Mircea Gociman: nu pot să-l las fără prezentare pe Eugen
şi vă spun de ce. I-am spus şi lui şi vă zic şi vouă. L-am văzut acum trei zile
într-un interviu cu domnul Bălăceanu – Stolnici. Am fost invidios pe el, de ce,
nu era prima dată, că eu l-am văzut pe el în situaţii mult mai de vârf ...
aşa.. Memoria pe care o are şi cum reuşeşte să mai vadă lucrurile astea când la
noi încetul cu încetul bateriile s-au uzat domnule. Popa Veselu, tatăl lui Dan
Nicolescu zicea aşa: - Să-ţi ţină Dumnezeu obiceiul !
Dar putem insista pe ideea asta.
Asta-mi
aminteşte de patronul nostru Caragiale, o spun deseori în situaţii în care
cineva mă laudă şi ca să ies din situaţia asta care e şi plăcută, dar e şi
puţin intimidantă spun această întâmplare din Caragiale. El era, după cum
ştiţi, la sfârşitul vieţii s-a retras la Berlin. Se petrecea în 1909 istoria pe
care o spun eu. Şi a apărut o carte în România, un volum de Momente, Schiţe.
Despre această carte un critic din acea vreme, Mihalache Dragomirescu, Mihai
Dragomirescu, a scris o cronică foarte entuziastă şi Caragiale a trimis o
telegramă cu acest conţinut: DRAGĂ MIHALACHE NU CREZI CĂ M-AI LĂUDAT CAM MULT,
CĂCI MIE NU MI SE PARE!
Domnule
Director, Doamnelor şi Iubiţi Colegi şi Prieteni,
Nu ştiu ce aşi putea spune ca să vă intereseze, în acelaşi timp ceva care să pot eu spune. Hai să începem cu o chestiune despre liceul nostru, despre care aţi vorbitşi pe bună dreptate aţi lăudat şi aţi încercat să justificaţi de ce venim noi de peste tot, oamenii ăştia vin de prin Germania, de prin Franţa. Ce ne leagă ? Fiecare avem o justificare. Acum câteva zile, un prieten de-al meu care locuieşte în Germania la Köln mi-a dat un telefon şi mi-a spus următorul lucru: - Domnule, zice, am citit o statistică undeva, un fel de ierarhie a celor mai bune licee din ţară şi spre surpriză, zicea acest amic, liceul vostru I.L. Caragiale era situat pe locul II. Domnule Director poate nu ştiaţi acest lucru. Eu m-am bucurat, că evident m-am bucurat. Să vedem acum ce criterii. Probabil criterii ... câte doctorate ... câţi Membrii ai Academiei Române şi aşa mai departe. Dar lucrul m-a bucurat şi vi l-am spus şi dumneavoastră, probabil e ceva adevăr aici. În al doilea rând vă spun ceva despre mine: Nu m-am pensionat încă, da să vă spun de ce, în regulile Academiei Române, nu ai obligaţia de a te pensiona dacă te ţin curelele şi dacă mai ai dorinţa. După ce mi-am încheiat a doua legislatură ca Preşedinte al Academiei Române am preluat conducerea unui institut, Institutul George Călinescu, Institutul de Cercetare şi l-am preluat nu pentru că am vrut să fiu director, pentru că după ce eşti Preşedintele Academiei Române, nu mai poţi să fi, nu-ţi mai dă mâna sau în fine ... Însă mi-am asumat această responsabilitate fiindcă doream să închei un proiect pe care îl începusem acolo şi anume un Dicţionar General al Literaturii Române. Ideea mea a fost că nu puteam intra în secolul 20-lea, în secolul 21-lea, în Comunitatea Europeană, fără să avem nişte instrumente de bază: Dicţionarul Limbii Române, Dicţionarul Gweneral al Literaturii Române şi aşa mai departe. Dicţionarul Limbii Române va fi terminat anul viitor, a fost început de pe vremea lui Haşdeu acum 140 de ani şi va fi încheiat anul viitor, iar Dicţionarul General al Literaturii Române l-am iniţiat acum zece ani şi vreau să-l termin. Deşi, în paranteză vreau să vă spun, mi-a adus şi-mi aduce foarte multe necazuri acest dicţionar, dar eu sunt un om foarte încăpăţânat şi vreau să rup, ca să spunem aşa nenorocul românesc. Nenorocul românesc este că începem lucrurile şi pe la juimătate, ne prinde lenea şi abandonăm, de aceea cam toată istoria culturii noastre este o istorie a marilor proiecte eşuate. Nu-mi place această dimensiune a spiritului românesc şi vreau să duc la capăt acest dicţionar, de altfel cred că voi şi reuşi. Peste câteva săptămâni trimetem la tipar volumul 6 şi până la sfârşitul acestui an va fi gata volulul al 7-lea şi ultimul. N-am făcut politică şi nici nu fac politică, dar noi ca români avem o şansă de a face ceva în primul rând prin cultură, ăsta e sentimentul meu de multă vreme. Pentru asta trebuie să ne şi organizăm, să avem instrumentele pregătite. Îm Europa care se construieşte acuma, nu ştiu ce se petrece cu naţiunea ca atare şi fiecare naţiune va trebui să se apere într-un fel. Mai vreau să spun ceva pentru că a fost citat şi pe bună dreptate numele lui Nichita Stănescu, indiscutabil după Arghezi, cel mai important poet al secolului 20 românesc, un mare poet, un uriaş poet. Dumneavoastră vedeţi, şi cu bună credinţă vorbiţi despre el, îl iubiţi, l-aţi iubit, aveţi amintiri despre el. Eu am fost însemnat de Dumnezeu, nu fericit, dar nici nefericit de Dumnezeu să port o altă imagine a lui Nichita Stănescu. Şi anume, după moartea lui, iar după 1990 şi mai mult Nichita a fost atacat foarte puternic. Să ştiţi că Nichita Stănescu nu este iubit, vă înşelaţi, a început o campanie şi campania continuă tot timpul împotriva lui. Şi eu a trebuit într-un fel să organizez, să gestionez toate energiile mele spirituale pentru a-l apăra pe Nichita. Dincolo de această bucurie, vreau să spun, că am şi eu o anumită obligaţie morală pe care mi-am asumat-o, nu singur evident, cu elevii mei, cu foştii mei studenţi, cu doctoranzii mei, de a apăra pe acest poet, atacat violent şi sunt ... nu merit recompensa jertfei mele patriotice nici pentru acest lucru, dar vă spun de ce poate unii dintre dumneavoastră care mă urmăriţi prin ziare au văzut că uneori se discută despre această temă şi mulţi mă consideră un fel de fan al lui Preda, al lui Sorescu sau al lui Nichita Stănescu. Sunt într-un sens, n-am făcut-o cu bucurie, dar am făcut-o dintr-un sentiment al datoriei morale faţă de aceşti mari prieteni ai mei. Dumnezeu mi-a dat de taote şi bucurii, dar printre cele mai importante faptul că am fost prieten cu aceşti scriitori. Cu Preda în primul rând, cu Nichita pe care îl ştiu cum îl ştiţi şi dumneavoastră de la 11 ani şi într-un fel am fost scutierul lui în literatură, critica e meseria mea şi cu Marin Sorescu, deasemenea un mare, un tip formidabil, îi consider cei mai importanţi scriitori, artişti români apăruţi după al II-lea război mondial. Şi ca să închei acest capitol o să spun că împreună cu dumneavoastră mai avem să facem ceva. Eu personal mai vreau să fac ceva pentru omul, simbolul generaţiei noastre şi anume, l-am introdus în seria Pleiade. Din anul 2000 există în România o colecţie de tip Pleiade, domnul Papina poate să ştie mai bine decât unii dintre noi. Eu am o colecţie de tip Pleiade, francezii au înfiinţat în 1931, noi am reuşit să scoatem primele volume în anul 2000. şi este un proiect al meu, este un proiect pe care îl continui, am ajuns deja la volumul 89 şi cu ajutorul lui Dumnezeu anul acesta vom face 100 de volume fundamentale. În aceste 100 de volume, şase volume încheiate, publicate cu opera integrală, se află Nichita Stănescu. Dar mai avem să facem ceva şi pentru asta şi vorbesc acum, vreau să vă cer şi sprijinul. Există pe lângă Academia Română o fundaţie, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă al cărei Preşedinte de Onoare este George Palade, iar Preşedinte Executiv este Academiciana Maia Simionescu. Vreau să fiinţez în această fundaţie un centru Nichita Stănescu în care să putem face nu numai studiu, dar să facem şi un tip de colecţie cu tot ce priveşte opera şi biografia lui. Acest centru a şi debutat deja cu un cadou absolut formidabil pe care Adam Puslojic pe care-l cunoşti (se adresează lui Mircea Gociman), ne-a dăruit toate manuscrisele "sârbeşti" ale lui Nichita Stănescu. Adică poemele pe care el le-a scris acolo. A venit cu 400 de pagini, olografe le-a dăruit. Deci centrul a şi început dragă Mircea Gociman, aşteptăm fondul de foto pe care ni l-ai promis.
Mircea Gociman: este pe DVD-ul pe care
ţi l-am dat, este acolo, mii de pagini cu tot ce am reuşit să strâng.
Îţi mulţumesc foarte mult şi vreau să spun că eu sunt încă un om al hârtiei, adică lucrez cu hârtia, literatura. Electronica este pentru mine încă o mare surpriză, deci primul lucru pe care o să-l fac o să pun să tragă pe hârtie, aceste imagini, în aşa fel încât cei interesaţi să poată avea acces. Numai o clipă, vreau să vă mai spun ceva. Un proiect pe care sper ca Dumnezeu să mă ajute să-l duc la capăt, este şi pentru care mă bat în momentul de faţă , mă bat cu morile de vânt, mai ales, este vorba de manuscrisele lui Eminescu. Nu este proiectul meu, este proiectul lui Noica. Noica şi-a pierdut aproape 15 ani din viaţă, ultimii lui ani de viaţă, voind sp serografieze manuscrisele lui Eminescu. Sunt 14000 de pagini care sunt într-un grad de vulnerabilitate atât de mare încât dacă puneţi degetul, acest manuscris se pulverizează. Atuncea am preluat acest proiect, am reuşit până acuma să publicăm 8 volume, mai sunt încă 16, deci 24 vor fi cu toate. Este un lucru formidabil, de fapt pe care trebuie să-l facă generaţia noastră, generaţia mea. Din păcate vreau să spun că instituţiile româneşti şi până la urmă şi oamenii publici români nu sprijină asemenea proiecte. Îmi stăpânesc puţin iritarea, mă irit intotdeauna de câte ori vorbesc pentru că ce anumită grijă a unui Ministru al Culturii ar fi să finanţeze acest proiect pe care eu personal îl fac în chip gratuit, evident nu iau un leu. Ei bine, primul lucru pe care l-a spus o Doamnă Ministru când a ajuns Ministru a fost că nu dă nici un ban pe un asemenea proiect. Am obţinut anul trecut 10 miliarde de lei de la Parlamentul României pe care i-am pierdut pentru că un director de editură vrea ... banii să-i ducă undeva la Oneşti că avea el acolo un angajament. Ei astea sunt lucrurile care mănâncă timpii şi ne mănâncă nervii. Cum vă spuneam de la început nu-mi place să ratez, nu-mi plac eşecurile, nu-mi place spiritul nostru mioritic decât în baladă, nu-mi place în viaţa de toate zilele şi consider că avem anumite obligaţii faţă de opera noastră, de cariera noastră. În special în legătură cu Nichita Stănescu, dacă aveţi ceva, de pildă am aflat de la doctorul Georgescu de această organizaţie sportivă. Eu totdeauna l-am suspectat pe Nichita că fantazează, toate poveştile lui, c-a rămas repetent, că nu vrea să treacă vorbele în litere, c-a fost portar, că cineva în loc de mingie i-a tras în capul lui. El tot povesteşte chestiuni d-astea, că a fost campion la paraşutism, că era campion în Piaţa Sârbească la geoale şi aşa mai departe. Toate mi s-au părut nişte fantezii frumoase şi l-am ironizat, dar văd că acuma, voi spuneţi că a fost într-o organizaţie sportivă, cu documente, aveţi documentele ?, hârtiile domnule.
Doamnelor şi Domnilor, Iubiţi Colegi, cât despre mine nu vă spun mare lucru. Anul trecut a fost pentru mine un an mai dur, mi-am pierdut soţia la care ţineam foarte mult, însă Dumnezeu le-a aranjat în aşa fel lucrurile, peste 2 luni fica mea a născut 2 fetiţe, una se cheamă Diana, cealaltă Sonia şi acuma sunt într-o stare de euforie, nu vă pot spune. Descopăr bucuria de a fi grand-père pe care o exploatează serios şi fica mea şi mai ales aceste fetiţe mici care fără nici un fel de respect pentru titlurile mele academice mă trag de nas, de urechi, îmi fac toate câte sunt şi eu sunt foarte bucuros pentru aceste lucruri. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat !
Am uitat ceva, vreau să spun aici, să vorbesc două cuvinte despre un coleg al nostru Mircea Petrescu, cu care nu am fost prieten în liceu, şi nici mai târziu, ne-am simpatizat de la distanţă. Anul trecut printre ultimele mele isprăvi la Academia Română a fost faptul că am reuşit să-l primin, nu eu , Adunarea Generală, membru al Academiei Române şi acest lucru m-a bucurat pentru că dacă aţi văzut şi dumneavoastră jos este o listă lungă şi încă nu-i complectă, domnule director, de membrii ai Academiei Române. Probabil este liceul care a dat, nu ştiu Sfântul Sava sau Spiru Haret, dar atâţi membrii, printre care 3 Preşedinţi ai Academiei Române, şi asta spune ceva, e o matrice intelectuală, stilistică, spirituală puternică, încât vream să vă spun acest lucru şi să-mi exprim bucuria mea, satisfacţia mea deplină, că Mircea Petrescu a fost ales fără dificultate, prin vot secret, membru al Academiei Române.