În
timpul bombardamentelor din anul 1943, părinții m-au trimis din Ploiești, ca
să mă ferească de bombardamentele devastatoare efectuate de escadrilele
anglo-americane. Prima dată am stat la Dițești și culmea, la primul
bombardament un avion avariat și-a aruncat bombele asupra acestui sat, mai mult
ca să scape de ele la aterizarea forțată decât cu efect distructiv. Au dărâmat
câteva case dintr-un cartier mărginaș de țigani, unde au fost chiar morți
și răniți, iar ai mei au fost alarmați până au aflat că eu și bunica nu
am pățit nimic. Despre acest eveniment a apărut imediat o poezie tragi-comică
în care autorul spunea printre altele:
....................................
..
Mână
lungă
manglitoru
Barbugiul, cartoforu
Și
tot neamul țigănesc
Din
bordeie o zbughesc
....................................
..
Te-i
gini domnu inglezu
Unde-i
da cu bombardezu
Că
aicea nu-i Ploieștiu
Că
aicea e Dițeștiu
....................................
..
Mai
oprește bombardeaua
Că
mi-ai omorât purceaua
....................................
..
După un timp, ne-am mutat la Nedelea, unde tata a construit o casă pe
un teren al bunicii, din resturile rămase după bombardarea garajului, care împreună
cu casa au fost pur și simplu pulverizate de două bombe care le-au lovit din
plin. Atacatorii nu intenționau desigur să dărâme case în zone rezidențiale,
însă după primul bombardament făcut la joasă altitudine cu scop precis
rafinăriile, pierderile agravate și de impactul cu baloane captive au fost atât
de importante încât s-a renunțat la această variantă, bombardându-se de la
înălțime. Precizia unui astfel de atac aerian era mică, mai ales că în
timpul raidurilor se lansau în toată zona fumigene din butoaie speciale
amenajate prin tot orașul, care făceau imposibil un atac de precizie din cauza
micșorării vizibilității. Nemții apărau cu disperare rafinăriile care
alimentau mașina de război a Wermachtului.
Tata se ducea destul de des pe acasă fiindcă erau numai 17 Km până la
Ploiești. Trebuia să se îngrijească și de câinele nostru lup Rex, pe care
l-a lăsat acolo cu toată opoziția mea și despre care tata mi-a spus că a
dispărut, eu nu l-am crezut. Rex nu și-ar fi părăsit casa, dar pe mine nu mă
lua fiindcă nu odată l-a prins bombardamentul prin oraș și deabia a scăpat
cu viața. În ultima vreme, mama știa cu mare precizie dacă se va bombarda
Ploieștiul, în noaptea dinaintea atacului aerian o visa pe bunica așa că
tata știa cu precizie când să treacă pe acasă.
După 23 August 1944, au trecut trupele combatante care au făcut
ravagii, dar lucrurile s-au liniștit și nu se mai bombarda. Într-o zi tata a
plecat la Ploiești cu o șaretă împrumutată de la nenea Pavel și m-a luat
cu el. Pe drum am trecut pe lângă gara Buda, unde am văzut un lan de grâu
plin cu morți în uniforme albastre și capete blonde de care
nu se îngrijea nimeni, apoi pe drum am mai văzut destui morți nemți,
dar nu la densitatea de la Buda, imagine pe care nu am să o uit toată viața.
Era imaginea urmărilor războiului lansat de nemți și plătit de aproape
toate popoarelor lumii prin jertfele făcute. Am intrat în oraș prin Calea Câmpinii
și cu toate că tata mă pregătise oarecum, la vederea dezastrului mi s-a tăiat
respirația. Peste tot erau numai mormane de moloz estompate de buruieni înalte
cât un om, drumurile erau aproape blocate și circulația se făcea cu mare
greutate. Pe străzile lăturalnice nu se putea circula decât pe jos, erau
pline de pământ, cărămizi ori moloz, așa că am mers pe Calea Câmpinii și
apoi pe Cantacuzino, strada noastră. Când am intrat pe strada noastră
impactul emoțional a fost
mai puternic, aici știam fiecare casă, fiecare colț și vedeam că
peste jumătate din case erau avariate, rar se vedea câte una întreagă, dar fără
geamuri. La noi casa era întreagă la fel și cele ale vecinilor însă printre
ele căzuseră trei bombe care stricaseră gardurile, dărâmaseră magaziile,
terminaseră toate geamurile. Bomba din fața casei căzută pe stradă a
ridicat piatra cubică pe care a răspândit-o pe o rază de aproape 100 de
metri transformând acoperișurile într-o sită de mari dimensiuni, la noi în
pod tata a găsit peste 40 de pietre cubice. Curtea era invadată de buruieni înalte
cât noi, iar geamuri nu mai existau, fuseseră pulverizate și cele micuțe de
suflul exploziilor bombelor. Ușile era închise și le-am deschis cu cheia,
fiindcă nu prea s-a furat în timpul acela. Numeroasele patrulele nemțești împușcau
pe loc orice infractor prins că fura din casele părăsite, oricum era
periculos să mergi prin oraș fără buletin, nu era glumă. Îmi amintesc că
tata nu a avut curaj să intre la vecinii noștri familia GEORGESCU, să vadă
ce mai este pe la ei, de frică să nu fie legitimat și găsit la altă adresă.
După plecarea nemților se instaurase însă debandada și hoții își făceau
de cap fără teamă.
La garaj care era vis-à-vis, totul era o ruină, dintr-o casă
mare cu 6 camere și dependințe, atelierul, birourile
și garajele din curte care putea adăposti 10-12 autobuze, nu mai rămăseseră
decât temeliile. Mai târziu tata a parcelat terenul și l-a vândut la patru
persoane care și-au făcut case destul de spațioase.
Am încercat cu mare emoție să dau de urma lui Rex, de fapt mai mult de
asta venisem, dar nu am detectat nici o urmă despe câinele care mă iubea așa
de mult, încât dacă tata vroia să mă bată și mă ascundeam la el în coteț,
prefera să fie bătut decât să se dea la o parte ca să ajungă tata la mine.
În grădinița din fața casei stăteau întinși patru ostași români
omorâți de o patrulă germană rătăcită, pe care nu-i ridica sau înmormânta
nimeni. Am luat din casă patru lumânări și le-am aprins acestor copii care
poate că recrutaseră chiar în 1944, erau așa de tineri și de senini,
Dumnezeu să-i odihnească. După o perioadă când am revenit, urma de pământ
proaspăt săpat mi-a confirmat că băieții fuseseră îngropați chiar în
locul în care își dăduseră viața pentru patria lor, adică printre altele
și pentru mine. De câte ori îmi amintesc aprind o lumânare pentru ei și când
trec pe la Cimitirul Eroilor din cimitirul Bolovani mă gândesc la ei, fiindcă
la cererea mea expresă, unchiul meu, Alexandru GEORGESCU, ajuns șeful
garnizoanei Ploiești i-a mutat acolo unde meritau să se odihnească, în
Cimitirul Eroilor lângă ceilalți militari.
Acesta
a fost numele codificat al operației care urma să distrugă rafinăriile de
petrol din Ploiești și Câmpina pentru a paraliza mașina de război germană,
care folosea produsele petroliere din orașul Aurului Negru românesc. În
vederea acestui atac surpriză, au fost făcute planuri amănunțite, americanii
s-au antrenat intensiv luni de zile, simulând bombardamentul asupra unor
machete la scara 1/1 undeva la marginea Pustiului Saharei. Au fost create cinci
grupuri distincte, dintre care unul urma să bombardeze Rafinăria Steaua Română
din Câmpina, iar celelalte patru, rafinăriile ploieștene. Pentru a nu
alimenta propaganda germană, se stabilise că Rafinăria Româno-Americană să
nu fie cruțată, acest lucru putând fi interpretat ca o dorință a
americanilor de a nu-și bombarda propriile investiții, protejându-le.
Bombardamentul urma să se efectueze de la joasă înălțime cu scopul de a fi
extrem de eficient, fiecare avion avînd o țintă precisă, o instalație, un
schimbător de căldură, cu indicația de a se evita bombardarea depozitelor,
fumul provocat de aceasta îngreunând precizia atacului aerian. Această
abordare avea drept urmare și o menajare a populației civile care nu trebuia să
sufere pierderi în acest bombardament, nimicitor numai pentru obiectivele
industriale. Singurul lucru mai puțin cunoscut de americani era faptul că nemții,
realizând importanța menținerii în funcțiune a rafinăriilor, luaseră măsuri
speciale și din punctul de vedere al apărării antiaeriene, numai Berlinul era
apărat mai bine decât Ploieștiul. Îmi amintesc de faptul că la marginea orașului
și în jurul lui erau o mulțime de baterii antiaeriene germane și românești,
iar orașul era împânzit de butoaie cu fumigene pentru camuflaj și imense
baloane captive, plasate special împotriva zborurilor la joasă înălțime. Se
spune că la ora primiului atac aerian, Ploieștiul era apărat de peste 300 de
tunuri, iar ulterior acesta a crescut la 1000. Nu a fost prima dată când încrederea
prea mare în forța și corectitudinea raționamentului lor le-a jucat feste
serioase americanilor, fiind plătite scump prin vieți omenești și cu mari
pierderi materiale.
În dimineața zilei de 1 August 1943, la câteva zile după ce nenea
Aurel ZEVEDEI m-a dus pe mine cu bunica la Dițești, întrucât postul de radio
BBC și Vocea Americii sugeraseră, destul de direct, evacuarea copiilor din
marile orașe,
motiv pentru care anul școlar fusese încheiat mai devreme, marea armadă
formată din 178 de aparate Liberatoare B 24 a decolat de pe aeroportul din
Benghazi. Operația a debutat cu un eveniment neașteptat și de mare importanță,
aparatul Wongo Wongo cu comandantul grupului a dispărut pur și simplu deasupra
Mării Ionice. O ceață deasupra Munților Pindului a produs o altă importantă
dereglare prin despărțirea celor cinci formațiuni inițiale. Din diverse alte
motive tehnice, când la trecerea Dunării dinspre Bulgaria avioanele au coborât
la înălțime joasă dispărând de pe ecranele radarelor, numărul lor era de
164 și l-am reținut deoarece locuiesc pe strada Gh. Gr. CANTACUZINO Nr. 164.
Dintre cele cinci formații și-a
executat perfect misiunea numai cea formată din 26 de aparate care a
bombardat Rafinăria Astra Română din Câmpina. Câmpina nu era apărată la
nivelul Ploieștiului și ca rezultat rafinăria câmpineană a fost distrusă
în proporție de 100% fiind refăcută deabia după terminarea războiului.
Dintr-o eroare provocată de confundarea Târgoviștei cu Floreștiul, unele
avioane au făcut la dreapta și au ajuns la București, iar faptul că cei ce
au realizat greșeala au vorbit încercând să-i corecteze pe ceilalți, a făcut
ca efectul surpriză să fie pierdut, mai
ales că unii atacatori s-au întors la Ploiești. Din cauza erorii menționate
și a dificultății misiunii, americanii au avut mari pierderi, dintre care 19
aparate doborâte de aviația de vânătoare românească și germană, la care
s-au adăugat 17 aparate doborâte de loviturile în plin ale artileriei. Dintre
eroii aviatori români a fost citat Carol ANASTASESECU, denumit omul bolid, un
kamikadze român, cel care pilotând un IAR 80, a doborât două aparate
americane, pe cel de-al doilea prin coliziune. Cifrele arată lucruri
inimaginabile, artileria a tras circa 60.000 de obuze ceea ce face ca pentru
fiecare aparat atacator să se fi tras 365 de obuze. După toate aceste jertfe,
capacitatea de producție a rafinăriilor au fost afectate cu numai circa 40% cu
toate că au fost avariate 7 din cele 9 rafinării. Din fumului provocat pentru
camuflaj cu butoaie fumigene, Rafinăria Româno-Americana nu a fost atinsă, dând
din plin apă la moară propagandei germane, care a afirmat că americanii au
bombardat rafinăriile nemțești, olandeze, englezești, numai pe a lor nu.
Părinții mei mi-au povestit infernul prin care au trecut ploieștenii,
zgomotele, incendiile, exploziile baloanelor captive, fumul de camuflaj ce făcea
respirația imposibilă, cu toate că se făcuseră exerciții și lumea era
oarecum avizată să ude o batistă și să respire prin ea. La stingerea
incendiilor care a durat trei zile și trei nopți, au participat pompierii și
militari germani, cot la cot cu românii. În acest bombardament și-au pierdut
viața circa 200 de persoane, dintre care 110 femei din pușcăria de pe strada
Rudului, asupra căreia a căzut un bombardier american al cărui echipaj a
murit împreună cu bietele hoațe care au plătit prea scump micile abateri de
la legea românească. Printre cele decedate în acest tragic accident s-a numărat
și Elena PAVEL, o activistă antifascistă, sora profesorului meu din liceu,
Leonida SÂRBU, care mi-a povestit, odată la mare, despre tragica soartă a
celei ce ani la rând, din motive propagandistice, a fost eroina regimului
comunist. Cu acest regim, biata femeie nu avea nici în clin nici în mânecă,
deoarece socialismul pentru care a murit ea nu semăna cu regimul totalitar adus
pe căruțele și tancurile rusești și menținut cu armele acestora. Scăzând
persoanele decedate la pușcărie, constatăm că au murit numai 90 de persoane,
ca urmare a preciziei atacului aerian în care au pierit, asupra Ploieștiului
171 de americani.
Seara după ce bombardierele americane s-au reîntors la Benghazi,
ultimul la 16 ore de la plecare, a fost realizat tragicul bilanț, constatându-se
că s-au reîntors 88 de aparate dintre care în stare bună erau numai 33, mare
parte din restul lor fiind avariate serios urmând a contribui la marele cimitir
de avioane înființat ad-hoc. Americanii au pierdut 660 persoane scoase din
luptă, 440 de persoane decedate sau dispărute. În România au fost luați 108
priozonieri, dintre care 80 de răniți, prizonieri care nu au fost predați nemților
fiind bine tratați în spitalele și pseudolagărul de la Timișul de Sus, unde
primeau o îndemnizație mai mare decât a militarilor germani de același rang.
Drept mulțumire, după război a fost creat un club al prizonierilor americani
din România care avea ca președintă pe Prințesa Ecaterina CARADJA, minunata
femeie care a avut grije de copii ei americani cum îi numea, fiindcă și în
România era cea care înființase instituția Leagănul Sfânta Ecaterina, unde
avea grijă de copiii orfani. După ce a fugit din România comunistă, Prințesa
a fost invitată de aceștia în Statele Unite și primită de copii ei
americani așa cum se cuvine unei femei care a jucat un rol important în viața
lor. Celebrul aviator român Bâzu CANTACUZINO a avut și el un rol important
contribuind la crearea unui pod aerian prin care cei 1274 de prizonieri
americanii au fost transportați la Foggia, înainte de a fi putut să fie luați
în primire de către ruși. Din aceste motive în SUA exisă două muzee închinate
acțiunii de la Ploiești, cel mai mare din localitatea Liberal Kansas și
altul la Sioux City - Iova, unde sunt adunate o serie de documente extrem de
interesante ale evenimentului denumit ultimul gest cavaleresc, referire la
protejarea populației civile.
Ulterior asemenea acțiuni au fost abandonate, urmându-se o altă
startagemă și anume bombardamentul de la mare înălțime,
unde avioanele de vânătoare ale apărării nu se simțeau în largul
lor, iar eficieța tunurilor antiaeriene era extrem de redusă. După o pauză
importantă, în care nemții erau convinși că americanii se lecuiseră să
bombardeze Ploieștiul, atacurile aeriene au fost reluate la 5 aprilie 1944, după
ce pe 4 aprile 1944 fusese bombardat în premieră Bucureștiul. Americanii
bombardau ziua, iar englezii noaptea și Cimitirul Bombardierelor, cum fusese
denumit Ploieștiul, din cauză că la bombardarea lui căzuseră 400 de
aparate, a fost distrus în proporție de 65%, lucru pe care am putut să-l
constat personal, urmele bombardamentelor dispărând complet doar după vreo 40
de ani. Zilele trecute, trecând pe la casa și fostul garaj al firmei GOCIMAN &
Fii din Ploiești, am constatat că pe una din cele patru parcele vândute de
tata se află o casă construită numai pe jumătate din fundațiile vechii
noastre case, dărâmată la unul din aceste bombardamente. O parte din fundații
printre care și scara principală este în picioare, iar în camera din față
cresc în fericire bălării, așa că, în februarie 2002 urmele
bombardamentelor anglo-americane mai există. Casa foarte mare și solidă împreună
cu garajele și atelierele de reparație a autobuzelor au fost pulverizate de
trei bombe de 500 Kg după cum spunea tata.
Din nenumăratele fortărețe zburătoare căzute pe teritoriul românesc,
câțiva entuziaști conduși de Dudu FRIM, au pus pe picioare unul care a fost
dus la fabrica de avioane din Brașov. Aparatul a zburat și se pare că la unul
din aceste zboruri a participat și Regele Mihai I un împătimit al aviației.
Din păcate la retragerea nemților aceștia l-au atacat incendiindu-l.
Pentru un cititor problema evidentă care se pune este motivul pentru care am scris aceste rânduri, deoarece informațiile acestea pot fi găsite în numeroasele cărți scrise despre acest lucru și pot fi urmărite într-un interesant episod de televiziune scris de ploieșteanul, vărul lui Nichita STĂNESCU și amicul meu, scriitorul Ioan GRIGORESCU. Motivul pentru care am scris rândurile de față este urmarea faptului că legate de bombardamente am trăit câteva lucruri deosebite. La unul din avioanele căzute pe prundul Râului Prahova în Comuna Nedelea, unde locuiam în casa făcută la repezeală de tata din rămășițele casei noastre din Ploiești, bombardată, mă jucam cu toți copii din comună. Avionul fusese devalizat de localnici, care luaseră tot ce se putea lua din avionul aterizat pe burtă în condiții destul de bune. Echipajul fusese predat jandarmilor români, dar au fost cazați provizoriu la Conacul Prințesei Elisabeta CARADJA, cu toate că a existat un conflict, la limită, cu trupele germane care doreau să ia prizonieri pe americani. Unul din prizonieri, decedat, a fost înmormântat în comuna Nedelea și amintesc faptul că era un om înalt, îmbrăcat într-o salopetă de o eleganță deosebită, dar desculț, cu niște picioare frumoase. Cei care-l găsiseră nu s-au putut abține de a-i lua ghetele care probabil erau extrem de valoroase. Al doilea a fost dus la Spitalul Schuler din Ploiești pentru a i se amputa un picior. Cu ocazia operației de ulcer pe care tatăl meu a făcut-o la Schuler, l-am văzut și pe acesta condus de o soră către sala de pansamente, într-un scaun cu rotile și păzit de un jandarm înarmat. Era tot un tip solid, extrem de jovial, întrucât se saluta cu toată lumea de pe sală, de parcă se cunoștea cu ei de când lumea, iar aceștia printre care și eu, îl priveau cu simpatie, cu toate că venise să arune bombe asupra orașului nostru. Cât timp mai stătusem la Nedelea, am făcut parte din delegația de 4 copii care împreună cu Prințesa l-am întâmpinat pe Suveranul României, Regele Mihai I, venit să examineze îndeaproape avionul. Cunoscând bine bordul, cu toate că avionul fusese operat și jumulit de multă lume, a manevrat niște butoane și a declanșat o clapă de pe care a extras o busolă mare pe care a băgat-o în buzunar cu dezinvoltură. Apoi după ce au început bombardamentele din aprile 1944, Părintele VESELU, unchiul meu, a povestit cum a fost primul bombardament din București, care pe el l-a prins în apropierea Gării de Nord, spunea că lumea era îngrozită și disperată neștiind ce să facă, cum să încerce să se salveze. Am scris aceste rânduri pentru că am văzut iubitul meu oraș rănit grav, am văzut ani de zile ruinele dezolante, martore ale bombardamentelor devastatoare și am suferit împreună cu concitadinii mei, deoarece Ploieștiul de după bombardamente nu a mai fost niciodată Ploieștiul dinainte. M-am uitat cu alți ochi la nucul în care mă cățăram, deoarece îl consideram prietenul meu ce nu mă trădase vreodată. De când tata mi-a povestit că nucul era plin de mațele frizerului vecin cu noi, nea Traian, nu am mai putut să mă urc în el, cu toate că realizam faptul că bietul pom nu are vreo vină fiindcă nea Traian nu intrase în adăpost imediat după ce se dăduse alarma. Am scris deoarece am văzut într-una din zilele când am trecut prin Ploiești, chiar în părculețul din fața casei patru soldați foarte tineri morți în timpul evenimentelor de după 23 august 1944 și care mai târziu au fost dezhumați la rugămintea mea și mutați în Cimitirul Eroilor din Cimitirul Bolovan de către vecinul nostru, Colonelul Alexandru GEORGESCU, pe atunci șeful Garnizoanei Ploiești. Am avut deasemeni ocazia să o cunosc pe Irina, fica lui Dudu FRIM, artistul care a reușit să repare un Liberator, întrucât am fost coleg de grupă cu ea la facultate și buni prieteni. Pe vremea când mă ocupam intensiv de filatelie, am corespondat cu un american și după un timp acesta mi-a scris că dorește să se confeseze, dar mă roagă să nu cumva să întrerup corespondența din acel motiv. Printre alte localități, corespondentul meu, bombardase Ploieștiul și dorea să lege prietenie cu filateliști din toate localitățile bombardate de el, am continuat corespondența cu el fără prea multe comentarii, întrucât acestea nu ar fi putut să fie sincere. Îl respectam, și-a făcut datoria într-un război pe care nu l-am pornit noi doi, dar faptul că a aruncat bombe asupra orașului pe care îl iubesc cel mai mult din lume, mă reținea să-l apropii prea mult de inima mea, rănită de acele întâmplări în care am pierdut unul din cele mai îndrăgite animale, căinele lup Rex.