnalat în Bucureşti apariţia unei echipe la Ploieşti, dar mai ales a insistat, şi de data asta a reuşit, să-l aducă pe Dl. Mala la Bucureşti pentru turneul final.

            Cele două săptămâni până la turneul final au fost un infern autoimpus, făceam două antrenamente pe zi şi la sfârşitul fiecărui antrenament exersam serviciul cel puţin o oră. Noroc că aveam tenişi şi mingii de ajuns, iar toţi jucătorii buni din oraş au pus umărul în două schimburi ca parteneri de antrenamente, atmosfera creată era aceea, că dacă noi reuşeam ceva, reuşea tot voleiul din Ploieşti, aşa era lumea pe atunci. Dimineaţa ne antrenam cu elevii în vacanţă, iar după amiaza veneau cei care aveau serviciu. Ce vremuri, ce prietenii, ce oameni, şi în special vreau să amintesc că la Sanatoriul din Păuleşti era director Dr. Melonte POPESCU, vechi internaţional de volei, absolvent al Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, Promoţia 1942, prieten cu Dl. Mala care săptămânal, trimetea la Ploieşti o maşină uriaşă americană în care ne înghesuiam la refuz, ne ducea la Păuleşti unde jucam împreună cu dânsul până se întuneca. Ca să ne răcorim între seturi, ne aducea să bem un sirop extraordinar într-un cazan de vreo 30 de litri şi la plecare, ne dădea câte o ciocolată sau dulciuri. Dar cel mai important lucru a fost faptul că doctorul era cel mai bun specialist la blocaj şi ne-a învăţat lucruri pe care nu aveam de unde să le ştim. În volei ultimul lucru care se învaţă şi prin care se certifică un jucător complet este blocajul (doctorul avea nişte mâini uriaşe, aproape duble ca ale mele, dar avea şi o ştiinţă în a le folosi la blocaj urmărind poziţia picioarelor trăgătorului care dădea indicii suplimentare asupra felului în care urma să tragă acesta). În ultimele două săptămâni, Dl Melonte ne convocase şi el de câte două ori pe săptămână ca să fim pregătiţi bine.

            În preziua plecării ne-am adunat la club să luăm echipamentul, dar de bucurie că a venit Dl. Mala am insistat să facem după masă un antrenament şi pot să afirm cu certitudine că după peste două luni, dânsul aproape că nu ne-a recunoscut şi ca să ne dăm mari, am zdrobit cu 5-0 o selecţionată care ne-a fost parteneră şi în care a jucat şi Ion DESPA, rezerva noastră. Copii deveniseră jucători de volei în toată puterea cuvântului. La Bucureşti, am fost cazaţi într-un cămin, masa o luam la restaurantul Mureşul şi am făcut un antrenament pe terenul Sănătatea, unde urma să se dispute jocurile (am fost singura din cele 6 echipe participante care s-a antrenat cu o zi înainte). Seara când a venit de la tragerea la sorţi, Dl Mala cu toate că încerca să nu arate, era trist, picasem în prima zi cu echipa Bucureştiului, o echipă foarte puternică, considerată din start câştigătoarea turneului. Echipa era formată din combinata ITB - Sănătatea, o echipă cu vreo patru foşti internaţionali şi viitori internaţionali (cei cinci internaţionali de la ITB erau la un turneu cu naţionala la Praga). Dânsul ne-a pregătit moral pentru acest joc spunându-ne să nu ne speriem, că noi suntem la începutul drumului, că avem în faţă jucători experimentaţi cu 10-15 ani de volei în spate ... Nu ştia dânsul că Dr. Melonte POPESCU ne spusese altceva: "Să nu ne fie frică de nimeni, cu serviciul extraordinar pe care îl aveţi toţi şi cu blocajul învăţat de la mine, nu vă pot bate dacă sunteţi arbitraţi cinstit, decât 4-5 echipe din România, iar unele o să vă bată, dar numai pentru că sunt mai cunoscute de arbitrii". Şi ne mai învăţase ceva, să nu protestăm la deciziile arbitrilor, că oricum aceştia o să ne fure ca în codru şi cu cât vom protesta mai mult, cu atât vor trage mai tare contra noastră, datoria jucătorului este să joace, a arbitrilor să tragă sfori şi să fure. Să recunosc drept, l-am venerat pe Dr. Melonte, am învăţat multe de la dânsul, dar chestia cu arbitrajul am luat-o ca o extravaganţă. Mai târziu însă, mi-am dat seama câtă dreptate avea şi că realitatea era cruntă pentru o echipă necunoscută, care-şi făcea un loc în lumea bună a voleiului, era de preferat ca dintr-o astfel de echipă rechinii să ia unul, doi jucători şi echipa să fie aruncată la coş, pentru a nu periclita fotoliile bine plătite ale celor mari din Bucureşti, care sugeau la cele mai bogate, lăptoase şi comode surse ale voleiului românesc, care a suferit şi va suferi mereu din pricina acestei politici de cadre păguboase.

            Meciul cu Progresul Bucureşti a fost un coşmar, înainte de joc ei nici nu s-au încălzit, mai mult au glumit pe seama echipamentului nostru amărât, bineînţeles că glumele se adresau către Dl. Mala şi erau făcute ca între vechi prieteni, dar s-au trezit când pierduseră primul set. Erau aşa de buimăciţi, mai ales de serviciile noastre care cădeau printre ei, nu erau nici încălziţi, nici motivaţi, aşa că dacă arbitrul nu ar fi avut grijă să facă o pauză destul de mare pentru a uda terenul, apoi pentru a fi retuşat, ar fi pierdut rapid cu 2-0. În setul doi i-a ajutat arbitrul Bubu VICHY, pe faţă, e drept că i-am sprijinit şi noi, ne cam intrase în cap şi s-a ajuns la 1-1. Înainte de setul decisiv, Dl. Mala şi-a intrat în rol, i-a înjurat pe vinovaţi, l-a tras de urechi pe BULIGESCU, care sărise peste cal cu mingiile plasate şi multe altele şi ne-a pus pe linia de plutire. Coşmarul deplin, s-a lansat în setul al treilea, când arbitrul a fost extrem de părtinitor cu gazdele până pe la jumătatea setului, când spectatorii cu toate că ţineau cu ai lor, fiind oameni de bună calitate şi specialişti în volei, au ironozat câteva decizii care depăşeau limita bunului simţ şi din tribună s-a auzit glasul celui mai bun şi mai corect arbitru de atunci din România, Şaţi ARMĂŞESCU, care exasperat a exclamat cu voce tare: … "Să fim corecţi cu copii, nu să ne batem joc de ei şi de munca lor, voleiul este un joc elegant" ... Din acel moment s-a arbitrat ca la carte şi am câştigat fără probleme cu 15-10. Câştigasem cu servicii infernale pe care le executam cinci inşi, deci nu aveau răgaz. Blocajul era zdravăn, un joc bun pe linia de fund, cu preluări fără probleme şi în plus mai jucam câte ceva volei, în special combinaţii rapide la fileu unde ridicătorul din linia doua venea permanent la ridicat şi se trăgea după toată lungimea fileului, majoritatea mingiilor pe care le atacau trăgătorii noştri erau fără blocaj ori dădeau din bloc afară. În plus Dl. Mala era o fabrică de puncte, făcea el ce făcea şi prin mingii destul de puţin spectaculoase şi neortodoxe câştiga puncte sau servicii. Din echipa Progresul Bucureşti făcuseră parte Dr. Dodi LAZĂR, Costică NICOLAU, Dr. Dorel SCORŢEANU, JEMĂNEANU, Dr. Bebe RAŢIU, Dan PLOPEANU, CÂRJANOVSKI, POPOVICI s.a.

            Ceea ce a impresionat asistenţa de pe terenul Sănătatea, a fost modestia echipei, care nu a protestat la mulţimea fazelor controversate şi felul cum a primit victoria în faţa unui adversar de marcă, care cu deplină sportivitate ne-au felicitat pe noi şi pe Dl.Mala pentru cum jucăm. Imediat după joc am fost nominalizat împreună cu Ştefănel LUCINESCU pentru a participa la finalele naţionale în selecţionata Progresul (ulterior au mai fost selecţionaţi Dan PĂSCULESCU şi un gălăţean ZAHARICA-Matelotul). Impresionat de prestaţia noastră, preşedintele clubului central Progresul, celebrul om de sport  Ilarie SĂCEANU, ne-a spus să ne ducem la magazia centrală unde toată echipa a fost îmbrăcaţă cu un echipament nou, ciorapi, maieuri, pantaloni, suspensoare, tricouri, mingii, dar mai ales ghete de baschet cehoslovace, din care eu care uzam în mod special încălţămintea am primit două perechi. Restul meciurilor le-am câştigat lejer cu 2-0, mai ales fiindcă arbitrii, după analiza făcută de Şaţi ARMĂŞESCU, au început să ţină cu noi şi din punctul nostru de vedere a fost chiar jenant, dar cu o asemenea ipostază nu aveam să ne mai întâlnim niciodată, ulterior toţi arbitrii au dat în noi, nu era de acceptat ca o echipă de copii să vină de la Ploieşti şi să deranjeze o ierarhie profesionistă cu reguli bine puse la punct, de la jucători, antrenori, conducători până la arbitrii.

            Din toată activitatea mea de jucător de volei, din acea perioadă, singura fotografie pe care o am este de la acest turneu, de la festivitatea de inchidere a acestei Progresiade pe care o conduce Dl Mala şi o deschide echipa Progresul Ploieşti, campioana ediţiei 1951. Istoria acestei fotografii este dramatică, eu ştiam că Ion DESPA, colegul nostru, o decupase de la un afişier al Clubului Progresul Sănătatea şi cu toate că i-o cerusem ca să fac câteva copii, el a tot amânat, fără vreun motiv special. La un moment dat, aflu că Ion are un cancer, mă duc să-l vizitez acasă şi din vorbă în vorbă discutăm despre fotografie la care el îmi spune să o iau, dar să fac copii la ceilalţi, lui tot nu îi mai trebuie, o să ia cu el in mormânt amintirile despre noi şi momentele plăcute petrecute împreună. Am luat poza, am făcut copii şi celorlalţi, fiind singurul document pe care-l avem şi care ne este drag tuturor, mărturie a tinereţii, talentului şi ambiţiei noastre, o echipă de copii conduşi de un tânăr doctor care a spart tiparele voleiului românesc.

            La finala spartachiadei naţionale am participat în echipa Progresul unde am făcut un cantonament de vreo două săptămâni, la început eram numai cei patru tineri, componenţii naţionalei erau în vacanţă, după un turneu la Praga. Noi ne antrenam cu fetele de la Progresul, care erau campioanele României. Am legat cu ele o prietenie de lungă durată şi cum majoritatea formau naţionala de volei, împreună cu Bebe BULIGESCU, eram partenerii lor preferaţi de antrenamente. Îmi mai amintesc că în toată această perioadă, Dan PĂSCULESCU învăţa pe rupte pentru examenul de admitere la medicină, făcea antrenamente numai dimineaţa şi apoi trăgea tare cu burta pe carte şi a intrat cu o medie destul de mare. Când au venit senatori de drept, Dr. Titi MEDIANU, Dr. Dan DRĂGULESCU, Costică NICOLAU, Cot SÂRBU, Puiu BEREANU, Mircea CRISTEA, Dr. Dodi LAZĂR, ne-am antrenat câteva zile împreună şi am învăţat lucruri noi, pe viu, de la jucătorii de lot naţional. Subliniez grija şi prietenia cu care am fost trataţi de aceşti mari jucători, care ne considerau egalii lor, prietenii lor. Erau extrem de atenţi cum vorbeau cu noi, ca să nu cumva să ne simţim prost, a fost o lecţie pe care nu pot să o uit. Îmi amintesc cum înainte de un joc duceam o geantă mare cu echipament, lucru pe care eu îl consideram absolut normal, a venit la mine Titi MEDIANU, mi-a luat-o şi mi-a zis să nu mai duc paporniţe, lumea o să zică: … "uite la ce folosesc ei copii" şi că dacă o duce el, asta este lucrul cel mai normal ... Dacă intrai în lumea lor totul era OK, este drept că intrarea în această lume se făcea greu, de exemplu prietenul meu Bebe BULIGESCU, mare talent, dar cam obraznic, ce să zic, un impertinent copilăros nativ, nu a fost agreat, a fost luat la Progresul după ce a terminat liceul şi a intrat la facultate, dar după ce s-a îmbolnăvit de plămâni a jucat la echipe mici unde a avut unele avantaje materiale, dar pentru el, la talentul şi imaginaţia lui, putea accede în lumea mare a voleiului. De jucat, noi tinerii, nu am fost folosiţi prea mult, am jucat cam câte un set pe meci, dar Progresul a ieşit pe locul II după Rapid şi am gustat puţin din celebritatea marilor jucători de volei.

            Minunea de la Ploieşti a continuat, înarmaţi cu ce acumulasem la Progresiadă, am zdrobit totul în calea noastră. Un hop extrem de greu de trecut a fost echipa Partizanul 1 Mai din Ploieşti, care în anul precedent reuşise marea performanţă de a se clasa pe locul III la Finalele Campionatelor Naţionale. Din vechea echipă plecase numai Apostol Sebastian la Dinamo, restul au jucat şi în acel an. Meciurile cu Partizanul nu au fost cele mai uşoare, dar le-am câştigat pe ambele cu 3-1 şi 3-2. Fazele zonale au fost floare la ureche şi am ajuns la meciul decisiv de baraj pentru intrarea în turneul final de şase echipe, pe care l-am susţinut la Iaşi cu echipa Politehnica, considerată favorită mai ales prin prisma unor rezultate anterioare şi a prezenţei în echipă a fraţilor BALOŞ dintre care cel mare, Teodor era component al naţionalei. La încălzire o cam băgasem pe mânecă, ieşenii erau mult mai bine clădiţi fizic decât noi (ei erau studenţi, pe când noi aveam 17-18 ani), şi trăgeau de te băgau în sperieţi, pe lângă ei trăgătorii noştri erau începători. De fapt noi vedeam voleiul altfel, creat după calităţile noastre fizice, servicii bune, blocaj solid, preluari bune şi în atac combinaţii rapide şi derutante care îi lăsau pe trăgătorii noştri liberi sau dacă aveau blocaj se descurcau prin abilitatea d-lui Mala sau se trăgea din blocaj afară. Valentin IVAN, ploieştean, student la medicină în Iaşi, fostul meu supraveghetor, jucător de volei, a venit la noi şi ne-a spus să nu ne alarmăm, îi ştie el şi la primele blocaje o lasă mult mai moale, nu sunt obişnuiţi cu blocajul, la Iaşi nu se dă o atenţie prea mare acestui procedeu. În ultima parte a încălzirii, când am început să servim, în întreaga tribună s-a aşternut o linişte nefirească, nu le venea să creadă, ce vedeau, era o premieră în Iaşi să se vadă o echipă care servea aşa. GOCIMAN, LUCINESCU, PĂSCULESCU şi BĂICAN serveau nişte rotative mortale, BULIGESCU servea din faţă cu o lovitură dificilă şi de mare precizie care se îndrepta către cel care prelua mai slab sau cel care urma să ridice, Dl. Mala ambiţionat de realizările noastre  servea o rotativă cu mare regularitate, nu de efectul nostru, dar periculoasă şi în plus un serviciu simplu din mână, de jos, plasat însă cu mare precizie aproape de linia de fund a terenului, pe care-l executa numai spre sfârşitul setului sau al meciului, era o armă secretă.

            Evoluţia scorului nu mi-o mai amintesc cu precizie, dar a fost foarte strânsă, tot ce ştiu este că am avut o mică galerie de ploieşteni (era şi Puiu SENTENAI) care a mâncat o bătaie zdravănă după meci, mai ales Valentin IVAN, care era mic de statură. Arbitrajul a fost relativ corect, adică a ţinut cu gazdele în limite rezonabile, iar publicul cu toată ostilitatea s-a comportat civilizat, fără să ne jignească pe noi sau brigada de arbitrii. Îmi mai amintesc că la primele faze, am făcut ce mă învăţase Dl. Melonte, am băgat mâna peste fileu ca să-i blochez mortal şi să-i stresez,  să-i scot din mână, cu toate că am pierdut câteva mingii, efectul a fost benefic. Tot la blocaj mai aveam cu toţi un truc, băgam podul palmelor mai în faţa degetelor, aşa puteam păcăli arbitrii care în general urmăreau linia degetelor, pe vremea aceea blocajul nu avea voie să depăşească planul fileului.

            Îmi mai amintesc o luptă la baionete între atacul lor, strălucitor şi blocajul nostru, serviciile noastre cu care am făcut 6-7 puncte direct sau am primit mingii uşoare în fiecare set. Faptul că ieşenii nu au reuşit să prindă mecanismul schemelor noastre prin care trăgătorii nu aveau nevoie să dea prea tare deoarece în mod frecvent rămâneau fără blocaj, ca să nu mai vorbesc de trasul din blocaj afară care aducea puncte pentru noi, iar pe adversarii îi scotea din sărite. Dl. Mala făcea multe puncte într-o manieră absolut nespectaculoasă şi neortodoxă, dar extrem de eficientă, eu cu BULIGESCU perfecţionasem o metodă prin care împingeam uşor mingia între blocaj şi fileu, iar ca efect blocajul rămânea cu mingia în mână. În mare secret ţineam o contabilitate între noi, câte puncte din astea făceam, câte mingii dintr-a doua ofeream spre a fi atacate, câte plasam şi altele, de care dacă ar fi ştiut Dl. Mala, ne omora. În ultimul set cel decisiv, în care am condus tot timpul, spectacolul a fost fascinant atât pentru public, dar şi pentru brigada de arbitrii, făcând-o să uite să mai tragă de rezultat. La 14-13 pentru noi, servesc ei, noi facem o eroare, le dăm mingia uşor şi ca să fie tacâmul complet, blocajul nostru nu sare corect, iar BALOŞ cel mare trăzneşte spre mine o mingie la care abia reuşesc să pun punga în faţa ochilor ca să nu mă desfigureze, dar mingia buclucaşă se duce peste fileu în terenul lor exact pe linia de fund, mulţi devin eroi de frică şi cu puţin noroc. Procedeul de pungă însă l-am inventat la Turneul de la Focşani, unde Gabriel GEORGESCU, marele aruncător de greutate avea o forţă deosebită şi la o mingie fără blocaj m-a trăznit în piept, aşa de tare încât mi-a lăsat conturul propriilor mâini pe piept. După ce mi-am revenit cu greu, am avut ideea să strâng mâinile în faţă ca o pâlnie ca să-mi păzesc figura, dar încetul cu încetul am perfecţionat metoda care permitea recuperarea şi jucarea mingiei, iar procedeul a primit numele de "Pungă" de la Bebe BULIGESCU care era naşul tuturor şmecheriilor noi.  Urmează la servici Dl.Mala şi cum observ o aranjare curioasă a ieşenilor, cu un mare gol în spate, şoptesc când îi dau mingia, "locul 7", serveşte din mână, toată asistenţa rămâne nedumerită, era pentru prima dată când noi serveam de jos,  dar până să se înţeleagă ceva, balonul cade pe linia de fund, dar destul de clar în teren ca să câştigăm meciul.

            Adversarii ne-au felicitat şi ne-au urat succes, publicul a rămas fără replică, brigada de arbitrii l-a felicitat pe Dl. Mala şi i-au spus că auziseră de noi, dar nu credeau că jucăm aşa de bine. Eram printre primele 6 echipe din România, şi pentru un doctor tânăr şi câţiva elevi, era o performanţă extraordinară, aşa că am luat-o puţin razna. În marele nostru entuziasm, băieţii cei mari, (fără Mircea GOCIMAN, Ştefan LUCINESCU şi Fane BAICAN) au călărit pe tunurile lui Ştefan cel Mare, făceau fel de fel de comicării prin oraş, până când PĂSCULESCU i-a tras jos pantalonii de trening lui BULIGESCU în plin centru. Acesta nu avea nimic pe dedesubt, şi a pretins ca PĂSCULESCU să-i tragă la loc, dar i-a tras Dl. Mala o palmă şi atmosfera s-a potolit în mod evident. În tren spectacolul bucuriei a fost reluat şi a continuat până la Ploieşti.

            Pentru turneul final de 6 echipe erau calificate din Bucureşti: CCA, Rapid, Progresul şi Dinamo, iar din provincie Progresul Ploieşti şi Politehnica Timişoara. Am fost cazaţi la Hotel CERNA şi imediat personalul a aflat că băiatul domnului Eugen GOCIMAN, fostul proprietar al hotelului înainte de naţionalizare, care înainte se numea Hotel GOCIMAN, locuieşte în hotel şi eram înconjurat cu atenţie deosebită, însă eu eram îngheţat de teamă să nu se afle în mod ofocial, fiindcă riscam să fiu dat afară chiar din liceu şi adio facultate.

            La ora respectivă eram mai buni decât Dinamo pe care-i bătuse în prima etapă Timişoara, mai ales pentru faptul că în faţa noastră ei nu puteau folosi arma secretă Apostol SEBASTIAN-Ciuciu, un ploieştean care trăgea din bloc afară, dar cum acest procedeu îl pusesem la punct împreună la Ploieşti mergea cu alte echipe, nu cu noi. Am pierdut primele trei meciuri cu CCA, Rapid, Progresul ITB, echipe mult superioare nouă, dar şi seturile pe care apucan să le luăm li se păreau arbitrilor ceva nepermis şi cu mare greutate le puteam lua. Primul meci al turneului l-am jucat cu CCA (Echipa Casei Centrale a Armatei, în lotul căreia erau ploieştenii Nae TĂNĂSESCU şi Nicolae GEORGESCU-Cioco, o echipă mult mai bună decât noi, care avea să câştige turneul fără a pierde vreun set). În primul set la 14-12 pentru noi, Dl Mala pasează o mingie peste blocaj pe locul gol şi adversarii se duseseră spre fundul terenului convinşi că setul a luat sfârşit. Spre stupoarea generală şi în huiduielile sălii din Regie, arbitrul a explicat că mingia a fost condusă şi după câteva faze setul s-a încheiat cu 16-14 pentru CCA. Arbitrii nu puteau lăsa o echipă de copii de la Ploieşti să pună în pericol o ierarhie de echipe cu regim profesionist, la care erau angrenate multe persoane cu mari interese materiale, am acceptat cu durere realitatea în aşa măsură, că ne-am demoralizat şi am pierdut chiar jocul cu Timişoara. Înainte de ultima etapă urma jocul cu Dinamo şi dacă îi băteam le pasam lanterna roşie, aşa că ne-am făcut că uităm regulile mafiote şi am jucat pe viaţă şi pe moarte. Ce s-a întâmplat pe teren a fost o regie de proastă calitate, ne-a arbitrat un maior de la Cluj, Valică MORARU, care probabil a primit ordin şi nu a avut de ales. Nu-mi face plăcere să-mi amintesc cum nişte oameni maturi pot să-şi bată joc de munca şi entuziasmul unor copii, care practic au murit pe teren, au ieşit cu oasele zdrobite sărind în dreapta şi în stânga pentru a salva o mingie, pentru ca în faza următoare adversarul să primească un punct printr-un fluier nedrept. Mi-am reamintit acest lucru cu ani în urmă când gimnastele din România nu aveau voie să câştige în faţa celor sovietice, reprezentantele unui popor mai mare, cu tancuri mai multe şi focoase nucleare, unele făcute chiar din uraniu românesc.

Arbitrii cei mai corecţi nu ne puteau arbitra, Şaţi ARMĂŞESCU era progresist, Emil COSTOIU era ploieştean şi când în anul următor ne-a arbitrat a ieşit un mare scandal, iar ceilalţi ploieşteni cu mare influenţă în volei nu s-au băgat, şi-au lăsat copii masacraţi (Dumitru MEDIANU era căpitanul naţionalei, Dan DRĂGULESCU declarat cel mai tehnic trăgător la europrnele de la Praga, Apostol SEBASTIAN - Dinamo, Nae TĂNĂSESCU - CCA, Nae TĂRCHILĂ - conferenţiar de volei membru în Biroul Federal). Singurul lucru pe care l-au făcut aceştia, a fost faptul că ne-au lăudat că jucăm foarte bine, ne-au sfătuit să mergem înainte că suntem pe drumul bun şi să luam viaţa aşa cum este. Gargară de oameni care trăiau sub semnul regulilor comuniste, de care profitau şi ei destul de puţin pentru valoarea lor, dar le era frică să nu piardă şi bruma de firimituri care picau din mâna stăpânului. Oricum conform teoriei "divide et impera", noi eram de pe acum planificaţi să jucăm la Progresul Bucureşti şi faptul că Dan PĂSCULESCU a mai jucat un an la noi a fost dintr-o eroare, important era ca această echipă incomodă să fie desfiinţată, cine ştie ce se putea întâmpla, dacă aceşti copii ar fi crescut şi rămâneau împreună.

            Şocul a fost dramatic, am hotărât să nu mai joc volei, toată dragostea cu care mă pregătisem, toate privaţiunile, speranţa, totul a fost în zadar mă gândeam eu, fără să am în totalitate dreptate. Marele necaz venea la noi din puritatea noastră, din faptul că avusesem contact până atunci numai cu oameni maturi de excelentă calitate, profesorii noştri care se purtau corect cu noi, cântăreu cu mare grije nota pe care o dădeau, tocmai pentru a nu răni sufletul unor copii pe care îl creşteau şi la care ţineau. Şi mai era ceva, eu practicasem tenisul de masă şi atletismul unde era o altfel de lume, mai puţin poluată, poate datorită faptului că furturile erau greu de făcut, arbitrii nu prea aveau cum să fure, era greu din punct de vedere tehnic. Când m-am întors la Ploieşti, m-am înscris la cursurile speciale de vară pentru ultima clasă de liceu, ca să plec cât mai repede la Facultate, dar am renunţat la insistenţele D-lui Mala şi mai ales ale lui Ştefan LUCINESCU. Am rămas încă un an în Ploieşti în calitate de elev şi jucător vedetă de volei, asta a fost soarta mea şi nu o să mă plâng de ea, în fond a fost un an frumos, toată lumea mă răsfăţa, de la spectatori şi mai ales spectatoare până la profesorii mei, a fost cel mai idilic an din viaţa mea, care m-a făcut să uit puţin de suferinţele pe care le pricinuiau comuniştii familiei mele.

            Echipa se schimbase însă, plecaseră la facultate Bebe BULIGESCU piesă de bază a echipei şi Dan PĂSCULESCU care juca încă la noi, dar nu mai era tot timpul cu noi, plecase şi Ion DESPA care era animatorul echipei, sufletul curat care ne destindea, aducea un ceva pe care nu l-am simţit din plin decât după ce nu a mai fost şi pe care l-am regăsit în anul următor când am jucat la Progresul Bucureşti. Ştefănel LUCINESCU avea şi el probleme foarte importante, personale, şi nu prea mai venea la antrenamente, iar când venea nu prea îi mai ardea aşa de tare, era un motiv serios ca echipa să se erodeze, să nu mai fie ca înainte. Noii veniţi: Puiu PERŢACHE, Gică MANTA, Dorin CALOTĂ, Gabi CĂLINESCU, Mihai ARGHIR, Marius NIŢESCU, s-au integrat rapid în echipă prin valoarea lor, dar integrarea nu a putut însemna sudură. Înainte noi nu aveam nevoie de cuvinte ca să construim o fază sau o schemă care lăsa mască echipa adversă, totul era firesc, natural, le învăţasem împreună, le ratasem şi le perfecţionasem împreună, erau în noi. Noua echipă nu mai avea valoarea, sufletul şi entuziasmul primului val, cu toate că s-ar fi vrut să fie aşa. Nici la antrenamente nu mai era acelaşi entuziasm, poate şi pentru faptul că ştiam de la început ce ne aşteaptă din partea arbitrilor, dar ceea ce era în suferinţă era scăderea legăturii sufleteşti. Dr. Melonte se mutase de la Păuleşti, Nae TĂNĂSESCU, terminase facultatea şi nu mai venea săptămânal să ne înveţe. Rămăsese Dl.Mala care căuta cu disperare să ne insufle dorinţa de a face din nou să se vorbească de voleiul de la Ploieşti şi în parte a reuşit, echipa avea o valoare, ce îi lipsea era nebunia iniţială-pură GOCIMAN-BULIGESCU-PĂSCULESCU, care realiza faze incredibile. Şi mai era ceva, lumea auzise de noi, învăţaseră şi alţii să servească tare ca noi, se perfecţionaseră metodele de preluare a serviciului, nu mai eram o echipă surpriză.

            Jocul decisiv pentru calificarea la turneul final l-am susţinut la Ploieşti (eram favoriţi) cu cei din Braşov, cu Gică FERARIU în echipă şi ploieşteanul Tică TĂNASE jucător-antrenor. Braşovenii aveau o echipă foarte bună şi nu prea ştiu cum, probabil din subevaluare a adversarilor, dar ne-am trezit conduşi cu 2-0,  imediat mi-am adus aminte de şmecheria cu udatul terenului învăţată la Progresiadă şi chiar am perfecţionat metoda, învăţând îngrijitorul să facă o băltoacă într-un loc şi uscarea a necesitat peste o jumătate de oră. În celelalte seturi care au urmat, adversarii noştri dacă au făcut câte 10 puncte, diferenţa de valoare era totuşi mare. În acest meci Marius NIŢESCU, un trăgător bun, şi-a rupt mâna şi cu toate că s-a făcut bine, la turneul final nu am mai putut să ne bazăm pe el. La turneul final ne-am clasat pe ultimul loc cu toate că am condus cu 2-1 pe Timişoara, Cluj, Dinamo şi culmea pe Rapid clasată a doua. Meciul care a fost furat a fost tot cel cu Dinamo, care nu se acomoda cu jocul nostru tehnic şi trebuiau ajutaţi, dar aceste lucruri nu mai aveau efect asupra noastră, ne-am lămurit că artileria arbitrilor rămăsese ţintită încă de anul trecut contra noastră şi nu mai avea rost să ne facem nervi. Culmea că după fiecare joc primeam felicitări, foarte multe propuneri de a juca la diverse echipe şi ... un fel de condoleanţe.

           Personal am avut totuşi unele succese care mi-au crescut cota, însă dragostea mea era echipa, rezultatele ei, care nu au fost pe măsura aşteptărilor. Spre exemplu la jocul cu CCA, am ajuns la serviciu la 0-0, fac trei puncte la rând direct din servici, antrenorul Nicolae MURAFA cere timeout şi le spune în gura mare ca să audă toată lumea (spre bucuria mea), "voi sunteţi campioni şi vreţi să vă bată copilul ăsta din serviciu". Umflat de bucurie am mai făcut un punct direct, 4-0 în uralele spectatorilor, care în general nu ţineau cu CCA sau DINAMO, care reprezentau echipele generalilor, repudiaţi în sufletul românilor. Când am ajuns la fileu Nae TĂNĂSESCU mi-a spus în glumă … "Bine mă Gocimane eu te-am învăţat să serveşti contra altora nu a mea" … aceste vorbe spuse de idolul meu m-au aruncat în al 19-lea cer.

Cel mai bun meci a fost cel jucat cu Rapid în Sala Floreasca, actualmente Ion Kunst Ghermănescu, pe care i-am condus cu 2-1 printr-un joc strălucit şi în următorul set a fost nevoie ca arbitrul să-i ajute puţin, altfel cine ştie ce ar fi fost, oricum am pierdut corect, cu toate că după setul trei a venit un oficial al Clubului Rapid la Dl. Mala şi i-a spus ca să auzim şi noi că ne permitem prea mult, ei au mâine un joc decisiv pentru titlu ... A fost cel mai bun meci oficial jucat de mine, din toate punctele de vedere, dar mai ales pentru faptul că după ce am tras o mingie dintr-a doua, în două faze imediat următoare i-am plasat mingia între blocaj şi fileu printr-un procedeu special lui Jean PONOVA. În faza imediat următoare, i-am plasat din nou mingea lui nea Jan între mâini şi fileu, a fost prea de tot. După a doua oară l-am auzit în sală urlând pe Bebe BULIGESCU, cel cu care pusesem la punct metoda şi care striga disperat " Gocimane mă dau bătut eşti mai bun ca mine". Cât despre Jean PONOVA, acesta s-a întors cu spatele la mine şi a zis ... paştele mă-ti de copil ... dar pentru el, fiindcă era de o eleganţă bine cunoscută ca să mi se adreseze mie. După meci domnul MEADU jucător şi conducător la Rapid a venit să-mi propună să joc la ei, îmi asigura intrarea la facultatea de căi ferate, bursă, casă, masă .... etc. L-am refuzat politicos din două motive, eu vroiam să urmez Electrotehnica la Politehnică şi făceam parte din familia Progresului, pe care nu puteam să o trădez şi care urma să mă transfere de la Progresul Ploieşti la Progresul Bucureşti. După ce m-am îmbolnăvit, felul în care am fost tratat de cei de la Progresul, dragostea şi grija cu care am fost înconjurat mi-a demonstrat că am avut perfectă dreptate în alegerea făcută.