Campionatele Naţionale Şcolare de volei în perioada 1949 - 1952
Ing. Mircea GOCIMAN
În
timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Ploieştiul, care prin cele 9
rafinări era o sursă importantă de alimentare cu combustibil a maşinăriei
de război germane, a făcut obiectul mai multor bombardamente. Primul
bombardament codificat "THUNDER WAVE" sau "VALUL NIMICITOR",
s-a desfăşurat pe data de 1 August 1943 şi a fost efectuat la mică
înălţime cu bombardiere Liberator B 24, din dorinţa Aliaţilor
de a cruţa obiectivele civile. Din cele 178 de aparate plecate de la
Benghazi s-au întors însă numai 88, dintre care doar 33 în stare bună,
aşa că următoarele bombardamente s-au efectuat de la înălţime
şi din cauza fumigenelor lansate de apărarea antiaeriană, bombele
au atins şi obiective civile. Printre numeroasele clădiri care au avut
serios de suferit de pe urma acestor bombardamente, s-a numărat din păcate
şi clădirea Liceului Sfinţii Petru şi Pavel. În ansamblu a
avut de suferit 60% din
liceu, dar mai ales Sala de Festivităţi şi frumoasa faţadă
străjuită de cei doi Sfinţi, patronii Liceului cu doi lei în mărime
naturală. Reforma Învăţământului din anul 1948 a desfiinţat
toate liceele teoretice ploieştene, comasându-le în unul singur (Liceul
de Băieţi Nr. 1, care ulterior a luat numele lui Ion Luca CARAGIALE).
Pentru un edificiu de învăţământ aşa de mare, localul
avariat al Liceului Sfinţii
Petru şi Pavel a devenit neîncăpător, aşa că el a fost
mutat pe Strada Oilor, în localul fostului Liceu Comercial din Ploieşti.
În vacanţa de vară a anului 1948 am fost convocat să particip la
mutarea în noul sediu a arhivei şi a laboratoarelor. Ceea ce mai rămăsese
din arhiva liceului a fost urcată în camioane, iar anumite piese delicate
din laboratoarele de Fizico-Chimice sau Ştiinţele Naturii au fost
transportate manual de elevi, motiv pentru care au fost convocaţi numai
premianţii şi câţiva elevi din familiile bune ale oraşului
în care se putea avea încredere pentru ca exponatele să nu fie înstrăinate
sau deteriorate. În vara lui 1948 am defilat pe
promenada principală a urbei "Franceza" cu raţe, bufniţe,
cocoşi şi alte animale împăiate, spre deliciul trecătorilor.
Lucrurile
au mers în continuare pe făgaşul normal, rămăşiţele
arhivei au fost organizate sub atenta îndrumare a Profesorului Nicolae SIMACHE,
laboratoarele au fost puse la punct şi completate, profesorii au început să
predea şi eleviii s-au apucat de învăţat.
În
anul 1948 Echipa de Voleyball a Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din
Ploieşti, adusese în Oraşul Aurului Negru primul Titlu de Campionă
Naţională Şcolară. În liceu a fost mare entuziasm, echipa a
fost premiată în Careu de Directorul Liceului Eustaţiu Pretorian, iar
practicarea aestui joc a primit un serios impuls în rândurile elevilor.
Prezentul
articol îşi propune să prezinte în special, activitatea
volleyball-istică la Liceul din Strada Oilor (Liceul de băieţi
Nr. 1 şi ulterior Liceul Ion Luca CARAGIALE) în perioada 1948-1952, trăite
de autor în calitate de erou principal, participant la toate aceste evenimente
ca jucător în echipele de volei ale liceului Ion Luca Caragiale.
De la bun început doresc să enunţ o ipoteză cAre se va dovedi pe parcurs: ZÂNA BUNĂ A VOLLEYBALL-ULUI, A REFUZAT SĂ PLECE ÎN ANUL 1948 DINTRE ZIDURILE SFĂRÂMATE ALE VECHIULUI LICEU BOMBARDAT, S-A ASCUNS UNDEVA ŞI A AŞTEPTAT SĂ VINĂ ALŢI COPII TALENTAŢI PE CARE SĂ ÎI AJUTE. NU A VRUT SĂ PĂRĂSEASCĂ FRUMOSUL BULEVARD, MÂNDRIA PLOIEŞTENILOR ODATĂ CU PROFESORII, ELEVII, ARHIVA, LABORATOARELE ŞI SĂ SE STABILEASCĂ PE CALEA OILOR. ZÂNA CEA BUNĂ I-A AJUTAT LA ÎNCEPUT PE ELEVII ŞCOLII MEDII TEHNICE DE PETROL, APOI DUPĂ MULŢI ANI DE AŞTEPTARE, ŞI-A DESFĂCUT CU DĂRNICIE BAIERELE ŞANSEI ŞI A AJUTAT PE ELEVII ACTUALULUI COLEGIU NAŢIONAL "MIHAI VITEAZUL" SĂ SPARGĂ BARIERELE PERFORMANŢEI ÎN ACEST JOC DE O RARĂ FRUMUSEŢE, UNDE ESTE EVITAT CONTACTUL FIZIC ÎNTRE SPORTIVI. ACESTE REZULTATE NU AU VENIT DE LA SINE, AU FOST URMARE A TALENTULUI, MUNCII ŞI DĂRUIRII PROFESORILOR, ELEVILOR ŞI CHIAR A CONDUCERII, DAR A EXISTAT ŞI O ŞANSĂ VENITĂ DIN ACEŞTI PEREŢI SFINŢI.
Anul
1948-1949 fără Campionat Şcolar
În anul 1949, reforma învăţământului
din 1948, care urmărea în principal alinierea învătământului
românesc la modelul sovietic, a şters dintr-un condei numele tuturor
liceelor din România, care au primit nume standard de LICEUL DE BĂIETI
(SAU FETE) Nr. X DIN LOCALITATEA Y. Cum la noul organizat Minister al Învăţământului
au venit personaje noi, fără o alegere pe baza profesionalismului,
acestea au uitat pur şi simplu să organizeze Campionate Şcolare
de Volei şi echipa foarte puternică a Liceului de Băieţi
Nr.1 din Ploieşti nu a putut să se evidenţieze. În afară de
doi din echipa campioană în anul 1948 ( Paul ZIPSER şi Puiu STUPARU),
în echipă mai evoluau viitorii internaţionali Ştefan ŞUŞU
şi Sebastian APOSTOL-Ciuciu la care se adăuga Aurel NIŢULESCU,
Bebe BULIGESCU s.a.
Campionatul
Şcolar 1949-1950
În
anul 1950 am fost selecţionat în echipa de volei a Liceului de Băieţi
Nr.1 din Ploieşti, eveniment notabil. Era o onoare să reprezinţi
liceul în competiţiile şcolare. Lotul era format din următorii:
Aurel NIŢULESCU, Ştefan ŞUŞU, Sebastian APOSTOL-Ciuciu, Dan
PĂSCULESCU, Ştefan LUCINESCU, Traian GEORGESCU, Mircea GOCIMAN şi
Ion DESPA. Echipa noasrtă era foarte puternică, în ciuda faptului că
unul dintre cei mai buni jucători, Bebe BULIGESCU, nu avea voie să
participe, nefiind membru al organizaţiei comuniste de tineret, UTC. În
fazele preliminare, până la turneul final liceenii ploieşteni au
spulberat toţi adversarii întâlniţi.
La turneul final, eliminatoriu, am
jucat un meci greu cu Braşovul, în faţa cărora am cedat un set câştigând
cu 2-1, după care până în finală am bătut pe toţi cu
2-0 şi seturi sub cinci. Eram cuprinşi de euforie, mai ales că
jucam finala cu echipa Iaşului, care avusese o tragere la sorţi mult
mai uşoară şi era o echipă slăbuţă. Locuiam
la un cămin studenţesc bucureştean şi în seara din ajunul
finalei, Bebe BULIGESCU, care era mai liber, a aflat că alături era un
bal şi i-a îndemnat pe băieţi să meargă acolo să
se distreze puţin. Am plecat cu toţii, fără ca profesorul
Gheorghe MĂTUŞA, conducătorul nostru, să ştie ceva. Era
frumos, muzică bună, fete amatoare de dans şi nu numai, într-o
atmosferă incendiară. M-am distrat foarte bine, după un timp însă,
am început să realizez faptul că nu era bine ce facem şi i-am
rugat pe băieţi să mergem la culcare, a doua zi aveam finala, dar
cine se uita la o rezervă, cu trei ani mai mic decât ei, cu toate că
eram destul de apreciat de colegii mei, aşa că nu l-am convins decât
pe Ştefănel LUCINESCU şi am plecat să ne odihnim. Băieţii
s-au întors spre ziuă şi erau bine dispuşi, fiindcă Dan PĂSCULESCU
povestea amănunte picante, nici măcar nu s-au culcat imediat. Când de
dimineaţă, a venit profesorul Gheorghe MĂTUŞA, l-am rugat să
îi lase să doarmă cât mai mult şi aflând adevărul, i-a lăsat
să mai doarmă, dar nu destul, îi intrase lui în cap să facem un
antrenament de vreo jumătate de oră, când băieţii, în
realitate, aveau nevoie de cât mai multă odihnă. După ce ne-am
sculat, spălat şi am făcut un antrenament, inspiraţie
nefericită, la un fileu foarte jos, neîntins, Ion DESPA a tras câteva
bombe impresionându-l pe profesor, care nu era un specialist de fineţe la
volei. Primul set l-au câştigat ai noştrii cu 15-5, fiind ajutaţi
de un cer noros cu un vânt răcoros, iar în al doilea pe la 3-3, norii
s-au dat deoparte şi a apărut un soare devastator, care a încins tot
terenul. La scorul de 11-5 pentru noi, lui Aurel NIŢULESCU, căpitanul
echipei, i s-a făcut rău şi a leşinat, a fost luat de
Salvare, ulterior constatându-se că avea un infiltrat pulmonar. Aici a
intervenit marea lipsă de inspiraţie a profesorului care l-a introdus
pe Ion în locul lui Aurel, impresionat de forma de dimineaţă, dar din
punctul lui de vedere a înlocuit un trăgător cu alt trăgător.
Nu din motive de autoapreciere, dar a greşit, eu eram un jucător
cerebral, cu mare putere de luptă şi de mobilizare a coechipierilor,
ca probă, după un an aveam două clase peste Ion. Impresionaţi
de leşinul lui Aurel şi moleşiţi de căldura infernală,
băieţii au pierdut următorul set la 15-13, s-a creat o debusolare
în rândul echipei, profesorul nu a mai făcut vreo schimbare, fiind
convins că valoarea îşi va spune până la urmă cuvântul,
dar până la urmă cuvântul şi l-a spus căldura insuportabilă,
emoţia pierderii căpitanului, impreună cu noaptea pierdută,
iar ultimul set a revenit ieşenilor cu 15-13 care au câştigat un
titlu naţional şcolar, făcut cadou de echipa din Ploieşti.
Din punct de vedere voleibalistic, anul 1951 a fost anul de vârf al generaţiei mele, cu mari succese pe plan naţional în cadrul echipei Progresul Ploieşti, o echipă de 5 elevi plus Dl Doctor Gheorghe VÂLVOI - Mala.
Din jurnalul meu:
Duminică 5 Noiemvrie 1950
Astăzi echipa liceului nostru de
volei a avut un deosebit succes. În campionatul şcolar a reuşit să
se claseze pe locul I ca şi în Cupă, dar mai ales a reuşit să
învingă în matchul de demonstraţie Şcoala Medie de Petrol cu
15-4, 15-13, 12-15, 3-15, 15-12.
Acest match a fost extrem de disputat
dela început până la sfârşit. Eu am fost foarte calm şi în
afară de faptul că am jucat bine, a fost acela care a ridicat moralul
echipei noastre. În primul set am bătut categoric, datorită mai ales
serviciului puternic. Setul doi am scăzut alura însă la 5-13 s'a
produs ceva extraordinar, am reuşit să câştigăm setul dela
acest scor datorită elanului extraordinar al echipei cât şi calmului
de care eu şi Ştefănel am dat dovadă. În setul al treilea
am decăzut şi revenirea dela urmă nu ne-a
mai ajutat cu nimic, pentru ca în setul patru să pierdem categoric la 15-3
de la 14-1. Setul cinci a început prin dominarea netă a şcoalei de
pertol şi la schimbarea terenurilor conduceau cu 8-2. Dar dela scorul de
11-3 am avut iarăşi o revenire, aşa că am ajuns la 11-11
apoi la 12-11 pentru ca din nou să se ajungă la egal 12. La 11-11
şi 12-12 atmosfera era extraordinar de încărcată, galeria urla,
aşa că arbitrul a făcut o pauză de aproape două minute
în care ne-am relaxat. La 12-12 un servici puternic al meu face ca mingia să
vină direct peste şi Ştefan să realizeze 13-12, apoi la o
mingie ridicată greşit de noi Iliescu bagă mâna şi se face
14-12. Se schimbă serviciul de vreo două ori, apoi Fredi serveşte
de jos şi Toma trage afară. Astfel meciul s-a terminat în aplauzele
şi huiduielile furioase ale galeriei. Unii cred că mingia lui Toma ar
fi atins blocajul. După aceasta, într-o şedinţă festivă
ni s’a înmânat cupa, diplomele şi premiile. (Am jucat fără Dan PĂSCULESCU)
Nu acelaşi succes ne-a însoţit însă la Campionatele
Şcolare, pe care nu le-am tratat cu maximum de atenţie şi am fost
drastic sancţionaţi. Ne-am împotmolit chiar la faza orăşenească,
unde am fost întrecuţi de echipa Şcolii Medii Tehnice de Petrol, care
avea să câştige Titlul Naţional. În anul 1950 jucasem de două
ori cu ei şi îi bătusem, la ultimul meci am jucat chiar fără
Dan PĂSCULESCU, una din piesele noastre grele. Eram clar mai buni decât ei
şi eu personal nu-mi făceam nici un fel de probleme pentru acest joc.
De fapt, din patru meciuri jucate cu ei am pierdut numai unul, dar cel mai
important. Într-o atmosferă incendiară, ca la toate meciurile dintre
aceste două echipe, noi am jucat inexplicabil de slab, în special Dan PĂSCULESCU,
căruia majoritatea mingiilor îi ieşeau afară cu o palmă. În
aceste condiţii am pierdut clar, fără să câştigăm
măcar un set. Probabil că marea noastră greşeală a
constat în faptul că nu l-am invitat la acest meci pe Dl Mala, a cărui
prezenţă ar fi fost în mod cert benefică, lipsa lui s-a simţit
din plin. După aproape 30 de ani, Dan PĂSCULESCU, mi-a mărturisit,
la o nuntă la Nedelea, că în seara dinaintea meciului a fost la un
ceai unde a stat până dimineaţa, fiindcă i-a picat una bună
pe tavă. Spre stupoarea celor de faţă, fără vreo
ezitare, l-am pleznit simbolic pe obraz, pentru a-l pedepsi după zeci de
ani. Ne-a mototoliot un palmares pentru care luptasem din răsputeri, pentru
care făcusem nenumărate sacrificii, iar el avea experienţa
traumatizantă a balului dinaintea finalei de la Campionatele Naţionale
Şcolare din anul 1950 şi conseciinţale acestui lucru nesăbuit.
Ne-am îmbrăţişat imediat cu ochii plini de lacrimi, dar pe Dan PĂSCULESCU
nu îl pot ierat vreodată, un asemenea lucru este inpardonabil.
Campionatele
şcolare 1950 – 1951
După ce au învins eterna rivală, echipa Liceului Ion Luca Caragiale, echipa Şcolii Tehnice de Petrol şi Gaze, s-au plimbat efectiv în finala de la Bucureşti, fără a pierde vreun set. Singura problemă s-a pus în finala cu clujenii, dar nu din cauze tehnice, ci datorită faptului că liderul şi căpitanul echipei, Titel ŞOVĂIALĂ, accidentat la degetul arătător de la mâna dreaptă a suferit o intervenţie chirurguicală în urma căreia i s-a amputat vârful falangei. Cu toate că înaintea meciului i s-a făcut o anestezie locală cu novocaină, durerile provocate de jucarea mingiei erau la limita insuportabilului. Dând dovadă de o tărie de caracter deosebită, Titel a continuat să joace şi a făcut-o foarte bine, scriind cu această ocazie o pagină glorioasă nu numai în voleiul ploieştean, dar poate chiar pe plan mondial şi dacă pe vremea aceea ar fi existat Guiness Book, probabil că Titel ar fi fost trecut în rândurile marilor performeri.
Din
echipa campioană condusă de profesorul Stanislav IUSCINSCHI au făcut
parte: Titel Şovăială, Puiu Perţache, Toma Georgescu, Gimi
Teodorescu, Nelu Iliescu, Dumitrescu–Şefu, George Eremia, Petruş
Diculescu, Jean Bădulescu, Paul Bucuroiu şi Bilţ Ionescu. Un rol
extrem de important în succesul petroliştilor l-a avut studentul Cristel Tănăsescu,
fratele celebrului jucător Nae Tănăsecu. Acesta, a condus cu mare
tact echipa şi prin prin priceperea lui a contribuit mult la acest succes
al voleiului ploieştean.
Turneul
interşcolar din 1951
Deoarece
din motive organizatorice pentru anul şcolar 1951 - 1952 nu se desfăşurau
campionate naţionale şcolare, am participat cu echipe de volei pe data
de 16 decembrie 1951 la un turneu interşcolar organizat în Bucureşti
de LB9, unde învăţa fostul nostru coleg, Dan SOLOMON, denumit Cupa 21
Decembrie (ziua de naştere a lui Stalin). Afară de LB9, a fost invitată
o echipă din capitală al cărei căpitan era Puiu BEREANU,
viitorul 
internaţional,
echipa Liceului I. L. CARAGIALE şi a Şcolii Tehnice de Petrol şi
Gaze din Ploieşti. Cu echipa lui BEREANU am câştigat greu cu 2-1, în
ciuda unui arbitraj părtinitor, iar în finală am jucat cu echipa
Petroliştilor din Ploieşti câştigând clar cu 3-0 (15-9, 15-8,
15-9). Cei de la Petrol jucau majoritatea la echipa Uzinei 1 Mai, unde era
antrenor Puiu STUPARU, care i-a însoţit la Bucureşti. Înaintea
meciului acesta a adunat ambele echipe şi a spus că în calitatea lui
de fost elev al liceului nostru şi acum antrenor al celorlalţi la o
echipă de club, în timpul meciului o să stea în tribună, nu îşi
poate trăda liceul şi echipa cu care cu ani în urmă a câştigat
titlul naţional şcolar, iar acest turneu este echivalentul unui
campionat naţional şcolar. A spus că face acest lucru mai ales că
nici echipa noastră nu are antrenor. Componenţa echipei: Ştefan
LUCINESCU-căpitan, Mircea GOCIMAN, Mihai ARGHIR, Sorin STROE, Gică
MANTA, Neli IONESCU şi Gabi CĂLINESCU. Plecarea din Ploieşti
fusese iniţiată de profesorul de educaţie fizică al Liceului
de Petrol şi Gaze, domnul Stanislav IUSCINSKI prin organizarea unei
excursii cu trenul a elevilor lui care urmau să viziteze Bucureştiul
şi să participe la turneul de volei, aşa că liceului nostru
i-au fost repartizate un număr de bilete, iar liceului de fete care fiinţa
în aceeaşi clădire cu noi, deasemeni. Când am ajuns la gară,
garnitura formată pentru excursie era ocupată în majoritate de elevii
de la Petrol şi Gaze, aşa că noi stăteam în picioare pe
culoarul unui vagon, iar jucătorii petrolişti aveau un compartiment
rezervat. Odată cu controlorul a venit însă şi profesorul
Stanislav IUSCINSKI, acesta a eliberat imediat un compartiment şi ne-a
invitat să ne aşezăm comod, mergeam să jucăm volei
şi trebuia să fim odihniţi, nu să călătorim în
picioare, exemplu de faiplay al unui fost ofiţer, care făcea şi
el pe
profesorul de sport, dar o făcea cu dragoste şi
demnitate. La întoarcere ni s-a rezervat acelaşi compartiment, cu toate că
îi bătusem pe cei de la petrol, elevii lui.