RESTAURANTUL BERBEC DIN PLOIEŞTI

            În anul 1939, după terminarea casei, părinţii mei ar fi dorit să închirieze apartamentul de la parter. Primul chiriaş care s-a prezentat a fost un armator grec Giorgios ATANASIADE, care a oferit din start un preţ la care tata nu visa, aşa că a primit cheile noului apartament. Armatorul avea o vilă la Constanţa unde locuia cu familia, însă cum transportul de petrol pe care-l efectua cu vasele proprii îi cerea să fie cât mai apropape de rafinăriile şi schelele petroliere din judeţul Prahova, s-a mutat cu întreaga familie la Ploieşti. Împreună cu el mai locuiau soţia şi cele două fete extrem de frumoase, împreună cu o servitoare. Vara în sezon, doamna cu fetele plecau la Constanţa şi la Ploieşti rămânea armatorul care era mare amator de distracţii. Pe vremea aceea Ploieştiul era buricul pământului pentru România, fiindcă aici locuiau în coloniile rafinăriilor şi în oraş foarte mulţi străine cu familiile, aşa că aici se lansa moda de către soţiile petroliştilor, iar Restaurantul "Berbec" era locul şic cel mai căutat din România. Strada Franceză din Ploieşti era garnisită cu magazine de lux şi cofetării, unde serveau nişte fete superbe, care ar fi putut să facă concurenţă cu fetele din cele mai mari oraşe ale Europei.

            La "Berbec" cântau cele mai en vogue soliste împreună cu mari orchestre din România, aşa că armatorul nostru avea unde să se distreze, însă omul dorea mult mai mult. Îmi amintesc cum într-o seară l-a invitat pe tata la un chef, însă cu rugămintea să vină singur, fiindcă nu este ceva pentru Doamna GOCIMAN. Tata a discutat cu mama şi s-a dus să tragă un chef cu băieţii, mai ales că spre dimineaţă o invitaseră pe Ioana RADU, care cânta pe vremea aceea la Restaurantul "Berbec". Cum eu eram un copil extrem de curios am rămas treaz, am aşteptat să adoarmă mama şi târziu, m-am furişat din cameră, am coborât pe scări tiptil şi m-am cocoţat pe ceva privind pe geam. Mare lucru nu am văzut eu, iar de înţeles nici atât, era o femeie tânără şi frumoasă urcată pe masă care cânta în pielea goală, m-am întors în camera mea, şi m-am culcat la loc.

            Despre eveniment nu am auzit mare lucru decât la întoarcerea doamnei de la Constanţa care nu ştiu cum a aflat toată tărăşenia şi a făcut un scandal destul de mare, l-a certat şi pe tata că a participat, însă totul s-a aplanat repede. Bunica avea un chiriaş simpatic, locotenent în regimentul Alexandru I al Jugoslaviei, Stelian STANCU, fratele scriitorului, care le curta pe fetele armatorului şi ca să le facă pe plac, de cel puţin două ori pe săptămână aducea de la unitatea militară un cal superb pe care-l călăreau prin curte atât fetele, dar şi eu spre marea mea bucurie.

            Mult mai târziu, după naţionalizare, l-am cunoscut pe proprietarul Restaurantului Berbec, nea Ionică MORARU, un bătrân extraordinar care de ziua preotului Petre NICULESCU-VESELU ne-a făcut o demonstraţie de aranjarea mesei, a platourilor, dar mai ales cum serveşte un chelner de clasă, fiindcă el le făcuse pe toate înainte de a deveni patron. A aranjat o masă pe care nu pot să o uit vreodată, fiindcă i s-a adus tot ce a comandat, a adus de acasă platouri şi tacâmuri speciale, iar masa arăta ca într-o expoziţie asortată coloristic şi ca sortimente. După ce am servit antreurile, s-a dus şi a pus un şorţ servind cu gesturi de o rară eleganţă restul mesei, uluind asistenţa prin numărul mare de farfurii pe care le aducea odată.