Pepsi cu Nichita Stănescu
            Am ţinut foarte mult la Nichita, încercam şi eu să-l mai influenţez să se menajeze, să fie mai puţin risipitor, să nu se lase jumulit material de toţi profitorii care îi speculau marea bunătate şi sufletul curat. Dar treaba asta nu era un lucru uşor, trebuia să aleg cu mare grije momentul potrivit, să fiu atent cu fiecare cuvânt spus, să manevrez discuţia cu mare grijă. Nichita dacă simţea un atac frontal nu riposta, dar pe nesimţite te deplasa într-un alt domeniu extrem de interesant, lansa nişte teorii strălucitoare, încât nu-ţi puteai permite să opreşti răbufnirea de geniu pentru o biată morală. Cu toate aceste pericole şi capcane, profitam de legătura care se stabilise între noi încă din liceu, de la fotbal prin golurile pe care i le marcam sau pe cele care le apăra, de la volei unde în echipa clasei îl preferam în momentele tensionate lui Emil POPESCU, profitam de această legătura care nu numai că s-a menţinut intactă, dar a evoluat în ciuda necazurilor şi bucuriilor prin care am trecut amândoi.
            În problemele de fond avea o teorie specială a lui pe care mi-a expus-o în 1977, când l-am adus de la Bucureşti cu maşina la întâlnirea de promoţie XXV. Tot ce pot să mărturisesc este că spre marea mea uimire, am constatat că şi rătăcirile erau închegate într-un solid, motivat, bine analizat plan. Mai mult nu pot să spun, fiindcă această discuţie a debutat cu:
            - Goci, asta vreau neapărat să rămână între noi până o să-ţi dau eu dezlegarea, şi nu mi-a dat această dezlegare.
            Revenind la morală, mă duc la el într-o zi, mă ia în braţe, se bucură în felul şi cu generozitatea lui pentru faptul că mă vede, şi dintr-odată, ţinându-mă de umeri mă depărtează puţin şi-mi spune:
            - Goci, azi să nu-mi faci nici un fel de morală, acum o oră l-am dat afară pe Nelu GĂUCAN care a sărit peste cal cu predicile lui.
            - Bine Nini, dar ţi-am făcut eu vreodată aşa ceva ? … am încercat eu să spun ceva ….
            - Ascultă putoare din Ploieşti, tu îţi permiţi şi îţi permit să-mi faci cel mai mult morală dintre toţi cei din Ploieşti. În primul rând că vii mai des pe la mine şi apoi pentru că o simt permanent, nu mă ataci frontal, dar presiunea de la tine este constantă, o faci prin exemplul tău, prin viaţa ta de ascet şi când este groasă o întorci ca la Ploieşti. Goci scumpule, azi după meciul cu GĂUCAN nu mai vreau un meci sau nici măcar un set cu tine, fiindcă sunt obosit.
            Cine putea să-i reziste lui Nichita când acesta vroia să obţină ceva, avea o artă neegalată de a cere ceea ce dorea  aşa că succesul era sigur. Avea însă într-o măsură si mai mare darul de a oferi lucruri deosebite fără ca cel ce le primea să simtă vreo reţinere ori jenă.
            Mă duc într-o zi pe la Nichita, mă primeşte Dora cu mare bucurie şi până să vină el îmi spune :
            - Mircea, ce bine că ai venit, te rog să te duci cu Nichita să-şi ia banii de la Uniunea Scriitorilor   (Nu-mi explic nici astăzi de ce ea îmi spunea Mircea şi nu Goci ca Nichita).
            Zis şi făcut, nu zăbovim prea mult, ne-am gândit că avem timp să punem ţara la cale pe drum, plecăm către sediul Uniunii Scriitorilor.
            În Piaţa Amzei, apare în faţa noastră celebrul contrabasist şi pianist de jazz Johny Răducanu. (Despre el spunea cu mult haz şi tâlc Iosif Sava "Cântăreţul de culoare care cântă jazz"). Când s-au zărit au sărit unul la altul de parcă doreau să se ia la bătaie, nu să se strângă în braţe şi să rămână strânşi unul lângă altul minute în şir.
-         Colegul meu de liceu şi cel mai bun prieten din Ploieşti, Mircea Gociman.
-         Johny Răducanu, cel mai mare muzician pe care-l iubesc la fel ca pe tine.
-         Eu îl cunosc de mult pe Domnul Răducanu şi îl apreciez sincer.
-         Lasă chestiile astea cu domnule, măi Goci, că mă faci de râr, pentrui tine o să fie "Bătrânul"
(De dragul prietenului nostru comun, în anul 1990 l-am rugat pe "Bătrânul" să cânte la pianul lui Nichita şi a făcut-o cu mare dăruire şi măiestrie oferind audienţei un moment de neuitat.)
Discuţia cu Nichita STĂNESCU era de două feluri: ori îţi spunea ceva direct, intr-o manieră de punere la punct a unor lucruri, sau discuţia se ducea pe ocolite, în spirală, în cerc, în elipsă, până te ameţea şi între voltele de idei şi cuvinte îţi plasa poanta la care trebuia să fii foarte atent şi să-i semnalezi intr-un fel receptarea altfel urmând mica dojană:
            - Goci, bre, matale mă urmăreşti ?
            Prelegerea a început cu o teorie a celibatului şi avantajele acestuia:
            - Goci, am avut femei cât să facă sex toată clasa C … chiar pentru toate trei clasele!
            A continuat cu avantajele şi dezavantajele căsătoriei, considerând că cea mai mare realizare şi bucurie este întemeierea familiei prin copii. Regreta extrem de mult faptul că nu a avut copii şi nici măcar nu a reuşit să înfieze unul. ( a încercat după cutremur să înfieze, formal, copilul nelegitim al lui Alexandru IVASIUC, Ana – Maria, dar s-a lovit de oponenţa familiei copilului).
            Mi-a vorbit apoi de mama lui pe care o diviniza, de surorile lui de care se simţea tare legat fără să facă diferenţă că Mariana era sora lui de sânge, iar Cristina era înfiată din Moldova în timpul foametei. Era mândru că le iubeşte la fel, pe fiecare în felul ei, manifestându-şi în acest fel dragostea pentru tatăl său care-l îndemnase să nu facă vreo diferenţă între ele. A trecut cam brusc la teoria de echilibrist a şefului familiei care este dator să pondereze tendinţele centrifuge care apar inerent între membrii ei şi a comparat lucrul acesta cu măiestria unui căpitan de vas care transportă o încărcătură preţioasă pe o mare agitată şi plină de pericole încheiind brusc:
            - Şi dacă căpitanul nu mai poate sau nu mai există …. ce bine ar fi dacă prietenii, dar mai ales familia lui i-ar continua ideile de pacifism familial.
            Regia lui Nichita era de o perfecţiune împinsă la infinit, în general nu era omul care să-şi permită un monolog cu care să lase mască interlocutorul, fără cuvinte, dar de data asta a făcut-o şi nu ştiu cum, dar din viteza cu care vorbea, din privirea lui blândă, am înţeles că nu trebuia să-l întrerup, că eram un simplu magnetofon … şi totul s-a terminat în holul Uniunii când cuvintele lui au destrămat visul compus tot de el, de acest maestru al vorbelor şi ideilor.
            - Goci, asteaptă-mă zece minute, te rog aşează-te puţin, ştiu că nu poţi să stai în picioare şi a dispărut la etaj.
            După 13 Decembrie 1983, am încercat cu toate puterile mele să transmit dorinţele lui, poate prea discret, dar în maniera în care am primit ideile de la el, acolo unde am considerat că trebuie, dar şi la alţi prieteni cu influenţă. Recunosc că rezultatele au fost modeste, dar poate că dacă nu erau deloc … Doamne cât şi-ar fi dorit să ne vadă pe toţi, laolaltă la coliva lui de pomenire şi nu a fost aşa din păcate.
            S-a întors de la caserie şi m-a invitat în spate, în grădină, unde a comandat patru sticle de Pepsi Cola, iar discuţia a mutat-o către mine, spunându-mi cât de fericit sunt, că după nefericirea bolii mele care a întrerupt o carieră sportivă strălucită, am o familie echilibrată şi mai ales pe scumpul de Alexandru pentru care am acasă nişte monede rare şi o carte.
            În timp ce discutam împreună, îngândurat şi încărcat de discuţia anterioară, nici nu am observat că în jurul nostru se adunaseră vreo 15-20 de persoane. Stăteau tăcuţi în picioare la o distanţă de trei metri de noi şi cât Nichita nu le-a acordat vreo atenţie erau aidoma unor statui. Apoi, când maestrul de ceremonii, marele regizor şi-a aruncat privirea asupra lor a început un spectacol unic, straniu. Unul din ei, mic, cu barbă şi ochelari cu ramă îngustă, s-a aşezat în genunchi lângă mine şi a spart tăcerea:
            - Dacă marele Nichita crează astăzi un moment unic şi bea Pepsi cu dumneavoastră, înseamnă că sunteţi o persoană foarte importantă şi este o deosebită cinste pentru mine să vă sărut mâna, iar dacă mă consideraţi nedemn de această favoare o să vă sărut picioarele.
            Individul era în mod cert treaz, nici urmă de semne de nesiguranţă în vorbire, iar atitudinea lui era extrem de serioasă şi hotărâtă. Am schimbat o scurtă privire cu Nichita, am aruncat o privire şi în jur dându-mi seama că trăiam cu toţi o secventă de viaţă deosebită, dintr-o lume paralelă, o lume în care Nichita era divinizat, iar eu eram veriga prin care azi i se prosternau. Nu aveam dreptul să rup acest moment de vrajă, i-am întins mâna bărbosului care mi-a sărutat-o cu evlavie şi s-a îndepărtat rapid din planul nostru vizual. A venit apoi altul care i-a şoptit ceva la ureche lui Nichita care a spus ca să audă toţi:
            - Goci este prietenul şi colegul meu de liceu de la Ploieşti.
            Am acordat vreo 5-6 autografe după care terminând Pepsi Cola am părăsit grădina în aplauzele discrete ale asistenţei.
-         Ce mult te iubesc oamenii, Nini!
-         Şi eu pe tine şi pe măgarul ăla mic de la Ploieşti, pe Alexandru.
                                                                           Preşedintele Fundaţiei Nichita Stănescu
Ing. Mircea Gociman