Momente din povestea Revistei Băcăonia

            După examenul de admitere în clasa 8-a de liceu, Nichita STĂNESCU a fost repartizat la clasa B, fiindcă mătuşa lui, sora domnului Călae STĂNESCU, doamna Elena CĂRBUNESCU poreclită "Babette" din cauză că avea o figură bătrânicioasă, era profesoară de ştiinţele naturii la liceul nostru, iar în acea clasă au fost repartizaţi mai ales copii cu pile. Marin ZAHARESCU băiatul profesorului de fizică Const. ZAHARESCU (Moaţă), Alexandru (Puiu) CONSTANTINESCU băiatul directorului Rafinăriei Româno-Americana şi al profesoarei de fizică Eleonora CONSTANTINESCU, Radu PAPINA fiul şefului camerei de comerţ şi director al Liceului Comercial, Florin BROZICI băiatul profesorului de matematică Guido BROZICI, Sezi MILIUTIN  şi Dan SUCIU  băieţi de profesori universitari  de la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, Stelian BORDEANU şi Sergiu UŢĂ-BĂICOIANU copii de învăţători şi în mod cert mai erau şi alţii printre care Uwe ZARGES un geniu de necontestat. Ceilalţi copii buni la învăţătura au fost repartizaţi ca să echilibreze clasele A (Izvoraş CAVADIA, Gh. GEORGESCU, Emilian ANGELESCU, Fredi MERTL, Mircea GUDUMAC, Ion PÂRVULESCU, Ion TĂRICEANU, Constantin SPIRIDON, Ion TOBOŞ, Traian ROŞU, Constantin MIHALCEA, Ion DĂNESCU) şi C ( Bebe STĂNESCU, Mircea GOCIMAN, Vincenţiu DUMITRU, Ştefan LUCINESCU, Dan SOLOMON, Valerică PÂRVAN, Emil POPESCU, Dorin CALOTĂ, Alexandru CRISTIAN, Petre CRICOVEANU, Constantin DINESCU, Mircea DUMITRESCU, Cristea MĂLDĂRESCU, Nicolae MIHAI, Mirel VERMOND). În privinţa profesorilor, clasa mea, C-ul a avut două găuri mari pentru cei care nu s-au situat la un nivel superior pentru a le astupa singuri la materii foarte importante matematică şi la fizică.
            La matematică am făcut în calsa 8-a cu profesorul TEODORESCU (ŢAMBAL) care după spusele profesorului Ion GRIGORE, era un matematician excelent, dar complet neinteresat de meseria de profesor, nul ca pedagog şi beţiv (la ore nu a venit niciodată beat sau magnetizat, însă figura lui era tipică, a cetăţeanului turmentat). Explica, asculta, la teză cei care nu ştiau copiau de la cei care ştiau. Salvarea noastră a venit însă tot de la viciul lui, de bună voie şi nesilit de nimeni şi-a cerut transferul la Valea Călugărească, unde a sperat să curgă vinul la robinet, dar spre dezamăgirea lui nu a fost aşa, important însă a fost faptul că noi am scăpat de el şi din clasa 9-a profesorul Ion GRIGORE a început cu noi matematica de clasa 8-a reuşind cu greu alinierea până la finele anului.
            La fizică, alt dezastru, o tânără absolventă Claudia MĂMĂLIGĂ, care transformase orele de fizică într‑un circ, iar cunoştiinţele noastre tindeau spre zero. Copii dacă dau de un dascăl slab de înger sunt răi, iar acum, amintindu-mi de ce-i făceam bietei fete, mă mustră conştiinţa, cu toate că datorită acestui lucru în clasa 9-a nu a vrut să mai ia clasa noastră, a fost mutată la Liceul de Fete şi la noi a venit profesorul Mayer KÖRNER. Pentru majoritatea dintre noi, cei care am urmat facultăţi tehnice, acest lucru a fost salvator din punctul de vedere al carierii noastre. Oricum cu toate că ne‑am revăzut cu regularitate din 5 în 5 ani de la terminarea liceului, eu fiind organizatorul acestor reuniuni şi am invitat la toate întâlnirile pe foştii noştri profesori, pe dânsa nu am putut să o chem. Am să povestesv numai câteva episoade cu biata profesoară pentru a ilustra faptul că-i făceam viaţa un iad, un coşmar. Odată, în timp ce explica, probabil că o mâncărime în zona pubiană a obligat-o sărmana, să se scarpine, lucru neobservat de noi, fiindcă a fost probabil făcut la adăpostul catedrei, dar degetele murdare de cretă au lăsat urme pe fusta gri pe care o purta. După ce a scris ceva pe tablă şi s-a întors cu faţa la noi, mărturia faptului era clară prin urmele de cretă lăsate pe fustă în locul ruşinos, iar în clasă s-a lăsat o linişte suspectă. Neobişnuită cu o astfel de atmosferă profesoara a întrebat ce s‑a întâmplat şi Dan SOLOMON care avea o manieră nevinovată de a spune orice lucru i-a zis:
            - V-aţi murdărit pe fustă de cretă, poate de la burete.
            Domnişoara Mămăligă s-a uitat în jos, s-a schimbat la faţă, a luat catalogul stăpânindu-şi lacrimile şi ruşinată a părăsit clasa, iar noi am păstrat o tăcere desăvârşită ca dovadă a faptului că am regretat puţin cele petrecute, nu eram noi chiar atât de răi.
            Altă dată, când purta o fustă albă, George Valentin STĂNESCU (zis Napoleon os de domn) care stătea în banca I-a şi mânca vişine, a aruncat cu sâmburi pe fustă făcându-i picăţele după care i-a spus:
            - Cred că vi s-a murdărit fusta.
            Efectul a fost acelaşi …. cu părăsirea clasei.
            Fiindcă în liceu era criză de spaţiu, în clasa 8-a se montaseră trei rânduri de bănci foarte mari în sala de sport şi învăţam în condiţii grele, cei din ultimele rânduri puteau să facă ce vroiau având cale lungă până la catedră. În timpul orei de fizică, deoarece practic tot nu aveam ce face, oricum din carte puteam să învăţăm mult mai bine, cei din fundul clasei plimbau nişte litere făcute pentru lozinci realizând cuvinte în nici un caz obscene, dar foarte amuzante. Altă metodă de divertisment consta în faptul că cele trei rânduri foarte lungi de bănci, aveau o configuraţie deosebită, care se schimba uneori din minut în minut, când rândul din dreapta rămânea gol, când în rândul din mijloc stăteau 4 chiar 5 elevi ceea ce crea profesoarei o stare de mare tensiune, dar niciodată nu ne-a spus nimic.
            Totul s-a încheiat la sfârşitul unei ore de dirigenţie când profesorul George Iancu GHIDU, la care noi ţineam foarte mult, un dascăl strălucit şi excelent pedagog, după ce a ieşit din clasă s-a întors şi ne-a spus cu eleganţa care-l caracteriza:
            - Băieţi, vreau să vă rog ceva în virtutea relaţiilor bune pe care le avem … aş dori ca atmosfera de la orele de fizică să fie asemănătoare cu cea de la cele de franceză. A plecat şi fără vreun comentariu între noi, din marea dragoste pentru dirigintele nostru, acest om deosebit, până la sfârşitul anului orele de fizică s-au desfăşurat într-o disciplină totală, într-o linişte jenantă, dar profesoara nu primea nici un fel de atenţie din partea noastră, nu pentru că s-a plâns, că ne-a pârât, ci pentru că nu merita. Şi dacă pe majoritatea celor care au greşit cu mine i-am iertat de mult pe domnişoara MĂMĂLIGĂ nu pot să o iert, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă în clasa 9-a la ora de fizică nu intra profesorul Meier KÖRNER, care spre marea lui surprindere a fost primit, entuziasmant, în ovaţii, dar prestaţia lui ulterioară, ca profesor de fizică şi de chimie, ne-a fost de mare folos în formarea noastră tehnică.
            Restul profesorilor erau însă de mare clasă şi ţinută, în afară de dirigintele nostru din primele două clase, arbitrul eleganţei şi a bunelor maniere, profesorul de franceză George Iancu GHIDU, apoi alţi doi ani inegalabilul profesor de istorie Nicolae SIMACHE, la geografie Nicolae LIPCAN şi Andrei VIJOLI, la română, după o scurtă perioadă cu Gh. MILICA, a venit profesorul Constantin RÂPEANU apoi Constantin ENCIU, la desen Iosif POP, la sport Gh. MĂTUŞA de la care am învăţat că atât în sport cât şi în viaţă trebuie să ştii să primeşti atât victoriile, dar şi înfrângerile, la care trebuie chiar să te aştepţi.
            În clasa 9-a, Nichita STĂNESCU cu aceleaşi pile care l-au repartizat la clasa B, s-a mutat la clasa C, ca să fie alături de cei doi prieteni apropiaţi, Valerică PÂRVAN, dar mai ales Emil POPESCU. Fiind mânaţi din interior de un imbold care îi punea să facă lucruri deosebite de ceilalţi, s-au decis să scoată o revistă literară – umoristică şi cum băşcălia era sinonimă cu băcăonia (se spunea te-ai făcut de băcănie sau băcăonie), au ales titlul "BĂCĂONIA" cu un motto haios: Băcăoani din toate ţările uniţi-Vă! Din informaţiile ulterioare, se pare că tradiţia revistelor umoristice de tiraj redus era un vechi obicei al familiei STĂNESCU, cel puţin ca sponsor, domnul Călae STĂNESCU, tatăl lui Nichita, participase la apariţia revistei "Să nu te superi că te-njur" la care un rol important îl aveau celebrul poet şi compozitor Ionel FERNIC şi Mişon IONESCU (tatăl profesoarei Gabriela BOBOREL-IONESCU de la Colegiul Naţional I.L CARAGIALE din Ploieşti). Pe vremea aceea, neexistând la îndemână o maşină de scris sau aparate de copiat, revista era scrisă de Emil POPESCU cu un scris regulat şi înghesuit, iar de desene se ocupa Nichita. Cu toate că se spune că au existat patru numere, eu am văzut numai trei, pe care mi le arăta Nichita, ceilalţi fiind mai secretoşi. Realizarea unei reviste clandestine în anii 50 era un pericol extrem de mare, putând fi exmatriculat numai pentru faptul că ai citit-o. Îmi amintesc că am citit mai atent două dintre ele într-o zi când eram de servici pe liceu şi clasa mea avea oră de sport (la alte ore elevul de servici nu avea voie să lipsească de la ore). Pe un format A3, îndoit, luat din mijlocul unui caiet, revista conţinea versuri cu iz umoristic, articole acide la adresa comportamentului unor colegi de-ai noştri, caricituri făcute de Nichita. Oricum era o revistă categoric nevinovată, realizată de nişte copii inteligenţi, decenţi şi în mod cert cu frica lui Dumnezeu. Cum odată cu originalul, scris cu creion chimic, se mai făcea parcă, o copie cu hârtie de indigo, exemplarele circulau la liceul de băieţi cât şi la cel vecin de fete, aşa că au fost văzute de destulă lume.
            Sfârşitul revistei l-am aflat în 1985 din articolul lui Emil POPESCU publicat în cartea lui Constantin CRIŞAN  “Frumos ca umbra unei idei”  o culegere de amintiri publicate de colegii, prietenii şi cunoscuţii lui (unde printre alţii am scris şi eu, Mircea PETRESCU şi vărul lui Nichita, scriitorul Ioan GRIGORESCU) în care Emil spunea că directorul Andrei VIJOLI a confiscat revista şi gata. Adevărul integral l-am aflat în 1986 de la doamna STĂNESCU, care cu ocazia unui interviu, mi-a relatat, printre altele, cum într‑o după amiază, domnul STĂNESCU a fost chemat la securitate unde l-a găsit pe Nichita şi cineva foarte mare (probabil Coco MĂNESCU, şeful securităţii, fratele viitorului prim ministru Manea MĂNESCU) care i-a zis:
    - Nea Călae, ia-l pe ăsta acasă, trage-i o bătaie bună şi noroc că a dat de mine care te cunosc ca om serios, că altfel cine ştie ce dandana ieşea.
    În realitate Emil nu ştia nici el adevărul, deoarece familia STĂNESCU a fost obligată să nu spună la nimeni şi nici nu avea acest interes ca să se afle ce şi cum, că totul fusese muşamalizat. În spatele acestei întâmplări stătea faptul că domnul STĂNESCU, negustor, la sfârşitul fiecărui sezon făcea cadou marfa soldată puşcăriaşilor de la Doftana. Comuniştii arestaţi acolo au interpretat acest gest ca solidaritate pentru cauza lor tâmpită şi au rămas cu o deosebită simpatie faţă de dânsul. Acest lucru a însemnat salvarea lui Nichita, dar şi sfârşitul revistei BĂCĂONIA, care a vieţuit numai patru numere sub bagheta lui Nichita STĂNESCU.
    Din fericire, un colectiv de tineri elevi entuziaşti al Colegiului Naţional Ion Luca Caragiale din Ploieşti, în frunte cu Adrian ZAMFIRESCU, au hotărât să continue ce începuse Nichita STĂNESCU, reluând revista de la numărul 5, iar noi colegii lui Nichita îi sprijinim prin mărturiile noastre, martori oculari ai existenţei marelui poet. Suntem cu tot sufletul alături de ei şi dorim ca ştafeta Băcăonia să fie transmisă din generaţie în generaţie spre mândria celui care a creat-o şi care de acolo de sus probabil că îi urmăreşte mulţumit şi plin de mândrie. ... din NEfericire, entuziasmul copiilor şi alte evenimente adiacente au făcut ca noua revistă să se oprească la numărul 8. Aşa o fi fost scris, ca periodic să se trezeasccă la Colegiul Naţional I. L. Caragiale din Ploieşti o mănâ de elevi care să scoată câte 4 numere din această revistă !