Bunicul mamei mamei mele, părintele MANTA, era preot şi desigur învăţător în comuna Nedelea Judeţul Prahova. Părinţii mamei mamei mele Gheorghe NICULESCU–VESELU şi Anastasia (Sia) MANTA din comuna Nedelea judeţul Prahova au avut 18 copii dintre care au ajuns la maturitate 14. Familia era celebră fiindcă trecând spre vânătoare prin zonă, mulţi dintre marii potentaţi ai vremii opreau la un vin rece la VESELU, care plin de mândrie îşi alinia copii în faţa oaspeţilor. Regele Carol I care venea la vânătoare prin acea zonă, era încântat să fie primit de moşierul şi cârciumarul din Nedelea, care-i alinia pe numeroşii lui copii, iar regele dădea fiecăruia câte un galben de aur spunând, că toate familiile din România ar trebui să ia model de la familia NICULESCU-VESELU, cu copii mulţi, bine îngrijiţi şi sănătoşi.  I-am cunoscut personal pe:

    -Averche, morar la Ariceşti-Rahtivani arestat de comunişti şi condamnat. A avut două fete: Elena şi Vica
    -Nicu, primul taximetrist din Bucureşti, coautor al primului ghid al Bucureştiului. Singurul fără copii, dar a contribuit la adoptarea fetei lui Florica de colonelul Vasilică Carşinescu din Bucureşti.
    -Vasile, absolvent al liceului, căpitan, erou al serialului Memorialul Durerii, realizat la Televiziunea Româna de Doamna Lucia HOSU–LONGHIN. A avut doi copii: Vica şi Bujor şofer.
     -Pavel, cârciumar la Nedelea condamnat şi închis. A avut cinci copii: Mircea medic, Elena contabilă, Viorica medic, Octavian medic Veterinar şi Eugen muncitor.
    -Filipache, zis "Boeru", politician, administrator de moşii, morar, care s-a recăsătorit la vârsta de peste 60 de ani cu o ţărancă din Nedelea mai tânără decât băiatul lui Gheorghiţă şi a făcut încă 4 băieţi şi o fată care-i semănă leit, ca să nu fie nici un fel de vorbe. (Niculae - Culiţă, Matei, Alice, Cristel şi Constantin, în final preot la Nedelea). Filipache a murit în puşcărie, arestat de comunişti.
    -Petre, singurul intelectual din familie, preot la biserica Maica Precista din Ploieşti, o figură bine cunoscută în Ploieşti şi prin faptul că a fost profesor de religie la şcoala numarul unu din centrul oraşului. A fost şi el arestat pentru o scurtă perioadă. A avut trei băieţi doctorul Cornel, tehnicianul petrolist Florian şi avocatul Dan Nicolae cel mai apropiat de mine, deoarece am fost colegi de liceu în promoţia 1952 Nichita STĂNESCU, din eroare în acte figurează cu numele de NICOLESCU-VESELU în loc de NICULESCU-VESELU ca restul familiei.
    -Miţa Ivanov a avut cinci copii: Sofia, Florica şi Delică Ivanov, Costică şi Ion Roşu (ultimii doi cu nume românesc pentru a putea urma şcolii de meserii)
    -Florica Minculescu a avut trei fete: Ioana Stănescu cu numele declarat greşit, Maria Minculescu prin adopţie Carşinescu şi Dorina Minculescu.
    -Stanca Oncioiu a avut şase copii: Stelică, Nicuşor, Elena, Ion, Alexandru şi Gheorghe.
   -Lina Marinescu  a avut zece copii: Victoria, Aurel contabil, director de bancă, Nae preot, Gogu, Petre, Cristea inginer, decan la facultatea de Mine din Timişoara, Filipache, Elena, Ionel avocat şi Florica.
    -Alexandrina Zevedei a avut doi copii: Aurel şi Miţa.
    -Maria Dinu.

    Toţi aceştia au avut copii mulţi, aşa că nu cred că am reuşit să cunosc mai mult de o treime din rudele mele, adică veri de gradul doi din familia NICULESCU-VESELU. Ţaţa Lina sora bunicii a rămas văduvă de război când era însărcinată cu Lenuţa şi s-a descurcat foarte greu cu creşterea celor zece copii şi a rămas celebră expresia ei, când seara, dacă se spunea la masă că lipseşte unul fiindcă doarme, în loc să-l scoale "Mămăluţa" zicea: - Bine că doarme. Cu toate acestea şi-a crescut cu frica lui Dumnezeu cele trei fete Victoria, Florica şi Lenuţa. După ce Aurel, băiatul cel mare a terminat liceul şi s-a angajat la o bancă, a sprijinit pe ceilalţi trei să facă studii superioare. Cristea, cu studii superioare în Germania a fost inginer minier, decan la Timişoara, Ionel avocat, iar Nae s-a preoţit. Doar Gogu a terminat numai liceul. Fiind atât de numeroşi, Veselii nu se comportau totdeauna după canoanele bunei purtări. Au bătut spre exemplu pe ziaristul Eugen IONESCU în centrul Ploieştiului, fiindcă scrisese ceva împotriva lor în gazeta locală. Unui pretor care le făcuse mizerie la Nedelea, i-au slăbit piuliţele de la şaretă şi una din ele a căzut chiar la trecerea prin vadul râului Prahova, iar individul a picat în apă, făcând o baie memorabilă. Pavel însoţit de câţiva din familie, au plecat la Ţintea de unde au furat-o pe Leana fata lui PAZICĂ, cu care ulterior s-a căsătorit. Tradiţia aceasta de derbedei simpatici a fost dusă mai departe de băieţii lui Filipache, Costică preotul şi fratele lui Matei şoferul, au snopit în bătaie nişte vagabonzi care s-au legat de ei la Restaurantul Berbec din Ploieşti şi la Miliţie, când au văzut că unul din combatanţi este preot, miliţienii s-au crucit, dar au fost imediat eliberaţi. Bunicului din partea mamei, Ioan MINCULESCU, când i-a venit sorocul, s-a dus în comuna Nedelea de lângă Ploieşti, fiindcă a auzit că moşierul şi cârciumarul Gheorghe NICULESCU-VESELU are o fată frumoasă de măritat, deşteaptă, cu ochi albaştri şi părul negru. Florica, fata cea mai mare era într-adevăr foarte frumoasă şi de o inteligenţă ieşită din comun, aşa că Ioan când a văzut-o, fără să asculte de sfatul unchiului lui, Petre MINCULESCU, bogătaş din Ploieşti care-l însoţea la peţit, a spus că o ia şi mai ales că nu pretinde zestre decât ce poate să-i dea socrul lui. Acesta din urmă ia dat-o mai ales pentru că era cunoscut ca un om de treabă, dar şi pentru că nu a pretins zestre prea mare, din cele peste 100 de hectare, moară, grădini, livezi şi locuri de casă, frumoasa Florica a primit numai 4 hectare în Nedelea şi o livadă cu pruni. Gheorghe era zgârcit, având grija a şapte fete de măritat pe cap, cu şapte dote, aşa că a fost extrem de fericit că a scăpat uşor de una din ele. Bunica avea o minte strălucitoare şi o memorie ieşită din comun. Carte învăţase pe furate de la bunicul ei preot şi învăţător, care depistând inteligenţa nepoatei o îndemna să vină la şcoală, dar nu reuşea mai mult de două ori pe săptămână, fiindcă mama ei care avea mari probleme cu gospodăria, o bătea de fiecare dată când se ducea la şcoală şi cu toate astea a fost tot timpul premianta şcolii. Ştia pe de rost toate sărbătorile şi posturile, făcea calcule cu o rapiditate de neimaginat şi avea o memorie de magnetofon. Mătuşa mea Ica, sora mamei, a moştenit toate aceste calităţi de la coana Florica, terminând facultatea de medicină cu brio. A luat nota 19 numai la câteva examene, restul le-a promovat cu nota maximă 20. Aceşti doi tineri, s-au stabilit pe strada Târgoviştei, actuala Gh. Gr. CANTACUZINO din Ploieşti, într-o casă modestă din paiantă, cu prispă şi trei camere, beci, apă la pompa de prăvălie, cu privată în spatele casei şi un grajd mare în fundul curţii, necesar găzduirii temporare a vitelor care urmau să fie revândute la Oborul din Ploieşti sau în localităţi apropiate. Pentru puritatea acelor vremuri pe care cu greu le-am putea imagina în zilele noastre, amintesc că bunica povestea cuiva, iar eu am tras cu urechea, că ambii erau virgini şi mama mea a fost concepută de doi tineri care au descoperit împreună, singuri, bucuriile pe care viaţa le poate oferi, secretele sexului. La nici un an după căsătorie, pe 25 august 1911, s-a născut Ioana, mama mea, urmată pe 24 februarie 1915 de Maria-Ica şi în 1919 de Dorina. Prima fată născută în casa lor, a fost declarată la starea civilă de doi dintre cei mai treji  participanţii la cheful prilejuit de o asemenea ocazie. Unul din ei era Petre MINCULESCU, unchiul şi vecinul tatălui, destul de limpede la plecarea de acasă, dar care pe parcurs cu toate că se deplasa cu birja, s-a mai oprit să sărbătorească evenimentul la câteva din zecile de cârciumi de pe strada care ducea spre Primărie, aşa că ajuns la starea civilă beat criţă. După ce cu greutate s-au lămurit cei de acolo pentru ce au venit şi cu mai mare greutate au stabilit sexul copilului, au început tratativele pentru stabilirea numelui. Cheflii au spus să-i pună numele oricum, dar funcţionarul conştiincios, cum erau ei prin 1911, a întrebat cum îl cheamă pe tată şi aflând că Ioan, a zis că Ioana e bine şi s-a căzut de acord rapid. Mai greu a fost cu numele de familie, fiindcă oricât i-a întrebat cum îl mai cheamă pe tată, adică numele de familie a fost imposibil să obţină un răspuns coerent. În disperare de cauză, funcţionarul a întrebat atunci cum îl cheamă pe bunicul fetei şi la răspunsul Stan, s-a convenit că numele de familie STĂNESCU este potrivit. Petre MINCULESCU a achitat taxele, a luat cu el certificatul de naştere şi a fost urcat în birja care l-a adus acasă. A doua zi, pe trezie, când au văzut actul de naştere, au râs pe chestia asta şi s-a mai tras un chef în cinstea Ioanei STĂNESCU, prima fată a lui Ioan şi Florica MINCULESCU. A doua fată născută după patru ani a fost botezată Maria şi după experienţa primei a fost declarată la starea civilă de unul treaz, a primit numele de familie corect, adică MINCULESCU, la fel s-au petrecut lucrurile şi cu a treia născută care a fost botezată şi declarată Dorina MINCULESCU. Mama îşi amintea cu nostalgie  de simplitatea şi bunătatea tatălui ei, de căldura pe care le-o transmitea atunci când se întorcea acasă după perioade care durau şi peste două luni, când era asaltat de cele trei fete care abia îi încăpeau în braţe. Într-o zi, după ce a alergat o vacă în călduri la obor şi a transpirat, s-a spălat la o pompă cu apă rece, a căzut la pat şi s-a prăpădit în câteva luni, cu toate îngrijirile medicale primite, lăsând în urmă o nevastă tânără şi trei fetiţe. Bunica mea, coana Florica, se descurca foarte greu ca văduvă cu trei fete mici, cu toate că avea patru hectare de pământ şi o livadă, aşa că a mai obţinut autorizaţie pentru un debit de tutun, pe care l-a deschis într-o gheretă la stradă, cu banii obţinuţi rotujindu-şi câştigurile pentru a putea duce o viaţă decentă. Pe lângă acestea, bunica şi mama mai brodau pentru diferite cucoane, dar lucrările nu aveau continuitate, aşa că a trebuit să închirieze camera de la stradă unor chiriaşi care erau de obicei militari de la şcoala de ofiţeri din apropiere. Familia a mai fost ajutată de fratele bunicii Filipache zis "Boeru", care a făcut-o pe Florica administratoare la o moşie arendată de el la Scăieni, dar a pus-o să-l împrumute cu puţinii bani rămaşi de la bărbatul ei, bani pe care nu i-a mai văzut decât sub forma unui teren cedat de acesta la Nedelea, iar de la moşie au trebuit să fugă într-o noapte, fiindcă Filipache a devenit falit. O bună perioadă bunica a fost ajutată de cumnatul ei Costică MINCULESCU, fiind pusă să lucreze casieră la o măcelărie, situată la două case spre centru şi lucrurile mergeau binişor. Când Costică s-a despărţit de nevasta pe care a prins-o cu băiatul din curte şi s-a mutat la Roşiorii de Vede, această sursă suplimentară de venit a încetat şi efectiv o duceau foarte greu, fiindcă toate fetele erau la şcoală şi ajutau mai puţin la treabă. În acea perioadă este cert că bunica şi fetele au făcut multe sacrificii pentru a trăi o viaţă decentă fără să facă compromisuri morale, luptând din răsputeri pentru a păstra cinstea cu majuscule într-o lume dificilă. De la bunica mea am învăţat multe lucruri importante printre care faptul că "Lupta cu viaţa este o chestiune personală, la fel ca şi cea cu moartea". Peste timp sunt dator să-i mulţumesc pentru acest adevăr pe care mi l-a explicat ca şi pentru multe altele. Relativ la dânsa, zicala că trebuie să-ţi cumperi bătrâni dacă nu ai, are o valabilitate maximală. Fratele bunicii, Nicu, era şofer taximetrist la Bucureşti, printre primii din România şi trăia într-o manieră specială "la vie en troi" împreună cu Eliza, o femeie de o frumuseţe rară şi colonelul Vasilică CARŞINESCU, şef al cartografiei militare române, unul din marii fotografi ai Bucureştilor acelor vremuri. Colonelul şi Nicu au realizat împreună primul ghid al străzilor din Bucureşti, de pe urma căruia au încasat o sumă importantă care a stat la baza renovării unei case în Piaţa Puişor. Pe parcurs casa a fost îmbunătăţită, s-a amenajat o imensă baie turcească dreptunghiulară în gresie şi cu trepte, un laborator foto modern, unde se lucra pentru lumea bună din Bucureşti, de la fotografii la tablouri fotografice în alb negru sau colorate manual. Cum Colonelul era căsătorit cu  Eliza şi nu intenţionau să facă copii, din punct de vedere legal, Nicu nu avea nici un drept asupra proprietăţii, aşa că le-a venit ideea să înfieze pe una din nepoatele lui de la Ploieşti şi în felul acesta, averea să revină unui descedent al familiei NICULESCU. Iniţial, după venirea la Ploieşti li s-a oferit pe Dorina care fiind cea mai mică s-ar fi adaptat mai uşor. Eliza a fost de acord, însă aceasta a făcut o criză, a început să plângă, aşa că au luat-o pe Maria-Ica, mijlocia, care s-a oferit imediat, jucându-şi cea mai mare carte a ei, care urma să-i schimbe radical cursul vieţii, să o ducă spre culmile ginecologiei şi obstetricii româneşti. După adopţie însă, Maria MINCULESCU a devenit Maria CARŞINESCU. Astfel, ca o ironie a soartei, fetele lui Ioan şi Florica MINCULESCU purtau numele de Ioana STĂNESCU, Maria CARŞINESCU şi Dorina MINCULESCU. Coana Florica era o femeie deosebită, când am perceput-o eu era o femeie prezentabilă, cu toate că era solidă, era destul de înaltă, iar talia potrivită îi punea în evidenţă o linie plăcută. Avea nişte ochi albaştri ca cerul, comuni la majoritatea celor din familia NICULESCU-VESELU, un ten splendid, o fire veselă şi o voce plăcută. Iubea nespus muzica şi îmi amintesc că în perioada evacuarii la Diţeşti, din cauza bombardamantelor anglo-americane, chema din când în când, fără un motiv aparent, unul sau chiar doi lăutari,  din care satul era plin, pe care îi punea să-i cânte. Fiindcă a rămas văduvă tânără şi se ducea la toate balurile cu mama, a rămas îndrăgostită de dans şi muzică, dar lăutarii îi aminteau de copilăria ei de la Nedelea, unde erau prezenţi în permanenţă la cârciuma lui Gheorghe NICULESCU-VESELU. Bunica nu cunoştea ideea de compromis, motiv pentru care era ştiută de frică de toată lumea, dacă mă trimitea la măcelar să-i aduc ceva anume şi acesta îi livra ceva diferit sau nu de prima calitate, se ducea cu mine acolo şi era vai şi amar de el, fiindcă primea o morală pe care o ţinea minte mult timp... - Bine mă, jigodie, tu nu ştii că eu am fost casieriţă la măcelăria lu' Costică MINCULESCU, păi ... În perioadele când părinţii mei erau plecaţi eu nu prea îndrăzneam să mişc în front, îmi trăgea câte o chelfăneală fără să se gândească prea mult şi cu toate astea ţineam la dânsa fiindcă ştia să mă alinte când trebuia, având o sensibilitate deosebită. Specialitatea ei era pregătirea mâncărilor, fiind renumită pentru ciorbele de potroace sau perişoare, sarmale, musaca, piftie, fripturi, peşte pregătit în toate felurile, dar mai ales ciulamaua de ciuperci cu mămăliguţă. Nu exista eveniment în familie la care să nu fi fost invitată cu câteva zile înainte, pentru a participa la pregătirea mesei pe care o făcea în stil mare, fără economie, pe care o accepta ca idee, dar nu la o nuntă, de Crăciun ori de Paşte. Una din guvernantele mele, parizianca madame PERON era efectiv dezorientată de risipa făcută de bunica, spunându-i că poporul român o să plătească scump pentru risipa sistematică pe care o face prin regimul său alimentar. Povestea că la Paris dacă ai doi invitaţi cumperi trei pulpe, dar nu tai pentru asta un curcan. Când s-au instalat comuniştii la putere şi eram efectiv înfometaţi, ne-am amintit deseori predicţia doamnei PERON cu privire la risipa pe care o făcusem în vremurile bune. Coana Florica a murit de un cancer cu dureri cumplite, cu ochii la ceas, rugându-l pe tata să-i facă morfina mai des decât o programaseră medicii. Nici atunci, nici acum, nu pricep motivul pentru care nu-i făceau mai des injecţii, ca să o ferească de durerile chinuitoare pe care le avea şi la care reacţiona cu demnitate, fără lamentări exagerate, dar cu ochii plini de lacrimi în permanenţă, blamând nu boala, pe care o considera de la Dumnezeu, ci pe doctorii în frunte cu fata ei care o minţiseră dându-i speranţe deşarte. Ca un semn ceresc, în noaptea morţii bunicii, a luat foc şi a ars o fabrică de carton asfaltat situată la câteva sute de metrii spre centru, oferind un spectacol de o anvergură colosală, cu limbi uriaşe de foc şi mirosul de smoală arsă într-o noapte de vară ciudat de neagră şi liniştită, putând fi auzite numai troznetele sinistre ale acţiunii focului lacom, alimentat din plin de zmoală. Pompierii nu au reuşit să facă nimic, aşa că au contemplat spectacolul, neperturbat de vreo adiere de vânt, care ar fi putut generaliza focul într-un cartier cu case vechi. Spre prânz când am mai trecut pe acolo, focul încă mocnea păzit de pompierii care păreau că îndeplinesc un ritual cu furtunele alături, gata să prevină extinderea focului.