Nu-mi amintesc bine de unde
ştiu acest episod, dar îl scriu de teamă să nu se piardă
odată cu mine. Într-un
articol Şerban CIOCULESCU îl desfiinţase pur şi simplu pe
Nichita, dar în afară
de argumentele literare în articol se vedea evident o critică
asociată cu
răutatea. Nichita a comentat cu apropiaţii lui că probabil
bătrânul nu mai avea
ce să scrie şi îi trebuiau urgent bani, aşa că a apelat la un
subiect de
scandal. Păcat de tinereţea lui ar fi spus Nichita. După
câteva zile, era pe
stardă cu un prieten, în faţă apare Domnul Academician
CIOCULESCU şi se face că
nu îl vede pe Nichita. Spre
surprinderea însoţitorului său, Nichita se
îndreaptă puşcă către Şerban
CIOCULESCU ca şi cum ar fi vrut să-l pocnească. Bătrânul
înlemneşte, dar se
linişteşte imediat ce Nichita îi întinde
mâna. Până să realizeze intenţia,
Nichita îi sărută mâna şi îl
salută,
după care pleacă foarte liniştit lâsându-l pe
Academician stană de piatră.
Când
i-am povestit secvenţa Profesorului Ion GRIGORE
acesta a fost încântat şi radia de mulţumire. Şi-a
amintit că şi dânsul a avut
o secvenţă neplăcută cu CIOCULESCU. Trebuie să reamintesc pe scurt că
Ion
GRIGORE a fost unul dintre cei mai buni, prolifici epigramişti ai
anilor
1980-1990. Pentru a realiza adevărata lui valoare, amintesc că
şedinţele
Cenaclului Cincinat PAVELESCU frecventate de epigramişti din toată ţara
se
ţineau lunar la Bucureşti. La fiecare şediinţă se prezentau epigrame pe
teme
fixate uneori cu multe luni înainte, oricum fiecare şedinţă
avea tema ei.
Autorii epigramelor erau identificaţi numai după ce o comisie formată
din trei
sau cinci persoane acorda premii şi menţiuni celor mai bune epigrame.
Uneori se
ajungea la situaţii jenante şi îmi amintesc că la una din
şedinţe Ion GRIGORE a
luat toate cele trei premii, un premiu special şi trei sferturi din
menţiuni.
Oricum, Ion GRIGORE lua majoritatea premiilor oferite. La aceste
şedinţe
participa destul de des şi Şerban CIOCULESCU, aşa că îl
cunoştea bine pe
Profesor. Într-o pauză cineva îl prezintă oarecum
oficial pe Ion GRIGORE lui
Şerban CIOCULESCU, dar acesta afişează o mină prin care părea că nu
îl
cunoaşte. Intrigat de insolenţa Academicianului, Ion GRIGORE
îi spune celui ce
îl prezentase ca de fapt se cunoşteau încă din
studenţie de la Tineretul
Ţărănist. Pe vremea aceea a fi fost ţărănist era o pată neagră
în dosar şi
desigur că Academicianul nu scrisese nimic despre acest lucru
în autobiografia
lui, iar afirmaţia lui GRIGORE era extrem de gravă. Pentru Profesor
acest lucru
nu mai conta, oricum el făcuse puşcărie, deci nu se aştepta la lucruri
bune din
partea comuniştilor. (Titlui de Profesor Emerit l-a luat la intervenţia
Primului Ministri Manea MĂNESCU, fostul lui elev care îl
aprecia foarte mult).
Şerban CIOCULESCU s-a schimbat la faţă şi a plecat fără să spună ceva,
iar de
atunci pe Profesor l-a ignorat total. După câţiva ani, sătui
de succesele lui
Ion GRIGORE, cei din conducerea Cenaclului, l-au numit Membru Onorific
pe
viaţă, dar au limitat numărul de epigrame prezentate la 7 şi au
desfiinţat
anonimatul. Cu toate acestea tot Ion GRIGORE culegea destul de des
marele pot.