Exact
în
faţa casei noastre, la intersecţia sub un
unghi de 30° dintre
străzile Popa Farcaş şi Gh. Gr. Cantacuzino, stradă ce poartă numele
"Nababului", se formase un triunghi de verdeaţă delimitat de o
mulţime de tei, ulterior înconjurat cu un mic gard de fier şi
trotuare îngrijit
asfaltate. În mijlocul "Grădiniţei", trona din vremuri
imemoriale,
având o stranie înfăţişare, o cruce cioplită din
granit, înaltă de vreo doi
metri şi plină de inscripţii cu litere chirilice, dar extrem de uzate
de vreme,
aşa că nu se putea distinge mare lucru. La vârstă mea de
atunci, crucea mi se
părea imensă, iar existenţa ei învăluită în mister.
Deoarece din totdeauna am
fost curios şi dornic să ştiu ce se ascunde sub aparenţe, am
întrebat pe
bătrânii din mahala dacă cunoşteau ceva despre istoria
crucii, dar toţi au spus
că era acolo de când se ştiau ei. Cel mai în
vârstă om interogat de mine a fost
Petre Minculescu, proprietarul mai multor parcele din mahala, al cărui
nume îl
purta strada de lângă cârciuma "Gurilă", proprietar
de moşie la
Strejnic, născut prin anul 1850. Cum umila mea vârstă
îmi permitea, am creat în
minte scenarii, care de care mai spectaculoase, despre semnificaţia
acestei
cruci, de la marcarea unei victorii sângeroase a lui Mihai
Viteazul, până la un
mormânt comun din perioada unei molime de demult, dar ce
folos ! Ca liceean,
elev al celebrului profesor Nicolae I. Simache, ulterior profesor
emerit de
istorie, am discutat cu dânsul despre misterioasa cruce, fără
să ştiu că o
cunoştea destul de bine, fiind coleg de liceu cu doctorul Jan
Ştefănescu,
băiatul cârciumarului "Limbă Lată" din zonă, la care venise
deseori
în vizită. M-am ales, spre bucuria mea, cu misiunea
ştiinţifică de a desena
toate inscripţiile vizibile de pe cruce pe care le‑am realizat
conştiincios şi
le-am dus cu smerenie profesorului. Mi-a pus în catalog un
zece, pe lângă încă
vreo doi luaţi pe meritul învăţăturii, dar acest lucru ne-a
apropiat şi mai
mult. Când prin clasa a X-a, penultima a liceului, după ce am
prezentat
absenţii, i‑am dat domnului Simache o monedă veche şi mi-a cerut
stiloul pentru
a‑mi pune tradiţionalul 10 în catalog, a fost surprins că
l-am refuzat
spunându-i că am adus moneda numai din mare respect pentru
dânsul..Cred că
mărturisirea mea, efectiv l-a siderat, a stat nemişcat câteva
minute, timp în
care am înmărmurit şi eu, neştiind dacă trebuie să plec
în bancă ori să mai
rămân la catedră. După un timp, ce a părut interminabil, mi-a
mulţumit, s-a
ridicat şi m‑a mângâiat pe cap, gest suprem pentru
profesor şi mi-a spus că pot
să trec la loc. Relaţia mea cu acest om minunat, a fost una din cele
mai
frumoase la nivelul elev - profesor pe care le-am trăit în
calitate de elev ori
student, între anii 1941-1958. Am avut şansa să mă nasc şi să-mi umplu plămânii pentru prima dată cu aerul din acest mic univers ploieştean, pe care nu aveam să-l părăsesc vreodată, iar faptul că grădiniţa a fost micşorată periodic datorită lărgirii şi modernizării celor două străzi adiacente, nu mi-a diminuat cu nimic dragostea pentru acest colţişor de lume, atât de apropiat sufletului meu de ploieştean, de "găzar", ca şi Nichita. Singurul lucru neplăcut al grădiniţei, era existenţa în partea ei mai îngustă a unui cămin al Societătii de Gaze, închis cu un chepeng metalic şi încuiat cu un lacăt imens. Din cămin ieşea un burlan metalic de vreo trei metri, pentru aerisire, ancorat cu trei cabluri metalice. În anumite perioade, acel burlan emana gaze neplăcut mirositoare şi probabil periculoase, întrucât în acele perioade ne era interzis, nouă copiilor, să ne jucăm în părculeţ. Din păcate, prin anul 1940, faptul că nu eram lăsat să mă joc acolo, s-a adeverit dramatic de adevărat, prin faptul că doi muncitori care au intrat în cămin să facă o revizie, au fost axfisiaţi de gaze, pierzându-şi viaţa. I-am văzut de la balconul casei mele, aflat vis-à-vis, cum au fost scoşi de alţi lucrători de la Societatea de Gaze, echipaţi însă cu măşti speciale, ca să nu păţească acelaşi lucru. Primăvara, când înfloreau teii, toată zona era invadată de un miros plăcut şi pătrunzător, care făcea ca emanaţiile din burlanul negru să devină neputincioase. În acea perioadă, teii erau asaltaţi de copii şi oameni maturi, culegători de flori de tei pentru ceai, însă era vai şi amar de capul acelora care, cu voie sau din greşeală, rupeau vreo cracă sau creangă, fiindcă cei din zonă ţineau mult la teii lor, pe care îi menajau cu dragoste, apostrofând vehement pe cei neglijenţi cu integritatea teilor. Cu toate că pe starda Cantacuzino erau destul de mulţi tei plantaţi între salcâmii şi castanii majoritari, mie mi se părea că tot mirosul de flori de tei vine numai din grădiniţă. Nu-mi mai aduc aminte cine se îngrijea de ea, dar era periodic cosită, foarte curată şi nu cred să fi văzut în perioada copilăriei mele vreun gunoi aruncat pe verdele imaculat, cum îl am eu fixat în memorie.
Mahalagii îşi iubeau mahalaua, oraşul şi micile lui bijuterii, pe care le apărau cu străşnicie de orice vicisitudine. Destul de rar aveam voie să ne jucăm prin verdeaţă, ca să nu o deteriorăm, iar fotbal aveam voie să jucăm cel mult o oră, după care venea vreun vecin şi ne spunea să plecăm, că ajunge cât am "perpelit" iarba pe ziua de azi, că deabia a fost cosită. Când treceau stropitorii străzii cu utilajele lor, erau aspru apostrofaţi de riverani, dacă cumva nu udau bine, bine grădiniţa.
Singura casă cu etaj din zonă era casa noastră, făcută pe terenul bunicii, cu furtişagurile mamei din încasările de la firma Gociman & Fii, din economiile tatălui meu care avea un salariu de numai 21000 lei lunar (din acest punct de vedere bunicul era extrem de zgârcit, lipsit de realism, deoarece un simplu taxator pe autobuz avea 7000 lei, iar tata, cel care supraveghea totul, de la bunul mers al curselor la reparaţiile autobuzelor, relaţiile cu autorităţile şi contabilitatea, primea numai de trei ori cât un taxator). Ceva bani au mai provenit dintr-o afacere cu un teren pertolifer de la Opăriţi, cumpărat de un grup din care pe lângă Popa Veselu, unchiul meu, făcea parte şi tata, de la un localnic şi revândut firmei Româno-Americana.
Cu excepţia caselor câtorva bogătaşi, restul caselor erau modeste, construite între 1850-1930 în stil vagon, puţine din cărămidă, având prispe cu flori, majoritatea cu pompă de apă în curte şi privată în fundul curţii, pe care căcănarii o scoteau de două ori pe an, în zorii zilei, ca să nu miroasă urât. Strada Cantacuzino, fostă Târgoviştei, era o stradă importantă, dar în acelaşi timp cochetă, una din principalele artere ale oraşului, destul de lată, pavată cu piatră cubică de granit, spre deosebire de alte străzi pavate cu caldarâm de bolovani. Pe lângă trotuarele asfaltate, strada beneficia de canalizare, ceea ce făcea ca după ploaie apa să nu rămână pe loc, făcând drumul impracticabil. Desigur acest lucru era teoretic, în realitate, după o ploaie de vară cu găleata, era nevoie să aştepţi o jumătate de oră ca apele să se retragă, mai ales datorită faptului că gurile de canal se înfundau cu crengi rupte din pomi, iar gospodarii ieşeau să le desfunde. Prin anul 1980, am mers la Palatul Culturii din Ploieşti împreună cu Domnul Profesor Ion Th. Grigore, la un recital de epigrame şi am avut şansa ca înaintea noastră să conferenţieze despre momente deosebite din istoria Ploieştiului, Domnul Inginer Profesor Carol Debie. Cu acea ocazie am aflat despre dificultatea proiectării canalizării oraşului Ploieşti, din cauza lipsei diferenţei de nivel, problemă ivită în acea perioadă în Europa, numai la Berlin. Din acest motiv, la proiectarea canalizării oraşului a fost cooptat şi specialistul neamţ care proiectase şi relizase canalizarea Berlinului. Faptul că oraşul era amplasat pe pârâul Dâmbu, un afluent al Teleajenului, nu aducea vreun avantaj, dimpotrivă, zonele apropiate de Dâmbu erau frecvent inundate la creşterea nivelului acestui firicel de apă, neobservat şi inofensiv în marea majoritate a anului, dar năbădăios foc, îndeosebi primăvara, când făcea prăpăd printre gospodăriile şi chiar casele din zonă. Casele din Ploieşti aveau un aspect rustic, iar curţile pline cu flori, care de care mai frumoase şi mirosind mai plăcut, creau o atmosferă idilică şi impresia că te aflai nu într-un oraş de şes ci într-unul de deal. Pădurile din jurul oraşului, de la Crângul lui Bot, Româneşti, Păuleşti, Plopeni, rămăşiţe din celebrul Codru al Vlăsiei, îmblânzeau clima atât vara, dar mai ales iarna, când erau o stavilă în faţa Crivăţului nemilos. De fapt Ploieştiul încăleca Câmpia României şi Zona Dealurilor, fiind plasat la 23° 11' Longitudine Estică şi 44° 36' Latitudine Nordică, la o Altitudine de 141 de metri. Poate că vârsta fragedă nu îmi permitea să fiu prea exigent, dar am rămas cu impresia că la vremea copilăriei mele, oraşul era destul de curat, iar străzile îngrijite de numeroşii măturători, care trebăluiau cât era ziua de mare. Este drept că în perioada respectivă nu mergeam decât pe străzile principale ale oraşului, ştiind că în alte zone, un băiat îmbrăcat îngrijit nu era bine primit de găştile din mahalaua respectivă. Pe strada Panduri, prin "Ţigănie" cum îi ziceam pe vremea aceea, cu toate că era la 300 de metri de casa noastră, nu am trecut decât în ultimele clase de liceu, când am mers împreună cu Paul Popescu, un prieten cu doi ani mai mare decât mine, fratele celebrului boxer Petrică Popescu, să-mi dea ceva de la el de acasă. După ce vechea casă a bunicii a fost demolată şi în locul ei au fost construite o casă cu etaj şi o casă mai mică pentru bunica, curtea noastră era pavată cu bolovani de râu, având o curbură accentuată, printre bolovani fuseseră semănate flori de piatră, care chiar dacă nu miroseau frumos, arătau superb datorită coloritului, luat parcă din toată gama curcubeului. Drumul de la poartă până la casă şi zonele din jurul casei erau cimentate şi prevăzute cu borduri. Ca să arate cât mai bine, aceste alei fuseseră ornate după turnarea cimentului cu plăcuţe de mozaic multicolore, aranjate destul de estetic pentru a crea o impresie plăcută. În curtea de circa 1000 m² erau trei grădini destul de bine îngrijite. La stradă, în mijlocul grădinii delimitată de borduri şi alei umplute cu pietre albe sfărâmate, trona un curmal săbatic, pom din altă zonă geografică. Avea frunze inguste şi lungi, iar primăvara când înflorea emana un miros plăcut, dar pătrunzător. Toamna făcea nişte fructe asemănătoare ca gabarit şi format cu măslinele, mălăioase, cu un gust dulceag, dar mai mici. În anul 2002, plimbându-mă prin cartier, am constata cu mare plăcere că mai trăiesc încă vreo trei pui ai acestui pom deosebit care între timp a dispărut. Lângă gardul de la stradă, tata plantase patru brazi cu care se mândrea, iar mai târziu, când lumea s-a poluat, unul câte unul au fost furaţi în ajunul Crăciunului şi i-am regretat cu toţii, erau brazii noştri, pe care în iubeam, de care ne ataşasem ca de nişte fiinţe. Grădina era plină de flori, cei mai mulţi fiind trandafirii. În mijlocul curţii mai era o grădină plină de flori obişnuite ca: Gura Leului, Garoafe, Lalele, Muşcate. În fundul curţii era grădina de zarzavaturi, dar o treime din ea era ocupată tot de flori. Mai erau în curtea noastră, un nuc, un zarzăr, un liliac, un măr, un păr, câţiva butuci de vie, patru vişini şi vreo cinci salcâmi, aşa că aveam de toate. Ca să nu lipsească ceva, alături la familia Georgescu, chiar pe hotar, era un dud în care ne urcam uşor şi unde ne făceam veacul, eu şi verişoara mea Adina cu prietenii. În jurul casei noastre cinci nuci şi ani de zile eu nu am ştiut ce înseamnă disconfortul ţânţarilor, l‑am aflat la demolare când patru dintre ei au fost tăiaţi, iar al cincelea, pentru care am luptat serios cu demolatorii, era prea tânăr, dar după vreo 10 ani acesta a crescut şi a alungat ţânţărimea. Fasonul oraşului îl strica însă mirosul de la numeroasele rafinării, mai ales în perioadele în care aveau probleme funcţionale şi bătea vântul. Încă din copilărie, mie mi-a plăcut în mod inexplicabil mirosul de hidrocarburi şi acest miros nu m-a deranjat niciodată, din contră mi-a făcut o plăcere deosebită. Când veneam de undeva şi mă apropiam de Ploieşti, pe care nu l-am părăsit vreodată, mirosul specific al acestuia îmi crea o senzaţie plăcută. În anul de graţie 1977, aducându-l pe Nichita STĂNESCU cu maşina mea la Ploieşti, i‑am mărturisit acest lucru la intrarea în oraş. Acest om, săltat în legendă încă din timpul vieţii, a mărturisit cu vădită emoţie că îi este uneori tare dor de mirosul ăsta împuţit de găzar, dar se mândreşte cu asta. După atâţia ani, realizez că aceste amintiri plăcute, cuibărite în străfundul sufletului meu sunt ca un premiu special care mă fac să fiu mai tare în confruntarea cu vicisitudinile vieţii, ce nu au trecut pe lângă, lovindu-mă uneori în plin. Faptul că am păstrat permanent în suflet o fărâmă din copilărie, a fost unul din atuurile mele în viaţă. O caracteristică a Ploieştiului anilor 30' era marele număr de cârciumi estimat la circa 1000 la o populaţie de peste 100000 de locuitori. Matematico-Statistic lucrurile par chiar neverosimile, deoarece rezultă faptul că fiecare 100 de locuitori aveau o cârciumă a lor. Dacă punem la socoteală faptul că o familie avea la vremea aceea, în medie 4 persoane, ajungem la concluzia că unei cârciumi îi erau arondaţi cam 25 de capi de familie, deoarece numai aceştia frecventau localurile. Situaţia privită astfel este însă departe de realitate, în acea perioadă, datorită expansiunii industriei de petrol, oraşul a atras o forţă de muncă extrem de numeroasă, iar cârciumile din vremea aceea aveau un caracter mult mai complex, oferind nu numai băutură, dar mai ales având în majoritate rolul de localuri intime unde se putea mânca o masă bună şi ieftină, în condiţii acceptabile. Pe o rază de câteva sute de metrii de casa noastră erau următoarele cârciumi: "Gurilă", "Moş Crăciun", "Gheorghiu", "Limbă Lată", "Burdujel", "Pisica Albă" la care putem adăuga "Hanul Doamnei Săndulescu", unde se servea masa şi o băutură, iar drumeţilor li se ofereau şi locuri unde puteau rămâne peste noapte, având atât garjduri încăpătoare pentru animale, cât şi camere de dormit. În afara locurilor oarecum oficiale, fiercare familie avea câţiva clienţi tradiţionali care trăgeu la ei în zilele de târg sau când erau în trecere prin Ploieşti. Condiţiile de deservire în aceste cârciumi erau onorabile şi ştiu cu certitudine acest lucru deoarece am intrat prin ele putând constata bunul gust şi curăţenia ce domnea acolo. Fiecare dintre ele aveau un anumit specific, ceea ce făcea ca într-o săptămână un client să frecventeze cel puţin două dintre ele, pentru a putea beneficia de specialităţile casei. Cel mai monden local era la "Burdujel", unde, dintre prea numeroasele fete care serveau, clienţii puteau alege una pentru plăceri lumeşti, localul având şi câteva cămeruţe. Spre regretul meu, nu am intrat decât extrem de rar în acest local, nici mai târziu când sexul îmi era cunoscut şi mai ales era oficializat în familia mea. Cu toate că tata îmi punea în fiecare vineri dimineaţă pe noptieră 100 de lei pentru curve, trebuia să merg numai la "Scăricica", unde fetele făceau vizită medicală în fiecare joi. Pentru a fi protejaţi, elevi aveau acces numai vineri de dimineaţă, motiv pentru care la primele ore de şcoală vinerea se cam chiulea, dar profesorii se făceau că nu văd, considerând că frecventarea damelor este mai sigură decât onania ori contactele accidentale, ce se puteau solda cu îmbolnăviri grave. Cu Ileana, fata familiei Gheorghiu, eram prieten şi când mă duceam la ea, intram prin local sau prin grădina din curte. Uneori Doamna Gheorghiu servea copii cu câteva chifteluţe mici, de forma perişoarelor, în care era înfiptă o scobitoare. Acestea erau specialităţile casei şi se serveau cu pâine şi castraveţi muraţi, dar niciodată nu le făcea special pentru noi şi ne dădea din vitrina aflată în local. Având în vedere că împreună cu noi mânca şi fata ei, acest lucru spune totul despre felul în care gătea, despre calitatea produselor servite clienţilor, aşa de bune, încât puteau mânca proprii copii. Cu nepoata lui "Ştefănescu-Limbă Lată", eram vecini şi oarecum înrudiţi, ea supsese împreună cu mine de la mama, tanti Marioara, mama ei, neavând lapte suficient. Când mergeam pe la bunicul ei, acesta ne servea deobicei cu acadele, pe care le consideram delicioase. Cârciuma avea o încăpere principală unde se bea la botul calului la tejghea sau la nişte măsuţe mici acoperite cu lac, o încăpere mult mai mare în care erau mese acoperite cu feţe de masă albe, ca la restaurant, unde se servea de mâncare, iar vara o grădină sub o boltă de viţă de vie, unde după amiaza era o umbră îmbietoare, atmosfera fiind îmbunătăţită de faptul că se uda permanent pe jos ca să fie mai răcoare. Amuzant la "Limbă Lată" mi se părea anunţul scris pe peretele de după tejghea, cu litere majuscule, mari ca dimensiune, pe care nu pot să îl uit vreodată: