Pepsi cu Nichita Stănescu
Am ţinut foarte mult la Nichita,
încercam şi eu să-l mai influenţez să se menajeze, să fie mai
puţin risipitor,
să nu se lase jumulit material de toţi profitorii care îi
speculau marea
bunătate şi sufletul curat. Dar treaba asta nu era un lucru uşor,
trebuia să
aleg cu mare grije momentul potrivit, să fiu atent cu fiecare
cuvânt spus, să
manevrez discuţia cu mare grijă. Nichita dacă simţea un atac frontal nu
riposta, dar pe nesimţite te deplasa într-un alt domeniu
extrem de interesant,
lansa nişte teorii strălucitoare, încât nu-ţi
puteai permite să opreşti
răbufnirea de geniu pentru o biată morală. Cu toate aceste pericole şi
capcane,
profitam de legătura care se stabilise între noi
încă din liceu, de la fotbal
prin golurile pe care i le marcam sau pe cele care le apăra, de la
volei unde
în echipa clasei îl preferam în momentele
tensionate lui Emil POPESCU, profitam
de această legătura care nu numai că s-a menţinut intactă, dar a
evoluat în
ciuda necazurilor şi bucuriilor prin care am trecut amândoi.
În problemele de fond avea o teorie
specială a lui pe care mi-a expus-o în 1977, când
l-am adus de la Bucureşti cu
maşina la întâlnirea de promoţie XXV. Tot ce pot să
mărturisesc este că spre
marea mea uimire, am constatat că şi rătăcirile erau
închegate într-un solid,
motivat, bine analizat plan. Mai mult nu pot să spun, fiindcă această
discuţie
a debutat cu:
- Goci, asta vreau neapărat să
rămână între noi până o să-ţi dau eu
dezlegarea, şi nu mi-a dat această
dezlegare.
Revenind la morală, mă duc la el
într-o zi, mă ia în braţe, se bucură în
felul şi cu generozitatea lui pentru
faptul că mă vede, şi dintr-odată, ţinându-mă de umeri mă
depărtează puţin
şi-mi spune:
- Goci, azi să nu-mi faci nici un
fel de morală, acum o oră l-am dat afară pe Nelu GĂUCAN care a sărit
peste cal
cu predicile lui.
- Bine Nini, dar ţi-am făcut eu
vreodată aşa ceva ? … am încercat eu să spun ceva
….
- Ascultă putoare din Ploieşti, tu
îţi permiţi şi îţi permit să-mi faci cel mai mult
morală dintre toţi cei din
Ploieşti. În primul rând că vii mai des pe la mine
şi apoi pentru că o simt
permanent, nu mă ataci frontal, dar presiunea de la tine este
constantă, o faci
prin exemplul tău, prin viaţa ta de ascet şi când este groasă
o întorci ca la
Ploieşti. Goci scumpule, azi după meciul cu GĂUCAN nu mai vreau un meci
sau
nici măcar un set cu tine, fiindcă sunt obosit.
Cine putea să-i reziste lui Nichita
când acesta vroia să obţină ceva, avea o artă neegalată de a
cere ceea ce
dorea aşa că
succesul era sigur. Avea
însă într-o măsură si mai mare darul de a oferi
lucruri deosebite fără ca cel
ce le primea să simtă vreo reţinere ori jenă.
Mă duc într-o zi pe la Nichita, mă
primeşte Dora cu mare bucurie şi până să vină el
îmi spune :
- Mircea, ce bine că ai venit, te
rog să te duci cu Nichita să-şi ia banii de la Uniunea Scriitorilor (Nu-mi explic
nici astăzi de ce ea îmi
spunea Mircea şi nu Goci ca Nichita).
Zis şi făcut, nu zăbovim prea mult,
ne-am gândit că avem timp să punem ţara la cale pe drum,
plecăm către sediul
Uniunii Scriitorilor.
În Piaţa Amzei, apare în faţa
noastră celebrul contrabasist şi pianist de jazz Johny Răducanu.
(Despre el
spunea cu mult haz şi tâlc Iosif Sava "Cântăreţul
de culoare care cântă
jazz"). Când s-au zărit au sărit unul la altul de parcă
doreau să se ia la
bătaie, nu să se strângă în braţe şi să
rămână strânşi unul lângă altul minute
în şir.
-
Colegul
meu
de liceu şi cel mai bun prieten din Ploieşti, Mircea Gociman.
-
Johny
Răducanu, cel mai mare muzician pe care-l iubesc la fel ca pe tine.
-
Eu
îl cunosc
de mult pe Domnul Răducanu şi îl apreciez sincer.
-
Lasă
chestiile astea cu domnule, măi Goci, că mă faci de râr,
pentrui tine o să fie
"Bătrânul"
(De dragul
prietenului nostru
comun, în anul 1990 l-am rugat pe
"Bătrânul" să cânte la pianul lui Nichita şi a
făcut-o cu mare
dăruire şi măiestrie oferind audienţei un moment de neuitat.)
Discuţia cu
Nichita STĂNESCU era
de două feluri: ori îţi spunea ceva
direct, intr-o manieră de punere la punct a unor lucruri, sau discuţia
se ducea
pe ocolite, în spirală, în cerc, în
elipsă, până te ameţea şi între voltele de
idei şi cuvinte îţi plasa poanta la care trebuia să fii
foarte atent şi să-i
semnalezi intr-un fel receptarea altfel urmând mica dojană:
- Goci, bre, matale mă urmăreşti ?
Prelegerea a început cu o teorie a
celibatului şi avantajele acestuia:
- Goci, am avut femei cât să facă
sex toată clasa C … chiar pentru toate trei clasele!
A continuat cu avantajele şi
dezavantajele căsătoriei, considerând că cea mai mare
realizare şi bucurie este
întemeierea familiei prin copii. Regreta extrem de mult
faptul că nu a avut
copii şi nici măcar nu a reuşit să înfieze unul. ( a
încercat după cutremur să
înfieze, formal, copilul nelegitim al lui Alexandru IVASIUC,
Ana – Maria, dar
s-a lovit de oponenţa familiei copilului).
Mi-a vorbit apoi de mama lui pe care
o diviniza, de surorile lui de care se simţea tare legat fără să facă
diferenţă
că Mariana era sora lui de sânge, iar Cristina era
înfiată din Moldova în
timpul foametei. Era mândru că le iubeşte la fel, pe fiecare
în felul ei,
manifestându-şi în acest fel dragostea pentru tatăl
său care-l îndemnase să nu
facă vreo diferenţă între ele. A trecut cam brusc la teoria
de echilibrist a
şefului familiei care este dator să pondereze tendinţele centrifuge
care apar
inerent între membrii ei şi a comparat lucrul acesta cu
măiestria unui căpitan
de vas care transportă o încărcătură preţioasă pe o mare
agitată şi plină de
pericole încheiind brusc:
- Şi dacă căpitanul nu mai poate sau
nu mai există …. ce bine ar fi dacă prietenii, dar mai ales
familia lui i-ar
continua ideile de pacifism familial.
Regia lui Nichita era de o
perfecţiune împinsă la infinit, în general nu era
omul care să-şi permită un
monolog cu care să lase mască interlocutorul, fără cuvinte, dar de data
asta a
făcut-o şi nu ştiu cum, dar din viteza cu care vorbea, din privirea lui
blândă,
am înţeles că nu trebuia să-l întrerup, că eram un
simplu magnetofon … şi totul
s-a terminat în holul Uniunii când cuvintele lui au
destrămat visul compus tot
de el, de acest maestru al vorbelor şi ideilor.
- Goci, asteaptă-mă zece minute, te
rog aşează-te puţin, ştiu că nu poţi să stai în picioare şi a
dispărut la etaj.
După 13 Decembrie 1983, am încercat
cu toate puterile mele să transmit dorinţele lui, poate prea discret,
dar în
maniera în care am primit ideile de la el, acolo unde am
considerat că trebuie,
dar şi la alţi prieteni cu influenţă. Recunosc că rezultatele au fost
modeste,
dar poate că dacă nu erau deloc … Doamne cât şi-ar
fi dorit să ne vadă pe toţi,
laolaltă la coliva lui de pomenire şi nu a fost aşa din păcate.
S-a întors de la caserie şi m-a
invitat în spate, în grădină, unde a comandat patru
sticle de Pepsi Cola, iar
discuţia a mutat-o către mine, spunându-mi cât de
fericit sunt, că după nefericirea
bolii mele care a întrerupt o carieră sportivă strălucită, am
o familie
echilibrată şi mai ales pe scumpul de Alexandru pentru care am acasă
nişte
monede rare şi o carte.
În timp ce discutam împreună,
îngândurat şi încărcat de discuţia
anterioară, nici nu am observat că în jurul
nostru se adunaseră vreo 15-20 de persoane. Stăteau tăcuţi în
picioare la o
distanţă de trei metri de noi şi cât Nichita nu le-a acordat
vreo atenţie erau
aidoma unor statui. Apoi, când maestrul de ceremonii, marele
regizor şi-a
aruncat privirea asupra lor a început un spectacol unic,
straniu. Unul din ei,
mic, cu barbă şi ochelari cu ramă îngustă, s-a aşezat
în genunchi lângă mine şi
a spart tăcerea:
- Dacă marele Nichita crează astăzi
un moment unic şi bea Pepsi cu dumneavoastră, înseamnă că
sunteţi o persoană
foarte importantă şi este o deosebită cinste pentru mine să vă sărut
mâna, iar
dacă mă consideraţi nedemn de această favoare o să vă sărut picioarele.
Individul era în mod cert treaz,
nici urmă de semne de nesiguranţă în vorbire, iar atitudinea
lui era extrem de
serioasă şi hotărâtă. Am schimbat o scurtă privire cu
Nichita, am aruncat o
privire şi în jur dându-mi seama că trăiam cu toţi
o secventă de viaţă
deosebită, dintr-o lume paralelă, o lume în care Nichita era
divinizat, iar eu
eram veriga prin care azi i se prosternau. Nu aveam dreptul să rup
acest moment
de vrajă, i-am întins mâna bărbosului care mi-a
sărutat-o cu evlavie şi s-a
îndepărtat rapid din planul nostru vizual. A venit apoi altul
care i-a şoptit
ceva la ureche lui Nichita care a spus ca să audă toţi:
- Goci este prietenul şi colegul meu
de liceu de la Ploieşti.
Am acordat vreo 5-6 autografe după
care terminând Pepsi Cola am părăsit grădina în
aplauzele discrete ale
asistenţei.
-
Ce
mult te
iubesc oamenii, Nini!
-
Şi
eu pe
tine şi pe măgarul ăla mic de la Ploieşti, pe Alexandru.
Preşedintele
Fundaţiei
Nichita Stănescu
Ing. Mircea
Gociman