Din holul casei mele, de la etajul unu, aveam o vedere perfectă în curtea vecinului nostru, fostul comisar de poliţie Nicu POPESCU. Prin 1984, ca să stăvilească venirea hoţilor sau a dihorului la găini, au luat un căţel mic maro cu alb pe care l-au legat lângă un coteţ prăpădit, sub un nuc. Noi nu aveam la acea vreme câine, aşa că, fără să întrebăm cum îl cheamă, l-am botezat "Cuţulică" şi toate resturile ce se puteau mânca i le aruncam pe geam, fapt care ne-a împrietenit mult. Ajunsese chiar să scheaune în sus către noi dacă nu îl onoram cu câte ceva şi felul în care ne mulţumea era emoţionant, se urca pe coteţ şi de acolo se uita către noi, lătrând şi dând caraghios din coadă. Când din greşeală pachetul în care ambalam resturile nu reuşea să treacă printre ramurile nucului şi rămâneau în pom, era un adevărat spectacol. Scheuna săracul că a rămas fără mâncare şi de multe ori trebuia să coborâm la familia Popescu, să ne rugăm să-i dea jos pachetul cu un băţ. Când au venit momentele dramatice ale demolării, casa Popeştilor a fost părăsită, iar Cuţulică a dispărut, spre regretul nostru, dar perspectiva demolării ne-a asprit şi ne gândeam desigur mai mult la ale noastre, unde o să ne mutăm, ce lucruri trebuie să aruncăm. Dintr-o casă mare cu patru camere spaţioase, era foarte probabil să ne mutăm la bloc, unde camerele erau mici. De la alţi vecinii,  Măzăreţtii, demolaţi mai târziu din cauză că în clădirea lor se afla Oficiul Poştal, am aflat că pe Cuţulică l-au dat la nişte ţigani dintr-o comună de lângă Ploieşti, împreună cu alte lucruri. Deoarece casa noastră era plasată pe un viitor spaţiu verde, pe noi nu ne-a demolat în prima fază, cu toate că au făcut acest lucru cu căsuţa mamei care se afla în aceeaşi curte cu noi. Ceea ce s-a petrecut la demolare a fost un spectacol de nedescris, cum dărâmau toate casele din jurul nostru, praful imens care domina totul, hoardele de ţigani care apăreau imediat după lăsarea nopţii, la plecarea echipelor de demolare şi care cu o viteză fantastică luau tot ce se mai putea lua. Erau foarte bine organizaţi, după ce terminau cu lemnele aveau echipe de copii care curăţau cărămizile, le urcau în căruţe şi le duceau. Vreo două luni am trăit clipe de groază, ţiganii au încercat de multe ori să ne ia uşile de la casă şi cu mare greutate am rezistat prin campanii de nesomn şi colaborare cu poliţia sau cu paznicii de la demolări, care mare lucru nu făceau, de frică să nu fie bătuţi de şefii ţiganilor. După vreo trei patru luni, în jurul casei noastre spectacolul era apocaliptic, urme de temelii care se extrăgeau din pământ, beciuri care se astupau cu moloz şi particole de cărămizi, inundaţii din conductele perforate destul de des şi utilajele demolatorilor.
    Într-o dimineaţă, în drum spre baie îmi arunc ochii pe geam să văd ce noutăţi sunt şi sub nuc văd spre marea mea surpriză pe nimeni altul decât pe Cuţulică. La vederea mea nici nu ştiu ce a mai făcut, sărea în sus de bucurie, scheuna, lătra, aşa că am luat imediat ceva de mâncare şi m-am dus la el jos. Era pentru prima dată că luam contact direct cu el, relaţiile noastre de prietenie se manifestau întotdeauna numai de la geam, aşa că m-am apropiat cu grijă strigându-l pe nume, dar totul nu a durat decât o secundă, s-a repezi la mine manifestându-şi o bucurie totală şi amândoi ne-am trezit în braţe şi cu ochii plini de lacrimi. L‑am mângâiat, i-am dat mâncarea şi am constatat cu tristeţe în ce hal de mizerie ajunsese, cine ştie de unde venea săracul şi mai ales cât timp i-a luat să-şi găsească locul lui. Imediat au venit atât soţia cât şi băiatul meu, cu fel de fel de bunătăţi pentru vechiul lor prieten Cuţulică, căţelul care s-a întors la casa lui şi din tot ce lăsase el acolo nu a mai găsit decât nucul cu casa noastră, care urma să-i devină pentru aproape trei ani un nou cămin. Când m-am întors de la serviciu, Cuţulică m-a întâmpinat cu mare bucurie fugind în dreapta şi în stânga maşinii. Era din nou la el acasă, era liber, noi nici nu ne-am gândit să-l legăm şi după aventura regăsirii, trăia momente noi de bucurie. Prima grije a fost să-i încropim un coteţ din câteve resturi de scânduri care se găseau prin toate locurile, să punem câteva paie în el şi să-l plasăm într-un colţ al casei. Cu chiu cu vai, am făcut o caricatură de coteţ, care avea mai multe cuie decât lemn, ca să nu atragă atenţia prea mult şi să fie tentant, dar dimineaţa am constatat că fusese furat de ţiganii care rădeu noaptea totul. Altă încercare a fost cu o bucată de tablă îndoită ca să-l ferească măcar de ploaie şi a fost extrem de interesant ce mândru era Cuţulică de noul lui domiciliu, efectiv îi plăcea foarte mult. Nici tabla însă nu a rezistat prea mult; într-o noapte l-am auzit cum lătra şi de dimineaţă tabla diapăruse, căţelul era mic şi nu putea să impună respect hoţilor ca să-şi apere coteţul, într-o curte care nu mai avea decât un singur gard spre stradă şi în faţa unor oameni disperaţi care o duceau destul de greu, făcând tot posibilul ca să supravieţuiască. Am mai încercat cu un butoi metalic pe care l-am spălat, l-am dichisit, dar care nu a rezistat mai mult de trei zile, după care am căutat special un alt butoi metalic, jalnic, cu aspect neplăcut, pe care nu l-a mai vrut nimeni şi Cuţulică s-a ales cu coteţul lui prăpădit, dar nedorit de nimeni.
    Curând, în jurul butoiului s-a format un adevărat "Club Cuţulică", compus mai ales din copii, care aflând povestea lui, nu numai că îl hrăneau, dar de vreo două ori l-au apărat de hingheri, stând în faţa butoiului şi lansând scutul uman cu mult înainte de a deveni celebru în revoluţia din decembrie 1989 sau la bombardamentele NATO asupra podurilor din Jugoslavia. În aceste condiţii noi, Cuţulică arăta prosper şi când a fătat patru căţei, care de care mai frumos, spectacolul a devenit deosebit şi avea companie în permanenţă. Câinele, pe lângă deosebita carismă de care dădea dovadă, era foarte inteligent, dacă apăream eu îi abandona pe ceilalţi şi venea imediat la mine, indiferent dacă îi aduceam sau nu ceva de mâncare, îşi manifesta legătura faţă de noul său stăpân şi protector. Odată cu căţei, Cuţulică a devenit extrem de agresivă şi în afară de obişnuiţii clubului se manifesta extrem de violent, avea de apărat cei patru căţei. La început a dispărut un căţel, luat probabil de cineva, apoi doi i-am dat chiar eu unor muncitori de la constructor, care mi-au spus că-i duc la ţară, cu convingerea că le asigur o soartă mai bună decât aceea de câini vagabonzi. Ultimul, cel mai frumos l-a luat chiar unul din copii, care s-a mutat în alt cartier, la casă cu curte, aşa că săraca Cuţulică a rămas din nou singură, dar din păcate cu o rană deschisă de pe urma naşterii, care mergea din ce în ce mai rău. Iarna se descurca bine în vechiul butoi plin cu paie, pe care copii le schimbau destul de des şi care mai adăugau deasupra fel de fel de ţoale ca să-i ţină de cald. Rana părea să fie staţionară, mai ales că i-am dat sulfamide în nişte bucăti de carne, dar din cauza ei nu a mai făcut alţi pui. Când ne-am întors odată de la Camping, unde petreceam concediul în fiecare an, Cuţulică nu mai era, iar de la copii nu am reuşit să aflu nimic, era clar că ştiau ce se petrecuse, dar ca să nu mă supere, nu mi-au spus nimic concret şi nici eu nu am insistat. Oricum Cuţulică mi-a rămas o plăcută amintire, un ghemotoc de viaţă care şi-a făcut datoria, a apărat găinile de hoţi şi de dihor, s-a întors prin cine ştie ce greutăţi la casa lui, câştigându-şi probabil cu greu libertatea, a făcut patru pui şi a adus o culoare plăcută în viaţa familiei mele şi a unui grup de zeci de copii, care l-au îndrăgit nu pentru frumuseţea lui, ci pentru prietenia pe care o degaja faţă de toţi pe care-i simţea alături de el.