Cu Alexandru, băiatul meu, mergeam cel puţin odată pe an pe la Nichita, deoarece eram sigur că îi fac o plăcere deosebită, fiind un mare iubitor de copii, mai ales când aceştia, liberi de orice complexe, puneau întrebări care încurcau pe oricine. La început Alexandru a fost destul de timid, dar după ce s-au cunoscut şi i-a prins marea slăbiciune pe care o avea pentru el, să te ţii ce era la gura lui, iar Nichita era în culmea fericirii de acest dialog şi era în stare să-i dea orice ar fi cerut. Când l-am adus pe Nichita la sărbătorirea a 25 de ani de la săvârşirea liceului, precum obişnuia el să spună, am plecat de acasă şi cu Alexandru, la vederea căruia a fost o bucurie de nedescris pentru amândoi, iar Nichita nu contenea să-mi spună … Goci, dă-o în colo de arterită de care te vaiţi, tu eşti cel mai fericit om din lumea asta, fiindcă îl ai pe scumpul de Alexandru, uite ce frumos este deşteptul, dar la şah tot o să-l bată bătrânul … Auzise că Alexandru era printre cei mai buni şahişti de vârsta lui din ţară şi îl ameninţa mereu că îl bate (obţinuse medalia de argint pentru grupa lui de vârstă la campionatul naţional), dar nu ştiu cum se făcea, că mereu uitam să luăm şahul cu noi la Bucureşti, dacă îl luam, ori nu dădeam de Nichita, ori nu mai aveam timp să trecem pe la el. Când treceam prin Bucureşti cu Alexandru, vizita la Magazinul Lumea Copiilor de vis‑à‑vis de Casa Centrală a Armatei era un obiectiv devenit tradiţional, chiar dacă cumpăram sau nu câte ceva din magazin, stăteam foarte mult, fiindcă copilul examina cu mare atenţie jucăriile şi cum majoritatea raioanelor erau cu autoservire, stăteam cât doream. I-am explicat toate acestea lui Nichita, cu propunerea de a trece să-l luăm spre Ploieşti peste vreo oră, după ce ne facem numărul la magazinul cu jucării, dar a spus că nici nu-i trece prin minte să rateze un spectacol de talia asta, la care visează de mult timp, ce poate fi mai senzaţional decât un copil într-un magazin de jucării. Ce a fost la magazin este greu de descris, fiindcă una din vânzătoare l-a recunoscut pe Nichita şi a anunţat-o pe directoare, care a venit personal să‑l îndrume prin magazin pe marele poet. La spectacol participau doi nebuni, directoarea şi cu mine, un poet şi un copil căruia i se dădea ocazia să se joace cu tot ce era în magazin în compania unui alt copil mare, Nichita STĂNESCU. Se jucau aşa de frumos încât nici eu, nici tovarăşa directoare, dealtfel o figura severă care se transforma văzând cu ochii, devenind din ce în ce mai umană, sub influenţa recitalului de joacă al celor doi, care lua uneori aspecte comice, nu am îndrăznit să-i oprim, era ca un ritual. Oameni buni care citiţi aceste rânduri, scrise cu stângăcie de un om căruia Nichita îi spunea cu regularitate bancuri din celebrul serial intelectualul şi inginerul, mai ales cei care nu aţi avut şansa să‑l cunoaşteţi pe poet, vă rog să mă credeţi că omului ăsta, născut la Ploieşti dintr-o mamă rusoaică şi un tată român, îi era hărăzit de la bunul Dumnezeu să înobileze orice lucru atingea, orice fapt simplu la care lua parte, precum joaca într-un magazin plin cu jucării împreună cu un copil pe care-l iubea. Când mi-am aruncat ochii pe ceas am văzut ce târziu era, însă directoarea ca să onoreze pe importantul vizitator, a adus un tânăr care a pus baterii la fel de fel de jucării electrice, care au lăsat cu gura căscată toată asistenţa fiindcă erau minunate, dar cu nişte preţuri inaccesibile, iar ultimul, un helicopter era uluitor fiind comandat pentru băiatul … cuiva. La plecare, Nichita i-a umplut un coş cu jucării lui Alexandru şi explicându-i copilului în şoaptă că s‑ar putea să nu aibe atâţia bani, am păstrat ca să fie un cadou din partea lui o barcă cu motor electric şi o puşcă, iar restul l-am plătit eu, dezechilibrându-mi bugetul. La drumul de întoarcere spre Ploieşti, Nichita s-a aşezat pe banca din spate cu Alexandru şi trei sferturi din drum au discutat despre jucării imaginare care să bucure copii, cum să fie făcute, ce culori erau de preferat, din ce materiale şi multe altele. Au mai schimbat câteva cuvinte în nemţeşte, în memoria frumoasei profesoare de limba germană a lui Nichita, doamna MĂRCULESCU, la lecţiile căreia, derbedeii scoteau un panou de la catedră admirându-i frumoasele picioare şi chiar mai mult. Ajunşi acasă, în timp ce Nichita schimba câteva politeţuri cu soţia mea şi cu mama, Alexandru a dispărut şi curând ne-a convocat în baie, unde cada era plină cu apă şi barca amiral de la Nichita, făcea curse de colo, colo, iar cei doi au mai tras o joacă. După ce am luat masa împreună, Nichita a luat o mină serioasă şi mi-a spus că neapărat trebue să mă înscriu în partid, chiar cu cea mai mare scârbă, dar de dragul dragului de Alexandru, fiindcă eroismul meu de a nu mă înscrie până acum este de apreciat, dar când în balanţă se pune viitorul unui copil, nu am dreptul să mă ţin ţâfnos. Mi-a cerut în mod imperativ o coală albă pe care a scris o recomandare pentru intrarea mea în partid, a promis că dacă există vreo problemă vorbeşte el cu primul secretar şi totul se va rezolva favorabil.
Recomandare
Nichita
STĂNESCU
membru
în
biroul de conducere al uniunii scriitorilor
din R. S. R., fost coleg de liceu şi mai apoi prieten şi
tovarăş cu Mircea GOCIMAN.
25-VI-1977
Fotografia Recomandării
lui Nichita Stănescu
Nu am luat acest lucru în serios, dar Nichita era prea fericit pentru faptul că mă convinsese să fac acest sacrificiu de conştiinţă, de dragul viitorului băiatului meu, încât era un mare păcat să demitizez acel moment de sinceră dragoste, cu un refuz care l-ar fi rănit în marea lui bunătate. Am păstrat cu pioşenie recomandarea şi pixul cu care a fost scrisă, iar masa la care a mâncat, împreună cu cele şase scaune aferente le‑am donat Fundaţiei Nichita STĂNESCU, care pe lângă activitatea ei trecută, prezentă, dar mai ales viitoare, am considerat că e bine să posede câteva obiecte autentice, atinse ori folosite de marele ei patron.
La întâlnirea cu colegii de liceu,
la propunerea mea, promoţia a primit numele lui Nichita STĂNESCU, spre
marea
bucurie a tuturor, propunere primită cu modestie de Nichita şi numai
Mircea
PETRESCU într-un moment … special al lui
… mi-a reproşat că asta a fost una din
ideile mele bizare, semnifiacţiile acelei ieşiri nedorind să o explic
nici
atunci şi cu atât mai mult acum … treaba lui, omul
este stăpân pe cuvintele şi
simţămintele lui. Eu consider că momentul a fost excelent ales, fiindcă
a fost
ultima oară când Nichita a participat la o asemenea
întrunire, în 1982 Agapa a
fost amânată din cauza morţii lui Leonid BREJNEV, iar la data
reprogramării
Nichita nu a mai putut veni, avâd alte probleme aranjate cu
mult timp înainte
... în 1987 Nichita devenise deja istorie.
În 1979 îi facem o vizită lui Nichita împreună cu Alexandru, îl găsim în mare vervă şi începe să ne ia la întrebări despre ce se mai petrece prin Ploieşti, despre profesori, colegi sau prieteni şi la urmă se declară mulţumit fiindcă sunt bine informat încheind … are dreptate domnul profesor GRIGORE când spune despre tine, Goci, că eşti liantul seriei noastre ... În timpul acestei discuţii Alexandru rămâne fixat pe un tablou mare, primit cadou de la Sorin DUMITRESCU şi ne întrerupe întrebându-l pe Nichita ce reprezintă tabloul, la care acesta subliniază curajul copilului, care dacă nu a înţeles ceva întreabă, spre deosebire de majoritatea vizitatorilor care se uită la el, evitând să facă vreun comentariu. Şi se apucă Nichita să explice tabloul cu crucificarea lui Cristos la mare amănunt, iar Alexandru îl întrerupea cu câte o întrebare la care primea un pupic şi o explicaţie şi l-a urmă spre edificare copilul este întrebat dacă a înţeles, la care răspunde simplu: - Da, răstignirea, spre marea satisfacţie a conferenţiarului care s-a convins că nu a vorbit în van. Cât timp mai vorbim noi, de una, de alta copilul se uită prin nişte tăieturi din reviste după care ne pupăm de mama focului şi plecăm îmbrăţişaţi şi pupaţi, drept la Ploieşti. Pe drum schimbăm câteva impresii, despre Bucureşti, despre Nichita şi la un moment dat cade întrebarea bombă a deceniului:
-Tată, de ce scrie Nichita versuri
şi nu scrie poezii ?
-O să-l întreb şi o să-ţi spun imediat ce aflu !
La următoarea vizită făcută lui Nichita, după ce am discutat de sănătate, de regimul lui de viaţă, i‑am transmis întrebarea lui Alexandru, mi-a spus vag că are ca proiect publicarea unor noi poezii pentru copii. Din câte se ştie, s-a ţinut de cuvât şi poeziile respective sunt adevărate perle, bijuterii pe care copii le pot învăţa şi reproduce cu mare uşurinţă. La plecare, a scos o carte de undeva pe care a scris ceva, rugîndu‑mă să nu o citesc până acasă, fiindcă doreşte ca scumpul să citească primul ce a scris el. Cartea era volumul Operele Imperfecte cu dedicaţia "Lui Alexandru Gociman, inima lui Nichita Stănescu". Din câte cunosc eu, cu mulţi ani în urmă, Nichita înecpuse să scrie unele poezii pentru copii, dar un cadru didactic de-al lui, savant cu inimă de piatră l-a convins să nu-şi mai piardă vremea cu prostiile astea. Un sfat prost, deoarece Nichita avea timp suficient pentru toate şi copii ar fi putut să pătrundă în lumea poeziei prin intermediul creaţiei unui geniu al breaţiei româneşti.
Ultima dată am fost cu Alexandru la Nichita în 1982, băiatul era mare, avea 14 ani, era în lotul naţional de şah şi avea în palmares o medalie de argint la campionatul naţional, aşa că discuţiile au fost mai elevate, dar sărutările lui Nichita era aceleaşi. Discutând despre înclinaţia lui Alexandru de a colecţiona cutii de bere, etichete, timbre, diplome … Nichita scoate din sertar trei monede romane pe care i le oferă spunând că sunt extrem de valoroase şi nu s-ar despărţii de ele în ruptul capului, dar pentru dragul de Alexamdru … După ce Alexandru îi mulţumeşte, văzând că le examinează cu atenţie se convinge că se află în faţa unui colecţionar autentic şi începe să-i dea explicaţii despre ele. La plecare îşi aduce aminte de ceva, scoate o carte dintr-un raft spunând că în ea sunt explicaţii utile despre modede, dar înainte să ne dea cartea scrie undeva la spate numele şi numărul de telefon al unui vecin în caz de mare urgenţă. Titlul cărţii este "Figuri de împăraţi romani" volumul 3 de Dumitru Tudor, iar însemnărica de la spate, scrisă de mâna lui Nichita "Nalbantu 13 03 66". Am discutat cu el de vreo două ori la acest telefon, după care nu s-a mai putut, fiindcă s-a certat cu acest Nalbantu, care la un pahar în plus devenea agresiv şi odată, de prietenie, l-a bătut pe spate, de a avut dureri două săptămâni, … de prieteni care să mă omoare din dragoste nu am nevoie, a conchis Nichita.
În anul 1980, Nichita "ilustrează" un calendarul pe 1981 realizat de prietenul şi admiratorul lui, Directorul Centralei de Mecanică Fină, inginerul Valeriu MATACHE, cu o suită de 12 poezii adevărate, educative şi de înaltă simţire artistică, dăruite copiilor. Cele 12 poezii au fost scrise de propria mâna a poetului, sub fiercare lună a anului, un cadou, o poezie pe lună din partea lui Moş Nichita şi un răspuns în manieră proprie dată lui Alexandru GOCIMAN, care îl întrebase de ce scrie numai versuri şi nu poezii.
Uzina lui tata
Ianuarie
În uzină spuse tata,Cea mai scumpă de pe lume
Februarie
(luna de
naştere
a mamei lui)
