Momente din povestea Revistei
Băcăonia
După examenul de admitere
în clasa
8-a de liceu, Nichita STĂNESCU a fost repartizat la clasa B, fiindcă
mătuşa
lui, sora domnului Călae STĂNESCU, doamna Elena CĂRBUNESCU poreclită
"Babette" din cauză că avea o figură bătrânicioasă, era
profesoară de
ştiinţele naturii la liceul nostru, iar în acea clasă au fost
repartizaţi mai
ales copii cu pile. Marin ZAHARESCU băiatul profesorului de fizică
Const.
ZAHARESCU (Moaţă), Alexandru (Puiu) CONSTANTINESCU băiatul directorului
Rafinăriei Româno-Americana şi al profesoarei de fizică
Eleonora
CONSTANTINESCU, Radu PAPINA fiul şefului camerei de comerţ şi director
al
Liceului Comercial, Florin BROZICI băiatul profesorului de matematică
Guido
BROZICI, Sezi MILIUTIN şi
Dan
SUCIU băieţi de
profesori
universitari de la
Institutul de Petrol
şi Gaze din Bucureşti, Stelian BORDEANU şi Sergiu UŢĂ-BĂICOIANU copii
de
învăţători şi în mod cert mai erau şi alţii printre
care Uwe ZARGES un geniu de
necontestat. Ceilalţi copii buni la învăţătura au fost
repartizaţi ca să
echilibreze clasele A (Izvoraş CAVADIA, Gh. GEORGESCU, Emilian
ANGELESCU, Fredi
MERTL, Mircea GUDUMAC, Ion PÂRVULESCU, Ion TĂRICEANU,
Constantin SPIRIDON, Ion
TOBOŞ, Traian ROŞU, Constantin MIHALCEA, Ion DĂNESCU) şi C ( Bebe
STĂNESCU,
Mircea GOCIMAN, Vincenţiu DUMITRU, Ştefan LUCINESCU, Dan SOLOMON,
Valerică
PÂRVAN, Emil POPESCU, Dorin CALOTĂ, Alexandru CRISTIAN, Petre
CRICOVEANU,
Constantin DINESCU, Mircea DUMITRESCU, Cristea MĂLDĂRESCU, Nicolae
MIHAI, Mirel
VERMOND). În privinţa profesorilor, clasa mea, C-ul a avut
două găuri mari
pentru cei care nu s-au situat la un nivel superior pentru a le astupa
singuri
la materii foarte importante matematică şi la fizică.
La matematică am făcut în calsa 8-a
cu profesorul TEODORESCU (ŢAMBAL) care după spusele profesorului Ion
GRIGORE,
era un matematician excelent, dar complet neinteresat de meseria de
profesor,
nul ca pedagog şi beţiv (la ore nu a venit niciodată beat sau
magnetizat, însă
figura lui era tipică, a cetăţeanului turmentat). Explica, asculta, la
teză cei
care nu ştiau copiau de la cei care ştiau. Salvarea noastră a venit
însă tot de
la viciul lui, de bună voie şi nesilit de nimeni şi-a cerut transferul
la Valea
Călugărească, unde a sperat să curgă vinul la robinet, dar spre
dezamăgirea lui
nu a fost aşa, important însă a fost faptul că noi am scăpat
de el şi din clasa
9-a profesorul Ion GRIGORE a început cu noi matematica de
clasa 8-a reuşind cu
greu alinierea până la finele anului.
La fizică, alt dezastru, o tânără
absolventă Claudia MĂMĂLIGĂ, care transformase orele de fizică
într‑un circ,
iar cunoştiinţele noastre tindeau spre zero. Copii dacă dau de un
dascăl slab
de înger sunt răi, iar acum, amintindu-mi de ce-i făceam
bietei fete, mă mustră
conştiinţa, cu toate că datorită acestui lucru în clasa 9-a
nu a vrut să mai ia
clasa noastră, a fost mutată la Liceul de Fete şi la noi a venit
profesorul
Mayer KÖRNER. Pentru majoritatea dintre noi, cei care am urmat
facultăţi
tehnice, acest lucru a fost salvator din punctul de vedere al carierii
noastre.
Oricum cu toate că ne‑am revăzut cu regularitate din 5 în 5
ani de la
terminarea liceului, eu fiind organizatorul acestor reuniuni şi am
invitat la
toate întâlnirile pe foştii noştri profesori, pe
dânsa nu am putut să o chem.
Am să povestesv numai câteva episoade cu biata profesoară
pentru a ilustra
faptul că-i făceam viaţa un iad, un coşmar. Odată, în timp ce
explica, probabil
că o mâncărime în zona pubiană a obligat-o sărmana,
să se scarpine, lucru
neobservat de noi, fiindcă a fost probabil făcut la adăpostul catedrei,
dar
degetele murdare de cretă au lăsat urme pe fusta gri pe care o purta.
După ce a
scris ceva pe tablă şi s-a întors cu faţa la noi, mărturia
faptului era clară
prin urmele de cretă lăsate pe fustă în locul ruşinos, iar
în clasă s-a lăsat o
linişte suspectă. Neobişnuită cu o astfel de atmosferă profesoara a
întrebat ce
s‑a întâmplat şi Dan SOLOMON care avea o manieră
nevinovată de a spune orice
lucru i-a zis:
- V-aţi murdărit pe fustă de cretă,
poate de la burete.
Domnişoara Mămăligă s-a uitat în
jos, s-a schimbat la faţă, a luat catalogul stăpânindu-şi
lacrimile şi ruşinată
a părăsit clasa, iar noi am păstrat o tăcere desăvârşită ca
dovadă a faptului
că am regretat puţin cele petrecute, nu eram noi chiar atât
de răi.
Altă dată, când purta o fustă albă,
George Valentin STĂNESCU (zis Napoleon os de domn) care stătea
în banca I-a şi
mânca vişine, a aruncat cu sâmburi pe fustă
făcându-i picăţele după care i-a
spus:
- Cred că vi s-a murdărit fusta.
Efectul a fost acelaşi …. cu
părăsirea clasei.
Fiindcă în liceu era criză de
spaţiu, în clasa 8-a se montaseră trei rânduri de
bănci foarte mari în sala de
sport şi învăţam în condiţii grele, cei din
ultimele rânduri puteau să facă ce
vroiau având cale lungă până la catedră.
În timpul orei de fizică, deoarece
practic tot nu aveam ce face, oricum din carte puteam să
învăţăm mult mai bine,
cei din fundul clasei plimbau nişte litere făcute pentru lozinci
realizând
cuvinte în nici un caz obscene, dar foarte amuzante. Altă
metodă de
divertisment consta în faptul că cele trei rânduri
foarte lungi de bănci, aveau
o configuraţie deosebită, care se schimba uneori din minut în
minut, când
rândul din dreapta rămânea gol, când
în rândul din mijloc stăteau 4 chiar 5
elevi ceea ce crea profesoarei o stare de mare tensiune, dar niciodată
nu ne-a
spus nimic.
Totul s-a încheiat la sfârşitul unei
ore de dirigenţie când profesorul George Iancu GHIDU, la care
noi ţineam foarte
mult, un dascăl strălucit şi excelent pedagog, după ce a ieşit din
clasă s-a
întors şi ne-a spus cu eleganţa care-l caracteriza:
- Băieţi, vreau să vă rog ceva în
virtutea relaţiilor bune pe care le avem … aş dori ca
atmosfera de la orele de
fizică să fie asemănătoare cu cea de la cele de franceză. A plecat şi
fără
vreun comentariu între noi, din marea dragoste pentru
dirigintele nostru, acest
om deosebit, până la sfârşitul anului orele de
fizică s-au desfăşurat într-o
disciplină totală, într-o linişte jenantă, dar profesoara nu
primea nici un fel
de atenţie din partea noastră, nu pentru că s-a plâns, că
ne-a pârât, ci pentru
că nu merita. Şi dacă pe majoritatea celor care au greşit cu mine i-am
iertat
de mult pe domnişoara MĂMĂLIGĂ nu pot să o iert, nu ştiu ce s-ar fi
întâmplat
cu mine dacă în clasa 9-a la ora de fizică nu intra
profesorul Meier KÖRNER,
care spre marea lui surprindere a fost primit, entuziasmant,
în ovaţii, dar
prestaţia lui ulterioară, ca profesor de fizică şi de chimie, ne-a fost
de mare
folos în formarea noastră tehnică.
Restul profesorilor erau însă de mare
clasă şi ţinută, în afară de dirigintele nostru din primele
două clase,
arbitrul eleganţei şi a bunelor maniere, profesorul de franceză George
Iancu
GHIDU, apoi alţi doi ani inegalabilul profesor de istorie Nicolae
SIMACHE, la
geografie Nicolae LIPCAN şi Andrei VIJOLI, la română, după o
scurtă perioadă cu
Gh. MILICA, a venit profesorul Constantin RÂPEANU apoi
Constantin ENCIU, la
desen Iosif POP, la sport Gh. MĂTUŞA de la care am învăţat că
atât în sport cât
şi în viaţă trebuie să ştii să primeşti atât
victoriile, dar şi înfrângerile,
la care trebuie chiar să te aştepţi.
În clasa 9-a, Nichita STĂNESCU cu
aceleaşi pile care l-au repartizat la clasa B, s-a mutat la clasa C, ca
să fie
alături de cei doi prieteni apropiaţi, Valerică PÂRVAN, dar
mai ales Emil
POPESCU. Fiind mânaţi din interior de un imbold care
îi punea să facă lucruri
deosebite de ceilalţi, s-au decis să scoată o revistă literară
– umoristică şi
cum băşcălia era sinonimă cu băcăonia (se spunea te-ai făcut de băcănie
sau
băcăonie), au ales titlul "BĂCĂONIA" cu un motto haios: Băcăoani din
toate ţările uniţi-Vă! Din informaţiile ulterioare, se pare că tradiţia
revistelor umoristice de tiraj redus era un vechi obicei al familiei
STĂNESCU,
cel puţin ca sponsor, domnul Călae STĂNESCU, tatăl lui Nichita,
participase la
apariţia revistei "Să nu te superi că te-njur" la care un rol
important îl aveau celebrul poet şi compozitor Ionel FERNIC
şi Mişon IONESCU
(tatăl profesoarei Gabriela BOBOREL-IONESCU de la Colegiul Naţional I.L
CARAGIALE din Ploieşti). Pe vremea aceea, neexistând la
îndemână o maşină de
scris sau aparate de copiat, revista era scrisă de Emil POPESCU cu un
scris
regulat şi înghesuit, iar de desene se ocupa Nichita. Cu
toate că se spune că
au existat patru numere, eu am văzut numai trei, pe care mi le arăta
Nichita,
ceilalţi fiind mai secretoşi. Realizarea unei reviste clandestine
în anii 50
era un pericol extrem de mare, putând fi exmatriculat numai
pentru faptul că ai
citit-o. Îmi amintesc că am citit mai atent două dintre ele
într-o zi când eram
de servici pe liceu şi clasa mea avea oră de sport (la alte ore elevul
de
servici nu avea voie să lipsească de la ore). Pe un format A3,
îndoit, luat din
mijlocul unui caiet, revista conţinea versuri cu iz umoristic, articole
acide
la adresa comportamentului unor colegi de-ai noştri, caricituri făcute
de
Nichita. Oricum era o revistă categoric nevinovată, realizată de nişte
copii
inteligenţi, decenţi şi în mod cert cu frica lui Dumnezeu.
Cum odată cu
originalul, scris cu creion chimic, se mai făcea parcă, o copie cu
hârtie de
indigo, exemplarele circulau la liceul de băieţi cât şi la
cel vecin de fete,
aşa că au fost văzute de destulă lume.
Sfârşitul revistei l-am aflat în
1985 din articolul lui Emil POPESCU publicat în cartea lui
Constantin CRIŞAN “Frumos
ca umbra unei idei” o
culegere de amintiri publicate de colegii,
prietenii şi cunoscuţii lui (unde printre alţii am scris şi eu, Mircea
PETRESCU
şi vărul lui Nichita, scriitorul Ioan GRIGORESCU) în care
Emil spunea că
directorul Andrei VIJOLI a confiscat revista şi gata. Adevărul integral
l-am
aflat în 1986 de la doamna STĂNESCU, care cu ocazia unui
interviu, mi-a
relatat, printre altele, cum într‑o după amiază, domnul
STĂNESCU a fost chemat
la securitate unde l-a găsit pe Nichita şi cineva foarte mare (probabil
Coco
MĂNESCU, şeful securităţii, fratele viitorului prim ministru Manea
MĂNESCU)
care i-a zis:
- Nea Călae, ia-l pe ăsta acasă, trage-i o bătaie
bună şi noroc că a dat de mine care te cunosc ca om serios, că altfel
cine ştie
ce dandana ieşea.
În
realitate Emil nu ştia nici el
adevărul, deoarece familia STĂNESCU a fost obligată să nu spună la
nimeni şi
nici nu avea acest interes ca să se afle ce şi cum, că totul fusese
muşamalizat. În spatele acestei
întâmplări stătea faptul că domnul STĂNESCU,
negustor, la sfârşitul fiecărui sezon făcea cadou marfa
soldată puşcăriaşilor
de la Doftana. Comuniştii arestaţi acolo au interpretat acest gest ca
solidaritate pentru cauza lor tâmpită şi au rămas cu o
deosebită simpatie faţă
de dânsul. Acest lucru a însemnat salvarea lui
Nichita, dar şi sfârşitul
revistei BĂCĂONIA, care a vieţuit numai patru numere sub bagheta lui
Nichita
STĂNESCU.
Din fericire, un
colectiv de tineri
elevi entuziaşti al Colegiului Naţional Ion Luca Caragiale din
Ploieşti, în
frunte cu Adrian ZAMFIRESCU, au hotărât să continue ce
începuse Nichita
STĂNESCU, reluând revista de la numărul 5, iar noi colegii
lui Nichita îi
sprijinim prin mărturiile noastre, martori oculari ai existenţei
marelui poet.
Suntem cu tot sufletul alături de ei şi dorim ca ştafeta Băcăonia să
fie
transmisă din generaţie în generaţie spre mândria
celui care a creat-o şi care
de acolo de sus probabil că îi urmăreşte mulţumit şi plin de
mândrie. ... din NEfericire, entuziasmul copiilor şi alte
evenimente adiacente au făcut ca noua revistă să se oprească la numărul
8. Aşa o fi fost scris, ca periodic să se trezeasccă la Colegiul
Naţional I. L. Caragiale din Ploieşti o mănâ de elevi care să
scoată câte 4 numere din această revistă !