povestea_unei_dedicatii

            O zi călduroasă de iunie a anului 1946, în curtea Liceului "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti, jucam fotbal împotriva clasei a III-a A şi eram conduşi cu 2-0 când, la o învălmăşeală, Ionică, portarul lor s-a accidentat (a fost accidentat de Gabi CĂLINESCU). Valeriu, căpitanul lor de echipă, marea vedetă a liceului, se consultă cu Ştefănel, apoi zice:
            - Chemaţi-l pe Nini !
            După câteve clipe, din fundul curţii, unde se "antrena", apare un băiat înalt, rotunjor, cu părul blond şi ondulat, cu ochii ca cerul, purtând un echipament, de adevărat, de portar. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, a luat mingia şi a bătut lovitura de pedeapsă. Jocul a continuat cu înverşunare şi la o centrare de pe dreapta m-am furişat printre adversari, am lovit mingia cu capul puţin înaintea lui Nini şi ... gol ... 2-1 pentru ei ... Bravo Mircea ... Din noianul de impresii, mi-aduc aminte numai privirea lui blândă, ochii mari şi expresivi, s-a apropiat de mine şi mi-a spus:
            - Mi-o făcuşi, bre !
            Încurajaţi de gol, atacăm cu mare furie, la o fază aproape de poarta lor Lola (Constantin MIHALCEA) este lovit şi elevul supraveghetor care arbitra, acordă 11 metri. Aşez mingia pentru executarea loviturii de graţie, mă uit la portarul care sta liniştit în poartă, nu vine să-mi mute mingia cu o palmă mai înapoi, nu se strâmbă la mine, stă calm şi mă priveşte cu blândeţe aşteptând fluierul. Fac o fentă, trag în partea cealaltă, dar cu o inspiraţie de moment, Nini atinge mingia cu vârful bocancului evitând golul. ... Imediat descurajaţi, mai primim un gol şi pierdem cu 3-1 ...
            După meci, am rămas singur pe teren, părăsit de coechipieri şi colegi, cu ochii plini de lacrimi, vinovat de insucces, incapabil să-mi revin. Dar nu ... nu eram singur, Nini, eroul meciului, s-a desprins din euforia succesului, a renunţat la obişnuitul ceremonial de a fi condus acasă de toată echipa, cedându-i dreptul lui Valeriu care marcase trei goluri, şi a venit la mine să mă consoleze.
            Nu-mi aduc aminte exact ce mi-a spus, dar mi-a spus vorbe frumoase, m-a încurajat propunând chiar să mă conducă până acasă, ceea ce bineînţeles, nu am acceptat. Din ziua aceea, ne-am legat sufleteşte într-un mod şi dintr-un motiv cunoscut numai de noi doi, exprimat cum numai el Nini-Nichita STĂNESCU putea să o facă prin dedicaţia pe volumul Epica Magna, primit de la el în 1978:
            " Prietenului meu, de o viaţă, de la prietenul lui de o viaţă".
Notă ulterioară: Într-o emisiune la TV printre multe amintiri despre fostul ei soţ, Nichita, Doina CIUREA povestea cu uimire cum acesta întâlnea pe cineva necunoscut (poate pentru ea sărmana) şi îl umplea cu epitete de genul: cel mai frumos coleg de liceu, colegul meu cel mai apropiat, fratele meu, prietenul meu din totdeauna. Ceea ce din păcate nu a reuşit ea să înţeleagă, biata femeie, a fost deosebita deschidere a lui Nichita pentru prietenie şi prieteni, având destul discernământ în a şti să-i selecţioneze din mulţimea celor care se ofereau a fi prieteni ori prietene cu Bardul de la Ploieşti. Ca urmare a educaţiei primite în liceu de la străluciţii noştri profesori, amândoi consideram că prietenia, ca şi recunoştiinţa, nu se prescriu, nu au termene de garanţie, de valabilitate. Când mergeam cu el pe stradă, eram uluit de numărul impresionant de persoane ori personalităţi care ne dădeau bineţe, de modul respectuos în care le răspundea, de vorbele minunate pe care le adresa, având câte ceva bun de spus pentru fiecare şi mai ales de faptul că îi cunoştea pe toţi, cu multe amănunte despre viaţa fiecăruia, deoarece le punea întrebări de genul: cum îi mai merge mamei dumneavoastră ? … transmiteţi sărutări de mâini doamnei … un pupic de la mine pentru frumoasa dumneavoastră fetiţă … sau salutări domnului director … Carisma lui Nichita era emisiunea de unde speciale de bine, bucurie, fericire, iar dacă uneori exagera şi îl aduceam la realitate spunea … Goci, nu fi măgăruş, fiindcă dacă bucur pe cineva îmi face bine şi mie … dar din dar se face rai … şi tu îmi spui mie lucruri puţin umflate care ne bucură pe amândoi bătrâne. Pe stradă, prin Nichita, i‑am cunoscut printre mulţi alţii pe Pino CARAMITRU, Sorin DUMITRESCU, Elena ŞTEFOI, Johny RĂDUCANU, despre care cu mult farmec domnul Iosif SAVA, celebrul critic de artă şi om de televiziune spunea, cântăreţul de culoare care cântă Jazz. Nichita era foarte curios, aşa că mă bombarda cu multe întrebări despre colegi din Ploieşti care au reprezentat ceva la tinereţea lor sau ulterior, iar dacă îi spuneam că nu ştiu, mă apostrofa în glumă spunând că trebue neapărat să mă informez şi să fiu la curent … că bre Goci, mata eşti starostele nostru şi trebuie să le ştii pe toate.